agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-07-10 | [This text should be read in romana] | Submited by vvvvvvvv Date Le Prieuré de Sion ― societate secretă fondată în 1099 ― este o organizaÈ›ie reală. ÃŽn 1975, în cadrul Bibliotecii NaÈ›ionale din Paris au fost descoperite o serie de suluri de pergament, denumite apoi Les Dossiers Secrets, în care erau menÈ›ionate numele unor membri ai acestei organizaÈ›ii, printre care Sir Isaac Newton, Sandro Botticelli, Victor Hugo È™i Leonardo da Vinci. Opus Dei este o congregaÈ›ie catolică de o pietate ferventă, recunoscută de Vatican, care a stîrnit de curînd controverse ca urmare a relatărilor despre utilizarea unor tehnici de coerciÈ›ie È™i spălare a creierelor È™i cu privire la o practică periculoasă cunoscută sub numele de "mortificare corporala". ÃŽn 2002, Opus Dei a finalizat construirea unui Sediu Central NaÈ›ional în valoare de 47 milioane de dolari, pe Lexington Avenue, la numărul 243, în New York. Toate operele de artă, obiectivele arhitecturale, documentele È™i ritualurile secrete menÈ›ionate în această carte sînt reale. Prolog Muzeul Luvru, Paris 22.46 Renumitul custode Jacques Saunière se împletici pe pardoseala Marii Galerii a muzeului. Se repezi la cel mai apropiat tablou pe care-l zări, un Caravaggio. Se prinse de rama aurită È™i apoi bătrînul de È™aptezeci È™i È™ase de ani trase de ea pînă ce o desprinse de pe perete È™i se prăbuÈ™i cu pînza la piept. După cum anticipase, un grilaj de fier bubui în apropiere È™i blocă intrarea în galerie. Parchetul se zgudui. Undeva, departe, o alarma începu să È›iuie. Custodele rămase întins pe jos o clipă, încercînd să-È™i recapete suflul È™i să decidă ce are de făcut în continuare. "Sînt încă în viață." Se trase într-o parte de sub pînză È™i privi în jur, în căutarea unui loc în care să se ascundă. O voce răsună, cutremurător de aproape: ― Nu miÈ™ca! ÃŽn patru labe, custodele încremeni. UÈ™or, cu miÈ™cări lente, își întoarse capul. La nici cinci metri distanță, dincolo de poarta închisă, atacatorul ― care avea o constituÈ›ie robustă, îl privea printre gratiile de fier. Era înalt È™i lat, cu pielea albicioasă, de parcă ar fi fost a unei fantome, È™i părul rar, alb È™i el. Ochii lui aveau irisul roz È™i pupila roÈ™ie-vineÈ›ie. Albinosul scoase un pistol din buzunar È™i, printre barele de fier, îl îndreptă spre custode. ― N-ar fi trebuit să fugi, spuse acesta cu un accent greu de identificat. Acum, spune-mi unde e! ― Þi-am spus deja, bîigui bătrînul È™i îngenunche umil pe podea. Habar n-am despre ce vorbeÈ™ti! ― MinÈ›i! Omul îl privea fără să i se clintească un muÈ™chi măcar; singura licărire de viață părea a fi sclipirea din ochii lui roÈ™ii. ― Tu È™i confraÈ›ii tăi aveÈ›i ceva ce nu vă aparÈ›ine, adăugă. Custodele simÈ›i cum un val de adrenalină i se revarsă în vene. "Cum e posibil să È™tie asta?" ― Iar în noaptea asta va reveni în mîinile posesorilor lui de drept. Spune-mi unde e ascuns, È™i te las în viață. Albinosul își îndreptă arma spre È›easta bătrînului: ― E un secret pentru care merită să mori? Saunière abia mai putea respira. Matahala își lăsă puÈ›in capul pe umăr, privind în lungul È›evii, gata să tragă. Custodele își ridică mîinile în semn de apărare: ― AÈ™teaptă... È™opti el. ÃŽÈ›i voi spune tot ce vrei să È™tii. Apoi rosti lent, cu grijă, cuvintele pe care le repetase de atîtea ori înainte, minciuna pe care o pregătise de mult... È™i pe care se rugase să nu fie vreodată nevoit s-o spună. Cînd isprăvi de vorbit, atacatorul său zîmbi încîntat. ― Da. Este exact ceea ce mi-au spus È™i ceilalÈ›i. Saunière încremeni. CeilalÈ›i? ― I-am găsit È™i pe ei, rînji Albinosul. Pe toÈ›i trei. Tu mi-ai confirmat ce mi-au spus ei. "Nu se poate!" Adevărata identitate a custodelui, ca È™i identitățile celor trei seneÈ™ali, era aproape la fel de sfîntă ca È™i secretul pe care îl păstrau. Acum Saunière își dădu seama că, respectînd procedura strictă, seneÈ™alii îi serviseră individului aceeaÈ™i minciuna înainte de a-È™i găsi sfîrÈ™itul. AÈ™a cerea protocolul. Albinosul își aÈ›inti din nou arma: ― După ce vei muri, eu voi fi singurul care È™tie adevărul. Adevărul". ÃŽn aceeaÈ™i fracÈ›iune de secundă, Saunière își dădu seama cu oroare de realitate. "Dacă mor, adevărul va fi pierdut pentru totdeauna." Instinctiv, sări într-o parte, încercînd să se adăpostească. Arma bubui È™i custodele simÈ›i o arsura atunci cînd glonÈ›ul îi pătrunse în stomac. Căzu cu faÈ›a în jos... chircindu-se de durere. Cu miÈ™cări încete, se rostogoli È™i își privi atacatorul printre gratii. Pistolul era îndreptat spre capul său. ÃŽÈ™i închise ochii. ÃŽn mintea lui, frica se împletea cu regretul. Clicul sec al încărcătorului gol răsună de-a lungul galeriei. Saunière deschise ochii. Albinosul își cercetă arma, aproape amuzat. ÃŽÈ™i duse mîna la buzunar, după un alt încărcător, dar păru că se răzgîndeÈ™te È™i privi calm spre abdomenul custodelui: ― Eu mi-am terminat treaba aici. Bătrînul se uită în jos È™i văzu gaura pe care o lăsase glonÈ›ul în pînza albă a cămășii. Era înconjurată de un inel sîngeriu, la cîțiva centimetri sub stern. Stomacul. Cu cruzime parcă, glonÈ›ul îi ratase inima. Ca veteran al războiului din Algeria, custodele È™tia ce moarte lentă È™i cumplită îl aÈ™tepta. Timp de cincisprezece minute, acizii din stomac i se vor scurge în cavitatea toracică, otrăvindu-l încetul cu încetul, din interior. ― Durerea e un lucru bun, monsieur, spuse Albinosul, după care dispăru. Rămas singur acum, Jacques Saunière își îndreptă din nou privirea spre poarta de fier. Rămăsese captiv aici, înăuntru, iar uÈ™ile nu aveau să se deschidă decît după cel puÈ›in douăzeci de minute. Pînă atunci însă, el va fi mort. Cu toate acestea, spaima care îi strîngea inima era cu mult mai rea È™i mai puternică decît frica de moarte. "Trebuie să transmit secretul." Ridicîndu-se cu greu în capul oaselor, gîndul îi zbură spre cei trei confraÈ›i ai săi, asasinaÈ›i... la generaÈ›iile dinaintea lor... la misiunea care le fusese încredinÈ›ată. "Un neîntrerupt lanÈ› al cunoaÈ™terii." Iar acum brusc, în ciuda tuturor precauÈ›iilor... în ciuda tuturor masurilor de prevedere... Jacques Saunière rămăsese unica verigă în viață, singurul păstrător al unuia dintre cele mai mari secrete care au existat vreodată. DeÈ™i tremura, izbuti să se ridice în picioare. "Trebuie să găsesc o cale..." Era închis în Marea Galerie È™i în lumea întreagă exista doar o singură persoană căreia îi putea preda È™tafeta. Saunière privi în jur, la zidurile luxoasei sale închisori. Unele dintre cele mai cunoscute tablouri din lume păreau să-i surîdă, asemenea unor vechi È™i dragi prieteni. Crispîndu-se de durere, își adună forÈ›ele È™i se strădui să-È™i limpezească mintea. Sarcina disperată de care trebuia să se achite urma să-i solicite ― È™tia bine acest lucru ― fiecare secundă care-i mai rămăsese din viață. 1 Robert Langdon se trezi cu greu. ÃŽn întunericul din cameră suna un telefon ― un sunet subÈ›ire, nefamiliar. Bîjbîi pe noptieră È™i aprinse veioza. ÃŽÈ™i miji ochii È™i privi în jur: un luxos dormitor în stil renascentist cu mobilier Ludovic al XVI-lea, fresce È™i un pat uriaÈ™ din mahon, cu baldachin. "Unde mama naibii sînt?!" Pe halatul de baie, agățat de unul dintre stîlpii patului, erau brodate trei cuvinte: "HOTEL RITZ, PARIS". ÃŽncet, ceaÈ›a începea să se risipească. Ridica receptorul: ― Alo? ― Monsieur Langdon? spuse o voce de bărbat. Sper că nu v-am trezit! Buimac, căută ceasul de pe noptieră. Era 12.32. Noaptea. Nu dormise decît o oră, dar se simÈ›ea de parcă trecuse deja în lumea drepÈ›ilor. ― Vă sun de la RecepÈ›ie, monsieur. ÃŽmi cer scuze că vă deranjez, dar aveÈ›i un oaspete. Insistă că este vorba despre o problemă urgentă. ÃŽncă nu reuÈ™ise să-È™i revină de-a binelea. "Un oaspete?" Privirea îi căzu pe un fluturaÈ™ mototolit care se afla la capătul patului: "UNIVERSITATEA AMERICANà DIN PARIS are plăcerea de a vă oferi O SEARà CU ROBERT LANGDON, PROFESOR DE SIMBOLISTICà RELIGIOASÃ, HARVARD UNIVERSITY". Langdon mormăi ceva ininteligibil. ConferinÈ›a din seara asta ― o prezentare însoÈ›ită de diapozitive despre simbolismul care se ascunde în structura Catedralei din Chartres ― atinsese, probabil, cîteva puncte sensibile în rîndul publicului. Probabil că vreun specialist cucernic îl urmărise È™i voia să înceapă acum o dispută. ― Regret, spuse în receptor, dar sînt foarte obosit È™i... ― Mais, monsieur, insistă recepÈ›ionerul, coborîndu-È™i vocea pînă la nivelul unei È™oapte presante: Oaspetele dumneavoastră este o persoană foarte importantă! Langdon nu se îndoia cîtuÈ™i de puÈ›in. CărÈ›ile lui despre pictura È™i simbolistica religioasă îi aduseseră o nedorită celebritate în lumea artei, iar cu un an în urmă, implicarea sa într-un incident petrecut la Vatican È™i puternic mediatizat îl propulsase în lumina reflectoarelor. De atunci, È™irul pretinÈ™ilor istorici È™i al specialiÈ™tilor autodeclaraÈ›i care-i băteau la ușă părea a nu se mai sfîrÈ™i. ― Dacă sînteÈ›i amabil, spuse Langdon străduindu-se să păstreze un ton politicos, notaÈ›i dumneavoastră numele È™i numărul de telefon al respectivului domn È™i comunicaÈ›i-i că voi încerca să-l contactez înainte de a părăsi Parisul, marÈ›i! Vă mulÈ›umesc! Și închise, înainte ca recepÈ›ionerul să mai apuce să spună ceva. Ridicîndu-se în capul oaselor, se încruntă la broÈ™ura informativă destinată clienÈ›ilor, pe a cărei copertă scria mare: "DORMIÞI CA UN PRUNC ÃŽN ORAȘUL LUMINILOR. RELAXAÞI-Và LA RlTZ, ÃŽN PARIS". ÃŽÈ™i întoarse capul È™i privi oglinda care acoperea aproape în întregime peretele de vizavi. Chipul care îl privea de acolo părea a fi al unui necunoscut ― ridat È™i obosit. "Chiar ai nevoie de o vacanță, Robert!" Anul care trecuse își lăsase puternic amprenta asupra lui È™i imaginea din oglindă o arăta perfect. Ochii lui, de un albastru viu de obicei, erau acum tulburi È™i melancolici. Bărbia cu gropiță la mijloc era acoperit de un început de barbă. ÃŽn jurul tîmplelor, firele cărunte se înmulÈ›iseră, începînd să-i acopere părul des, aspru È™i negru. DeÈ™i colegele lui susÈ›ineau că firele argintii nu făceau decît să-i sporească aerul intelectual, el, unul, se cam îndoia... "Dacă m-ar vedea acum cei de la Boston Magazine...!" Luna trecută, spre iritarea lui, publicaÈ›ia îl situase în rîndul celor mai interesante zece personalități ale oraÈ™ului ― o onoare mai degrabă dubioasă, care-l transformase în È›inta ironiilor È™i înÈ›epăturilor din partea colegilor de la Harvard. ÃŽn seara aceasta, la aproape cinci mii de kilometri de casă, articolul respectiv fusese dezgropat È™i readus în actualitate pentru a-i bîntui seminarul. ― Doamnelor È™i domnilor, rostise moderatoarea în faÈ›a publicului care umpluse pînă la refuz Le Pavilion Dauphine, din cadrul Universității Americane din Paris. Oaspetele nostru din această seară nu mai are nevoie de nici o prezentare. Autor a numeroase cărÈ›i, printre care Simbolistica sectelor secrete, Arta Illuminati È™i Limbajul pierdut al ideogramelor, a scris totodată una dintre cele mai importante lucrări în domeniul iconologiei religioase ― È™i nu exagerez deloc spunînd acest lucru; mulÈ›i dintre dumneavoastră studiaÈ›i la orele de curs după manualele sale. StudenÈ›ii din public încuviinÈ›aseră entuziaÈ™ti. ― Mă gîndisem ca în această seară să-l prezint inspirîndu-mâ din impresionanta sa autobiografie. ÃŽnsă, continuase moderatoarea aruncîndu-i o privire jucăușă, o persoană din public mi-a oferit o sursă de inspiraÈ›ie mult mai... interesantă, dacă-i pot spune aÈ™a. Și scosese la vedere un exemplar din Boston Magazine. Langdon se crispase. "De unde mama naibii a făcut rost de chestia asta?" Moderatoarea începuse să citească fragmente din articol, iar el nu È™tiuse cum să se afunde mai adînc în fotoliul pe care stătea. După treizeci de secunde, publicul rîdea, iar femeia nu dădea semne că ar vrea să se oprească. ― Iar refuzul domnului Langdon de a vorbi despre neobiÈ™nuitul rol pe care l-a jucat anul trecut, în Conclavul de la Vatican, i-a adus noi puncte în clasamentul celor mai interesante personalități. Ce ziceÈ›i, doriÈ›i să aflaÈ›i È™i alte amănunte? Publicul aplaudase. "S-o oprească cineva!" se rugase el atunci cînd femeia începuse să citească din nou. "― DeÈ™i profesorul Langdon ar putea fi considerat o frumuseÈ›e mai puÈ›in izbitoare decît unii dintre laureaÈ›ii noÈ™tri mai tineri, acest universitar de patruzeci È™i... de ani are în mod cert o alură de intelectual rasat. PrestanÈ›a îi este subliniată de o voce baritonală, neobiÈ™nuit de joasă, pe care studentele sale o descriu ca fiind «ciocolată pentru urechi»." Sala izbucnise în rîsete. Langdon se silise să afiÈ™eze un zîmbet stînjenit. Știa ce urmează ― o frază ridicolă despre "Harrison Ford în sacou Harris" ― È™i, fiindcă în această seară crezuse că poate îmbrăca iarăși în siguranță sacoul respectiv È™i puloverul pe gît marca Burberry, se hotărîse că trebuie să treacă la acÈ›iune: ― MulÈ›umesc, Monique, îi spusese el È™i, ridicîndu-se brusc, o invitase elegant să coboare de pe podium. Boston Magazine are un gust prea pronunÈ›at pentru ficÈ›iune. Apoi se întorsese spre public cu un oftat din adîncul pieptului: ― Iar dacă aflu care dintre dumneavoastră i-a oferit articolul acela, deportarea vă aÈ™teaptă! Oamenii izbucniseră din nou în rîs. ― Ei bine, prieteni, după cum È™tiÈ›i, în această seară vom vorbi despre puterea simbolurilor... Þîrîitul subÈ›ire al telefonului se auzi iarăși în întuneric. Scrîșnind un "de necrezut" printre dinÈ›i, Langdon ridică receptorul: ― Da? AÈ™a cum bănuise, era tot recepÈ›ionerul: ― Domnule Langdon, vă rog să mă scuzaÈ›i. V-am sunat pentru a vă informa că oaspetele acela se îndreaptă chiar acum spre camera dumneavoastră. Am crezut de cuviință că e bine vă anunÈ›. Profesorul se trezise de-a binelea: ― AÈ›i trimis pe cineva spre camera mea?! ― ÃŽmi cer scuze, monsieur, dar o persoană de acest rang... nu-mi pot asuma autoritatea de a-i interzice să vină. ― Dar cine este omul acesta? RecepÈ›ionerul închisese însă. Aproape în aceeaÈ™i clipă, în ușă se auzi o bătaie nerăbdătoare. Nu foarte în largul lui, Langdon coborî din pat; tălpile i se înfundară în mocheta groasă de pe podea. ÃŽÈ™i trase halatul de baie pe umeri È™i se apropie de ușă. ― Cine e? ― Domnule Langdon! Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră! Engleza individului avea un accent puternic, ca un lătrat dur È™i autoritar. ― Sînt locotenentul Jérôme Collet. Direction Centrale Police Judiciaire. "PoliÈ›ia Judiciară?!" Langdon rămase o clipă tăcut; È™tia că DCPJ era corespondentul francez al FBI-ului din Statele Unite. Fără a ridica lanÈ›ul de siguranță, întredeschise uÈ™a doi centimetri. Chipul care îl privea de dincolo de prag era îngust È™i palid. Bărbatul părea extrem de slab È™i purta oficiala uniformă albastră: ― Pot să intru? Langdon ezită, simÈ›indu-se nesigur sub privirile È™terse ale celuilalt: ― Despre ce este vorba? ― Mon capitaine are nevoie de experienÈ›a dumneavoastră profesională într-o problemă personală. ― Acum? bîigui profesorul. E trecut de miezul nopÈ›ii! ― GreÈ™esc dacă spun că în această seară aveaÈ›i programată o întrevedere cu directorul Muzeului Luvru? Dintr-o dată, Langdon simÈ›i o uÈ™oară neliniÈ™te. Avusese, într-adevăr, stabilită o întîlnire cu apreciatul custode după seminarul din această seară, dar Saunière nu își făcuse apariÈ›ia. ― Nu, nu greÈ™iÈ›i. De unde È™tiÈ›i dumneavoastră acest lucru? ― Am găsit numele dumneavoastră în agenda domniei sale! ― Sper că nu s-a întîmplat nimic grav. Agentul oftă greu È™i-i întinse prin ușă o fotografie. Cînd văzu imaginea, Langdon încremeni. ― Fotografia aceasta a fost făcută acum mai puÈ›in de o oră. ÃŽn interiorul Muzeului Luvru. Fără a-È™i dezlipi ochi de la imagine, profesorul simÈ›i cum repulsia iniÈ›ială i se transformă într-o bruscă revărsare de mînie: ― Cine a făcut asta?! ― Sperăm că dumneavoastră ne veÈ›i ajuta să răspundem la această întrebare, È›inînd seama de cunoÈ™tinÈ›ele pe care le aveÈ›i în domeniul simbolisticii È™i de programata dumneavoastră întrevedere cu domnia sa. Langdon se holbă la fotografie, cu oroare, dar È™i cu teamă. Imaginea era cumplită È™i extrem de bizară, deÈ™i îi dădea impresia unui déjà -vu. Acum mai bine de un an, primise o altă fotografie, a unui alt cadavru, È™i o solicitare similară. Douăzeci È™i patru de ore mai tîrziu, era cît pe ce să-È™i piardă viaÈ›a la Vatican. Fotografia asta nu semăna deloc cu cea de atunci È™i totuÈ™i, ceva anume, în acest scenariu, părea ciudat de familiar. Agentul se uită la ceas: ― Mon capitaine ne aÈ™teaptă, monsieur! Profesorul abia dacă îl auzi; nu putea să-È™i desprindă privirea de pe fotografie. ― Simbolul de aici... È™i modul în care trupul lui este atît de straniu... ― PoziÈ›ionat? îi sugeră agentul. Langdon încuviință, înfiorat: ― Nu-mi imaginez cine ar fi putut să facă aÈ™a ceva! Agentul îl fixă încruntat: ― Nu aÈ›i înÈ›eles, domnule Langdon. Ceea ce vedeÈ›i în această fotografie... monsieur Saunière însuÈ™i È™i-a făcut asta. 2 Undeva, la un kilometru È™i ceva depărtare, individul albinos pe nume Silas trecu de poarta luxoasei clădiri de pe Rue La Bruyère È™chiopătînd. Brîul cilice cu È›epi pe care o purta în jurul coapsei îi intra în carne, È™i totuÈ™i sufletul lui era luminat de bucuria de a-L sluji pe Dumnezeu. "Durerea e un lucru bun." Ochii lui roÈ™ii cercetară holul de la intrare. Pustiu. Urcă scările în tăcere, cu grijă, să nu-i trezească pe fraÈ›i. UÈ™a dormitorului lui era deschisă; încuietorile erau interzise aici. Intră È™i închise uÈ™a după el. Camera avea un aer spartan ― podea de scînduri, un dulap din lemn de brad È™i, în colÈ›, o saltea învelită în pînză de cort, care-i servea drept pat. Săptămîna aceasta era oaspete aici, dar în trecut, timp de mulÈ›i ani, fusese binecuvîntat cu un sanctuar similar în New York. "Domnul mi-a oferit un adăpost È™i un scop în viață." ÃŽn aceasta seară, în sfîrÈ™it, Silas era convins că a început să-È™i mai plătească din datorii. Grăbindu-se spre dulap, scotoci după telefonul mobil ascuns în sertarul de jos È™i formă un număr. ― Da? răspunse vocea unui bărbat. ― ÃŽnvățătorule, m-am întors! ― VorbeÈ™te! îi ceru vocea, care părea mulÈ›umită că-l aude. ― ToÈ›i patru sînt morÈ›i. Cei trei seneÈ™ali È™i... însuÈ™i Marele Maestru. Urmă o scurtă pauză, ca pentru o mică rugăciune: ― Și presupun că ai obÈ›inut informaÈ›ia aceea. ― ToÈ›i patru au spus acelaÈ™i lucru. Independent unii de alÈ›ii. ― Și i-ai crezut? ― Asemănarea e prea mare pentru a fi doar o simplă coincidență. Un uÈ™or gîfîit entuziast se auzi în receptor: ― Excelent! Mi-a fost teamă că reputata lor discreÈ›ie s-ar putea adeveri. ― Perspectiva morÈ›ii este o motivaÈ›ie puternică. ― AÈ™a deci, acum spune-mi ceea ce trebuie să aflu. Silas È™tia că informaÈ›ia pe care o smulsese de la victimele sale avea să constituie un È™oc: ― ÃŽnvățătorule, toÈ›i patru au confirmat existenÈ›a unei clef de voûte... legendara "Cheie de boltă". Auzi în receptor uÈ™orul icnet provocat de surpriză È™i aproape că È™i simÈ›i exaltarea ÃŽnvățătorului: ― Cheia de bolta... Exact aÈ™a cum am bănuit È™i noi. Străvechile tradiÈ›ii spuneau că frăția crease o hartă în piatră ― la clef de voûte, "cheia de boltă" ― o tăbliță gravată ce dezvăluia locul în care se păstra, în mare taină, cel mai de seamă secret al... o informaÈ›ie atît de importantă, cu o asemenea forță, încît constituia însuÈ™i temeiul existenÈ›ei confreriei. ― Cînd vom avea cheia de boltă, spuse ÃŽnvățătorul, vom mai avea doar un singur pas de făcut. ― Sîntem chiar mai aproape decît vă închipuiÈ›i. Cheia de boltă se află aici, în Paris. ― ÃŽn Paris? Incredibil! E mult prea frumos ca să fie adevărat! Silas îi povesti evenimentele din acea seară: cum toate cele patru victime, în clipa dinaintea morÈ›ii, încercaseră cu disperare să-È™i găsească salvarea vieÈ›ii lor păcătoase, dezvăluindu-i secretul. Fiecare îi spusese exact aceaÈ™i lucru: cheia de boltă era ascunsă în mod ingenios, într-un loc exact din interiorul uneia dintre cele mai vechi biserici din Paris ― L'Eglise de Saint-Sulpice. ― ÃŽntr-o Casă a Domnului! exclamă ÃŽnvățătorul. Cum își mai bat joc de noi! ― AÈ™a cum au făcut-o vreme de secole! ÃŽnvățătorul tăcu pentru o clipă, de parcă se aÈ™tepta să fie pătruns de acest triumf. ÃŽntr-un sfîrÈ™it, vocea lui se auzi din nou în receptor: ― Silas, ai făcut o faptă bună în ochii Domnului. Secole de-a rîndul am aÈ™teptat acest moment. Acum trebuie să-mi aduci tăbliÈ›a. Imediat. ÃŽn seara asta. ÃŽnÈ›elegi care este miza! Silas È™tia că miza pusă în joc e inestimabilă È™i totuÈ™i ceea ce-i ceruse ÃŽnvățătorul îi părea imposibil. ― Dar biserica aceea e o fortăreață! Mai cu seamă pe vreme de noapte. Cum voi putea intra? Cu tonul încrezător al unui om extrem de influent, ÃŽnvățătorul îi explică tot ce trebuia să facă. Cînd închise telefonul, Silas deborda de entuziasm È™i de nerăbdare. "O oră", își spuse, mulÈ›umit că ÃŽnvățătorul îi lăsase timp suficient pentru penitenÈ›a necesară înainte de a pătrunde într-un lăcaÈ™ al Domnului. "Trebuie să-mi curăț sufletul de păcatele zilei de azi." Păcatele acelea avuseseră însă un scop sfînt. Acte de nimicire a duÈ™manilor lui Dumnezeu fuseseră comise timp de secole de-a rîndul; cu siguranță îi vor fi iertate! Și totuÈ™i, Silas È™tia că mîntuirea cere sacrificii. După ce-È™i scoase toate hainele, îngenunche în mijlocul camerei È™i examină brîul cilice care-i încingea coapsa. ToÈ›i adevăraÈ›ii urmaÈ™i ai Căii purtau acest adevărat instrument de tortură ― un brîu dintr-o È›esătură bătuta cu spini metalici ascuÈ›iÈ›i, care pătrundeau în carne, ca un memento continuu al suferinÈ›elor îndurate de Iisus. ÃŽn plus, durerea provocată de cilice potolea poftele cărnii. DeÈ™i purtase deja brîul mai mult decît cele două ore impuse zilnic, Silas È™tia că astăzi nu era o zi obiÈ™nuită, aÈ™a că mai strînse catarama cu încă o gaură, schimonosindu-se atunci cînd ghearele metalice îi muÈ™cară mai adînc din carne. Răsuflă adînc È™i savură ritualul purificator. "Durerea este un lucru bun", È™opti, repetînd mantra sacră a părintelui JosemarÃa Escrivá ― ÃŽnvățătorul tuturor ÃŽnvățătorilor. DeÈ™i se stinsese în 1975, înÈ›elepciunea lui era încă vie în cuvintele pe care le repetau de mii de adepÈ›i credincioÈ™i din lumea întreagă, pe cînd înge-nuncheau È™i practicau ritualul sacru numit "mortificare corporală". Silas își îndreptă apoi atenÈ›ia asupra unei frînghii groase, cu noduri, care aÈ™tepta încolăcită lîngă el. "Disciplina". Nodurile ei erau mînjite cu sînge închegat. Nerăbdător să simtă iar efectele purificatoare ale suferinÈ›ei fizice, Albinosul rosti o rugăciune scurtă. Apoi înÈ™făcă un capăt al frînghiei, închise ochii È™i se izbi cu ea peste umăr, simÈ›ind cum nodurile îi zdrelesc carnea de pe spinare. ÃŽncă o dată. Apoi iar È™i iar. Castigo corpus meum. ÃŽntr-un tîrziu, simÈ›i cum sîngele începe să curgă. 3 Aerul răcoros de aprilie È™uiera pe fereastra deschisă, în vreme ce automobilul Citroën ZX trecu în viteză pe lîngă Operă È™i traversa Place Vendôme. Pe scaunul din dreapta, Robert Langdon încerca să-È™i pună ordine în gînduri. DuÈ™ul rapid È™i faptul că avusese timp să se radă îi conferiseră o înfățiÈ™are prezentabilă, dar nu-l liniÈ™tiseră deloc. Imaginea înspăimîntătoare a cadavrului îi rămăsese întipărită în minte. Jacques Saunière e mort!" Moartea custodelui nu putea decît să-i stîrnească un regret intens. ÃŽn ciuda reputaÈ›iei sale de om retras, Saunière fusese unanim apreciat pentru cunoÈ™tinÈ›ele lui È™i pentru devotamentul cu care se dedicase artei. CărÈ›ile sale despre codurile secrete ascunse în picturile lui Poussin È™i Teniers erau unele dintre cele pe care Langdon le cita cel mai des la orele de curs. AÈ™teptase cu nerăbdare întrevederea care ar fi trebuit să aibă loc în acea seară, iar absenÈ›a custodelui era pentru el o deazamăgire profundă. Fotografia cadavrului îi reveni în minte. "Chiar a putut Jacques Saunière să-È™i facă asta?!" Langdon întoarse capul È™i privi pe fereastră, încercînd să alunge imaginea aceea de coÈ™mar. Afară, oraÈ™ul se pregătea de culcare ― vînzătorii stradali își puneau la adăpost cărucioarele cu amandes glasate, îngrijitorii aÈ™ezau sacii cu gunoi la marginea trotuarului, un cuplu de îndrăgostiÈ›i îmbrățiÈ™aÈ›i savura aerul rece al nopÈ›ii înmiresmate de iasomie. Citroënul străbătea în viteză agitaÈ›ia nocturnă, cu sirena în funcÈ›iune. ― Le capitaine s-a bucurat cînd a aflat că n-aÈ›i părăsit încă Parisul, spuse agentul, vorbind pentru prima dată după ce plecaseră de la hotel. O coincidență fericită! Langdon nu se simÈ›ea cîtuÈ™i de puÈ›in fericit, iar coincidenÈ›a era o noÈ›iune în care nu credea. După o viață dedicată studiului È™i analizei conexiunilor ascunse dintre diferitele simboluri È™i ideologii, Langdon considera că lumea nu e altceva decît o nesfîrÈ™ită reÈ›ea de stări È™i evenimente profund conectate. "Conexiunile sînt adesea invizibile", obiÈ™nuia el să le explice studenÈ›ilor, "dar ele există întodeauna, ascunse chiar sub suprafață." ― Presupun, rosti el cu voce tare, că de la Universitatea Americană din Paris aÈ›i aflat unde stau. Locotenentul clătină din cap, negînd: ― De la Interpol. "Interpol! FireÈ™te!" Uitase că obiceiul, aparent nevinovat, al tuturor hotelurilor europene de a solicita paÈ™aportul la cazare era mult mai mult decît o simplă formalitate, fiind un fapt impus de lege. La orice oră din zi È™i din noapte, pe întregul teritoriu al Europei, Interpolul È™tia exact cine È™i unde doarme. Localizarea lui la Hotelul Ritz fusese o chestiune de cîteva secunde. Automobilul se îndrepta spre sudul oraÈ™ului È™i, curînd, în dreapta apăru silueta luminată a Turnului Eiffel. Cînd îl zări, Langdon își aminti de Vittoria È™i de promisiunea pe care i-o făcuse, mai în glumă, mai în serios, acum un an, că la fiecare È™ase luni se vor întîlni într-un alt loc romantic de pe glob. "Turnul Eiffel, presupuse el, n-ar fi putut lipsi de pe listă." Din păcate însă, ultimul sărut fusese pe unul dintre aglomeratele È™i zgomotoasele aeroporturi din Roma, cu mai bine de un an în urmă. ― AÈ›i urcat pe Ea? întrebă brusc agentul. Langdon îl străfulgeră cu privirea, convins că înÈ›elesese greÈ™it: ― Poftim? ― E minunată, nu-i aÈ™a? continuă locotenentul, arătînd cu mîna prin parbriz spre Turnul Eiffel. AÈ›i urcat pe Ea? Profesorul își arcui sprîncenele: ― Nu, n-am urcat în turn. ― Este simbolul FranÈ›ei. Mie mi se pare perfectă! Langdon clătină din cap, absent. Cei care studiau simbolistica remarcaseră adesea că francezii ― un popor renumit pentru liderii complexaÈ›i, mărunÈ›i È™i efeminaÈ›i ca Napoleon È™i Pepin cel Scurt ― nici n-ar fi putut să aleagă un simbol naÈ›ional mai potrivit decît un falus de trei sute de metri înălÈ›ime, pe care îl alintau "Ea". Cînd ajunseră la intersecÈ›ia cu Rue de Rivoli, semaforul arăta culoarea roÈ™ie, dar maÈ™ina nu opri. Fără să reducă deloc viteza, pătrunse pe Rue Castiglione ― o străduță flancată de copaci care constituia intrarea dinspre nord a celebrelor Jardins des Tuileries ― un fel de Central Park al Parisului. Majoritatea turiÈ™tilor credeau, în mod greÈ™it, că numele provine de la miile de lalele care înfloresc pe aleile parcului, dar Langdon È™tia că Tuileries aminteÈ™te, de fapt, de ceva mult mai prozaic. Pe locul actualelor grădini se afla iniÈ›ial o enormă È™i murdară carieră din care parizienii extrăgeau argila folosită la fabricarea celebrelor olane roÈ™ii ale oraÈ™ului ― les tuiles. Cînd intrară în parcul pustiu, È™oferul opri sirena. Langdon răsuflă adînc È™i savură liniÈ™tea bine venită. Fasciculul alburiu al farurilor cu halogen lumina drumul pietruit, iar sfîrîitul monoton al pneurilor intona parcă un imn hipnotic. Pentru Langdon, Jardins des Tuileries reprezentaseră întotdeauna un pămînt sacru. Acesta a fost locul în care experimentase Claude Monet noi forme È™i culori, dînd naÈ™tere curentului impresionist. ÃŽn noaptea aceasta însă, parcul părea să aibă o aură stranie È™i rău prevestitoare. Citroënul viră la stînga, pe aleea centrală a grădinii. Coti în jurul unui heleÈ™teu circular È™i apucă pe o alee întunecoasă. La capătul ei se zărea ieÈ™irea din Tuileries, marcată de un uriaÈ™ arc de piatră. Arc du Carrousel. ÃŽn ciuda ritualurilor orgiastice petrecute odinioară aici, împătimiÈ›ii de artă preÈ›uiau arcul dintr-un cu totul alt motiv. De pe esplanada de la capătul Grădinilor, privirile puteau cuprinde patru dintre cele mai faimoase muzee de artă din lume... cîte unul către fiecare punct cardinal. ÃŽn dreapta, dincolo de cursul Senei È™i de Quai Voltaire, se zărea faÈ›ada iluminată a unei foste gări, azi, celebrul Musée d'Orsay. Spre stînga se vedeau ultimele niveluri ale ultramodernului Centru Georges-Pompidou, care găzduia Le Musée national d'Art Moderne. ÃŽn spate, fără a privi, Langdon È™tia că se înalță anticul obelisc al lui Ramses, marcînd Galerie nationale du Jeu de Paume. Iar drept în față, prin arcul de piatră, se zărea monumentalul palat renascentist care adăpostea azi cel mai celebru muzeu de artă din lume. Muzeul Luvru! Langdon simÈ›i un fior de admiraÈ›ie care îi era deja familiar fiindcă îl avea ori de cîte ori încerca, în zadar, să cuprindă cu privirea uriaÈ™ul edificiu. Dincolo de o piață vastă, faÈ›ada impunătoare a Luvrului se profila pe cerul Parisului aidoma unei fortăreÈ›e. Avînd forma unei potcoave imense, Luvrul era cea mai lungă clădire din Europa, acoperind o suprafață cît trei Turnuri Eiffel puse cap la cap. Nici măcar uriaÈ™a întindere a esplanadei dintre cele două aripi ale muzeului nu putea È™tirbi ceva din măreÈ›ia faÈ›adei. Langdon făcuse o dată turul întregii clădiri, străbătînd incredibila distanță de aproape cinci kilometri. ÃŽn ciuda celor cinci săptămîni ― cît se estima că ar fi necesar pentru a putea admira cele 65 300 de opere de artă găzduite de muzeu ― majoritatea turiÈ™tilor preferau un tur "prescurtat" ― o alergătură prin sălile muzeului, cu trei opriri la piesele de rezistență: Mona Lisa, Venus din Milo È™i Victoria din Samotrace. Art Buchwald se lăudase chiar că izbutise să le vadă pe toate trei în cinci minute È™i cincizeci È™i È™ase de secunde. Locotenentul duse la gură o mică staÈ›ie de emisie-recepÈ›ie È™i rosti într-o franceză repezită: ― Monsieur Langdon est arrivé! Deux minutes! O confirmare de nedesluÈ™it se auzi din maÈ™inărie. Agentul închise staÈ›ia È™i se întoarse spre Langdon: ― Le captaine vă aÈ™teaptă la intrarea principală. Apoi, ignorînd semnele care interziceau accesul auto în piață, acceleră. Intrarea principală în muzeu se putea vedea deja înălțîndu-se semeață în depărtare, încadrată de È™apte bazine triunghiulare din care țîșneau jeturile iluminate ale artezienelor. La Pyramide! Noua intrare în Muzeul Luvru devenise aproape tot atît de celebră ca muzeul însuÈ™i. Controversata È™i ultramoderna piramidă de sticlă proiectată de arhitectul american de origine chineză, I.M. Pei stîrnea încă È™i astăzi furia tradiÈ›ionaliÈ™tilor, care considerau că adaosul distrugea demnitatea renascentistă a palatului. Pentru Goethe, arhitectura era muzica încremenită, iar criticii lui Pei descriau piramida ca pe un scîrțîit de cretă pe tabla de scris. ProgresiÈ™tii însă considerau structura transparentă, înaltă de douăzeci È™i doi de metri, o îmbinare sinergicâ a vechilor structuri cu metodele modeme ― o legătură simbolică între vechi È™i nou, care armoniza Luvrul cu realitățile noului mileniu. ― Vă place piramida noastră? întrebă locotenentul. Langdon se încruntă. "Francezii au o plăcere nebună să-i întrebe chestia asta pe americani", își spuse. ÃŽntrebarea era cu două tăiÈ™uri, desigur. Dacă recunoÈ™teai că îți place piramida, erai taxat drept un american lipsit de gust, iar dacă îți exprimai antipatia era o insultă adusă la adresa francezilor. ― Mitterand a fost un om îndrăzneÈ›, îi răspunse în cele din urmă, cu abilitate. Se spunea că fostul preÈ™edinte al FranÈ›ei, sub patronajul căruia fusese ridicată piramida, suferea de un "complex al faraonilor". Unicul responsabil al amplasării unei serii întregi de obeliscuri È™i alte artefacte egiptene în Paris, Mitterand avusese pentru cultura egipteană o pasiune atît de devoratoare, încît francezii îl numeau încă È™i astăzi "Sfinxul". ― Cum se numeÈ™te căpitanul dumneavoastră? întrebă Langdon, ca să schimbe subiectul. ― Bezu Fache, îi răspunse È™oferul, în timp ce se apropiau de intrare. Noi îi spunem Le Taureau. Langdon îi aruncă o privire mirată, întrebîndu-se dacă toÈ›i francezii or fi avînd asemenea misterioase porecle animaliere. ― ÃŽi spuneÈ›i căpitanului dumneavoastră "Taurul"? Locotenentul își arcui sprîncenele: ― Franceza dumneavoastră este mai bună decît vreÈ›i să recunoaÈ™teÈ›i, monsieur Langdon. "Franceza mea e de doi bani, dar la iconografia zodiacală mă pricep bine." Taurus însemna clar "taur"; la urma urmei, astrologia este un limbaj universal. Locotenentul opri motorul È™i-i arătă, printre două fîntîni, o ușă pe una dintre feÈ›ele piramidei: ― Acolo este intrarea. Succes, monsieur! ― Nu mă însoÈ›iÈ›i? ― Mi s-a ordonat să vă conduc doar pînă aici; mă aÈ™teaptă alte îndatoriri. Langdon oftă È™i coborî. "Vă priveÈ™te; e treaba voastră, nu a mea." Agentul porni motorul È™i demară. Rămas singur, profesorul își dădu seama că îi era foarte uÈ™or să se răzgîndească: putea să iasă în stradă, să ia un taxi È™i să se întoarcă la hotel să-È™i continue somnul. Dar ceva îi spunea că, probabil, n-ar fi fost o idee tocmai bună. ÃŽn timp ce se apropia de fîntînile înconjurate parcă de o bură fină, avu dintr-o dată ciudata impresie că trece un prag imaginar, spre o altă lume. Atmosfera ireală, ca de vis, a nopÈ›ii îl învăluia din nou. Cu numai douăzeci de minute în urmă, dormea dus în camera lui de la hotel; acum È™edea în faÈ›a unei piramide transparente construite de "Sfinx'' È™i aÈ™tepta un poliÈ›ist căruia i se spunea "Taurul". "Sînt prizonier într-un tablou de Salvador DalÃ", își spuse. Ajunse în faÈ›a intrării principale ― o uriașă ușă rotativă. Holul ce se zărea dincolo de ea era pustiu È™i slab iluminat. "Să bat la ușă oare?" Se întrebă dacă vreunul dintre străluciÈ›ii egiptologi de la Harvard ciocănise vreodată la intrarea într-o piramidă, aÈ™teptînd să i se răspundă. Ridică mîna pentru a bate în sticlă, dar, din semiîntunericul de dincolo, se ivi o siluetă care urca scara elicoidală. Era un bărbat brunet, foarte voinic, ce amintea de un neanderthalian, îmbrăcat într-un costum negru la două rînduri care se chinuia parcă să îi cuprindă umerii laÈ›i. Avea picioare scurte È™i robuste, ce-i confereau atunci cînd mergea un aer plin de forță È™i de autoritate. Vorbea la un telefon mobil, dar încheie discuÈ›ia cînd ajunse la ușă È™i-i făcu lui Langdon semn să intre: ― Sînt Bezu Fache, îl înÈ™tiință imediat ce trecu pragul. Căpitan în DCPJ. Glasul i se potrivea perfect cu înfățiÈ™area ― un huruit gutural ca trosnetul amenințător al unei furtuni care se apropie. Profesorul îi întinse mîna: ― Robert Langdon. Palma uriașă a căpitanului se înfășură în jurul degetelor sale, cu o forță care i le strivi aproape: ― Am văzut fotografia. Agentul dumneavoastră mi-a spus că Jacques Saunière însuÈ™i È™i-a făcut... ― Domnule Langdon, îl întrerupse Bezu Fache fixîndu-l cu ochii săi ca de abanos, ce aÈ›i văzut dumneavoastră în fotografie nu este decît începutul. 4 Căpitanul Bezu Fache mergea ca un taur furios, cu umerii săi laÈ›i traÈ™i spre spate È™i bărbia bine înfiptă în piept. Pârul negru, pe care își dăduse din belÈ™ug cu gel, îi lucea lins spre creÈ™tet, evidenÈ›iindu-i nasul ca un cioc de vultur ce părea să-i țîșnească dintre arcadele proeminente È™i-l preceda parcă în mers aidoma provei unui vas de război. Ochii negri ca tăciunele păreau să ardă pămîntul din faÈ›a lui, radiind o limpezime tăioasă ce nu-i dezminÈ›ea reputaÈ›ia de inflexibilă severitate în toate privinÈ›ele. Langdon îl urmă pe celebra scară de marmură ce cobora spre atriumul de sub piramida de sticlă. ÃŽn drum, trecură pe lîngă doi reprezentanÈ›i ai PoliÈ›iei Judiciare înarmaÈ›i cu mitraliere. Mesajul era clar: nimeni nu intră È™i nu iese de aici fără binecuvîntarea căpitanului Fache. Cînd coborau, Langdon simÈ›i un tremur familiar. PrezenÈ›a lui Fache putea fi catalogată oricum, numai primitoare, nu, È™i la acea oră, Luvrul însuÈ™i avea un aer aproape mortuar. Scara, aidoma unei săli de teatru în timpul reprezentaÈ›iilor, era luminată de mici spoturi încastrate în fiecare treaptă. Profesorul își auzea ecoul paÈ™ilor reverberînd în sticla de deasupra. Privi în sus È™i, dincolo de acoperiÈ™ul transparent, zări jeturile de apă ale fîntînilor. ― Vă place? îl întrebă Fache, făcînd un semn în sus cu bărbia sa pătrată. Langdon oftă, prea obosit pentru astfel de jocuri: ― Da, piramida dumneavoastră este magnifică. ― O cicatrice pe faÈ›a Parisului! "Una la mîna!" își spuse profesorul; cu siguranță, gazda lui era un tip greu de mulÈ›umit. Oare Bezu Fache avea habar ca piramida aceasta fusese construită, la cererea expresă a preÈ™edintelui Mitterand, din exact 666 de panouri de sticlă ― o solicitare bizară, care a fost mereu obiectul unei controverse pentru fanii conspiraÈ›iilor, care pretindeau că 666 este numărul Satanei. Profesorul hotărî că ar fi mai bine să nu mai deschidă însă acest subiect. Pe măsură ce coborau tot mai mult, vasta deschidere de jos apăru treptat din întuneric. Aflat la È™aptesprezece metri în subteran, holul de curînd construit al Luvrului se întindea în faÈ›a lor aidoma unei grote imense. Decorat cu marmură bej, pentru a se armoniza cu faÈ›ada de culoarea mierii, holul era, de obicei, un furnicar de turiÈ™ti, învăluit în lumina soarelui. Acum însă, era pustiu È™i întunecat, atmosfera era îngheÈ›ată, de criptă. ― Dar personalul care asigură în mod obiÈ™nuit paza muzeului? întrebă Langdon. ― En quarantaine, replică Fache, de parcă profesorul ar fi pus la îndoială capacitatea subordonaÈ›ilor săi. Evident, în seara asta aici a pătruns cineva care nu trebuia s-o facă. ToÈ›i paznicii de noapte se află acum în Aripa Sully, pentru interogatoriu. Pentru moment agenÈ›ii mei se ocupă de securitatea muzeului. Langdon încuviință, mergînd repede pentru a È›ine pasul cu căpitanul. ― Cît de bine îl cunoÈ™teaÈ›i pe Jacques Saunière? îl întrebă căpitanul. ― De fapt, nu-l cunoÈ™team deloc. Nu l-am întîlnit niciodată. Fache păru surprins: ― ÃŽn seara aceasta urma să vă vedeÈ›i pentru prima dată? ― Da. Trebuia să ne întîlnim la recepÈ›ia care a avut loc la Universitatea Americană, după conferinÈ›a pe care am È›inut-o, însă domnia sa nu a apărut. Fache mîzgăli ceva într-un carneÈ›el. ÃŽn timp ce mergea, Langdon zări È™i cea de-a doua piramidă a Luvrului, mai puÈ›in cunoscută decît prima: La Pyramide Inversée ― un uriaÈ™ pinten de sticlă cu vîrful în jos, ce cobora din plafon ca o stalactită. Fache îl îndrumă pe un È™ir scurt de trepte care duceau spre intrarea arcuita într-un tunel deasupra căruia era scris: "DENON". Aripa Denon era cea mai cunoscută dintre cele trei secÈ›iuni principale ale muzeului. ― Cine a solicitat întrevederea din această seară? îl întrebă Fache brusc. El sau dumneavoastră? ÃŽntrebarea îi păru oarecum ciudată: ― Domnul Saunière, răspunse Langdon, în timp ce intrau în tunel. Secretara sa m-a contactat cu cîteva săptămîni în urmă prin e-mail; È™eful ei auzise că urma să susÈ›in o conferință luna aceasta în Paris È™i voia să profite de ocazie pentru a discuta o anumită problemă cu mine. ― Ce să discute? ― Nu È™tiu. Despre artă, bănuiesc. Aveam aceleaÈ™i preocupări. Căpitanul părea sceptic: ― Și nu aveÈ›i nici o idee despre ce urma să vorbiÈ›i? Chiar nu avea. La început fusese curios, dar nu dorise să-l deranjeze solicitînd prea multe detalii. ÃŽn cercurile de specialitate, se È™tia că apreciatul Jacques Saunière era un om discret È™i retras, care accepta foarte rar să iasă în public, È™i Langdon nu putea decît să fie recunoscător pentru ocazia ce i se oferise. ― Domnule Langdon, aveÈ›i măcar o vagă idee despre ce anume ar fi vrut să discute cu dumneavoastră în seara în care a fost ucis? Ne-ar fi de mare ajutor! Caracterul direct al întrebării îl deranjase: ― Chiar nu-mi pot imagina! Nu am întrebat. M-am simÈ›it onorat de solicitarea domniei sale. Am admirat dintotdeauna ceea ce a făcut domnul Saunière; folosesc adesea textele sale ca material pentru cursurile pe care le predau. Fache notă È™i acest lucru în carneÈ›elul său. Ajunseseră pe la jumătatea tunelului spre Aripa Denon È™i, la capătul său, se zăreau deja cele două scări rulante, ambele imobile acum. ― AÈ™adar, aveaÈ›i preocupări comune... ― Da. Mai mult decît atît, mi-am petrecut o mare parte din anul trecut lucrînd la planul unei cărÈ›i care se ocupă de domeniul principal de specialitate al domnului Saunière. Eram nerăbdător să-i "fur" cît mai multe cunoÈ™tinÈ›e. Fâche se holbă la el: ― Cum? Ceea ce exprima chipul lui era probabil greu de redat prin cuvinte. ― Voiam sa aflu ideile domniei sale cu privire la acest subiect. ― ÃŽnÈ›eleg. Și care era subiectul? Langdon ezită, neÈ™tiind exact cum să se exprime: ― ÃŽn esență, manuscrisul tratează iconografia venerării divinităților feminine ― conceptul sanctității feminine È™i arta, respectiv simbolurile, asociate acesteia. Căpitanul își trecu o mînă prin părul des: ― Și Saunière se pricepea la asta? ― Mai bine decît oricine altcineva. ― ÃŽnÈ›eleg... Langdon își dădu seama, de fapt, că Fache nu înÈ›elegea deloc. Jacques Saunière era considerat cel mai prestigios iconograf în materie de divinități feminine. Pe lîngă faptul că era pasionat de relicvele ce aminteau de fertilitate, de cultele ZeiÈ›ei, de Wicca È™i de sacrul feminin, în timpul celor douăzeci de ani în care fusese custodele muzeului, Saunière dăruise Luvrului cea mai bogata colecÈ›ie de artă referitoare la divinitățile feminine: securi din piatră provenite de la cel mai vechi templu de la Delphi, baghete de aur cu caduceu, sute de cruci egiptene care semănau cu niÈ™te îngeraÈ™i, zornăitoare folosite în Egiptul antic pentru alungarea duhurilor rele È™i o uimitoare diversitate de statuete înfățișîndu-l pe Horus alăptat de zeiÈ›a Isis. ― Poate că Saunière È™tia despre manuscrisul dumneavoastră, sugeră Fache. Și a propus această întrevedere pentru a-È™i oferi ajutorul. Langdon clătină din cap: ― Nu È™tie încă nimeni despre cartea mea. Este încă în stadiul de schiță È™i n-am arătat-o deocamdată nimănui, cu excepÈ›ia editorului meu. Căpitanul rămase tăcut, iar profesorul nu pomeni nimic despre motivul pentru care nu arătase manuscrisul nimănui. "SchiÈ›a" de trei sute de pagini ― numita provizoriu Simbolurile sacrului feminin pierdut ― propunea o interpretare cît se poate de neconvenÈ›ională a iconografiei religioase, fiind capabilă să stîrnească aprige controverse. Ajuns aproape de scările rulante acum imobile, Langdon se opri brusc, dîndu-È™i seama că Fache nu se mai afla lîngă el. Se întoarse È™i-l văzu stînd în dreptul unui ascensor de serviciu. ― Vom lua liftul, spuse acesta. Galeria se află ― nu mă îndoiesc că È™tiÈ›i ― prea departe pentru a putea merge acolo pe jos. DeÈ™i È™tia că ascensorul avea să scurteze considerabil drumul de două etaje pînă în Aripa Denon, Langdon nu se miÈ™că. ― S-a întîmplat ceva? Fache È›inea uÈ™a deschisă, părînd nerăbdător. Profesorul oftă adînc, aruncînd o ultima privire spre scara rulantă. "Nu, nu s-a întîmplat nimic", se minÈ›i singur, îndreptîndu-se spre lift. ÃŽn copilărie, căzuse într-un puÈ› abandonat È™i aproape că se înecase după ce bătuse apa cu braÈ›ele ore întregi, înainte de a fi, în sfîrÈ™it, salvat. De atunci, suporta cu greu spaÈ›iile închise ― ascensoare, staÈ›ii de metrou, săli de squash. "Ascensorul este o maÈ™inărie cît se poate de sigură", încercă să se convingă, fără a reuÈ™i cîtuÈ™i de puÈ›in. "Ba e o cutie mică de fier atîrnată deasupra unui puÈ› închis!" Þinîndu-È™i răsuflarea, păși în cabină. UÈ™ile se închiseră È™i adrenalina începu să-i pompeze în vene. "Două etaje. Zece secunde." ― Dumneavoastră È™i domnul Saunière, spuse Fache îndată ce liftul porni, n-aÈ›i vorbit niciodată unul cu celălalt? N-aÈ›i corespondat? Nu v-aÈ›i trimis niciodată mesaje electronice? Altă întrebare ciudată: ― Nu. Niciodată. Căpitanul își înclină capul pe umăr, de parcă aÈ™a È™i-ar fi notat faptul în minte. Fără a mai spune ceva, se holbă la uÈ™ile de crom ale cabinei. ÃŽntre timp, Langdon încerca să-È™i concentreze atenÈ›ia asupra a orice altceva decît asupra celor patru pereÈ›i din jurul lui. Reflectat în luciul metalic al uÈ™ilor, zări acul de cravată al lui Fache ― un crucifix de argint bătut cu treisprezece pietre de onix negru. Surprinzător! Simbolul era numit crux gemmata ― o cruce cu treisprezece geme ― o ideogramă creÈ™tină reprezentîndu-i pe Iisus È™i pe cei doisprezece apostoli. Profesorul nu s-ar fi aÈ™teptat ca un căpitan al PoliÈ›iei Franceze să-È™i afiÈ™eze atît de deschis preferinÈ›ele religioase. Dar, la urma urmei, se aflau în FranÈ›a; creÈ™tinismul nu era aici atît o religie, cît, mai degrabă, un drept dobîndit prin naÈ™tere. ― Este o crux gemmata! izbucni Fache pe neaÈ™teptate. Tresărind, Langdon își ridică privirea È™i văzu ochii căpitanului fixaÈ›i asupra lui în oglinda uÈ™ilor. Ascensorul se opri în sfîrÈ™it È™i profesorul coborî repede, nerăbdător să simtă iarăși spaÈ›iul larg-deschis pe care i-l ofereau spaÈ›ioasele galerii ale Luvrului. Lumea în care păși nu semăna deloc cu ceea ce È™tia el È™i, surprins, se opri locului. Fache se întoarse spre el: ― ÃŽmi închipui că n-aÈ›i văzut niciodată Luvrul în afara orelor de program. "Ba bine că nu!" își spuse profesorul, încercînd să se orienteze. De obicei impecabil iluminate, galeriile muzeului erau acum cufundate într-un întuneric straniu. ÃŽn locul luminii de un alb strălucitor ce se revărsa în mod obiÈ™nuit de sus, o palidă lucire roÈ™iatică părea să emane din podea, petice intermitente de lumină stacojie pătînd parcă ici È™i colo pardoseala. Privind în lungul coridorului întunecat, Langdon își dădu seama că trebuia să se aÈ™tepte la aceste lucruri. Toate marile galerii de artă ale lumii utilizau lumina roÈ™ie pe timp de noapte ― surse de iluminat slabe, amplasate strategic, cît mai jos, care să permită personalului să se deplaseze, protejînd concomitent obiectele de artă împotriva riscului de supraexpunere la lumină. ÃŽn noaptea aceasta însă, atmosfera din muzeu era apăsătoare. Umbre lungi se întindeau pretutindeni, iar înaltele plafoane boltite păreau un hău apropiat È™i negru. ― Pe aici, îl conduse căpitanul, cotind la dreapta È™i pătrunzînd într-un labirint de galerii. Langdon îl urmă. Treptat, ochii i se obiÈ™nuiau cu întunericul. Pretutindeni, în jur, începeau să se zărească tablouri de format mare, aidoma unor fotografii ce se developau în faÈ›a lui, de parcă ar fi fost într-o imensă cameră obscură. Din picturi, zeci de ochi păreau că le urmăresc paÈ™ii. ÃŽn aer plutea cunoscutul miros de muzeu ― o uscăciune deionizată în care se simÈ›ea vag prezenÈ›a carbonului, rezultat al dezumidifîcatoarelor cu filtru de cărbune ce funcÈ›ionau continuu, pentru a contracara prezenÈ›a dioxidul de carbon coroziv degajat de respiraÈ›ia vizitatorilor. Montate aproape de plafon, la vedere, camerele de supraveghere transmiteau un mesaj clar: "Vă vedem pe toÈ›i. Nu atingeÈ›i nimic!" ― Este vreuna reală? întrebă Langdon, arătînd spre camere. ― Sigur că nu. Profesorul nu era deloc surprins. Supravegherea video în muzee atît de mari era ineficientă È™i extrem de costisitoare. Zecile de kilometri de galerii ale Luvrului ar fi necesitat sute de tehnicieni doar pentru a monitoriza înregistrările. Majoritatea instituÈ›iilor de acest gen foloseau în prezent aÈ™a-numita "securitate de reÈ›inere". "ÃŽn loc să È›ii hoÈ›ii afară, îi închizi înăuntru." Sistemul era activat după sfîrÈ™itul programului de vizită È™i, dacă un hoÈ› desprindea de pe perete o operă de artă, ieÈ™irile compartimentalizate se blocau în jurul galeriei respective, infractorul trezindu-se închis chiar înainte de sosirea poliÈ›iei. Ecoul unor voci răsună undeva, în față, pe coridor. Zgomotul părea că vine dintr-o nișă încăpătoare, situată în dreapta; din interior, o lumină puternică se revărsa pe culoar. ― Biroul custodelui, îi explică Fache. Langdon aruncă o privire în luxosul birou al lui Saunière ― lambriuri în tonuri calde, picturi ale vechilor maeÈ™tri È™i o masă de lucru enormă, pe care trona o machetă de o jumătate de metru înălÈ›ime a unui cavaler în armură completă. Cîțiva agenÈ›i de poliÈ›ie se agitau prin încăpere, vorbind la telefon sau notînd diverse lucruri. Unul dintre ei se aÈ™ezase la biroul lui Saunière È™i scria ceva la un laptop. Sanctuarul profesional al custodelui devenise între timp un veritabil cartier general al DCPJ, în această noapte. ― Messieurs, strigă Fache È™i toate capetele se întoarseră. Ne nous dérangez pas sous aucun prétexte. Entendu? Cei din încăpere clătinară din cap în sens afirmativ. Langdon agățase destule plăcuÈ›e cu "NE PAS DERANGER" pe uÈ™ile camerelor de hotel pentru a È™ti ce le ordonase căpitanul: nimeni, sub nici un motiv, nu avea voie să-i deranjeze. Părăsind încăperea ticsită de agenÈ›i, Fache îl conduse mai departe, pe coridor. La vreo treizeci de metri în față, se vedea poarta de trecere către cea mai populară secÈ›iune a muzeului ― La Grande Galerie ― un culoar ce părea fără sfîrÈ™it È™i care găzduia cele mai valoroase capodopere ale maeÈ™trilor italieni. Langdon își dăduse deja seama că aici zăcea cadavrul custodelui; celebrul parchet al Marii Galerii se distingea clar în fotografia pe care i-o arătase Fache. Cînd se apropiară, profesorul văzu că intrarea era blocată de un enorm grilaj de oÈ›el, ce aducea cu porÈ›ile castelelor medievale, menite să facă faÈ›a hoardelor barbare. ― Securitate de reÈ›inere, spuse căpitanul. Chiar È™i în întuneric, grilajul era impunător; părea că ar face față pînă È™i unui tanc. Profesorul își lipi faÈ›a de gratii È™i privi dincolo, spre Marea Galerie. ― După dumneavoastră, domnule Langdon. "După mine, dar unde?" Fache îi arătă spre pardoseala de la baza grilajului. Din cauza luminii foarte slabe, nu observase; acum însă, privind în jos, văzu că bariera de fier era ridicată de la podea cu puÈ›in peste jumătate de metru. ― Zona este încă inaccesibilă personalului de pază al muzeului, îi spuse căpitanul. Echipa mea de la Police Technique et Scientifique tocmai È™i-a încheiat lucrul aici. Vă rog să vă strecuraÈ›i pe dedesubt. Langdon se holbă la spaÈ›iul îngust de la picioarele lui È™i apoi la masivul grilaj de oÈ›el. "Probabil că glumeÈ™te!" Poarta semăna cu o ghilotină gata să-l facă bucăți pe cel care ar fi încercat să treacă dincolo. Fache bombăni ceva în franceză È™i se uită la ceas. Se lăsă în genunchi È™i, tîrîndu-se pe podea, trecu dincolo. Apoi se ridică în picioare È™i-l privi pe Langdon printre gratiile de fier. Profesorul suspină. Sprijinindu-se cu palmele pe parchetul lustruit, se întinse pe burtă È™i își împinse trupul pe dedesubt. Gulerul sacoului său de tweed se agăță însă într-o gratie È™i, încercînd să-l desprindă, se lovi cu ceafa de bara de oÈ›el. "IsteaÈ›a miÈ™care, Robert!" se laudă singur È™i apoi izbuti să treacă dincolo. ÃŽn timp ce se ridica în picioare, își spuse ca, probabil, îl aÈ™tepta o noapte foarte lungă. 5 Murray Hill Place ― noul sediu naÈ›ional al Opus Dei È™i totodată centru de conferinÈ›e ― este amplasat la numărul 243 pe Lexington Avenue, în New York. Clădirea, cu o suprafață de 12 000 de metri pătraÈ›i, care costase peste 47 de milioane de dolari, este placată cu cărămidă roÈ™ie È™i calcar de Indiana. Proiectat de May & Pinska, sediul cuprinde mai bine de o sută de dormitoare, È™ase săli de mese, biblioteci, săli de conferinÈ›e, de studiu È™i birouri. La etajele doi, opt È™i È™aisprezece se află cîte o capelă decorată cu marmură È™i marchetărie. Etajul al È™aptesprezecelea este în întregime rezidenÈ›ial. BărbaÈ›ilor le este rezervată intrarea principală, de pe Lexington Avenue; femeile folosesc o ușă de pe o strada laterală È™i, cît timp se află în clădire, sînt "separate acustic È™i vizual" de bărbaÈ›i. Cu puÈ›in timp în urmă, în seara aceea, în intimitatea apartamentului său de la ultimul etaj, episcopul Manuel Aringarosa își strînsese cîteva lucruri într-o mică valijoară È™i se îmbrăcase în tradiÈ›ionala sutană neagră. ÃŽn mod normal, È™i-ar fi pus brîul în jurul taliei, dar astăzi avea să călătorească în public È™i prefera să nu atragă prea mult atenÈ›ia. Numai cei mai ageri ar fi remarcat inelul episcopal din aur de 14 carate, cu ametist È™i diamante de pe degetul său. Aruncîndu-È™i sacul pe umăr, rosti în gînd o rugăciune È™i coborî în hol, unde È™oferul său personal îl aÈ™tepta pentru a-l conduce la aeroport. Acum, la bordul unui avion cu destinaÈ›ia Roma, Aringarosa privea în jos, spre Atlantic. Soarele apusese deja, dar episcopul È™tia că steaua sa urmează să răsară. "ÃŽn seara aceasta, bătălia va fi cîștigată", ÃŽÈ™i spuse, amintindu-È™i cu uimire că, numai cu cîteva luni în urmă, se simÈ›ea neputincios în faÈ›a celor care ameninÈ›au să-i distrugă imperiul. ÃŽn calitatea sa de preÈ™edinte general al congregaÈ›iei Opus Dei, episcopul Aringarosa își petrecuse ultimii zece ani popularizînd mesajul "Lucrării Domnului" adică, literal, al lui Opus Dei. Fondat în 1928 de preotul spaniol JosemarÃa Escrivá, ordinul promova revenirea la valorile catolice tradiÈ›ionale È™i le recomanda membrilor săi să accepte sacrificii uriaÈ™e în spiritul Lucrării Domnului. Filozofia tradiÈ›ionalistă a congregaÈ›iei a luat naÈ™tere în Spania, înaintea regimului franchist, dar, o dată cu publicarea în 1934 a cărÈ›ii lui Escrivá, Calea ― 999 de subiecte de meditaÈ›ie pentru a împlini Lucrarea Domnului în viaÈ›a personală, mesajul organizaÈ›iei se propagase, practic, în lumea întreagă. Acum, cu peste patru milioane de exemplare ale cărÈ›ii traduse în patruzeci È™i două de limbi, Opus Dei constituia o forță internaÈ›ională. Sedii, centre de învățămînt È™i chiar universități luaseră ființă în aproape toate metropolele. Opus Dei era cea mai dinamică È™i mai stabilă din punct de vedere financiar organizaÈ›ie catolică. Din păcate însă, Aringarosa constatase că în aceasta eră a cinismului religios, a cultelor È™i a evanghelizărilor prin intermediul televiziunii, forÈ›a È™i averea congregaÈ›iei sale stîrneau nenumărate suspiciuni. ― MulÈ›i susÈ›in că Opus Dei este un cult care spală creiere, spuneau adesea reporterii. AlÈ›ii sînt de părere că sînteÈ›i o societate secretă creÈ™tină ultraconservatoare. Dumneavoastră cum vă consideraÈ›i? ― Opus Dei nu este nici una, nici alta, obiÈ™nuia episcopul să le răspundă răbdător. Sîntem o Biserică Catolică. Sîntem o congregaÈ›ie de catolici care È™i-au ales ca prioritate respectarea riguroasă, în viaÈ›a de zi cu zi, a doctrinei catolice. ― Lucrarea Domnului include, oare, în mod necesar legămintele de castitate, donaÈ›iile financiare È™i ispășirea păcatelor prin autoflagelare È™i folosirea brîului cilice? ― Aceste lucruri sînt valabile doar pentru o mică parte din adepÈ›ii Opus Dei. Există numeroase niveluri de implicare. Mii de membri ai congregaÈ›iei noastre sînt persoane căsătorite, cu familie, care împlinesc Lucrarea Domnului în comunitățile în care trăiesc. AlÈ›ii preferă viaÈ›a ascetică în cadrul reÈ™edinÈ›elor noastre. Aceste opÈ›iuni sînt personale, dar toÈ›i membrii Opus Dei împărtășesc acelaÈ™i È›el: să facă lumea mai bună împlinind Lucrarea Domnului. Desigur că acesta este un È›el admirabil. RaÈ›iunea nu funcÈ›iona însă decît destul de rar. Presa era totdeauna atrasă de scandal, iar, la fel ca majoritatea organizaÈ›iilor mari, Opus Dei avea în rîndurile sale È™i cîteva suflete rătăcite, care aruncau o umbră îndoielnică asupra întregii congregaÈ›ii. Cu două luni în urmă, un grup Opus Dei de la o universitate din Midwest fusese prins că îi droga cu mescalină pe noii recruÈ›i, în efortul lor de a le induce o stare euforică uÈ™or de confundat cu o experiență religioasă. Un student de la o altă universitate folosise brîul cilice mai des decît cele două ore pe zi recomandate, È™i contractase o infecÈ›ie aproape letală. ÃŽn Boston, cu puÈ›in timp în urma, un tînăr bancher disperat își donase congregaÈ›iei toate economiile de o viață, È™i apoi încercase să se sinucidă. "Oi nepăstorite È™i rătăcite", își spuse Aringarosa, cu sufletul îndurerat. Cel mai rău dintre toate fusese, desigur, procesul intens mediatizat al spionului FBI, Robert Hanssen. Pe lîngă faptul că era un membru marcant al Opus Dei, acesta manifesta un comportament sexual deviant, procesul relevînd că omul ascunsese camere video în propriul său dormitor, astfel încît prietenii să-l poată urmări în timp ce făcea sex cu soÈ›ia lui. "Aceasta nu este în nici un caz distracÈ›ia favorită a unui catolic pios", remarcase judecătorul. Din nefericire, toate aceste incidente culminaseră cu fondarea ReÈ›elei de Supraveghere a Opus Dei (RSOD). Pe popularul website al grupului ― www.odan.org ― erau prezentate relatări înfricoșătoare ale foÈ™tilor membri ai congregaÈ›iei, care avertizau în privinÈ›a riscurilor la care se expun nou-veniÈ›ii. Presa numea acum Opus Dei "Mafia lui Dumnezeu" sau "Secta lui Hristos". "Ne temem de ceea ce nu înÈ›elegem", își spunea Aringarosa, întrebîndu-se dacă toÈ›i aceÈ™ti critici È™tiau cîte vieÈ›i luminase congregaÈ›ia; grupul se bucura de întreaga susÈ›inere È™i de binecuvîntare Vaticanului. "Opus Dei este un ordin personal al Papei însuÈ™i." Recent însă, congregaÈ›ia se văzuse ameninÈ›ată de o forță infinit mai puternică decît presa... un duÈ™man neaÈ™teptat, de care Aringarosa nu avea cum să se ascundă. Cu cinci luni în urmă, întreaga structură de putere a congregaÈ›ie se zdruncinase È™i episcopul încă nu-È™i revenise din acest È™oc. "Habar n-au ce război au pornit", È™opti Aringarosa ca pentru sine, privind întinderea întunecată a oceanului. Pentru o clipă, își zări imaginea oglindită în geam ― o față brună È™i alungită, dominată de nasul borcănat È™i strîmb, strivit de un pumn în Spania, pe cînd era doar un tînăr misionar. Acum, abia dacă mai observa defectul fizic; Aringarosa trăia într-o lume a spiritului, nu într-una a cărnii. Pe cînd survolau Portugalia, telefonul celular din buzunar începu să vibreze. ÃŽn ciuda reglementărilor care interziceau utilizarea telefoanelor mobile în timpul zborului, episcopul È™tia că nu putea risca să piardă acest apel. Un singur om avea numărul lui ― omul care îi expediase telefonul prin poÈ™tă. EmoÈ›ionat, Aringarosa răspunse. ― Da? ― Silas a localizat cheia de boltă. Se află în Paris. ÃŽn Biserica Saint-Sulpice. Episcopul surîse: ― ÃŽnseamnă că sîntem aproape. ― O putem obÈ›ine imediat. Dar avem nevoie de influenÈ›a dumitale. ― Desigur! Spune-mi ce trebuie să fac! Cînd Aringarosa închise telefonul, inima îi bătea cu putere. Privind iarăși pierdut în noapte, se simÈ›ea mic în faÈ›a evenimentelor pe care tocmai le pusese în miÈ™care. La 800 de kilometri depărtare, Albinosul pe nume Silas stătea aplecat în faÈ›a unei chiuvete È™i își spăla sîngele de pe spate, urmărind cum firiÈ™oarele roÈ™ii se pierd în apă. "Stropi-mă-vei cu isop È™i mă voi curaÈ›i", se rugă, folosind cuvintele Psalmilor. "Spăla-mă-vei È™i mai vîrtos decît zăpada mă voi albi." Anticipînd cele ce vor urma, fu copleÈ™it de entuziasm, lucru pe care nu-l mai simÈ›ise niciodată de cînd sfîrÈ™ise cu viaÈ›a de dinainte. Acum era, deopotrivă, surprins È™i încîntat. De zece ani urma Calea, ispășindu-È™i păcatele... È™tergînd violenÈ›a din trecutul său. ÃŽn seara asta însă, totul revenise în forță. Ura pe care se străduise atît de mult s-o îngroape reizbucnise; nu-i venea să creadă cît de repede reînviase tot trecutul său. Și, o dată cu el, ieÈ™iseră la suprafață, fireÈ™te, È™i vechile lui talente. PuÈ›in ruginite, dar încă mai puteau fi folosite. "Mesajul lui Iisus este un mesaj al păcii... al nonviolenÈ›ei... al iubirii." Acesta era mesajul pe care Silas îl învățase chiar de la început È™i pe care-l purta în inima sa. Și totuÈ™i, acesta era mesajul pe care duÈ™manii lui Hristos ameninÈ›au să-l distrugă. "Cei care-L amenință pe Dumnezeu cu forÈ›a, de forță vor pieri. Iute È™i de nestăvilit." De două mii de ani, soldaÈ›ii creÈ™tini își apărau credinÈ›a împotriva celor care încercau s-o sugrume. Iar în această seară, Silas fusese chemat la luptă. Pansîndu-È™i rănile, îmbrăcă roba cu glugă, lungă pînă la glezne. Era simplă, din lînă neagră, accentuîndu-i albul pielii È™i al pârului. După ce-È™i înfășură brîul în jurul mijlocului, își trase gluga pe cap È™i se studie în oglindă. "Roata s-a pus în miÈ™care." 6 După ce reuÈ™ise să treacă pe sub grilajul de siguranță, Robert Langdon avea în față culoarul lung È™i adînc al Marii Galerii. Pe ambele sale laturi, zidurile se înălÈ›au pînă la zece metri, dispărînd parcă în întunericul de sus. Licărirea roÈ™iatică a luminilor de serviciu proiecta o aură nefirească asupra zecilor de Tiziano, da Vinci sau Caravaggio. Naturi moarte, scene religioase È™i peisaje completau seria de portrete ale nobililor È™i politicienilor de demult. DeÈ™i în Marea Galerie erau expuse cele mai celebre opere ale maeÈ™trilor italieni, mulÈ›i vizitatori considerau că principala atracÈ›ie era, de fapt, podeaua de parchet. Construită din dale de stejar dispuse în diagonală astfel încît creau un ameÈ›itor tipar geometric, podeaua crea o efemeră iluzie optică ― o reÈ›ea multidimensională care le oferea vizitatorilor impresia că plutesc prin galerie pe o suprafață în continuă schimbare. Privind la rîndul lui pardoseala, Langdon zări un obiect la numai cîțiva metri spre stînga, înconjurat de o bandă cu însemnele poliÈ›iei. Uluit, profesorul se răsuci spre Fache: ― Acela de acolo, de pe podea... e un Caravaggio? Căpitanul încuviință fără să-l privească. Tabloul valora probabil peste două milioane de dolari, È™i totuÈ™i zăcea pe jos, ca un afiÈ™ rupt. ― Ce mama dracului caută acolo, pe podea? Fache se încruntă, deloc impresionat de iritarea lui ― Ne aflăm la locul unei crime, domnule Langdon. Nu am atins nimic. Tabloul a fost smuls de pe perete de custode; aÈ™a a activat sistemul de securitate. Langdon privi în urmă, spre grilajul de oÈ›el, încercînd să-È™i dea seama ce se întîmplase de fapt. ― Custodele a fost atacat în biroul său, s-a refugiat în Marea Galerie È™i a activat grilajul de securitate smulgînd pictura aceea de pe perete. Grilajul a căzut instantaneu, împiedicînd orice acces în interior. Aceasta este unica ușă de intrare sau ieÈ™ire din această galerie. Profesorul nu înÈ›elesese foarte bine. ― Deci custodele È™i-a blocat de fapt atacatorul în interiorul Marii Galerii? Fache clătină din cap. ― Grilajul l-a separat pe Saunière de cel care l-a atacat. UcigaÈ™ul a fost încuiat acolo, pe culoar, È™i l-a împuÈ™cat pe Saunière printre gratii. Căpitanul îi arătă o etichetă portocalie ce atîrna de una dintre barele porÈ›ii pe sub care trecuseră: ― Echipa PTS a identificat resturi de la un foc de armă. Asasinul a tras prin grilaj. Saunière a murit aici, înăuntru, singur. Lui Langdon îi reveni în minte fotografia cadavrului. "Spuneau că el însuÈ™i È™i-a făcut ce È™i-a făcut." Privind nesfirÈ™itul culoar ce se întindea în față, întrebă nedumerit: ― Și unde e cadavrul? Fache își îndreptă cravata prinsă în acul cruciform È™i o luă înainte. ― După cum probabil È™tiÈ›i, Marea Galerie este lungă. Lungimea exactă ― dacă își amintea el bine ― era de aproximativ o jumătate de kilometru. La fel de impresionantă era È™i lățimea ei, în care ar fi încăput cu uÈ™urință două trenuri aÈ™ezate unul lîngă altul. Centrul culoarului era marcat de diverse statui sau urne de porÈ›elan, care constituiau totodată o elegantă modalitate de a împărÈ›i în două fluxul de vizitatori. Tăcut, Fache mergea cu paÈ™i repezi pe partea dreaptă a galeriei, cu ochii aÈ›intiÈ›i drept înainte. Profesorului i se părea aproape o lipsă de respect să fie gonit aÈ™a printre atîtea capodopere, fără a avea timp să le arunce măcar o privire. "Oricum, n-aÈ™ vedea mai nimic în lumina asta!" își spuse. Lumina palidă îi stîrnea amintiri neplăcute despre o experiență similară din Arhivele Secrete ale Vaticanului. Aceasta era o a doua paralelă tulburătoare cu evenimentele în care era cît pe ce să-È™i piardă viaÈ›a cu un an în urmă. Gîndul îi zbură din nou la Vittoria; nu se mai gîndise la ea de luni de zile. Aproape că nu-i venea să creadă că trecuse abia un an de atunci; parcă se scurseseră decenii. Totul părea să se fi petrecut cîndva, într-o altă viață. Ultima dată primise veÈ™ti de la Vittoria în decembrie ― o vedere în care îl anunÈ›a că pleacă în Java pentru a-È™i continua cercetările despre fizica interconexiunilor... ceva cu utilizarea sateliÈ›ilor pentru a urmări migraÈ›iile bancurilor de pisici de mare. Profesorul nu-È™i făcuse niciodată iluzii că o femeie precum Vittoria ar fi putut trăi alături de el într-un campus universitar, dar povestea din Roma născuse în sufletul lui un sentiment special, o pasiune pe care niciodată nu-È™i imaginase că ar putea-o simÈ›i. PreferinÈ›a lui dintotdeauna pentru viaÈ›a de burlac È™i pentru libertatea pe care i-o oferea fusese zdruncinată din temelii... înlocuită parcă de un gol neaÈ™teptat, care crescuse de anul trecut pînă acum. Căpitanul continua să meargă în ritm susÈ›inut, È™i totuÈ™i încă nu se vedea nici un cadavru. ― A ajuns Jacques Saunière atît de departe? ― Victima a fost împuÈ™cată în stomac. Moartea a fost una lentă; agonia a durat, poate, mai mult de cincisprezece sau douăzeci de minute. ÃŽn mod evident, domnul Saunière a fost un om cu o mare forță psihică. Langdon îl privi uluit: ― Cincisprezece minute a durat pînă cînd a reuÈ™it echipa de pază să ajungă aici? ― FireÈ™te că nu. Securitatea a răspuns imediat după ce s-a declanÈ™at alarma, dar a găsit Marea Galerie blocată. Prin grilaj auzeau cum cineva se miÈ™că la celălalt capăt al culoarului, dar nu puteau să vadă cine e. Au strigat, dar n-au primit nici un răspuns. Presupunînd că ar putea fi doar un infractor, au urmat litera regulamentului È™i au anunÈ›at PoliÈ›ia Judiciară. Noi am fost pe poziÈ›ii în cincisprezece minute. Cînd am ajuns, am ridicat grilajul atît cît să putem trece pe sub el È™i am trimis înăuntru doisprezece agenÈ›i înarmaÈ›i, care au măturat întreaga lungime a galeriei, în încercarea de a-l prinde pe intrus. ― Și? ― Și n-au găsit pe nimeni înăuntru. Doar..., adaugă Fache arătînd cu degetul undeva, în față. Doar pe el. Langdon urmări cu privirea direcÈ›ia indicată. La început, crezu că îi arată statuia de marmură din mijlocul galeriei. ÃŽnsă, cînd se apropie, reuÈ™i treptat să distingă ceea ce se afla după sculptură. La vreo treizeci de metri distanță, un singur bec suspendat pe un suport portabil forma pe podea o pată albă de lumină. ÃŽn centrul acesteia, ca o insectă expusă la microscop, trupul custodelui zăcea gol pe parchetul de stejar. ― AÈ›i văzut fotografia, spuse Fache, deci imaginea n-ar trebui să fie o surpriză pentru dumneavoastră. Langdon simÈ›i cum un fior de gheață îi urca pe coloana vertebrală, în faÈ›a ochilor avea una dintre cele mai stranii priveliÈ™ti pe care îi fusese dat să le vadă vreodată. Cadavrul livid al lui Jacques Saunière zăcea pe podea, exact aÈ™a cum fusese imortalizat în fotografie. ÃŽn timp ce stătea aplecat asupra lui, încruntat în lumina aspră a becului, Langdon își aminti că omul își petrecuse ultimele minute din viață poziÈ›ionîndu-È™i trupul în acest mod bizar. Saunière se È›inea destul de bine pentru vîrsta lui... iar acum întreaga sa musculatură era perfect vizibila. ÃŽÈ™i scosese absolut toate hainele, le aÈ™ezase împăturite pe podea È™i apoi se aÈ™ezase cu faÈ›a în sus în centrul galeriei, perfect poziÈ›ionat în lungul axei încăperii. BraÈ›ele È™i picioarele îi erau întinse în lături, ca acelea ale unui copil care încearcă să facă un îngeraÈ™ în zăpadă... sau poate ca ale unui om sfîrtecat în patru de cine È™tie ce forță invizibilă. Chiar sub stern, o pată purpurie marca locul prin care pătrunsese glonÈ›ul. Rana care sîngerase surprinzător de puÈ›in, lăsase în urmă doar o bălticică închegată. Arătătorul mîinii stîngi a custodelui era, de asemenea, mînjit de sînge, de parcă ar fi fost înmuiat în rana sîngerîndă, pentru a crea cel mai bizar aspect al acestei imagini macabre; folosindu-È™i propriul sînge în chip de cerneală È™i abdomenul drept pînză, Jacques Saunière își desenase pe piele un simbol simplu ― cinci linii drepte, care se intersectau formînd o stea cu cinci colÈ›uri. "Pentagrama." Steaua de sînge, cu centrul în dreptul ombilicului, dădea cadavrului un aer grotesc. Fotografia fusese cutremurătoare, dar acum, văzînd scena cu propriii ochi, Langdon se simÈ›ea din ce în ce mai tulburat. "Omul È™i-a făcut asta cu mîna lui!" ― Domnule Langdon! Fache îl fixa din nou cu privirile sale întunecate. ― Este o pentagramă, răspunse el, vocea sunîndu-i cavernoasă sub bolÈ›ile înalte. Unul dintre cele mai vechi simboluri de pe Pămînt. Folosit cu peste patru mii de ani înaintea lui Hristos. ― Și ce înseamnă? Profesorul ezita întotdeauna cînd i se punea o întrebare de genul ăsta. Era ca È™i cum ar fi încercat să-i explice cuiva ce anume trebuie să-i sugereze o melodie; pentru fiecare individ, semnificaÈ›ia era alta; gluga albă ca a membrilor Ku Klux Klan-ului simboliza ură È™i rasism în Statele Unite, dar în Spania avea o puternică semnificaÈ›ie religioasă. ― Simbolurile au semnificaÈ›ii diferite în funcÈ›ie de circumstanÈ›e, răspunse în cele din urmă. ÃŽn esență, pentagrama este un simbol religios păgîn. Fache încuviinÈ›a: ― Adorarea diavolului. ― Nu, îl corectă profesorul, dîndu-È™i seama ca ar fi trebuit să-È™i aleagă mai atent cuvintele. ÃŽn zilele noastre, termenul "păgîn" a devenit aproape sinonim cu divinizarea diavolului ― o eroare gravă. Cuvîntul provine, de fapt, din latinescul paganus, care însemna locuitor al zonelor rurale. "Paginii" erau, de fapt, țăranii needucaÈ›i, care practicau vechea religie întîlnită la È›ară: a venerării naturii. Atît de mare era teama Bisericii de cei care locuiau în villes , încît banalul termen "sătean" ― vilain ― a ajuns să definească un suflet ticălos. ― Pentagrama, îi explică Langdon, este un simbol precreÈ™tin asociat cu venerarea naturii. Anticii considerau că lumea are două componente ― cea masculină È™i cea feminină. Zeii È™i zeiÈ›ele lor colaborau pentru a menÈ›ine echilibrul de forÈ›e. Yin È™i yang. Cînd masculinul È™i femininul se aflau în echilibru, în lume domnea armonia; dezechilibrul lor ducea la haos. Pentagrama, continuă el arătînd spre abdomenul lui Saunière, este reprezentativă pentru componenta feminină a tuturor lucrurilor ― un concept pe care istoricii religiei îl numesc "femininul sacru" sau "ZeiÈ›a". ÃŽn mod cert, Saunière È™tia aceste lucruri. ― Adică el È™i-a desenat pe stomac simbolul unei zeiÈ›e? ÃŽntr-adevăr, acest lucru era ciudat; Langdon nu putea decît să o recunoască. ― ÃŽn sensul său de bază, pentagrama o simbolizează pe Venus, zeiÈ›a iubirii sexuale È™i a frumuseÈ›ii. Fache aruncă o privire spre cadavru È™i mormăi ceva. ― Religiile antice se bazau pe ordinea divină a naturii, continuă profesorul. ZeiÈ›a Venus È™i planeta cu acelaÈ™i nume constituiau o entitate unică. ZeiÈ›a își avea locul ei pe cerul nopÈ›ii È™i era cunoscută sub mai multe nume ― Venus, Steaua Răsăritului, IÈ™tar, Astarte, toate constituind concepte feminine pline de forță, în relaÈ›ie cu natura È™i cu Pămîntul-Mamă. Căpitanul părea mai tulburat acum decît la început, de parcă ar fi preferat ideea venerării diavolului. Langdon hotărî să nu-i mai povestească È™i despre cea mai uimitoare trăsătură a pentagramei, respectiv originea grafică a legăturii sale cu zeiÈ›a Venus. ÃŽn tinereÈ›e, pe cînd studia astronomia, aflase cu uimire că planeta Venus schiÈ›a la fiecare opt ani un pentagon perfect pe ecliptică. Atît de surprinÈ™i au fost anticii de acest fenomen, încît Venus È™i pentagrama ei au devenit simbolurile perfecÈ›iunii, frumuseÈ›ii È™i ale caracteristicilor ciclice ale iubirii sexuale. Ca un tribut adus acestei planete, grecii foloseau ciclul ei de opt ani pentru a desemna momentul în care începeau Jocurile Olimpice. ÃŽn prezent, puÈ›ini oameni È™tiu că acest interval de patru ani între două ediÈ›ii ale Jocurilor corespunde ciclului planetei Venus. Și mai puÈ›ini È™tiu însă că steaua cu cinci colÈ›uri urma să fie sigla oficială a Jocurilor Olimpice, dar a fost înlocuita în ultimul moment cu cele cinci cercuri întrepătrunse, care ilustrează mai sugestiv spiritul de armonie al jocurilor. ― Domnule Langdon, interveni Fache brusc. Mi se pare evident că pentagrama se referă totodată È™i la diavol. Filmele horror americane o arată clar. Langdon se încruntă. "MulÈ›umiri, Hollywood!" Steaua cu cinci colÈ›uri devenise nelipsită din filmele cu ucigaÈ™i sataniÈ™ti în serie È™i apărea de obicei scrijelită pe zidurile vreunui apartament, alături de alte simboluri presupus demonice. Profesorul se enerva întotdeauna cînd vedea simbolul folosit în contexte de genul ăsta, È™tiind că originile sale reale erau, dimpotrivă, divine. ― Pot să vă asigur că, în ciuda celor văzute în filme, interpretarea demonică a pentagramei este incorectă din punct de vedere istoric. SemnificaÈ›ia feminină iniÈ›ială este cea corectă, dar simbolismul său a fost pervertit în decursul secolelor. ÃŽn acest caz, prin vărsare de sînge. ― Nu sînt sigur că vă înÈ›eleg. Langdon se uită la crucifixul de la gîtul căpitanului, neÈ™tiind prea bine cum să continue. ― Biserica, domnule! Simbolurile au perenitatea lor, dar semnificaÈ›ia pentagramei a fost alterată de Biserica Romano-Catolică în vremea începuturilor sale. ÃŽn cadrul campaniei duse de Vatican pentru a eradica religiile păgîne È™i a converti masele la creÈ™tinism, Biserica a lansat o acÈ›iune de defăimare a zeităților păgîne, acuzîndu-le că folosesc simboluri demonice. ― Vă ascult, continuaÈ›i ! ― Metoda este frecvent utilizată în perioade de tulburări sociale. Puterea nou-creată preia simbolurile existente È™i le alterează în timp, în încercarea de a le anula semnificaÈ›ia iniÈ›ială. ÃŽn "lupta" dintre simbolurile păgîne È™i cele creÈ™tine, primele au fost învinse; tridentul lui Poseidon a devenit furca diavolului, pălăria È›uguiată a vraciului a fost transformată într-un simbol al vrăjitoarelor, iar pentagrama zeiÈ›ei Venus a fost etichetată ca fiind un semn al diavolului. Din păcate, È™i structurile militare ale Statelor Unite au pervertit semnificaÈ›ia pentagramei, aceasta reprezentînd în prezent simbolul războiului. Steaua cu cinci colÈ›uri este desenată pe fuzelajul bombardierelor È™i fixată pe epoleÈ›ii generalilor. "Cine să-È™i mai amintească de zeiÈ›a dragostei È™i a frumuseÈ›ii?!" ― Interesant. Și poziÈ›ia cadavrului? Ce vă sugerează? Profesorul ridică din umeri: ― PoziÈ›ia nu face decît să evidenÈ›ieze relaÈ›ia cu pentagrama È™i sacrul feminin. ― Pardon? făcu Fache, încruntîndu-se. ― Este o replică. Repetarea unui simbol este cea mai simplă modalitate de a-i accentua semnificaÈ›ia. Jacques Saunière È™i-a poziÈ›ionat propriul trup în forma unei stele cu cinci colÈ›uri. "Dacă o pentagrama e bună, două sînt excelente." Căpitanul studie cele cinci colÈ›uri reprezentate de capul È™i membrele lui Saunière, după care își trecu din nou mîna prin părul des. ― Interesant punct de vedere! Dar nuditatea? îl întrebă după o clipă căpitanul, mîrîind iritat, ca È™i cum vederea trupului gol al unui bătrîn i-ar fi stîrnit repulsie. De ce È™i-a scos hainele? "Asta e o întrebare al naibii de bună", își spuse Langdon. Se întrebase È™i el acelaÈ™i lucru, încă de cînd văzuse fotografia. Cea mai plauzibilă explicaÈ›ie părea să fie aceea că trupul gol constituia o altă referire la Venus ― zeiÈ›a sexualității. DeÈ™i în cultura modernă asocierea dintre Venus È™i uniunea fizică a celor două sexe era mult estompată, un spirit critic È™i pasionat de etimologie nu putea să nu remarce relaÈ›ia dintre Venus È™i semnificaÈ›ia iniÈ›ială a termenului "veneric". Profesorul hotărî însă că ar fi o miÈ™care mai înÈ›eleaptă să nu mai pomenească È™i de acest aspect. ― Domnule Fache, nu vă pot spune în mod clar de ce Jacques Saunière È™i-a desenat simbolul acela pe abdomen sau de ce È™i-a poziÈ›ionat trupul astfel. Ceea ce pot să vă spun sigur este că, pentru un om ca Saunière, pentagrama era un simbol al zeității feminine. CorelaÈ›ia dintre acest simbol È™i sacrul feminin este bine cunoscută de cei care studiază simbolistica È™i istoria artei. ― Bine. Și faptul că È™i-a folosit propriul sînge drept cerneală? ― ÃŽn mod clar, nu avea altceva la dispoziÈ›ie. Fache rămase pentru o clipă tăcut, apoi replică: ― De fapt, cred că a procedat astfel pentru ca poliÈ›ia să urmeze anumite proceduri specifice. ― ÃŽmi pare rău, dar nu înÈ›eleg. ― PriviÈ›i-i mîna stîngă! Langdon studie braÈ›ul È™i degetele custodelui, dar nu observă nimic deosebit. Nesigur, se învîrti în jurul cadavrului, apoi se ghemui lîngă el, pentru a-l vedea mai bine. Abia acum observă, surprins, că Saunière strîngea în palma strîngă un fel de marker cu vîrful gros. ― ÃŽl avea în mînă atunci cînd l-am găsit, spuse Fache. Căpitanul se apropie de o masă pliantă pe care se aflau numeroase instrumente, cabluri È™i dispozitive electronice. ― După cum v-am spus, continuă căpitanul, în timp ce scotocea pe masă, am lăsat totul exact aÈ™a cum era. CunoaÈ™teÈ›i acest tip de creion? Langdon îngenunche pentru a privi mai îndeaproape eticheta markerului: STYLO DE LUMIERE NOIRE. Mirat, își ridică privirea spre Fache. Pixul cu lumină neagră era un instrument specializat, creat iniÈ›ial pentru uzul muzeelor, al restauratorilor È™i al poliÈ›iei, pentru a face cîte un semn invizibil pe diferite obiecte. Pixul scria cu o cerneală fluorescentă, necorozivă, pe bază de alcool, care devenea vizibilă numai la o sursă de lumină neagră. ÃŽn zilele noastre, personalul de întreÈ›inere din muzee avea în dotare astfel de pixuri, pentru a face semne invizibile pe ramele tablourilor ce trebuiau restaurate. Cînd Langdon se ridică, Fache se apropie de bec È™i-l stinse. Galeria se cufundă într-un întuneric deplin. ÃŽn primele secunde, profesorul nu văzu nimic; treptat, silueta căpitanului începu să se contureze, iluminată într-un purpuriu strălucitor. ÃŽn mînă È›inea un fel de lanternă ce-l învăluia într-o aură violetă. ― După cum probabil È™tiÈ›i, spuse Fache, poliÈ›ia utilizează o sursă de lumină neagră pentru a căuta urme de sînge È™i de alt tip la locul crimei. AÈ™a că vă puteÈ›i imagina cît de suprinÈ™i au fost atunci cînd... Brusc, își întrerupse fraza È™i îndreptă lanterna spre cadavru. Langdon făcu un pas înapoi, È™ocat. Inima începu să-i bată frenetic la vederea bizarei imagini de pe podea. Scrijelite cu litere de mînă, ultimele cuvinte ale custodelui licăreau vineÈ›ii lîngă cadavru. Fără a-È™i putea lua ochii de la textul tremurător, în lumina lanternei profesorul simÈ›i cum ceaÈ›a care învăluia toate evenimentele acestei nopÈ›i devenea tot mai groasă. Citind mesajul încă o dată, se întoarse spre Fache: ― Ce dracu' vrea să însemne asta? Ochii căpitanului sclipeau alburii: ― Aceasta este întrebarea, monsieur, la care trebuie să răspundeÈ›i dumneavoastră. Nu departe, în biroul lui Jacques Saunière, locotenentul Collet È™edea aplecat asupra unei console audio aÈ™ezate pe imensul birou al custodelui. Dacă nu È›inea seama de ciudata machetă a cavalerului medieval ce părea că se holbează la el de pe colÈ›ul biroului, Collet se simÈ›ea confortabil aici. ÃŽÈ™i aÈ™eză mai bine căștile pe urechi È™i verifică setările sistemului de înregistrare. Totul era perfect. Microfoanele funcÈ›ionau fără greÈ™, iar transmisia audio era cît se poate de clară. "Le moment de vérité", glumi el, ca pentru sine. Surîzînd, închise ochii È™i se lăsă pe spătarul scaunului, pentru a se delecta cu restul conversaÈ›iei din Marea Galerie. 7 Modesta locuință din cadrul bisericii Saint-Sulpice se afla la etajul al doilea al lăcaÈ™ului de cult, în stînga stranei corului. Cele două cămăruÈ›e cu pardoseală de piatră È™i cîteva piese de mobilier erau casa surorii Sandrine Bieil de mai bine de zece ani. Oficial, dacă întreba cineva, locuia la mînăstirea din apropiere, dar prefera totdeauna liniÈ™tea bisericii, unde își amenajase un sălaÈ™ confortabil, cu un pat, un telefon È™i o plită electrică. ÃŽn calitatea ei de conservatrice d'affaires a bisericii, sora Sandrine avea datoria să supravegheze toate aspectele nereligioase ale activității bisericii ― administraÈ›ie, personal, securitatea clădirii după programul de vizitare È™i asigurarea proviziilor necesare, precum vinul È™i prescura de împărtășanie. ÃŽn seara aceasta, adormită în patul ei micuÈ›, se trezi brusc atunci cînd auzi sunetul strident al telefonului. Obosită, ridica receptorul: ― Soeur Sandrine. Eglise Saint-Sulpice. ― Buna seara, soră, spuse un bărbat în franceză. Sora Sandrine se ridică în capul oaselor. "Cît o fi ceasul?" DeÈ™i recunoscuse glasul superiorului său, era uimită, fiindcă în cincisprezece ani, n-o sunase niciodată în timpul nopÈ›ii. Abatele era un om extraordinar de pios, care se culca în fiecare zi imediat după slujba de seară. ― ÃŽmi cer scuze dacă te-am trezit, soră, spuse acesta pe un ton extenuat È™i totodată iritat. Trebuie să-È›i cer un serviciu. Tocmai am primit un telefon de la un influent episcop american. Poate că ai auzit de el... Manuel Aringarosa. ― Cel care conduce Opus Dei? "FireÈ™te că am auzit de el! Cine din Biserica n-a auzit?" Ordinul conservator al lui Aringarosa devenise foarte puternic în ultimii ani; ascensiunea sa începuse brusc, în 1982, cînd Ioan Paul al II-lea ridicase, în mod neaÈ™teptat, Opus Dei la rangul de congregaÈ›ie personală a papei, aprobînd în mod oficial toate practicile sale. Evenimentul se petrecuse în acelaÈ™i an în care secta transferase aproape un miliard de dolari în conturile Institutului pentru Activitate Religioasă din subordinea Vaticanului ― altfel spus Banca Vaticanului ― salvîndu-l astfel de la un iminent faliment. Urmase o a doua manevră care stîrnise suspiciuni: papa îl plasase pe fondatorul Ordinului Opus Dei în fruntea listei de sanctificări, reducînd obiÈ™nuita perioadă de aÈ™teptare de la aproape un secol la numai douăzeci de ani. Sorei Sandrine i se părea cam suspectă aceasta ascensiune bruscă, dar nu era ea omul care să discute deciziile Sfîntului Scaun. ― Episcopul Aringarosa mi-a telefonat pentru a-mi solicita o favoare, reluă abatele cu nervozitate în glas. Unul dintre membrii Ordinului său se află în Paris în seara aceasta... Cînd auzi neobiÈ™nuita cerere a prelatului, sora Sandrine făcu ochii mari. ― VreÈ›i să spuneÈ›i că acel călugăr din Ordinul Opus Dei nu poate aÈ™tepta pînă mîine dimineaÈ›a? ― Mă tem că nu. Avionul său decolează foarte devreme È™i omul È™i-a dorit dintotdeauna să viziteze Saint-Sulpice. ― Dar biserica este mult mai interesantă la lumina zilei! Razele soarelui filtrate prin oculus, umbrele lăsate pe cadranul solar... astea sînt lucrurile pentru care merită să vezi Saint-Sulpice! ― Soră, sînt de acord cu dumneata. AÈ™ considera însă că mi-ai face o favoare personală dacă i-ai permite să intre în biserică în noaptea aceasta. E bine dacă ajunge acolo pe la... ora unu, să spunem? Adică peste douăzeci de minute? Sora Sandrine se încruntă: ― Desigur. Va fi plăcerea mea! Abatele îi mulÈ›umi È™i închise. Nedumerită, călugăriÈ›a mai zăbovi cîteva clipe în aÈ™ternut, bucurîndu-se de căldura lui, încercînd să-È™i alunge somnul. La cei È™aizeci de ani ai săi trupul nu se mai trezea atît de uÈ™or È™i de repede ca înainte, deÈ™i telefonul primit în această seară îi pusese sîngele în miÈ™care. Totdeauna avusese un sentiment neplăcut cînd auzea de Opus Dei. Pe lîngă faptul că aplica neobiÈ™nuitul ritual al mortificării corporale, ordinul avea idei medievale ― pentru a folosi un termen blînd ― cu privire la femei. Sora Sandrine aflase cu uluire că membrele congregaÈ›iei erau silite să facă pe gratis curățenie în camerele bărbaÈ›ilor, în vreme ce aceÈ™tia asistau la slujbă; în plus, ele dormeau direct pe podeaua de lemn, pe cînd ei aveau saltele de paie; iar, ca o penitență suplimentară pentru păcatul originar, femeile erau obligate să suporte "doze" mai mari de mortificare corporală. Se părea că înghiÈ›itura pe care o luase Eva din mărul cunoaÈ™terii era un păcat pe care femeile aveau datoria să-l ispășească pentru vecie. Din nefericire, în vreme ce aproape toÈ›i catolicii se aflau pe calea cea bună cu privire la respectarea drepturilor femeilor, Opus Dei alesese direcÈ›ia total opusă. Cu toate acestea, sora Sandrine nu putea nesocoti ordinele superiorilor. Coborîndu-È™i cu greu picioarele din pat, se ridică încet, pătrunsă de frigul ce venea din piatra rece pe care călcă. O dată cu frigul simÈ›it, inima îi fu strînsă de o ciudată tulburare. "IntuiÈ›ie feminină?" ÃŽn liniÈ™tea vieÈ›ii de mînăstire, sora Sandrine învățase să-È™i aline sufletul ascultînd vocile acelea mititele din inima ei. ÃŽn seara aceasta însă, vocile erau la fel de tăcute ca È™i biserica pustie. 8 Langdon nu-È™i putea lua ochii de la textul purpuriu, scrijelit pe podeaua galeriei. Ultimele cuvinte ale lui Jacques Saunière erau cel mai straniu mesaj de adio pe care È™i l-ar fi putut imagina cineva: "13-3-2-21-1-1-8-5 O, DRACONIAN DEVIL! OH, LAME SAINT!" DeÈ™i n-avea nici cea mai vagă idee ce ar putea să însemne, Langdon înÈ›elegea acum de ce credea Fache că pentagrama se referea la adorarea diavolului. O, Draconian devil! ― "O, diavol draconic!" Saunière le lăsase în urmă o referire literală la Satana. La fel de bizară era È™i seria de numere. ― Seamănă oarecum cu un cifru numeric. ― Da, îi replică Fache. Criptografii noÈ™tri lucrează deja la el. Credem că numerele reprezintă un indiciu referitor la cel care l-a asasinat. Poate un număr de telefon sau un ciudat cod social de identificare. Dumneavoastră vi se pare că au o semnificaÈ›ie simbolică? Langdon se uită din nou la seria de cifre, convins că ar avea nevoie de ore întregi pentru a-i desluÈ™i înÈ›elesul simbolic ― dacă exista vreunul. Lui i se păreau cifre alese la voia întîmplării. Era obiÈ™nuit cu progresiile simbolice care aveau un oarecare sens, dar aici totul ― pentagrama, textul, numerele ― totul părea disparat. ― AÈ›i afirmat mai devreme, spuse Fache, că în acest fel Saunière a intenÈ›ionat să transmită un mesaj... despre venerarea zeiÈ›ei sau ceva de genul ăsta. Vi se pare că textul se încadrează în acest context? Profesorul È™tia că întrebarea era una retorică. Bizarul mesaj nu se potrivea cîtuÈ™i de puÈ›in cu scenariul pe care îl descrisese el, despre venerarea divinității feminine. Oh, lame saint! ― "Oh, sfînt schilod!" ― Textul pare că acuză pe cineva. Nu vi se pare? întrebă căpitanul. Langdon încercă să-È™i imagineze ultimele minute de viață ale custodelui, singur în Marea Galerie, È™tiind că urmează să moară. Părea logic. ― O acuzaÈ›ie la adresa celui care l-a ucis, probabil. ― Datoria mea, desigur, este aceea de a identifica persoana respectivă. PermiteÈ›i-mi să vă întreb ceva, domnule Langdon: dumneavoastră, lăsînd la o parte numerele, ce anume vi se pare cel mai ciudat în acest mesaj? "Cel mai ciudat?" Un muribund se baricadase singur în galerie, își desenase pe burtă o pentagramă È™i scrisese o acuzaÈ›ie misterioasă pe podea. Ce în toate astea nu era ciudat? ― Cuvîntul "draconic"? se hazardă el, spunîndu-i primul lucru care-i trecu prin minte. De altfel, era sigur că nici unui om care era în pragul morÈ›ii nu-i zbura gîndul către Draco ― crudul politician din secolul al È™aptelea înainte de Hristos. ― "Diavol draconic" îmi pare o exprimare ciudată, adăugă el. ― Draconic? întrebă Fache pe un ton din care răzbătea o oarecare nerăbdare. Nu cred că modul de exprimare al custodelui este problema principală aici! Profesorul nu era sigur ce voia să spună căpitanul, însă bănuia că Draco È™i cu Fache s-ar fi înÈ›eles de minune. ― Saunière era francez, continuă căpitanul pe un ton categoric. Locuia în Paris. Și, cu toate astea, a ales să scrie acest mesaj... ― ÃŽn engleză. Acum înÈ›elegea la ce se referise Fache. ― Précisément. AveÈ›i idee de ce? Langdon È™tia că Saunière vorbea o engleză impecabilă; totuÈ™i, n-ar fi putut spune de ce preferase bătrînul să-È™i scrie ultimele cuvinte în aceasta limbă. Ridică din umeri. Căpitanul arătă din nou spre pentagrama de pe abdomenul mortului. ― Chestia aceea nu are nimic de-a face cu venerarea diavolului? SînteÈ›i sigur? ÃŽn acest moment, profesorul nu mai era sigur de nimic. ― Simbolistica È™i textul nu par să coincidă. ÃŽmi pare rău că nu vă pot ajuta. ― Poate că asta va mai clarifica puÈ›in lucrurile. ÃŽn timp ce spunea aceste cuvinte, Fache se îndepărtă de cadavru È™i ridică din nou lanterna cu lumină neagră, lăsînd fasciculul să acopere o suprafață mai mare. Spre uimirea lui Langdon, un alt cerc tremurat apăru în jurul cadavrului. Probabil că Saunière se aÈ™ezase pe podea È™i schiÈ›ase mai multe arce lungi cu pixul special, care se închideau într-un cerc complet. ÃŽntr-o fracÈ›iune de secundă, totul deveni foarte clar: ― Omul Vitruvian! spuse el cu suflarea tăiată. Saunière crease o replică în mărime naturală al celui mai cunoscut desen al lui Leonardo da Vinci. Considerat în RenaÈ™tere cea mai corectă reprezentare a corpului omenesc, din punct de vedere anatomic, Omul Vitruvian a devenit un laitmotiv al culturii moderne, apărînd pe afiÈ™e, postere È™i tricouri în lumea întreagă. Desenul consta într-un cerc perfect în care era înscris un nud bărbătesc... cu braÈ›ele È™i picioarele întinse în lateral. Da Vinci! Langdon era uluit. IntenÈ›ia lui Saunière devenise evidentă. ÃŽn ultimele clipe ale vieÈ›ii, custodele își scosese toate hainele È™i își dispusese trupul într-o copie fidelă a Omului Vitruvian. Cercul era elementul critic. Un simbol feminin al protecÈ›iei, cercul desenat în jurul trupului gol întregea mesajul lui da Vinci ― armonia dintre masculin È™i feminin. Acum apărea însă o altă întrebare: de ce dorise Saunière să imite acel desen celebru? ― Domnule Langdon, spuse Fache, nu mă îndoiesc că un om ca dumneavoastră cunoaÈ™te atracÈ›ia lui Leonardo da Vinci către È™tiinÈ›ele oculte. Profesorul era surprins de cunoÈ™tinÈ›ele căpitanului în ceea ce-l privea pe da Vinci; pe de altă parte, aÈ™a se explicau suspiciunile sale referitoare la venerarea diavolului. Leonardo constituise întotdeauna un subiect de studiu dificil pentru istoricii de artă, mai cu seamă pe fondul tradiÈ›iei creÈ™tine. ÃŽn ciuda geniului său vizionar, artistul fusese un homosexual declarat È™i un adorator al ordinii divine a naturii, ambele plasîndu-l într-o poziÈ›ie de veÈ™nic păcătos. ÃŽn plus, excentricitățile sale îi conferiseră, într-adevăr, o aură demonică: da Vinci obiÈ™nuia să dezgroape cadavre pentru a studia anatomia umană; È›inea jurnale misterioase, redactate într-un ilizibil scris invers; credea că posedă secretul alchimic de transformare a plumbului în aur È™i chiar că-L poate păcăli pe Dumnezeu, creînd un elixir care era capabil să amîne moartea; pe de altă parte, printre invenÈ›iile sale s-au numărat arme È™i instrumente de tortură oribile pe care nimeni, înaintea lui, nu È™i le-a putut imagina. "NeînÈ›elegerea adecvată duce la neîncredere", își spuse profesorul în sinea sa. Numărul uriaÈ™ de opere de artă creÈ™tină n-a făcut decît să accentueze reputaÈ›ia de ipocrit spiritual. Acceptînd sute de comenzi foarte profitabile din partea Vaticanului, Leonardo a pictat lucrări pe teme creÈ™tine nu ca pe o expresie a propriilor convingeri, ci pur È™i simplu ca pe o afacere, o modalitate de a-È™i asigura un trai îndestulat, luxos. Din nefericire, artistul era un farsor care se amuza adesea muÈ™cînd pe furiÈ™ mîna care îl hrănea. ÃŽn multe dintre picturile sale religioase, el a introdus simboluri ascunse, cîtuÈ™i de puÈ›in creÈ™tine ― un tribut adus propriilor sale credinÈ›e È™i un subtil bobîrnac în nasul Bisericii. Langdon susÈ›inuse odată o conferință la National Gallery, în Londra, cu tema: "ViaÈ›a secretă a lui Leonardo: simbolismul păgîn în arta creÈ™tină". ― Vă înÈ›eleg îngrijorarea, răspunse, dar da Vinci nu a practicat niciodată vreo È™tiință ocultă. Era un spirit de excepÈ›ie, mereu în conflict cu Biserica... ÃŽn timp ce rostea aceste cuvinte, o idee ciudată îi veni în minte. Privi din nou la mesajul înscris pe podea: "O, diavol draconic. Oh, sfînt schilod!" ― AÈ™adar? insistă Fache. Profesorul își cîntări cu grijă cuvintele: ― Mă gîndeam că ideologia spirituală a lui Saunière era puternic înrudită cu aceea a lui da Vinci È™i că amîndoi erau frustraÈ›i de faptul că Biserica a eliminat sacrul feminin din religia modernă. Poate că, imitînd un celebru desen al lui Leonardo, custodele a vrut doar să exprime preocuparea lor comuna referitoare la demonizarea divinității feminine în credinÈ›a modernă. Privirea lui Fache se aspri: ― CredeÈ›i că la Biserica s-a referit Saunière atunci cînd a folosit expresiile "sfînt schilod" È™i "diavol draconic"? Era o explicaÈ›ie cam trasă de păr, Langdon trebuia să recunoască acest lucru È™i totuÈ™i pentagrama părea că susÈ›ine într-un anume fel aceasta idee. ― Nu vreau să spun decît că domnul Saunière È™i-a petrecut întreaga viață studiind istoria divinităților feminine È™i că nimeni nu a făcut mai multe eforturi pentru a È™terge aceasta istorie decît Biserica Catolică. Mi se pare credibil că, în mesajul său de adio, custodele a ales să-È™i exprime această dezamăgire. ― Dezamăgire?! izbucni Fache pe un ton deja ostil. Mesajul ăsta pare mai degrabă unul furios decît unul dezamăgit, nu credeÈ›i? Langdon ajunsese la capătul răbdării: ― Căpitane, mi-ai cerut să-È›i spun părerea mea cu privire la ce anume a încercat Saunière să transmită È™i asta e tot ce pot să-È›i răspund în acest moment. ― Că totul e o acuzaÈ›ie adusă Bisericii? Fache vorbea acum printre dinÈ›i, de parcă abia își mai putea descleÈ™ta maxilarele. Domnule Langdon, am văzut mulÈ›i morÈ›i în viaÈ›a mea È™i vreau să-È›i spun ceva: cînd un om e ucis de un altul, nu cred că ultimul lui gînd este acela de a scrie o obscură declaraÈ›ie spirituală pe care nimeni să n-o poată înÈ›elege. Eu zic că, în ultimele lui clipe, omul se gîndeÈ™te la un singur lucru. Vocea joasă a lui Fache È™uieră prin aer ca o lamă: La vengeance. Cred că Saunière a scris aceste cuvinte pentru a ne spune cine l-a ucis. Langdon se holbă la el: ― Dar asta n-are nici un sens! ― Nu? ― Nu! replică el, obosit È™i iritat. Mi-aÈ›i spus că Saunière a fost atacat în biroul său de cineva pe care se pare că l-a invitat chiar el acolo. ― Da. ― AÈ™adar, sînt îndreptățit să cred că victima îl cunoÈ™tea pe atacator. Căpitanul încuviință: ― ContinuaÈ›i, vă rog. ― Și dacă îl cunoÈ™tea pe cel care l-a ucis, ce fel de acuzaÈ›ie este asta? Un cod numeric?! SfinÈ›i schilozi?! Diavoli draconici?! O pentagramă pe stomac?! Totul e prea încifrat! Fache se încruntă, de parcă la asta nu se gîndise pînă acum: ― S-ar putea să aveÈ›i dreptate. ― Þinînd seama de aceste circumstanÈ›e, continuă profesorul, cred că, dacă ar fi vrut să spună cine l-a ucis, custodele ar fi scris pur È™i simplu un nume. La auzul acestor cuvinte, pe chipul lui Fache se lăți, pentru prima dată de cînd se întîlniseră, un zîmbet plin de sine: ― Précisément, spuse el. Précisément. "Surprind un maestru în acÈ›iune", își spuse locotenentul Collet în timp ce asculta în căști vocea căpitanului Fache. Agentul È™tia că reuÈ™ite È™i momente ca acesta îl ridicaseră pe È™eful său pînă în vîrful ierarhiei din justiÈ›ia franceză. "Fache izbîndeÈ™te acolo unde nimeni altul nu îndrăzneÈ™te." Delicata artă de a-l lua pe celălalt pe departe, cu biniÈ™orul, È™i de a-l ademeni în plasa ta era de mult uitată în poliÈ›ia moderna ― un meÈ™teÈ™ug care necesita o extraordinară încredere în propriile forÈ›e în condiÈ›ii de presiune sporită. PuÈ›ini oameni aveau sîngele rece necesar pentru acest tip de operaÈ›iune, dar Fache părea că s-a născut cu asta în sînge; reÈ›inerea È™i răbdarea de care putea să dea dovada erau o chestiune de instinct pentru el. ÃŽn această seară îl stăpînea doar o hotărîre fermă, de parcă arestarea criminalului ar fi fost o chestiune de ordin personal. Instruirea agenÈ›ilor săi, cu o oră în urmă, fusese neobiÈ™nuit de concisă È™i de fermă. "Știu cine l-a ucis pe Jacques Saunière, le spusese Fache. Voi È™tiÈ›i ce aveÈ›i de făcut. Fără greÈ™eli în seara asta." Și pînă acum totul fusese fără greÈ™eală. Collet nu cunoÈ™tea încă dovezile care îl făceau pe È™eful său atît de sigur, dar nu avea de gînd să pună la îndoială nici o secundă instinctele Taurului. Uneori, căpitanul dădea dovadă de o intuiÈ›ie aproape supranaturală. "Dumnezeu îi È™opteÈ™te la ureche", spusese la un moment dat un agent, după o impresionantă demonstraÈ›ie a exactității celui de-al È™aselea simÈ› al È™efului lor. "Trebuie să recunosc un lucru, își spuse Collet, dacă există un Dumnezeu, atunci Bezu Fache e, cu siguranță, unul dintre favoriÈ›ii săi." Căpitanul participa la Sfînta Liturghie È™i se spovedea cu o regularitate zeloasă ― mult mai des decît o făceau majoritatea numelor mari din dorinÈ›a unor bune relaÈ›ii sociale. Cînd papa vizitase Parisul, cu cîțiva ani în urmă, Fache făcuse tot posibilul pentru a fi onorat cu o audiență. Acum, în biroul sau, trona la loc de cinste o fotografie a Taurului alături de papă. Locotenentul își aminti un fapt ce i se păruse uÈ™or ironic: una dintre rarele ieÈ™iri în public ale căpitanului se concretizase în reacÈ›ia virulentă pe care i-o stîrnise recentul scandal de pedofilie din sînul Bisericii Catolice. "PreoÈ›ii ăștia ar merita să fie spînzuraÈ›i de două ori!" declarase Fache. "O dată pentru crima lor împotriva copiilor, È™i a doua oară fiindcă au mînjit renumele Bisericii Catolice." Collet avusese strania impresie că a doua vină fusese cea care îl înfuriase mai tare pe bunul căpitan. ÃŽntorcîndu-se acum la laptopul său, locotenentul se achită de cea de-a doua parte a responsabilităților care-i reveneau în această seară: sistemul de urmărire prin GPS . Pe monitor apăru un plan detaliat al Aripii Denon, o schemă structurala descărcată din baza de date a Biroului de Securitate a Luvrului. Parcurgînd din ochi labirintul de galerii È™i culoare, Collet găsi în cele din urmă ceea ce căuta. Undeva, adînc în inima galeriei principale, clipea un punct roÈ™u. La marque. Fache își È›inea prada din scurt în seara asta. O alegere înÈ›eleaptă. Robert Langdon se dovedise un muÈ™teriu pe măsură. 9 Pentru a fi sigur că discuÈ›ia sa cu domnul Langdon nu va fi întreruptă, Bezu Fache își închisese telefonul mobil. Din păcate, aparatul era un model scump, echipat cu linie radio dublă È™i, în ciuda ordinelor sale, pe una dintre ele era acum apelat de agenÈ›ii săi. ― Capitaine? Telefonul pîrîi, ca o staÈ›ie de emisie-recepÈ›ie. Fache scrîșni din dinÈ›i, turbat. Nu pricepea ce ar putea fi atît de important încît să-i fie întreruptă această surveillance cachée, mai cu seamă într-un moment atît de critic. ― Un moment, vă rog, i se adresă el lui Langdon. Apoi scoase telefonul din buzunar È™i apăsă o tastă. ― Oui? ― Capitaine, un agent du Département de Cryptographie est arrivé. Furia lui Fache dispăru într-o clipă. "Un specialist în criptografie?" DeÈ™i nu era tocmai momentul potrivit, vestea îl bucura totuÈ™i. După ce observase textul criptic scrijelit de Saunière pe podea, căpitanul trimisese fotografii de la locul crimei Departamentului de Criptografie, în speranÈ›a că un specialist de acolo va descifra ce anume voise Saunière să le transmită. Iar dacă acum sosise acest om, era clar că izbutiseră să descifreze mesajul. ― Deocamdată sînt ocupat, spuse Fache în telefon, tonul lui lăsînd clar să se înÈ›eleagă că agentul depășise o limită bine stabilită. Spune-i criptografului să mă aÈ™tepte la postul de comandă. Voi vorbi cu el după ce voi termina aici. ― Cu ea, îl corectă subalternul său. Este agentul Sophie Neveu. "Telefonul ăsta mă amuză din ce în ce mai puÈ›in, cu fiecare secundă care trece", își spuse Fache. Sophie Neveu era una dintre cele mai mari greÈ™eli ale DCPJ. O tînără déchiffreuse din Paris care studiase criptografia în Anglia, la Royal Holloway, Sophie Neveu îi fusese aruncată lui pe cap cu doi ani în urmă, în urma politicii ministerului de a integra cît mai multe femei în poliÈ›ie. "Toate încercările astea ale ministerului de a respecta echitatea politică, susÈ›inuse Fache, nu făceau decît să slăbească departamentul." Pe lîngă faptul că nu dispuneau de forÈ›a fizică necesară muncii în poliÈ›ie, simpla prezență a femeilor în cadrul forÈ›elor de ordine mai avea È™i darul de a distrage atenÈ›ia colegilor bărbaÈ›i. Și spre iritarea lui, Sophie Neveu avea acest nefericit dar, cu vîrf È™i îndesat... La cei treizeci È™i doi de ani ai ei, afiÈ™a o tenacitate ce friza obstinaÈ›ia. ÃŽn plus, preferinÈ›ele vizibile pentru noile metode de decriptare învățate în È™coala britanică îi exasperau pe mai vîrstnicii ei colegi francezi. Iar pentru Fache, cel mai enervant era adevărul universal valabil că, într-un birou plin cu bărbaÈ›i de vîrstă medie, o femeie tînără È™i atrăgătoare era o permanentă sursă de distragere a atenÈ›iei de la sarcinile zilnice ale fiecăruia. ― Agentul Neveu a insistat asupra faptului că trebuie să vorbească imediat cu dumneavoastră, domnule căpitan, mai adăuga vocea de la telefon. Am încercat s-o opresc, dar a plecat deja spre Marea Galerie. Fache făcu ochii mari: ― Sub nici o formă! Am spus foarte clar că... Pentru o clipă, Robert Langdon avu impresia că Bezu Fache face un atac de apoplexie. Tocmai vorbea, cînd maxilarul îi încremeni È™i ochii i se bulbucară, gata să-i iasă din orbite. Privirea dură îi înÈ›epenise pe ceva aflat, probabil, în spatele profesorului. ÃŽnainte de a apuca el să se întoarcă È™i să vadă ce este, vocea unei femei răsună în galerie: ― Excusez-moi, messieurs! Langdon se întoarse pe călcîie È™i văzu o tînără care se apropia cu paÈ™i mari È™i miÈ™cări agile, emanînd parcă o hipnotică siguranță de sine. ÃŽmbrăcată într-o jachetă lungă pînă la genunchi, bej, È™i pantaloni mulaÈ›i negri, părea a avea în jur de treizeci de ani È™i era atrăgătoare. Părul des, roÈ™cat, îi cădea pe umeri, încadrîndu-i chipul blînd. Spre deosebire de blondele fragile È™i È™terse din pozele ce decorau pereÈ›ii dormitoarelor de la Harvard, femeia asta avea un aspect sănătos È™i o frumuseÈ›e naturală ce arătau încredere în sine. Spre surprinderea profesorului, tînăra veni direct la el È™i-i întinse mîna: ― Monsieur Langdon, sînt agentul Neveu de la Departamentul de Criptografie al DCPJ, spuse ea cu un uÈ™or accent anglo-francez. Mă bucur să vă întîlnesc! Langdon îi strînse mîna într-a lui È™i, pentru o clipă, se simÈ›i cufundat în privirea ei adîncă. Avea ochi verzi-măslinii, limpezi È™i pătrunzători. Fache inspiră zgomotos, pregătindu-se cu siguranță pentru o morală tăioasă. ― Căpitane, se întoarse ea brusc, fără a-i lăsa timp să deschidă gura, îmi cer scuze pentru aceasta întrerupere, dar... ― Ce n'est pas le moment! izbucni Fache. ― Am încercat sa vă contactez, continuă Sophie în engleză, din politeÈ›e pentru Langdon. Dar aveaÈ›i telefonul închis! ― L-am închis dintr-un motiv bine întemeiat, îi È™uieră căpitanul. Acum stau de vorbă cu domnul Langdon ! ― Am descifrat codul numeric, i-o trînti ea dintr-o dată. Inima lui Langdon zvîcni. "A spart deja codul?" Fache părea pentru moment derutat, neÈ™tiind ce să îi răspundă. ― ÃŽnainte de a vă explica însă, adăugă Sophie, am un mesaj urgent pentru domnul Langdon. Chipul căpitanului se întunecă: ― Pentru domnul Langdon? Ea încuviință È™i se întoarse spre el: ― Trebuie să contactaÈ›i imediat Ambasada Americană, domnule Langdon. Trebuie să vă transmită urgent un mesaj din Statele Unite. Entuziasmul care-l cuprinse cînd auzi despre codul descifrat pieri brusc, lăsînd loc unei îngrijorări evident. "Un mesaj din State'? Oare cine încearcă să mă contacteze? Doar cîțiva colegi de-ai mei È™tiu că mă aflam la Paris." Arcada proeminentă a lui Fache coborîse parcă È™i mai mult: ― Ambasada Americană? repetă el bănuitor. Cum au È™tiut că domnul Langdon se află aici? Sophie ridică din umeri: ― Se pare că au sunat la hotel È™i recepÈ›ionerul le-a spus că domnul Langdon a fost ridicat de un agent al DCPJ. ― Și ambasada a luat legătura cu Departamentul de Criptografie?! ― Nu, domnule! îi răspunse Sophie pe un ton ferm. Cînd am sunat eu la centrala telefonica a DCPJ, încercînd să vă contactez pe dumneavoastră, mi-au spus că au un mesaj pentru domnul Langdon È™i m-au rugat să i-l transmit dacă ajung aici. Fache se încruntă din nou È™i părea chiar mai nedumerit decît la început, dar Sophie se întorsese deja spre profesor: ― Domnule Langdon, îi spuse ea în timp ce scotea din buzunar o foaie de hîrtie, acesta este numărul serviciului de mesagerie al Ambasadei Americane. Vă roagă să îi contactaÈ›i cît mai repede posibil. ÃŽn timp ce eu îi voi explica domnului căpitan ce-i cu acel cod, dumneavoastră trebuie să îi sunaÈ›i, adăugă ea, fixîndu-l cu privirea. Langdon studie hîrtia. ConÈ›inea un număr de telefon din Paris, cu un interior alături. ― MulÈ›umesc, îi răspunse îngrijorat. Unde găsesc un telefon? Sophie dădu să scoată un celular din buzunar, dar Fache se postă imediat între ei. Parcă era Vezuviul în prag de erupÈ›ie. Fără a-È™i lua ochii de la ea, îi întinse profesorului telefonul său: ― Linia asta e sigură, domnule Langdon! FolosiÈ›i-o cu încredere! Dezorientat de furia cu care căpitanul o privea È™i jenat din cauza situaÈ›iei, profesorul luă aparatul. Imediat, Fache o înÈ™făcă de braÈ› È™i o trase doi metri mai departe, începînd să mormăie la ea, furios. Din ce în ce mai puÈ›in încîntat de poliÈ›istul francez, Langdon se întoarse cu spatele È™i formă numărul care era scris pe foaia de hîrtie. Auzi cum sună. O dată... de două ori... de trei ori... ÃŽn sfîrÈ™it, cineva îi răspunse. Langdon se aÈ™tepta să audă vocea operatorului de la ambasadă, dar se pomeni ascultînd un mesaj înregistrat. Și, ciudat, vocea i se părea cunoscută. Era a agentului Sophie Neveau. ― Bonjour, vous êtes bien chez Sophie Neveu. Je suis absente pour le moment, mais... Nedumerit, profesorul se întoarse spre tînără: ― Mă scuzaÈ›i, domnà Neveu! Cred că mi-aÈ›i dat... ― Nu, acela este numărul, i-o reteză ea de parcă ar fi È™tiut dinainte. Ambasada are un sistem automat de preluare a mesajelor. Trebuie să formaÈ›i un cod de acces pentru a vă asculta mesajele. ― Dar... ― Este codul acela de trei cifre de pe hîrtiuÈ›a pe care v-am dat-o. Langdon vru să-i explice bizara eroare, dar Sophie îl străfulgeră preÈ› de o secundă. Ochii ei verzi îl avertizau clar: "Nu pune întrebări! Fă ce È›i-am spus!" Uimit, Langdon formă interiorul: 454. Vocea înregistrata a tinerei se întrerupse È™i un alt glas, cu tonuri electronice, rosti în franceză: "AveÈ›i un mesaj nou." Dupa toate aparenÈ›ele, 454 era codul de acces prin care Sophie Neveu își lua propriile mesaje de pe robotul telefonic. "Ce naiba fac, ascult mesajele femeii ăsteia?" ÃŽn receptor se auzea o bandă care se derula. ÃŽn cele din urmă, se opri È™i mesajul începu să curgă. Din nou, vocea era tot cea a lui Sophie Neveu. "Domnule Langdon" ― se auzi o È™oaptă temătoare ― "Nu reacÈ›iona la acest mesaj. Ascultă-l în liniÈ™te. EÈ™ti în pericol. Urmează-mi indicaÈ›iile cu stricteÈ›e." 10 Silas era la volanul maÈ™inii pe care ÃŽnvățătorul i-o pusese la dispoziÈ›ie, un Audi negru, È™i admira Biserica Saint-Sulpice. Iluminate de jos de o serie de reflectoare, cele doua clopotniÈ›e se înălÈ›au ca niÈ™te santinele în post, care vegheau masiva clădire. De o parte È™i de alta a acesteia, o mulÈ›ime de metereze întunecate țîșneau spre cer aidoma coastelor unui monstru adormit. "Pagînii s-au folosit de Casa Domnului pentru a ascunde cheia de boltă." Frăția confirma în continuare legendara ei reputaÈ›ie: de înÈ™elăciune È™i disimulare. Iar acum, Silas avea să caute cheia de boltă È™i să i-o înmîneze ÃŽnvățătorului, recuperînd astfel ceea ce frăția furase cu mult timp în urmă de la cei drept-credincioÈ™i. "Ce putere uriașă va dobîndi astfel Opus Dei!" Parcînd maÈ™ina în PiaÈ›a Saint-Sulpice, pustie la acea oră, Silas răsuflă adînc È™i încercă să-È™i limpezească mintea pentru ceea ce îl aÈ™tepta. Spinarea încă îl durea de la È™edinÈ›a de mortificare corporală de mai devreme, dar durerea fizică era floare la ureche pe lîngă chinurile prin care trecuse înainte ca Opus Dei să-l salveze. Amintirile din acea vreme încă îl mai bîntuiau. "Eliberează-te de ură", își ordona singur. "Iartă-i pe cei care È›i-au greÈ™it." Privind turnurile de piatră ale bisericii, simÈ›i iarăși curentul acela familiar... forÈ›a aceea care îl tîra adesea înapoi în timp, încuindu-l iar în carcera primilor săi ani de viață. Amintirile năvăliră asupra lui aÈ™a cum o făceau totdeauna, ca o vijelie... duhoarea verzei putrede, putoarea morÈ›ii, a urinei È™i a fecalelor umane... urletele de disperare purtate de vîntul aspru al Pirineilor È™i hohotele chinuite ale celor bătuÈ›i de soartă. "Andorra"... MuÈ™chii i se încleÈ™tară, puternic. Paradoxal, în țăriÈ™oara aceea uitată de lume dintre Spania È™i FranÈ›a, pe cînd tremura în celula sa È™i nu-È™i dorea decît să moară cît mai repede, acolo venise salvarea sa. Pe atunci, nu-È™i dăduse seama. "Lumina venise la mult timp după tunet." Pe vremea aceea nu-l chema Silas, dar nu-È™i amintea nici ce nume îi dăduseră părinÈ›ii lui. Plecase de acasă cînd avea È™apte ani. Tatăl beÈ›iv, un docher mătăhălos, scîrbit de venirea pe lume a unui fiu albinos, își bătea nevasta cu regularitate, învinuind-o pentru starea copilului. Cînd încerca să-i sară în apărare, băiatul era È™i el bătut crunt. ÃŽntr-o noapte, după un scandal înfiorător, mama lui nu se mai ridicase de jos. Copilul îi veghease trupul fără viață, copleÈ™it de vinovăție, fiindcă îl lăsase s-o omoare. "E vina mea!" De parcă un demon îi pătrunsese în trup È™i-i dirija miÈ™cările, băiatul se dusese în bucătărie È™i înÈ™făcase un cuÈ›it de măcelar. Cu miÈ™cările unui om nebun parcă, intrase în camera în care tatăl zăcea întins în pat, beat criță. Fără un cuvînt, îl înjunghiase în spate. Tatăl răcnise de durere È™i încercase să se ridice, dar copilul îl lovise iar È™i iar, fără oprire, pînă ce în apartament se aÈ™ternuse liniÈ™tea. Fugise apoi de acasă, dar străzile Marsiliei i se păruseră la fel de neprimitoare. ÃŽnfățiÈ™area sa neobiÈ™nuită îi alunga pe ceilalÈ›i copii ai străzii È™i băiatul se văzuse nevoit să trăiască singur, în beciul unei fabrici părăsite, mîncînd peÈ™te crud È™i fructele pe care izbutea să le fure. Singurii săi prieteni erau revistele mototolite pe care le găsea prin gunoaie È™i pe care învățase sa citească. Cu timpul, crescuse È™i se împlinise. Pe la doisprezece ani, un alt vagabond ― o fată care avea de două ori vîrsta lui ― îl luase în rîs È™i încercase să-i fure mîncarea. O bătuse pînă ce o lăsase lată, aproape fără viață. Cînd îl ridicase, poliÈ›ia îi dăduse un ultimatum: ori pleca din Marsilia, ori ajungea la casa de corecÈ›ie. Băiatul se mutase ceva mai jos pe coastă, la Toulon. Cu timpul, privirile compătimitoare ale celorlalÈ›i se transformaseră în frică. Copilul devenise un tînăr puternic. Cînd treceau pe lîngă el, îi auzea murmurînd. "O stafie", È™uÈ™oteau ei, privindu-i pielea albă È™i ochii măriÈ›i de spaimă. "O stafie cu ochi roÈ™ii de drac!" Și chiar se simÈ›ea ca o stafie... transparentă... care plutea dintr-un port în altul. Oamenii păreau să privească drept prin el. La optsprezece ani, într-un alt port, pe cînd aÈ™tepta momentul potrivit pentru a fura o cutie de conserve de carne, îl prinseseră doi marinari. ÃŽn timp ce îl băteau, le simÈ›ise duhoarea a bere, exact ca a tatălui său. Amintirile urii È™i fricii se năpustiseră asupra lui ca un monstru din adîncuri. ÃŽi frînsese atunci gîtul primului marinar, cu mîinile goale, È™i numai sosirea poliÈ›iei îl salvase pe celălalt să nu aibă aceeaÈ™i soartă. După două luni în lanÈ›uri ajunsese la închisoarea din Andorra. ― EÈ™ti alb ca o fantomă, îi strigau ceilalÈ›i prizonieri pe cînd era dus spre celula lui, gol È™i înfrigurat. Mira el espectro! Poate că stafia o să treacă drept prin zidurile astea! ÃŽn cei doisprezece ani care au trecut, carnea È™i trupul său se uscaseră È™i Silas È™tia că devenise transparent. Sînt o stafie. Sînt imaterial. Yo soy un espectro... pálido como un fantasma... caminando este in undo a sol as. ÃŽntr-o noapte, Stafia se trezise în urletele celorlalÈ›i condamnaÈ›i. Nu È™tia ce forță invizibilă zgîlțîie podeaua pe care dormea È™i nici ce mînă atotputernică dărîmă zidurile celulei sale, dar în clipa în care sărise în picioare, un bolovan uriaÈ™ se desprinsese din plafon È™i se prăvălise exact pe locul în care dormise el. Uitîndu-se în sus pentru a înÈ›elege de unde venise bolovanul, zărise gaura din tavan È™i, dincolo de ea, ceva ce nu mai văzuse de zece ani... Luna. ÃŽncă nu se oprise miÈ™carea pămîntului, că Stafia se È™i avîntase printr-un tunel îngust, ajunsese la capătul lui È™i se rostogolise pe o coastă de deal, spre pădure. Fugise toată noaptea, mereu în jos, delirînd de foame È™i de extenuare. Aproape inconÈ™tient, dimineaÈ›a îl găsise într-un luminiÈ™ străbătut de È™inele unui tren. Mergînd pe urma lor, înaintase ca într-un vis. La un moment dat, văzuse un vagon de marfă gol È™i se cățărase în el, pentru a se adăposti. Cînd se trezise, trenul mergea. "De cît timp? încotro?" ÃŽn burtă simÈ›ea o durere înÈ›epătoare. "Sînt pe moarte oare?" Dar adormise din nou. De data aceasta se trezise în strigătele È™i ciomăgelile unora care îl aruncaseră jos din vagon. Plin de sînge, se furiÈ™ase la marginea unui sătuc È™i căutase în zadar ceva de mîncare. ÃŽntr-un tîrziu, nemaifiind în stare să mai facă nici măcar un pas, se întinsese pe marginea drumului È™i căzuse în nesimÈ›ire. Lumina apăruse încet È™i Stafia se întrebase de cît timp murise. "O zi? Trei zile?" Nu mai conta. Patul era moale ca un nor, iar în aer plutea un miros dulce, de lumînări parfumate. Iisus era acolo È™i îl privea. "Sînt aici, spusese Iisus. Piatra a fost dată la o parte, iar tu te-ai născut pentru a doua oară." Adormise din nou È™i iar se trezise. Gîndurile îi erau învăluite în pîclă. Nu crezuse niciodată în rai, È™i totuÈ™i Iisus îl veghea. Lîngă pat apăru niÈ™te mîncare È™i Stafia o înfulecă, aproape simÈ›ind cum carnea i se È™i depune pe oasele goale. Și iarăși adormise. Cînd se trezise, Iisus era tot acolo, îi zîmbea È™i îi vorbea. "EÈ™ti salvat, fiul meu. BinecuvîntaÈ›i sînt cei care-mi urmează calea." Din nou, somn. Un È›ipăt de durere îl trezise din amorÈ›eală. Trupul îi țîșni din pat È™i se împletici pe un hol, spre locul de unde veneau zgomotele. Intră într-o bucătărie È™i văzu un ins înalt bătîndu-l pe unul mai mic. Fără a È™ti de ce, Stafia îl înhăță pe cel mare È™i-l izbi în peretele alăturat. Omul zbură prin aer. La picioarele Stafiei zăcea un tînăr în haine preoÈ›eÈ™ti. Nasul îi era spart È™i sîngera. Stafia îl ridicase de jos È™i-l aÈ™ezase pe o canapea. ― ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, prietene, îi spusese preotul într-o franceză greoaie. Banii din cutia milelor îi ademenesc pe hoÈ›i. ÃŽn somn vorbeai franÈ›uzeÈ™te; È™tii È™i spaniola? Stafia clătinase din cap. ― Cum te cheamă? Nu-È™i amintea numele pe care i-l dăduseră părinÈ›ii; în minte nu avea decît poreclele obraznice cu care-l strigau paznicii de la închisoare. Preotul îi zîmbise: ― No hay problema. Pe mine mă cheamă Manuel Aringarosa. Sînt un misionar din Madrid. Am fost trimis aici ca să construiesc o biserică pentru Obra de Dios. ― Unde sînt? întrebase Stafia cu o voce care-i păruse cavernoasă. ― La Oviedo. ÃŽn nordul Spaniei. ― Cum am ajuns aici? ― Cineva te-a lăsat la uÈ™a mea. Erai bolnav. Þi-am dat să mănînci. EÈ™ti aici de cîteva zile. Stafia îl studiase pe tînărul său ocrotitor. De ani mulÈ›i nu-i mai arătase cineva vreun semn de bunătate. ― MulÈ›umesc, părinte! Preotul își dusese mîna la buza din care-i curgea sînge. ― Eu îți sînt recunoscător, prietene! A doua zi dimineață, ceaÈ›a din mintea lui se mai risipise. ÃŽn timp ce stătea în pat, privea crucifixul prins pe perete. DeÈ™i de multă vreme religia nu mai însemna nimic pentru el, crucea aceasta parca îl mai liniÈ™tea. Cînd se ridicase, văzuse cu uimire o pagină de ziar pe noptieră. Articolul era în franceză È™i apăruse cu o săptămînă în urmă. Citise povestea È™i îl cuprinsese frica. Un cutremur în munÈ›i distrusese o închisoare È™i mulÈ›i criminali periculoÈ™i evadaseră. Inima începuse să-i bată nebuneÈ™te. "Preotul È™tie cine sînt!" Un sentiment pe care nu-l mai simÈ›ise de mult pusese stăpînire pe el: ruÈ™ine, vinovăție. ÃŽnsoÈ›ită de spaima că va fi prins. Sărise brusc din pat, drept în mijlocul camerei. "Unde să fug?" ― Faptele Apostolilor, spusese o voce din prag. Stafia se întorsese, speriată. Tînărul preot zîmbea. Avea nasul bandajat fără pricepere È™i È›inea în mînă o Biblie veche. ― Am găsit una în franceză pentru tine. Am însemnat versetul. Cu teamă, Stafia luă Biblia È™i citi versetul la care se referise preotul: Faptele Apostolilor, XVI. Acolo se spunea despre un întemniÈ›at pe nume Silas care zăcea gol È™i bătut în celula sa, înălțînd cîntece de laudă către Domnul. Cînd Stafia ajunse la versetul 26, icni surprinsă: "... Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pămînt, aÈ™a ca s-au clătinat temeliile temniÈ›ei. ÃŽndată s-au deschis toate uÈ™ile È™i s-au dezlegat legăturile fiecăruia." Privirile i se îndreptară către preot. Tînărul îl întîmpină cu un surîs blajin: ― De acum înainte, prietene, dacă nu ai un alt nume, eu am să-È›i spun Silas. Stafia înclinase capul. "Silas." Acum avea un trup È™i un nume. "Numele meu e Silas." ― E vremea micului dejun, îi spusese preotul. Ai nevoie de puteri, dacă vrei să mă ajuÈ›i să clădesc această biserică. La È™ase mii de metri deasupra Mediteranei, avionul companiei Alitalia tremura pradă turbulenÈ›elor, iar pasagerii se foiau speriaÈ›i în scaune. Episcopul Aringarosa abia dacă observă. Gîndurile îi zburaseră la viitorul Ordinului său. Nerăbdător să afle cum decurgeau lucrurile în Paris, își dorea să-l poată suna pe Silas. Dar nu putea, ÃŽnvățătorul avusese grijă de asta. ― Procedăm aÈ™a pentru siguranÈ›a ta, îi explicase ÃŽnvățătorul într-o engleză cu accent franÈ›uzesc. Cunosc destule despre comunicaÈ›iile electronice pentru a È™ti că pot fi interceptate. Rezultatele ar fi dezastruoase pentru tine. Aringarosa È™tia că are dreptate. ÃŽnvățătorul părea un om teribil de precaut. Nu-È™i dezvăluise adevărata identitate È™i, cu toate acestea, se dovedise demn de încredere È™i de o supunere necondiÈ›ionată. La urma urmei, obÈ›inuse, cine È™tie prin ce mijloace, niÈ™te informaÈ›ii secrete, extrem de importante. Numele celor patru membri de frunte ai frăției! Aceasta fusese una dintre "loviturile" care îl convinseseră pe Aringarosa că ÃŽnvățătorul era capabil să-i ofere ceea ce-i promisese. ― Am stabilit toate aranjamentele, îi spusese el. Pentru ca planul meu să reuÈ™ească, trebuie să-i permiÈ›i lui Silas să mi se supună doar mie timp de cîteva zile. Nu veÈ›i putea vorbi între voi. Eu am să comunic cu el printr-un mijloc sigur. ― ÃŽl vei trata cu respect? ― Un om de credință merita tot ce e mai bun. ― Excelent. Atunci, înÈ›eleg. Eu È™i cu Silas nu vom mai vorbi pînă ce nu se va încheia totul. ― Fac toate astea pentru a vă proteja identitatea, a ta È™i a lui Silas, È™i investiÈ›ia mea. ― InvestiÈ›ia dumitale? ― Dacă nerăbdarea de a afla cum decurg planurile noastre sfîrÈ™eÈ™te prin a te duce la închisoare, nu vei mai putea să plăteÈ™ti ce-mi datorezi. Episcopul surîsese: ― UÈ™or de înÈ›eles. DorinÈ›ele noastre coincid. Să-i dam drumul! "Douăzeci de milioane de euro", își spuse acum Aringarosa, privind pe fereastră. ÃŽn dolari, cam tot atîta. Un mizilic pentru ceva atît de puternic. Avea încredere că ÃŽnvățătorul È™i Silas vor reuÈ™i. Banii È™i credinÈ›a erau niÈ™te factori de convingere extrem de puternici. 11 ― Une plaisanterie numérique? Bezu Fache era livid È™i se holba, nevenindu-i să creadă, la Sophie Neveu. "O glumă numerică?" ― Asta-i opinia ta profesionala, că mesajul lui Saunière este un fel de farsă matematică? "Neobrăzarea femeii ăsteia este inimaginabilă!" După ce dăduse buzna fără să-i ceară permisiunea, acum încerca să-l convingă că, în ultimele clipe ale vieÈ›ii, Saunière nu avusese ceva mai bun de făcut decît să scrie o farsă matematică! ― Codul acesta, explică Sofie într-o franceză fluentă, este de o simplitate ce frizează absurdul. Jacques Saunière È™i-a dat probabil seama că vom înÈ›elege imediat. Apoi scoase din buzunar o bucată de hîrtie È™i i-o întinse căpitanului: ― Iată! Fache se uită la hîrtie. "1-1-2-3-5-8-13-21" ― Asta e? izbucni el. Tot ce ai făcut a fost să aranjezi numerele în ordine crescătoare! Sophie Neveu avu chiar neruÈ™inarea să mai È™i afiÈ™eze un zîmbet satisfăcut: ― Exact. Vocea lui Fache scăzu pînă la un mîrîit gutural: ― Agent Neveu, habar n-am unde vrei să ajungi cu asta, dar îți sugerez să-mi dai cît mai repede o explicaÈ›ie. ÃŽi aruncă o privire neliniÈ™tită lui Langdon, care stătea ceva mai departe, cu telefonul lipit de ureche, probabil ascultîndu-È™i mesajul de la Ambasada Americană. După expresia întipărită pe figura lui, își dădea seama că omul primise veÈ™ti proaste. ― Căpitane, replică Sophie pe un ton insolent, È™irul de numere la care vă uitaÈ›i este una dintre cele mai celebre progresii matematice din istorie. Fache habar nu avea că existau progresii matematice considerate celebre È™i, în nici un caz, nu aprecia tonul pe care i se vorbise: ― Este Șirul lui Fibonacci, declară ea. O progresie în care fiecare termen este egal cu suma celor doi termeni precedenÈ›i. Căpitanul studie numerele. ÃŽntr-adevăr, fiecare termen era suma celor doi anteriori, dar el, unul, nu pricepea ce legătură are asta cu moartea lui Saunière. ― Matematicianul Leonardo Fibonacci a descoperit această succesiune de numere în secolul al XIII-lea. Evident, nu poate fi o simplă coincidență faptul că toate numerele pe care Saunière le-a scris pe podea fac parte din această celebră serie. Fache o privi lung pe tînăra femeie cîteva momente. ― Bine, dacă nu e o coincidență, poate ai vrea să-mi spui de ce a ales Saunière să facă una ca asta. Ce-a vrut să spună? Ce înseamnă chestia asta? Sophie ridică din umeri: ― Absolut nimic. Tocmai asta e! Nu-i decît o glumă criptografică, simplistă. E acelaÈ™i lucru cu a lua cuvintele unei poezii celebre È™i a le amesteca ca să vezi dacă cineva recunoaÈ™te care-i legătura dintre ele. Fache făcu un pas în față È™i se aplecă; faÈ›a lui era doar la cîțiva centimetri de chipul ei: ― Sper din tot sufletul că mai ai È™i o altă explicaÈ›ie, mult mai plauzibilă decît asta! Chipul blînd al lui Sophie deveni îngheÈ›at, de parcă ar fi fost de piatră: ― Căpitane, È›inînd seama de miza serii acesteia, credeam că o să te bucuri să afli că Saunière juca, poate, un joc cu dumneata. Se pare însă că m-am înÈ™elat. ÃŽl voi informa pe directorul Departamentului de Criptografie că nu mai ai nevoie de serviciile noastre. Cu acestea, se răsuci pe călcîie È™i porni pe coridorul pe care venise. ÃŽncremenit, Fache o privi cum dispare în întuneric. "Și-a ieÈ™it oare din minÈ›i? ÃŽn seara asta, Sophie Neveu a dat o nouă definiÈ›ie pentru le suicide professionnel." Se întoarse apoi către Langdon, care stătea tot cu telefonul la ureche È™i părea chiar mai îngrijorat decît înainte, ascultînd atent mesajul de acasă. Ambasada SUA! Bezu Fache dispreÈ›uia multe lucruri în viață... dar puÈ›ine îi stîrneau o furie atît de oarbă precum Ambasada SUA. De multe ori se certase cu ambasadorul în legătură cu diverse probleme comune ― majoritatea erau chestiuni de aplicare a legilor franceze cetățenilor americani aflaÈ›i în vizita în FranÈ›a. Aproape zilnic, DCPJ aresta studenÈ›i americani pentru posesie de droguri, oameni de afaceri care apelau la serviciile unor prostituate minore, turiÈ™ti care furaseră sau aveau un comportament huliganic. Din punct de vedere legal, Ambasada SUA putea interveni pentru extrădarea vinovaÈ›ilor în È›ara de origine, unde primeau nimic mai mult decît o palmă dojenitoare peste mînă. Și, bineînÈ›eles, întotdeauna ambasada își exercita acest drept. L'émasculation de la Police Judiciaire, obiÈ™nuia căpitanul să spună. ÃŽn Paris Match apăruse recent o caricatură care-l înfățiÈ™a pe Fache în chip de cîine poliÈ›ist, încercînd să muÈ™te un infractor american, dar incapabil să ajungă la el, fiindcă era È›inut în lanÈ› de Ambasada SUA. "Ei bine, nu È™i astă-seară, hotărîse Fache. Miza e prea mare de data asta." Robert Langdon închisese deja telefonul È™i părea epuizat. ― S-a întîmplat ceva? Cu miÈ™cări încete, profesorul făcu semn din cap că da. "VeÈ™ti rele de acasă", intui căpitanul cînd își luă telefonul înapoi È™i văzu broboanele de sudoare de pe fruntea lui. ― Un accident, bîigui Langdon, privindu-l cu o expresie ciudată. Un prieten... Trebuie să iau primul avion spre casă în dimineaÈ›a asta. Fache nu se îndoia că emoÈ›ia de pe chipul profesorului era autentică, È™i totuÈ™i parcă mai era ceva, o teamă vagă, care începuse brusc să licărească în ochii americanului. ― ÃŽmi pare rău, îi spuse, privindu-l atent. VreÈ›i să vă aÈ™ezaÈ›i puÈ›in jos? Și-i făcu semn spre una dintre banchetele din mijlocul galeriei. Langdon încuviință din cap absent È™i făcu vreo cîțiva paÈ™i spre banchetă. Apoi se opri, È™i cu fiecare clipă care trecea părea tot mai nedumerit: ― De fapt, cred că aÈ™ vrea să merg la toaletă. ÃŽntîrzierea asta nu-i era pe plac È™i căpitanul își reÈ›inu o înjurătură: ― La toaletă... Desigur. Să luăm o pauză de cîteva minute, spuse el cu glas tare È™i făcu un semn spre capătul culoarului, în direcÈ›ia din care veniseră. Toaletele sînt aproape de biroul custodelui. Langdon ezită, apoi arătă în cealaltă direcÈ›ie, spre capătul Marii Galerii: ― Cred că există o toaletă mult mai aproape în partea aceea. Fache își dădu seama că are dreptate: chiar în capătul Marii Galerii se aflau două toalete. ― Să vă însoÈ›esc? Profesorul pornise deja È™i clătină din cap fără a se mai întoarce: ― Nu e nevoie. Cred că vreau să rămîn cîteva clipe singur. Căpitanul nu era tocmai fericit de ideea că americanul avea să se plimbe de unul singur pe culoar, dar È™tia că singura ieÈ™ire din Marea Galerie se afla în celălalt capăt ― grilajul pe sub care intraseră. Reglementările de pază È™i protecÈ›ie împotriva incendiilor impuneau existenÈ›a mai multor ieÈ™iri de urgență într-un spaÈ›iu atît de vast ca acesta, însă toate ieÈ™irile fuseseră blocate automat atunci cînd Saunière declanÈ™ase sistemul de securitate. Sistemul fusese reactivat între timp, deblocînd ieÈ™irile, dar asta nu avea oricum nici o importanță, fiindcă, la simpla deschidere a oricărei uÈ™i exterioare, s-ar fi declanÈ™at alarma de incendiu È™i, în plus, toate ieÈ™irile erau păzite de agenÈ›i DCPJ. Langdon nu avea cum să plece fără È™tirea căpitanului. ― Trebuie să mă întorc pentru un moment în biroul custodelui. Cînd sînteÈ›i gata, vă rog să veniÈ›i direct acolo, domnule Langdon. Mai avem încă multe de discutat. Profesorul schiță cu mîna un semn de încuviinÈ›are È™i apoi dispăru în întuneric. Fache porni furios în direcÈ›ia opusă. Ajunse la grilaj, trecu pe dedesubt, străbătu coridorul È™i dădu buzna în centrul de comandă din biroul lui Saunière: ― Cine i-a dat lui Sophie Neveu permisiunea de a intra în această clădire? ― Le-a spus oamenilor de afară că a descifrat codul, răspunse Collet. ― Și acum unde e? ― Păi, nu e cu dumneavoastră? ― A plecat! Fache scoase capul, se uită pe culoarul întunecat È™i cercetă zona. Probabil că Sophie nu mai avusese chef să se oprească È™i să stea la discuÈ›ii cu ceilalÈ›i agenÈ›i. Pentru o clipă, se gîndi să ia legătura cu băieÈ›ii de jos È™i să le ceară s-o oprească È™i s-o aducă înapoi, înainte să apuce să iasă din clădire. Dar se răzgîndi; orgoliul lui rănit putea să mai aÈ™tepte. Și aÈ™a pierduse destulă vreme în seara asta. "Mă răfuiesc eu cu agentul Neveu mai tîrziu", își spuse el, fiindcă abia aÈ™tepta s-o concedieze. Luîndu-È™i gîndul de la Sophie, rămase o clipă cu ochii aÈ›intiÈ›i asupra cavalerului de pe biroul custodelui, apoi se răsuci spre Collet: ― L-ai localizat? Locotenentul îi făcu semn că da È™i întoarse laptopul spre Fache. Punctul roÈ™u era uÈ™or vizibil pe planul schematic al etajului, clipind ritmic într-o încăpere în dreptul căreia stătea scris: TOILETTES PUBLIQUES. ― Bun! spuse Fache aprinzîndu-È™i o È›igară È™i ieÈ™ind pe culoar. Trebuie să dau un telefon. Ai grijă ca Langdon să nu zburde È™i prin alte încăperi decît toaleta! 12 Robert Langdon își simÈ›ea capul ca un stup de albine. Mesajul lui Sophie îi zbîrnîia neîncetat în minte. La capătul coridorului, plăcuÈ›ele cu simbolul arhicunoscut al toaletelor îl ghidară printr-un labirint de panouri cu reproduceri după maeÈ™tri italieni, menite să ascundă vederii cămăruÈ›ele cu destinaÈ›ie intimă. Găsind-o pe cea pentru bărbaÈ›i, intră È™i aprinse lumina. Nu era nimeni. Se apropie de chiuvetă È™i își stropi faÈ›a cu puÈ›ină apă, încercînd să-È™i alunge tulburarea. Luminile fluorescente se reflectau în faianÈ›a de pe pereÈ›i È™i te orbeau, iar aerul mirosea a amoniac. ÃŽn timp ce se È™tergea cu un prosop de hîrtie, uÈ™a se deschise în spatele lui, scîrțîind. Sophie Neveu intră, ochii ei verzi licărind speriaÈ›i: ― Slavă Domnului că ai venit! Nu avem prea mult timp. Langdon rămase lîngă chiuvetă È™i privea uluit la agentul DCPJ, Sophie Neveu. Cu doar cîteva minute în urmă, îi ascultase mesajul telefonic È™i-È™i spusese că femeia trebuie să fie nebună. Și totuÈ™i, cu cît asculta, cu atît i se părea că totul căpăta un sens. "Nu reacÈ›iona la acest mesaj. Ascultă-mă È™i păstrează-È›i calmul. EÈ™ti în pericol. Urmează-mi indicaÈ›iile cu stricteÈ›e." NeÈ™tiind ce să creadă, hotărîse să procedeze exact aÈ™a cum îi sugerase Sophie. ÃŽi spusese lui Fache că mesajul se referea la un prieten rănit de acasă, din State, È™i apoi ceruse să meargă la toaleta de la capătul Marii Galerii. Iar acum Sophie stătea în faÈ›a lui, gîfîind după turul de forță pe care-l făcuse pentru a ajunge aici. ÃŽn lumina fluorescentă, Langdon observă cu surprindere că aerul ei ferm radia, de fapt, de pe un chip cu trăsături fine, delicat conturate. Numai privirile îi erau directe È™i întregul ansamblu amintea de un portret complex de Renoir... voalat È™i totodată perfect conturat, cu o fermitate ce nu-È™i pierduse însă aura misterioasă. ― Am vrut să te previn, domnule Langdon, începu ea răsuflînd încă sacadat, că te afli sous surveillance cachée ― "sub observaÈ›ie ascunsă". ÃŽntre pereÈ›ii placaÈ›i cu faianță, vocea ei suna a gol. ― Dar... de ce? Tînăra îi oferise deja o explicaÈ›ie la telefon, dar voia s-o mai audă o dată, din gura ei. ― Fiindcă, răspunse făcînd un pas spre el, principalul suspect al lui Fache în această crimă eÈ™ti dumneata. Langdon se pregătise sufleteÈ™te pentru aceste cuvinte È™i totuÈ™i, cînd le auzi, i s-au părut din nou culmea ridicolului. După spusele lui Sophie, fusese solicitat de PoliÈ›ia Franceză nu în calitate de specialist în simbolistică, ci, mai degrabă, ca suspect, neÈ™tiind că acum este È›inta uneia dintre tehnicile favorite de anchetare a DCPJ ― surveillance cachée, o strategie iscusită prin care poliÈ›ia invita politicos suspectul la locul crimei È™i îl intervieva în speranÈ›a că acesta se va pierde cu firea la un moment dat È™i se va incrimina singur, din greÈ™eală. ― Caută în buzunarul sacoului È™i vei găsi dovada că eÈ™ti supravegheat, îi spuse Sophie. Langdon se simÈ›ea din ce în ce mai tulburat. "Să caut în buzunar?" Suna mai degrabă ca un truc ieftin, de bîlci. ― Uită-te! Total dezorientat, Langdon își duse mîna la buzunarul stîng al sacoului, cel pe care nu-l folosea niciodată. Pipăi, dar nu găsi nimic. "Dar ce naiba te-ai fi aÈ™teptat să găseÈ™ti?!" Poate că, la urma urmei, Sophie Neveu era sărită de pe fix. Apoi degetele lui dădură peste ceva neaÈ™teptat. Mic È™i dur. Prinse obiectul cu degetele, îl scoase din buzunar È™i îl privi înmărmurit. Era un disc metalic, care semănă cu un nasture, de mărimea unei baterii de ceas. Nu-l mai văzuse niciodată pînă acum. ― Ce naiba...? ― Dispozitivul de localizare prin GPS, îi explică Sophie. ÃŽÈ™i transmite continuu poziÈ›ia către un satelit, pe care DCPJ îl monitorizează. Noi folosim datele pentru a identifica locul în care se află o persoană. Are o precizie de pînă la jumătate de metru, în orice loc de pe glob. Þi-au pus o lesă electronică, domnule Langdon! Agentul care te-a luat de la hotel È›i-a strecurat dispozitivul în buzunar înainte de a ieÈ™i din cameră. Acum își amintea... făcuse un duÈ™ rapid, se îmbrăcase, iar agentul DCPJ îi È›inuse, politicos, haina cînd plecaseră. ― E rece afară, domnule Langdon, îi spusese omul. Primăvara în Paris nu e la fel de caldă ca în È™ansonete. Iar el îi mulÈ›umise È™i-È™i îmbrăcase sacoul. Ochii verzi ai lui Sophie îl priveau neclintiÈ›i: ― Nu È›i-am spus în mesaj despre dispozitivul de urmărire fiindcă nu voiam să duci mîna la buzunar de față cu Fache. AÈ™a, habar nu are că l-ai descoperit! Langdon nu È™tia ce ar putea să îi răspundă. ― Te supraveghează prin GPS fiindcă le e teamă că ai putea fugi. De fapt, speră că vei fugi; aÈ™a n-ai face decît să le confirmi bănuielile. ― Dar de ce naiba aÈ™ fugi?! Doar sînt nevinovat! ― Fache crede altceva! Furios, Langdon se apropie de coÈ™ul de gunoi, pregătindu-se să arunce discul metalic. ― Nu! Sophie îl prinse de braÈ› È™i îl opri: Lasă-l în buzunar! Dacă-l arunci, semnalul nu va mai indica nici o miÈ™care È™i își vor da seama că l-ai descoperit. Unicul motiv pentru care Fache te-a lăsat singur este acela că poate È™ti în orice moment unde te afli. Dacă bănuieÈ™te că ai descoperit ce are el de gînd... Fără să-È™i termine fraza, luă dispozitivul din mîna lui È™i i-l strecură din nou în buzunar: ― Lasă discul aici! Cel puÈ›in pentru moment! Profesorul era de-a dreptul bulversat: ― Cum mama dracului poate Fache să creadă că eu l-am ucis pe Jacques Saunière?! ― Are niÈ™te motive foarte întemeiate pentru a te bănui. Există o dovadă pe care nu ai văzut-o încă; Fache a avut grijă s-o ascundă bine. Langdon nu mai putea decît s-o privească, buimac. ― ÃŽÈ›i aminteÈ™ti de cele trei rînduri de text pe care Saunière le-a scris pe podea? ÃŽnclină din cap în semn ca da; cifrele È™i cuvintele îi rămăseseră vii în minte. Vocea lui Sophie deveni o È™oaptă intensă: ― Din păcate, căpitanul nu È›i-a arătat tot mesajul. IniÈ›ial, a existat È™i un al patrulea rînd, pe care Fache l-a fotografiat È™i apoi l-a È™ters, înainte de sosirea dumitale. Langdon È™tia că cerneala solubilă a unui pix cu lumină neagră putea fi uÈ™or È™tearsă, dar nu-È™i imagina pentru ce ar fi distrus Fache o astfel de dovadă. ― Pe ultimul rînd al mesajului se afla ceva ce dumneata nu trebuia să vezi. Cel puÈ›in nu înainte de a încheia el interogatoriul. Și, cu aceste cuvinte, Sophie scoase din buzunarul jachetei sale o copie a unei fotografii È™i începu s-o despăturească. ― Fache a transmis ceva mai devreme imagini de la locul crimei către Departamentul de Criptografie, în speranÈ›a că vom putea descifra mesajul lui Saunière. Aceasta este fotografia mesajului complet, spuse ea dîndu-i copia. Uluit, Langdon privi imaginea. ÃŽn centrul ei, mesajul scris pe podeaua de parchet ieÈ™ea clar în evidență. Cel de-al patrulea rînd îl izbi ca un baros, drept în plex: "13-3-2-21-1-1-8-5 0. DRACONIAN DEVIL! OH, LAME SAINT! P.S. GÃSEȘTE-L PE ROBERT LANGDON" 13 PreÈ› de cîteva secunde, Langdon nu reuÈ™i să-È™i ia ochii de la fotografie. "P.S. găseÈ™te-l pe Robert Langdon." SimÈ›ea cum podeaua se clatină sub picioarele lui. "Saunière a lăsat un post-scriptum cu numele meu?!" Oricît È™i-ar fi stors creierii, nu putea pricepe de ce. ― Acum înÈ›elegi, îl întrebă Sophie, făcîndu-i semn cu ochiul sâ se grăbească, de ce te-a adus Fache aici în noaptea asta È™i de ce eÈ™ti principalul lui suspect? Singurul lucru pe care-l înÈ›elegea profesorul în clipa asta era motivul pentru care rînjise căpitanul atît de încîntat atunci cînd Langdon îi sugerase că Saunière È™i-ar fi acuzat asasinul direct, scriindu-i numele. "GăseÈ™te-l pe Robert Langdon." ― De ce a scris Saunière una ca asta? întrebă el, mai mult furios decît nedumerit. Pentru ce aÈ™ fi vrut eu să-l ucid pe custodele Muzeului Luvru? ― Fache nu a descoperit încă motivul, dar a înregistrat toată discuÈ›ia voastră din această seară, în speranÈ›a că va descoperi ceva. Langdon vru să îi răspundă, dar nu reuÈ™i să scoată nici un sunet. ― Are asupra lui un microfon miniatural, îi explică tînăra, conectat la un transmițător din buzunar, care trimite semnalul către postul de comandă. ― E imposibil! Am un alibi! După seminar, m-am întors direct la hotel. PuteÈ›i întreba la recepÈ›ie. ― Au întrebat deja. Li s-a spus că ai cerut cheia de la recepÈ›ie la ora zece È™i jumătate. Din păcate, crima s-a petrecut aproape de unsprezece. Puteai foarte uÈ™or să ieÈ™i din cameră pe furiÈ™. ― E o nebunie! Fache nu are nici o dovadă! Ochii lui Sophie se măriră brusc. "Nici o dovadă?!" ― Domnule Langdon, numele dumitate e scris pe podea, lîngă cadavru, iar Saunière È™i-a notat în agendă că urma să aveÈ›i o întrevedere aproximativ în jurul orei la care a fost comisă crima. Fache are suficiente dovezi pentru a te aresta È™i interoga. Dintr-o dată, Langdon își spuse că are nevoie de un avocat: ― N-am făcut-o eu. Sophie oftă: ― Aici nu sîntem la un show de la televiziune american, domnule profesor. ÃŽn FranÈ›a, legea acordă protecÈ›ie poliÈ›iei, nu criminalilor. Din nefericire, în acest caz trebuie să È›inem seama È™i de presă. Jacques Saunière era o personalitate bine cunoscută È™i îndrăgită în Paris, iar asasinarea lui va fi mîine È™tirea zilei. Fache va fi nevoit să dea imediat o declaraÈ›ie È™i va face o impresie mult mai bună dacă va putea spune că a reÈ›inut deja un suspect. Indiferent dacă eÈ™ti sau nu vinovat, vei fi È›inut în arestul DCPJ pînă ce-È™i vor da seama cine l-a omorît, de fapt. Nici un animal în cuÈ™că nu s-ar fi simÈ›it atît de încolÈ›it cum era el acum. ― De ce-mi spui mie toate astea? ― Fiindcă, domnule Langdon, cred că eÈ™ti nevinovat! Sophie privi pentru o clipă în lături, apoi îl fixă din nou cu ochii ei verzi: ― Și fiindcă, în parte, e vina mea că acum ai probleme. ― Poftim? Din vina dumitale a încercat Saunière să-mi însceneze chestia asta? ― El n-a încercat să-È›i însceneze nimic. A fost doar o greÈ™eala. Mesajul acela de pe podea îmi era adresat mie. Profesorul avu nevoie de cîteva momente bune pentru a înÈ›elege noua informaÈ›ie: ― Cum adică? ― Mesajul nu era pentru poliÈ›iÈ™ti. Saunière l-a scris pentru mine. Cred că a fost silit să facă totul într-un timp atît de scurt, încît nu È™i-a dat seama ce va crede poliÈ›ia. Codul acela numeric e lipsit de sens. L-a scris doar ca să se asigure că anchetatorii vor apela la Departamentul de Criptografie, astfel încît eu să pot afla cît mai repede ce i s-a întîmplat. Langdon simÈ›ea cum i se înmoaie picioarele. ÃŽncă nu se hotărîse dacă domniÈ™oara Sophie Neveu era sau nu sărită de pe fix, dar cel puÈ›in acum înÈ›elegea de ce voia să-l ajute. "P.S. găseÈ™te-l pe Robert Langdon." Femeia era de părere că Saunière îi lăsase un mesaj criptic în care îi cerea să-l găsească pe el. ― Dar de ce crezi că mesajul îți era adresat? ― Omul Vitruvian, replica ea. Desenul acela a fost dintotdeauna preferatul meu dintre operele lui da Vinci. ÃŽn seara asta l-a folosit ca să-mi atragă atenÈ›ia. ― Stai puÈ›in! Vrei să spui, cu alte cuvinte, că Saunière îți È™tia preferinÈ›ele în materie de artă? Ea încuviință. ― ÃŽmi pare rău. Probabil că totul È›i se pare aiurea. Dar eu È™i Jacques Saunière... Cuvintele îi pieriseră pe buze. O tristeÈ›e adîncă părea că a cuprins-o, ca o suferință din trecut care acum răzbătuse la suprafață. După toate aparenÈ›ele, Sophie È™i custodele avuseseră o relaÈ›ie specială. Langdon îi studie chipul preÈ› de cîteva clipe; È™tia că, în FranÈ›a, bărbaÈ›ii vîrstnici au adesea amante tinere. Chiar È™i aÈ™a, pe Sophie Neveu nu È™i-o putea imagina ca pe o "femeie întreÈ›inută". ― Ne-am certat acum zece ani, îi explică ea în È™oaptă, È™i de atunci aproape că nu ne-am mai vorbit. ÃŽn seara asta, cînd la departament a sosit vestea că a fost asasinat È™i am văzut imaginile cu trupul lui È™i cu textul de pe podea, am înÈ›eles că a vrut să-mi transmită mie un mesaj. ― Din cauza Omului Vitruvian? ― Da. Și a literelor P.S. ― Post-scriptum? Ea clătină din cap. ― P.S. sînt iniÈ›ialele mele. ― Dar numele dumitale e Sophie Neveu! Și își întoarse privirea în altă parte. ― P. S. vine de la numele de alint pe care mi-l dăduse atunci cînd locuiam împreună. RoÈ™ind uÈ™or, adăuga: înseamnă Princesse Sophie. Langdon rămase mut. ― Pare prostesc, È™tiu. Dar asta s-a întîmplat cu ani în urmă. Pe atunci, eram un copil. ― L-ai cunoscut pe Saunière în adolescență?! ― Chiar foarte bine, răspunse ea È™i ochii i se umeziră. Jacques Saunière a fost bunicul meu. 14 ― Unde naiba e Langdon? întreba Fache suflînd ultimul fum de È›igară È™i revenind în centrul de comandă. ― Tot la toaletă, domnule! Căpitanul mormăi: ― Văd că nu se grăbeÈ™te deloc! Locotenentul Collet îi simÈ›ea privirea aÈ›intită peste umărul său asupra punctului roÈ™u de pe monitor È™i aproape câ auzea cum i se învîrt rotiÈ›ele în cap. Probabil că-È™i stăpînea cu greu impulsul de a se duce imediat după Langdon. ÃŽn mod ideal, suspectului i se lăsa toată libertatea È™i tot răgazul de care avea nevoie, pentru a-i conferi un fals sentiment de securitate. Americanul trebuia să se întoarcă aici din propria voință. TotuÈ™i, trecuseră aproape zece minute. "Prea mult." ― Se poate să-È™i fi dat deja seama? întreba Fache. Collet clătină din cap: ― ÃŽnregistrăm încă mici deplasări ale dispozitivului în încăpere; evident, discul se află tot în buzunarul lui. Poate că se simte rău. Dacă ar fi găsit dispozitivul, l-ar fi aruncat pînă acum È™i ar fi încercat să fugă. Fache se uită din nou la ceas: ― Bine. Dar îngrijorarea persista. Toată seara căpitanul fusese agitat È™i neobiÈ™nuit de preocupat. De obicei detaÈ™at È™i calm cînd lucra sub presiune, acum părea implicat emoÈ›ional, de parcă toată povestea asta ar fi fost pentru el o problemă personală. "Deloc surprinzător", își spuse Collet. "Căpitanul are nevoie disperată de arestarea asta." De curînd, atît guvernul, cît È™i presa criticaseră deschis metodele agresive pe care le folosea Bezu Fache, permanentele lui conflicte cu nenumăratele ambasade È™i uriaÈ™a depășire a bugetului pentru achiziÈ›ionarea noilor tehnologii. ÃŽn noaptea asta, arestarea răsunătoare a unui american ar fi închis multe guri rău-voitoare È™i i-ar fi adus un nou mandat, pînă la apropiata pensionare. "Și numai Dumnezeu È™tie cîtă nevoie are de pensie", cugetă Collet mai departe. Pasiunea lui pentru tehnologiile avansate îl costase mult atît în plan profesional, cît È™i personal. Se spunea că Fache își investise economiile de-o viață în explozia tehnologică de acum cîțiva ani È™i că pierduse aproape chiar È™i cămaÈ™a de pe el. Iar Fache e un tip care poartă numai cămăși din cele mai fine! Dar, deocamdată, mai era suficient timp. ÃŽntreruperea cauzată de Sophie Neveu, deÈ™i inoportună, fusese doar o neplăcere minoră. Femeia plecase acum, iar Fache mai avea încă mulÈ›i aÈ™i în mînecă. ÃŽncă nu-i spusese americanului că victima scrisese pe podea numele lui. "P.S. găseÈ™te-1 pe Robert Langdon." ReacÈ›ia omului la aflarea acestei veÈ™ti era o priveliÈ™te ce nu trebuia ratată sub nici o formă. ― Căpitane! îl strigă unul dintre agenÈ›i. Cred că ar trebui să preluaÈ›i dumneavoastră apelul acesta. Și-i întinse receptorul, privindu-l cu un aer îngrijorat: ― Cine e? ― Directorul Departamentului de Criptografie. ― Și? ― E în legătură cu Sophie Neveu, domnule. Se pare că e ceva în neregulă. 15 Venise vremea. Silas se simÈ›ea în deplinătatea forÈ›elor cînd coborî din Audi. Briza nopÈ›ii de primăvară îi flutură sutana largă. "ÃŽn aer suflă vînt de schimbare." Știa că sarcina care îl aÈ™tepta necesita mai degrabă fineÈ›e decît forță, aÈ™a că își lăsă arma în maÈ™ină ― un Heckler and Koch USP 40 cu treisprezece gloanÈ›e, pe care i-l dăduse ÃŽnvățătorul. "Un instrument al morÈ›ii nu are ce căuta în Casa Domnului." PiaÈ›a din jurul bisericii era pustie la ora aceasta, singurele suflete de pe strada fiind două prostituate minore, care-È™i expuneau farmecele în folosul turiÈ™tilor nocturni. Trupurile lor fragede îi stîrniră un freamăt familiar în vintre. Coapsa i se încordă instinctiv, iar brîul cilice îi pătrunse mai adînc în picior. Pofta carnală se evaporă instantaneu. Se împlineau zece ani de cînd Silas își refuzase orice mîngîiere sexuală, fie ea È™i autoadministrată. AÈ™a cerea Calea. Sacrificase multe pentru Opus Dei, dar primise È™i mai multe în schimb. Jurămîntul de celibat È™i renunÈ›area la toate bunurile sale pămînteÈ™ti erau o nimica toată. Þinînd seama de sărăcia în care crescuse È™i de ororile sexuale pe care le îndurase în închisoare, starea de acum era o binecuvîntare. Acum revenea în FranÈ›a pentru prima dată după ce fusese arestat È™i închis în Andorra È™i avea impresia că pămîntul natal îl pune la un fel de încercare, trezindu-i amintiri încărcate de violență. "Te-ai născut a doua oară", își repetă el. Datoria lui față de Dumnezeu îi impusese azi să comită păcatul uciderii, iar acesta era un sacrificiu pe care È™tia că va trebui să-l È›ină închis în sufletul său pentru vecie. "Măsura credinÈ›ei tale este măsura durerii pe care o poÈ›i îndura", îi spusese ÃŽnvățătorul. Durerea nu-i era deloc necunoscută È™i se simÈ›ea domic să se dovedească demn în faÈ›a ÃŽnvățătorului ― cel care îl asigurase că datoria de care trebuia să se achite în aceasta seară îi fusese ordonată de o putere foarte înaltă. ― Hago la obra de Dios, È™opti Silas, apropiindu-se de intrarea în biserică. Intrînd în umbra porticului, trase adînc aer în piept. Abia acum își dădea seama ce anume îl aÈ™tepta înăuntru È™i ce avea de făcut acolo. "Cheia de boltă. Ea ne va duce către È›elul final." ÃŽÈ™i ridică pumnul alburiu È™i bătu de trei ori în ușă. Cîteva clipe mai tîrziu, tăblia masivă din lemn începu sâ se miÈ™te. 16 Sophie se întrebă cît timp îi va trebui lui Fache ca să-È™i dea seama că ea nu a părăsit muzeul. Cînd îl văzu pe Langdon atît de copleÈ™it, nu mai era sigură că procedase bine chemîndu-l aici. "Dar ce altceva aÈ™ fi putut să fac?" ÃŽn minte îi reveni trupul bunicului ei, gol È™i întins pe podea. Fusese o vreme cînd el era totul pentru ea; în seara asta, constată însă cu surprindere că nu simÈ›ea pentru bătrînul mort decît o vaga tristeÈ›e. Jacques Saunière devenise un străin pentru ea; relaÈ›ia dintre ei pierise într-o clipă, într-o noapte de martie, pe cînd ea avea douăzeci È™i doi de ani. Acum zece ani, Sophie se reîntorsese de la universitatea din Anglia cu cîteva zile mai devreme È™i, din greÈ™eală, dăduse peste bunicul ei implicat în ceva ce, cu siguranță, nu fusese destinat ochilor ei. O imagine pe care mintea ei nu putea sa o conceapă nici măcar azi, după atîta timp. "Dacă n-aÈ™ fi văzut cu ochii mei..." Prea È™ocată È™i jenată pentru a mai putea suporta încercările pline de durere ale bunicului ei de a-i explica, se mutase imediat, își luase banii pe care izbutise să-i economisească È™i își închiriase un mic apartament împreună cu cîțiva colegi. ÃŽÈ™i jurase atunci că nu va vorbi niciodată, cu nimeni, despre ceea ce văzuse. Bunicul făcuse încercări disperate de a o contacta, îi trimisese scrisori È™i vederi, în care o implora să se întîlnească pentru a-i putea explica. "Să-i explice... Cum?!" O singura dată îi răspunsese ― interzicîndu-i s-o mai caute sau să încerce s-o întîlnească în public; îi era teamă că explicaÈ›iile ar putea fi mai îngrozitoare chiar decît incidentul în sine. DeÈ™i părea de necrezut, Saunière nu a renunÈ›at nici o secundă, aÈ™a că acum, într-un sertar al dulapului, Sophie avea un teanc de scrisori nedeschise, pe care bătrînul i le trimisese pe parcursul unui deceniu întreg. Ce-i drept, nu-i nesocotise niciodată cererea È™i nu-i telefonase. "Pînă în după-amiaza asta." ― Sophie? Vocea lui sunase straniu de îmbătrînită pe banda magnetică a robotului. ― Þi-am respectat dorinÈ›ele atîta amar de vreme... È™i mă doare că te sun acum, dar trebuie să-È›i vorbesc. S-a întîmplat ceva cumplit. ÃŽn bucătaria apartamentului ei din Paris, Sophie tremura uÈ™or pentru că îi auzea vocea din nou, după atîția ani. Un val de amintiri dragi din copilărie o copleÈ™iseră. ― Sophie, te rog, ascultă-mă. ÃŽi vorbea în engleză, aÈ™a cum făcuse totdeauna. "Exersează franceza la È™coală. Acasă exersăm engleza." ― Nu poÈ›i fi supărată la nesfîrÈ™it Nu ai citit scrisorile pe care È›i le-am trimis în toÈ›i anii ăștia? ÃŽncă nu ai înÈ›eles? Trebuie să vorbim imediat. Te rog, împlineÈ™te-i bunicului tău această unică rugăminte. Sună-mă la Luvru. Imediat. Cred că pe amîndoi ne paÈ™te un mare pericol. Sophie se uită uimită la robotul telefonic. "Un mare pericol?" Ce tot vorbea el acolo? ― PrinÈ›esă... Vocea bunicului se frînse copleÈ™ită de o emoÈ›ie pe care ea n-o putea identifica: Știu că È›i-am ascuns unele lucruri È™i È™tiu că din cauza asta È›i-am pierdut dragostea. Dar am făcut-o pentru siguranÈ›a ta. Acum însă trebuie să È™tii adevărul. Te rog, trebuie să-È›i spun adevărul despre familia ta. Brusc, inima începuse să-i bată nebuneÈ™te. "Familia mea'?" PărinÈ›ii îi muriseră cînd avea doar patru ani. MaÈ™ina lor se prăbuÈ™ise de pe un pod în apele unui rîu învolburat. Tot atunci pieriseră bunica È™i fratele ei mai mic, astfel că într-o clipă, întreaga ei familie dispăruse de pe faÈ›a pămîntului. O cutie plină cu articole de ziar îi confirma È™i azi acest lucru. Cuvintele bătrînului îi stîrniseră un neaÈ™teptat dor, de mult uitat. "Familia mea!" Fragmente din visul care îi bîntuise numeroase nopÈ›i din copilărie îi reveniră acum în minte: "Familia mea trăieÈ™te! Și se întorc toÈ›i acasă!" Dar, la fel ca în vis, imaginile se destrămară. "Familia ta a murit, Sophie, nu se va mai întoarce niciodată." ― Sophie, insistă bunicul ei la telefon, am aÈ™teptat ani de zile pentru a-È›i spune acest lucru. Am aÈ™teptat momentul potrivit, dar acum nu mai avem timp. Sună-mă la Luvru! Imediat ce primeÈ™ti mesajul! Eu am să aÈ™tept aici toată noaptea. Sînt atît de multe lucruri pe care trebuie să le afli! Și mesajul se încheiase. Sophie rămăsese tăcută È™i tremură minute întregi. Analizînd din toate unghiurile spusele bunicului ei, o singură posibilitate părea logică, iar adevăratul motiv devenise, pentru ea, evident. Era un truc. Bunicul ei voia cu disperare s-o vadă È™i era dispus sa încerce orice. Iar acest lucru nu putea decît să-i sporească ei dezgustul. Poate că era bolnav, pe moarte, È™i hotărîse să se folosească de orice È™iretlic pentru a o convinge să-l viziteze pentru ultima dată. Dacă aÈ™a stăteau lucrurile, făcuse o alegere înÈ›eleaptă. "Familia mea." Acum, în toaleta bărbaÈ›ilor din Muzeul Luvru, mai auzea încă vocea bunicului ei în mesajul primit cu cîteva ore în urmă: "Sophie, cred că pe amîndoi ne paÈ™te un mare pericol. Sună-mă!" Nu-l sunase È™i nici nu avusese de gînd s-o facă. Acum nu mai era însă la fel de sceptică. Bunicul ei zăcea mort, asasinat în muzeul pe care-l credea al lui. Și scrisese pe podea un cod. Un cod pentru ea. De acest lucru era cît se poate de sigură. DeÈ™i nu putea descifra mesajul, nu avea îndoieli că natura lui criptică era încă o dovadă că textul i se adresa ei. Pasiunea È™i talentul ei pentru criptografie erau rezultatul convieÈ›uirii cu Jacques Saunière ― el însuÈ™i un fanatic al codurilor secrete, al cuvintelor încruciÈ™ate È™i al enigmelor. "Cîte duminici am petrecut amîndoi rezolvînd anagramele È™i rebusurile din reviste?!" La vîrsta de doisprezece ani, Sophie putea dezlega singură careul din Le Monde, iar bunicul o "avansase" la rebusuri în limba engleză, jocuri matematice È™i coduri cifrate. FetiÈ›a nu se mai sătura de ele. ÃŽn cele din urmă, își transformase pasiunea în profesie, devenind criptograf angajat al PoliÈ›iei Judiciare. ÃŽn noaptea asta, profesionistul din ea nu putea să nu remarce eficacitatea cu care bunicul ei folosise un cod simplu pentru a uni doi oameni total necunoscuÈ›i ― Sophie Neveu È™i Robert Langdon. ÃŽntrebarea era însă de ce. Din nefericire, privirea rătăcită a lui Langdon demonstra clar că el habar n-avea pentru ce îi unise bunicul ei. AÈ™a că ea continuă să-l preseze: ― Aveai planificată o întîlnire cu bunicul meu. Despre ce urma să discutaÈ›i? Americanul o privea cu o nedumerire evidentă: ― Secretara lui a stabilit întrevederea È™i nu mi-a dat nici un amănunt, iar eu nu am întrebat. Am presupus câ a auzit despre conferinÈ›a mea care avea ca temă iconografia păgînă în catedralele franceze, că este interesat de subiect È™i că i-ar plăcea să ne întîlnim la un pahar pentru a sta de vorbă. Sophie nu credea o boabă din toată povestea. Firul era prea subÈ›ire. Bunicul ei È™tia despre iconografia păgînă mai multe decît oricine altcineva. ÃŽn plus, era un om foarte retras, nicidecum predispus la taclale cu un profesor american oarecare ― dacă nu avea un motiv bine întemeiat. Sophie trase adînc aer în piept È™i continuă: ― Bunicul m-a sunat astăzi după-amiază È™i mi-a spus că È™i eu, È™i el sîntem în mare pericol. Chestia asta îți spune ceva? Ochii lui albaÈ™tri se întunecară: ― Nu, însă, È›inînd seama de cele întîmplate... Ea înclină din cap. Þinînd seama de evenimentele din decursul acestei nopÈ›i, ar fi trebuit să fie într-o ureche pentru a nu se teme. Brusc lipsită de puteri, se apropie de ferestruica din capătul încăperii È™i privi afară prin reÈ›eaua de fire electrice de alarmă încastrate în sticlă. Erau destul de sus ― la cel puÈ›in doisprezece metri înălÈ›ime. Oftă È™i își îndreptă privirea spre marea de acoperiÈ™uri a Parisului. Spre stînga, dincolo de panglica Senei, se înălÈ›a silueta iluminată a Turnului Eiffel. Drept în față era Arcul de Triumf. Iar spre dreapta, chiar în vîrful colinei Montmartre, cupola delicată a Bisericii Sacre-Coeur lucea în lumina lunii. Aici, la extremitatea vestică a Aripii Denon, artera care străbătea Place du Carrousel de la nord la sud trecea chiar pe sub zidurile Luvrului, fiind despărÈ›ită de ele de un trotuar îngust. ÃŽn stradă, obiÈ™nuitele camioane de marfă aÈ™teptau somnolente la semafor, iar lui Sophie i se părea câ licărul luminilor de poziÈ›ie clipea batjocoritor. ― Nu È™tiu ce să spun, răsună vocea lui Langdon în spatele ei. E clar că bunicul tău a încercat să ne spună ceva. ÃŽmi pare rău că nu te pot ajuta mai mult. Sophie se întoarse spre el, miÈ™cată de regretul sincer ce răzbătea din glasul lui. Chiar È™i în situaÈ›ia dificilă în care se afla, tot ar fi vrut s-o ajute. "Fire de profesor", își spuse ea, amintindu-È™i cele citite în dosarul alcătuit de DCPJ. "Universitar care nu are liniÈ™te atunci cînd nu înÈ›elege ceva. Cel puÈ›in avem asta în comun." AÈ™a cum îi cerea profesia, Sophie își cîștiga existenÈ›a căutînd o semnificaÈ›ie în date aparent lipsite de sens. ÃŽn noaptea asta intuia că Robert Langdon ― conÈ™tient sau nu ― deÈ›inea niÈ™te informaÈ›ii de care ea nu se putea lipsi. "PrinÈ›esă Sophie, găseÈ™te-l pe Robert Langdon." Mesajul bunicului ei n-ar fi putut fi mai clar decît atît. Dar avea nevoie de mai mult timp alături de el ― timp pentru a se gîndi, timp pentru a descifra împreună acest mister. Din păcate însă, timpul era foarte scurt. Ridicîndu-È™i privirea spre Langdon, apelă la unica abordare la care se putea gîndi acum: ― Bezu Fache te va aresta din clipă-n clipă. Pot să te scot de aici, din muzeu! Dar trebuie să acÈ›ionăm imediat! Langdon făcu ochii mari: ― Vrei să fug?! ― E cel mai deÈ™tept lucru pe care poÈ›i să-l faci. Dacă-i oferi căpitanului È™ansa să te aresteze acum, vei petrece săptămîni bune într-o închisoare franceză, în vreme ce DCPJ È™i Ambasada Americană se vor "război" sub a cui jurisdicÈ›ie să fii judecat. Dar, dacă reuÈ™im să ieÈ™im de aici È™i ajungem la ambasadă, Guvernul American îți va apăra drepturile pînă cînd vom reuÈ™i să demonstram că nu ai nici un amestec în crima asta. Profesorul nu părea deloc convins: ― Las-o baltă! Fache are oameni înarmaÈ›i la fiecare ieÈ™ire. Chiar dacă am scăpa fără să fim împuÈ™caÈ›i, fuga nu m-ar face decît să par într-adevăr vinovat. Trebuie să-i spui lui Fache că mesajul de pe podea îți este adresat È›ie È™i că numele meu scris acolo nu constituie o acuzaÈ›ie. ― I-o voi spune, replică Sophie vorbind foarte repede, dar numai după ce vei fi la adăpost, în cadrul ambasadei. Clădirea se află la nici doi kilometri de aici È™i maÈ™ina mea e parcată chiar la intrarea în muzeu. A-l înfrunta pe Fache aici este mult prea riscant! Nu înÈ›elegi? Omul È™i-a pus în cap să demonstreze în noaptea asta că eÈ™ti vinovat. Singurul motiv pentru care nu te-a arestat încă este că a vrut să te È›ină sub observaÈ›ie, în speranÈ›a că vei face ceva care să-i confirme bănuielile. ― Exact. Adică să fug! Telefonul mobil din buzunarul ei începu să sune. "Fache, probabil", își spuse ea È™i-l închise. ― Domnule Langdon, trebuie să mai întreb un singur lucru. "Și viitorul tău depinde de răspunsul pe care mi-l vei da", adăugă Sophie în sinea ei, apoi continuă cu glas tare: ― Textul de pe podea nu dovedeÈ™te, în mod evident, că eÈ™ti vinovat; totuÈ™i, Fache a spus echipei noastre că este sigur de vinovăția dumitale. Crezi că mai există È™i un alt motiv care să-i confere o asemenea certitudine? Langdon rămase pe gînduri timp de cîteva secunde: ― Nu-mi trece prin minte nici unul. Sophie răsuflă uÈ™urată. "Ceea ce înseamnă că Fache minte." De ce ― habar nu avea, dar nici nu mai conta acum. Important era faptul că Bezu Fache È›inea morÈ›iÈ™ să-l bage după gratii pe Langdon în noaptea asta, cu orice preÈ›. Sophie, pe de altă parte, avea nevoie de american pentru planurile ei, iar din această dilemă nu exista decît o singură ieÈ™ire. "Trebuie să-l duc pe Langdon la Ambasada Americană." Răsucindu-se spre ferestruică, privi prin È›esătura de fire încastrate în sticlă. Dacă ar sări de aici, de la doisprezece metri înălÈ›ime, americanul s-ar alege cu cîteva oase rupte. Cel puÈ›in. TotuÈ™i, decizia era luată. Robert Langdon avea să evadeze din muzeu, fie că voia, fie că nu. 17 ― Cum adică nu răspunde?! întrebă Fache, nevenindu-i să creadă. Ai sunat pe mobil, da? Știu că-l are la ea. De cîteva minute locotenentul Collet tot încerca să dea de Sophie. ― Poate că i s-a descărcat acumulatorul. Sau poate că È™i-a închis mobilul. Fache se întunecase la față după ce vorbise la telefon cu directorul Departamentului de Criptografie. După ce pusese receptorul în furcă, venise în faÈ›a lui Collet È™i-i ceruse să-i facă legătura cu agentul Neveu. Cum acesta nu reuÈ™ise, căpitanul se plimba acum de colo, colo ca un leu în cuÈ™că. ― De ce au sunat cei de la Criptografie? îndrăzni să-l întrebe Collet. ― Să ne spună că n-au găsit nici o referire la diavoli draconici È™i la sfinÈ›i schilozi. ― Atîta tot? ― Nu; au adăugat că numerele constituie un È™ir Fibonacci È™i că, după părerea lor, nu au nici o semnificaÈ›ie. Locotenentul îl privi derutat: ― Dar o trimiseseră deja pe Neveu să ne spună toate astea! Fache clătină din cap: ― Nu, n-au trimis-o ei pe Neveu. ― Poftim?! ― După spusele directorului, la ordinele mele le-a cerut tuturor membrilor echipei sale să studieze imaginile trimise de noi. Cînd a sosit la birou, agentul Neveu a luat codul È™i una dintre fotografiile lui Saunière, după care a plecat fărâ un cuvînt. Directorul a mai adăugat că purtarea ei nu i s-a părut ieÈ™ită din comun; fiindcă era firesc să se simtă afectată. ― Afectată?! Dar n-a mai văzut pînă acum fotografii ale vreunui cadavru? Fache tăcu pentru o clipă: ― Eu n-am È™tiut acest lucru, È™i se pare că nici directorul ei n-a È™tiut, pînă ce un coleg nu i-a spus că, aparent, Sophie Neveu este nepoata lui Jacques Saunière. Collet rămase fără cuvinte. ― Directorul mai zicea că femeia nu i-a pomenit niciodată despre Saunière È™i el bănuieÈ™te că a păstrat secretul pentru că, probabil, nu voia să fie tratată preferenÈ›ial datorită bunicului ei celebru. "AÈ™adar, nu-i de mirare că a fost afectata cînd a văzut fotografiile. Ce coincidență nefericită!" își spuse Collet, "ca o tînără să fie solicitată să descifreze un cod scris de o rudă care tocmai a fost asasinată. Cu toate acestea, comportarea ei e lipsită de sens!" ― Dar femeia a recunoscut numerele acelea ca fiind un È™ir Fibonacci, fiindcă a venit aici È™i ne-a spus-o. Nu înÈ›eleg de ce a plecat de la birou fără să spună cuiva că a descifrat codul. De fapt, Collet nu își putea imaginea decît un singur scenariu care putea să explice acest comportament straniu: Saunière scrisese pe podea un cod numeric în speranÈ›a că Fache va apela la criptografi pentru a-l descifra È™i, deci, o va implica È™i pe nepoata lui. Cît despre gestul mesajului, intenÈ›ionase victima sa comunice în acest fel cu agentul Neveu? Și dacă da, ce anume spunea mesajul? Și care era rolul lui Langdon aici? ÃŽnainte ca locotenentul să mai poată cugeta la scenariul său, în liniÈ™tea muzeului răsună deodată o alarmă. Sunetul părea că vine din interiorul Marii Galerii. ― Alarmă! striga unul dintre agenÈ›i, studiind la repezeală imaginile primite pe monitor. Grande Galerie! Toilettes Messieurs! Fache urlă spre Collet: ― Unde-i Langdon? ― Tot la toaletă! îi răspunse locotenentul È™i îi arătă punctuleÈ›ul roÈ™u ce clipea continuu pe ecranul laptopului său. Probabil că a spart fereastra! Collet È™tia că Langdon nu putea ajunge prea departe. DeÈ™i regulile de protecÈ›ie împotriva incendiilor impuneau ca toate ferestrele situate la peste cincisprezece metri înălÈ›ime, în clădirile publice, să fie uÈ™or de spart, o săritură de la etajul al doilea al Luvrului fără ajutorul unei scări însemna sinucidere curată. ÃŽn plus, lîngă extremitatea vestică a Aripii Denon nu existau copaci sau iarbă care să amortizeze È™ocul căderii. Sub fereastra toaletei, cele două benzi intens circulate ale străzii se aflau la doar doi metri de zidul clădirii. ― Dumnezeule! exclamă locotenentul, cu ochii la ecran. Langdon se apropie de fereastră! Fache pornise deja. Smulgîndu-È™i revolverul Manurhin MR-93 din suportul de sub braÈ›, năvăli pe culoar. Pe ecranul computerului, punctul roÈ™u ajunse la pervaz È™i apoi făcu o miÈ™care cu totul neaÈ™teptată: ieÈ™i dincolo de perimetrul clădirii. "Ce naiba se întîmplă acolo?! se întrebă Collet. A încălecat americanul pe pervaz sau...?" ― Iisu...! Locotenentul sări drept în picioare. Punctul roÈ™u țîșni în afara zidului. Păru că rămîne în aer o frîntură de secundă, apoi încremeni brusc, la aproape zece metri în afara Luvrului. Bîjbîind cu mîinile pe butoane, Collet accesă o hartă a Parisului È™i recalibră sistemul GPS. Focaliză È™i identifică locaÈ›ia exactă a semnalului. Nu se mai miÈ™ca. Zăcea neclintit, în mijlocul pieÈ›ei. Langdon sărise! 18 Fache străbătea în fugă Marea Galerie, în vreme ce vocea lui Collet bubuia prin staÈ›ia radio, acoperind sunetul îndepărtat al alarmei: ― A sărit! Văd semnalul afară, în Place du Carrousel! A sărit pe fereastra toaletei! Și nu mai miÈ™că! Iisuse, cred că Langdon s-a sinucis! Fache auzea cuvintele, dar nu putea să le priceapă È™i sensul. Sub paÈ™ii săi, culoarul părea că nu se mai sfîrÈ™eÈ™te. Trecînd pe lîngă cadavrul lui Saunière, privi drept înainte, spre capătul Aripii Denon, unde se vedeau panourile despărÈ›itoare. Alarma se auzea mai tare acum: ― Stai! urlă Collet. Se miÈ™că! Dumnezeule, e în viață! Langdon se miÈ™că! Fache alerga în continuare, înjurînd la fiecare pas pe care-l făcea. ― Se miÈ™că mai repede acum! strigă Collet. Străbate piaÈ›a. Dar... a prins viteză! Se deplasează prea repede! Ajuns la panourile despărÈ›itoare, căpitanul trecu printre ele, zări uÈ™a toaletei È™i se repezi în ea. Vocea locotenentului abia se mai auzea prin staÈ›ie vuietul alarmei. ― Probabil că e într-o maÈ™ină! Cred că e într-o maÈ™ină! Nu pot să... Cuvintele lui Collet se pierdură în urletul alarmei, cînd Fache se năpusti în toaletă, cu arma pregătită. ÃŽÈ™i miji ochii în lumina aspră È™i cercetă încăperea. Cabinele erau goale. Nu era nimeni înăuntru. Privirea îi zbură la fereastra făcută țăndări. Alergă acolo È™i privi în jos. Nici urmă de Langdon. Cine ar fi riscat o cascadorie ca asta?! Dacă ar fi sărit de la o asemenea înălÈ›ime, nu-ncape îndoială că ar fi fost rănit serios. Alarma se opri, în sfîrÈ™it, È™i vocea lui Collet se auzi din nou în staÈ›ie: ― ...Se deplasează spre sud... mai repede... trece Sena pe Pont du Carrousel! Fache se întoarse spre stînga. Unicul vehicul de pe Pont du Carrousel era un camion uriaÈ™ cu remorcă dublă, care se îndepărta de Luvru, spre sud. Una dintre remorcile deschise era acoperită cu o prelată de vinilin, asemănătoare cu un hamac uriaÈ™. Căpitanul se simÈ›i scuturat de un fior. Cu numai cîteva clipe în urmă, camionul acela aÈ™teptase, probabil, la semafor, chiar sub fereastra toaletei. "A riscat ca un nebun", își spuse. Langdon nu avusese de unde să È™tie ce se află sub prelată; dacă erau piese de oÈ›el? Sau ciment? Sau chiar gunoi? Un salt de la doisprezece metri înălÈ›ime? "Fusese o nebunie!" ― Punctul roÈ™u coteÈ™te! strigà Collet. Virează la dreapta pe Pont des Saints-Pères! Da, camionul care traversase podul încetinise acum È™i cotea la dreapta, pe Pont des Saints-Pères. "Asta e!", își spuse Fache. Uluit, privi cum camionul dispare după colÈ›. Collet luase deja legătura cu agenÈ›ii din exterior, trimițîndu-i în afara Luvrului È™i ordonîndu-le maÈ™inilor de patrulare să pornească în urmărirea camionului, a cărui poziÈ›ie în trafic o urmărea pe monitor. Fache È™tia că acum totul se sfîrÈ™ise. Oamenii lui urmau să înconjoare camionul în numai cîteva minute; Langdon nu avea unde să mai dispară. Punîndu-È™i arma la loc, ieÈ™i din toaletă È™i-i ceru lui Collet prin staÈ›ie: ― Adu-mi maÈ™ina! Vreau să fiu de față cînd îl arestam! Și, în vreme ce se înapoia în fugă prin Marea Galerie, se întrebă dacă profesorul supravieÈ›uise căderii. Oricum, nu mai conta. "Langdon a fugit. E vinovat ca însuÈ™i Iuda." La numai cincisprezece metri de toaleta, Langdon È™i Sophie stăteau ascunÈ™i în întuneric, lipiÈ›i de unul dintre panourile ce despărÈ›eau toaleta de restul galeriei. Abia avuseseră timp să se facă nevăzuÈ›i înainte ca Fache să se năpustească pe lîngă ei, cu arma în mîna. Ultimele È™aizeci de secunde se scurseseră ca o furtună, greu de înÈ›eles. Langdon stătea lîngă chiuvetă, refuzînd să fugă din cauza unei crime pe care n-o comisese, cînd Sophie începuse să studieze fereastra È™i firele alarmei electronice încastrate în sticlă. Apoi privise jos, în stradă, de parcă ar fi măsurat înălÈ›imea. ― Cu puÈ›ina precizie, vei putea ieÈ™i de aici, îi spusese ea. "Precizie?" Nedumerit, se uitase È™i el în jos, pe fereastră. ÃŽn stradă, un enorm camion cu două remorci se apropia de semaforul aflat chiar sub fereastră. Remorcile erau acoperite cu o prelată albastră de vinilin, care acoperea încărcătura. Langdon spera din tot sufletul că Sophie nu se gîndea la ceea ce credea el că-i trece prin minte: ― Sophie, în nici un caz n-am să sar... ― Scoate dispozitivul de localizare. Năuc, dusese mîna la buzunar È™i pipăise după micul disc metalic. Sophie i-l luase din mînă, se apropiase cu el de chiuvetă È™i, alegînd o bucată mare de săpun, pusese discul deasupra È™i îl presase bine cu un deget, înfundîndu-l în interior. Apoi netezise săpunul pînă ce astupase gaura, închizînd astfel discul înăuntru, È™i i-l întinsese lui Langdon. Fără a-i oferi vreo explicaÈ›ie, scosese de sub chiuveta un coÈ™ metalic de gunoi È™i, înainte ca el să poată protesta, se repezise la fereastră, È›inînd coÈ™ul în față, ca pe un berbece. Izbit drept în mijloc, geamul zburase prefăcut în țăndări. Alarma începuse să urle în aceeaÈ™i clipă, asurzitoare. ― Dă-mi săpunul! îi strigase ea, încercînd să acopere sunetul înnebunitor. Profesorul i-l întinsese. Privind prin fereastra spartă, ochise camionul ce aÈ™tepta la semafor. Þinta era suficient de mare ― o prelată întinsă, nemiÈ™catăa ― È™i se afla la nici trei metri de zidul muzeului. Trăgînd adînc aer în piept, Sophie azvîrlise săpunul cu tot cu dispozitivul de localizare în noapte. Proiectilul aterizase pe marginea prelatei È™i alunecase dedesubt, printre mărfuri, chiar în clipa în care lumina semaforului se schimbase. ― Felicitări, îi spusese ea, trăgîndu-l de mînecă spre ușă. Tocmai ai evadat din Luvru. IeÈ™ind în fugă, izbutiseră să se ascundă în întuneric exact cînd Fache dădea buzna în toaleta cu arma în mînă. Acum, alarma se oprise È™i Langdon auzea deja sirenele maÈ™inilor de poliÈ›ie care se îndepărtau de muzeu. Un exod poliÈ›ienesc. Fache plecase È™i el la fel de grăbit. ÃŽn urma lui, Marea Galerie rămăsese pustie. ― Există o scară de incendiu cam la cincizeci de metri mai sus, pe culoar, îi spuse Sophie. PoliÈ›ia a părăsit zona, aÈ™a că putem să ieÈ™im È™i noi de aici. Langdon hotărî să nu mai rostească nici un cuvînt, toată noaptea; Sophie Neveu era, clar, mult mai deÈ™teaptă decît el. 19 Se spune că Biserica Saint-Sulpice este clădirea pariziană cu cea mai ciudată istorie. Construit pe ruinele unui vechi templu închinat zeiÈ›ei egiptene Isis, locaÈ™ul are un plan arhitectural care îl copiază pînă la centimetru pe cel al catedralei Notre-Dame. Aici au fost botezaÈ›i marchizul de Sade È™i Baudelaire È™i tot aici s-a căsătorit Victor Hugo. Seminarul de alături are un trecut bine documentat, cît se poate de neortodox, fiind odinioară locul clandestin de întrunire a unei serii întregi de societăți secrete. ÃŽn noaptea aceasta însă, interiorul cavernos al bisericii era tăcut ca un mormînt, unicul semn de viață fiind parfumul slab de tămîie ce încă mai persista după slujba de seară. Cînd îl conduse în sanctuar, Silas sesiză o oarecare tulburare în atitudinea surorii Sandrine. Acest lucru nu i se părea însă deloc surprinzător, se obiÈ™nuise deja cu jena pe care o simÈ›eau oamenii față de el. ― SînteÈ›i american, spuse ea. ― Francez prin naÈ™tere. Mi-am simÈ›it chemarea în Spania È™i acum studiez în Statele Unite. Sora Sandrine își plecă fruntea; era o femeie micuță de stătură, cu priviri blînde: ― Și n-aÈ›i văzut niciodată Saint-Sulpice? ― ÃŽmi dau seama că È™i acesta este un păcat. ― Biserica e mult mai frumoasa la lumina zilei. ― Sînt convins. Vă sînt însă recunoscător că îmi oferiÈ›i ocazia de a o vizita acum. ― Abatele mi-a solicitat acest lucru. Se vede că aveÈ›i prieteni sus-puÈ™i. "Habar n-ai tu!" își spuse Silas. Urmînd-o pe sora Sandrine spre altar, nu putea să nu fie surprins de austeritatea lăcaÈ™ului. Spre deosebire de Notre-Dame, cu ale ei fresce viu colorate, lemnăria È™i decoraÈ›iunile poleite ale altarului, Saint-Sulpice avea un aspect rece È™i sever, amintind prin severitatea sa de catedralele ascetice ale Spaniei. Lipsa decoraÈ›iunilor conferea parcă interiorului o lărgime suplimentară È™i, privind spre arcele zvelte ale plafonului boltit, Silas își imagină că se află sub chilia unei uriaÈ™e corăbii. "O imagine potrivită", își spuse. Corabia frăției avea să fie răsturnată È™i să se scufunde pentru totdeauna. Nerăbdător să treacă la lucru, își dorea ca sora Sandrine să-l lase singur mai repede. Era o femeie scundă È™i subÈ›ire, de care ar fi putut scăpa uÈ™or, dar jurase să nu folosească forÈ›a decît în caz de absolută necesitate. "Este o slujitoare a Domnului È™i nu e vina ei că frăția a ales aceasta biserică pentru a ascunde cheia de boltă. Nu trebuie să plătească ea pentru păcatele altora." ― ÃŽmi pare râu, soră, fiindcă ai fost deranjată din somn pentru mine. ― Ba deloc. Vă aflaÈ›i în Paris pentru scurt timp È™i ar fi fost păcat să rataÈ›i Saint-Sulpice. Ce anume vă interesează mai mult, arhitectura sau istoria bisericii? ― De fapt, soră, interesele mele sînt mai degrabă de ordin spiritual. CălugăriÈ›a izbucni într-un rîs uÈ™or, plăcut: ― Asta se înÈ›elege de la sine. Dar mă întrebam cu ce să începem turul de vizitare. Silas își aÈ›inti privirile asupra altarului: ― Nu-i nevoie de un tur. AÈ›i fost mai mult decît amabilă. De aici mă descurc singur. ― Dar nu mă deranjează deloc, replică ea. La urma urmei, tot m-am trezit. Silas se opri. Ajunseseră la primele strane, la nici cincisprezece metri de altar. Se răsuci postîndu-È™i trupul masiv drept în faÈ›a femeii È™i simÈ›i cum se crispează atunci cînd văzu ochii săi roÈ™ii. ― Sper să nu fiu prea nepoliticos, soră, dar nu sînt obiÈ™nuit să intru într-o Casă a Domnului È™i să mă plimb, pur È™i simplu, prin ea. V-ar deranja dacă aÈ™ rămîne puÈ›in timp singur, pentru a mă ruga înainte de a admira arhitectura? Sora Sandrine ezită: ― Oh, desigur. Vă voi aÈ™tepta în spate, lîngă intrare. Silas puse o mînă grea pe umărul ei È™i o privi drept în ochi: ― Soră, mă simt È™i aÈ™a vinovat fiindcă v-am trezit din somn. A vă cere să mai rămîneÈ›i cu mine acum ar fi prea mult. Vă rog să vă întoarceÈ›i în camera dumneavoastră. Voi vizita biserica singur È™i apoi voi pleca! CălugăriÈ›a nu părea tocmai convinsă: ― SînteÈ›i sigur că nu vă veÈ›i simÈ›i singur? ― CîtuÈ™i de puÈ›in. Rugăciunea este o bucurie ce trebuie trăită în singurătate. ― Cum doriÈ›i! Silas își luă palma de pe umărul ei: ― Somn uÈ™or, soră! Domnul fie cu tine. ― Și cu tine, răspunse ea È™i se îndreptă spre scări. Vă rog să închideÈ›i bine uÈ™ile cînd ieÈ™iÈ›i! ― Voi avea grijă. Silas o privi cum urcă scările pînă ce dispăru. Apoi se întoarse È™i îngenunche lîngă prima strană; brîul cilice îi pătrunse mai adînc în carne. "Doamne, Þie îți închin munca aceasta pe care o împlinesc azi..." Ghemuită în umbra balconului ce străjuia altarul, sora Sandrine privea tăcută printre barele balustradei. Temerile bruÈ™te ce-i cuprinseră sufletul în clipa în care îl văzuse pe călugăr îngenuncheat o îngrijorau. Pentru o clipă, se întrebă dacă nu cumva vizitatorul acesta misterios era duÈ™manul despre care fusese prevenită; poate că în aceasta seară va trebui să ducă la îndeplinire ordinele ce-i fuseseră date cu atît de mult timp în urmă. AÈ™a că hotărî să rămînă acolo, în întuneric, È™i să urmărească fiecare miÈ™care a călugărului. 20 După ce ieÈ™iră din umbră, Langdon È™i Sophie se îndreptară cu paÈ™i repezi spre scara de incendiu. Profesorul avea impresia că încearcă să asambleze un uriaÈ™ puzzle pe dibuite. Cel mai recent aspect al misterului cu care se confrunta era unul extrem de tulburător: "Un căpitan al PoliÈ›iei Judiciare încearcă să-mi pună în cîrcă o crimă." ― Ce crezi, È™opti el, nu cumva Fache o fi scris mesajul acela pe podea? Sophie nici măcar nu se întoarse: ― Imposibil! Langdon nu era chiar atît de sigur: ― Pare al naibii de hotărît să mă scoată pe mine vinovat. Poate a crezut că, scriindu-mi numele pe podea, ar avea mai mulÈ›i sorÈ›i de reuÈ™ită. ― Șirul lui Fibonacci? Post-scriptumul? Tot simbolismul lui Leonardo da Vinci È™i al divinității feminine? Nu, sigur este mîna bunicului meu! Langdon È™tia că are dreptate. Simbolurile tuturor acestor indicii se legau perfect ― pentagrama, Omul Vitruvian, da Vinci, zeiÈ›a È™i chiar Șirul Fibonacci. "O serie coerentă de simboluri", aÈ™a cum ar numi-o iconografii. Extrem de unitară. ― Și faptul că m-a sunat în după-amiaza asta..., adăugă Sophie, spunîndu-mi că trebuie să-mi dezvăiuie ceva. Sînt sigură că mesajul scris pe podea a fost un ultim efort din partea lui pentru a-mi comunica mie ceva important, ceva ce el È™i-a închipuit că mă vei ajuta să înÈ›eleg. Langdon se încruntă. "O, diavol draconic! Oh, sfînt schilod!" Și-ar fi dorit să înÈ›eleagă mesajul, atît pentru binele lui Sophie, cît È™i pentru al său. SituaÈ›ia se înrăutățise de cînd văzuse el prima dată textul scris pe podea. Falsa lui evadare pe fereastra toaletei nu avea să-l facă deloc mai drag în ochii lui Fache; de fapt, avea mari îndoieli că PoliÈ›ia Franceza va gusta umorul urmăririi È™i arestării unei bucăți de săpun. ― Nu mai avem mult pînă la scară, îi spuse Sophie. ― Crezi că ar fi posibil ca în È™irul acela de numere să fie ascunsă Cheia pentru a înÈ›elege restul mesajului? Profesorul lucrase odată la o serie de manuscrise ale lui Bacon ce conÈ›ineau un cifru epigrafic în care anumite rînduri constituiau indicii pentru descifrarea întregului cod. ― M-am gîndit toată noaptea la numerele acelea. Sume, produse, rapoarte... nu văd nimic, nici o idee. Din punct de vedere matematic, sînt aranjate la întîmplare. O aiureală criptografică. ― Și totuÈ™i, fac parte din Șirul lui Fibonacci. Nu poate fi o simplă coincidență! ― Nici nu este. Faptul că a scris numerele astea a fost doar o altă modalitate prin care bunicul a încercat să-mi comunice mie ceva ― la fel ca folosirea limbii engleze pentru scrierea mesajului, ca poziÈ›ionarea propriului trup în forma schiÈ›ei mele preferate ori ca desenarea unei pentagrame pe abdomen. Toate au avut rolul de a-mi atrage atenÈ›ia. ― Pentagrama are o semnificaÈ›ie aparte pentru tine? ― Da. Nu am apucat să-È›i spun, dar era un simbol aparte pentru mine È™i pentru bunicul, cînd eram copil. ObiÈ™nuiam să ne jucăm Tarot È™i cartea mea indicatoare era totdeauna una din seria pentagramelor. Sînt sigură că bunicul măsluia cărÈ›ile, dar pentagrama a ajuns cu timpul să fie mica noastră glumă. Langdon simÈ›i un fior. ObiÈ™nuiau să joace Tarot?! Acest joc medieval de origine aparent italiană avea o încărcătură atît de mare de simbolism eretic ascuns, încît Langdon îi dedicase un capitol întreg din cartea pe care o pregătea. Cele douăzeci È™i două de cărÈ›i principale ale jocului aveau nume ca The Female Pope, The Empress sau The Star. IniÈ›ial, Tarotul fusese conceput ca un mijloc secret de diseminare a ideologiilor interzise de Biserică; în prezent, trăsăturile sale mistice fuseseră preluate È™i exploatate de ghicitoarele moderne. "Arcana indicatoare a divinității feminine în Tarot este pentagrama", își spuse Langdon, dîndu-È™i seama că, dacă Saunière obiÈ™nuia să măsluiască jocul pentru ca nepoata lui să se distreze mai bine, pentagrama constituia, într-adevăr, o glumă potrivită între ei. Ajunseră la scara de incendiu È™i Sophie trase uÈ™or de ușă. Nu se declanșă nici o alarmă; doar uÈ™ile care dădeau spre exterior erau conectate. Coborîră în viteză treptele înguste, spre parter. ― Bunicul tău, spuse Langdon străduindu-se să È›ină pasul cu ea, cînd È›i-a povestit despre pentagramă, a pomenit ceva despre venerarea ZeiÈ›ei sau despre resentimentele Bisericii Catolice? Sophie clătina din cap: ― Pe mine mă interesa mai degrabă partea matematică ― proporÈ›ia divină, numărul phi, Șirul Fibonacci ― chestii de genul ăsta. Langdon o privi surprins: ― Þi-a povestit bunicul tău despre numărul phi?! ― FireÈ™te! ProporÈ›ia divină sau numărul de aur. De fapt, adăugă ea cu o expresie poznașă, obiÈ™nuia să glumească spunînd că eu sînt pe jumătate divină... È™tii, datorita literelor din numele meu. Profesorul se gîndi o clipă È™i apoi își dădu seama. "S-o-P-H-I-e!" Coborînd treptele în continuare, cu gîndul la numărul phi, Langdon își spuse că indiciile lăsate de Saunière erau mult mai coerente decît își imaginase el pînă acum. "Da Vinci... Șirul lui Fibonacci... pentagrama..." ÃŽn mod aproape incredibil, toate acestea erau armonizate într-un concept unic, atît de important în istoria artei, încît adesea profesorul îi consacra mai multe ore în sala de curs. PHI... Brusc, gîndul îi zbură înapoi la Harvard, la ziua în care, în faÈ›a studenÈ›ilor înscriÈ™i la cursul "Simbolistica în artă", scrisese pe tablă numarul său favorit. 1,618. Langdon se întorsese spre marea de ochi curioÈ™i: ― Cine-mi poate spune ce număr este acesta? Un lungan de la cursul de matematică ridicase mîna. ― Este numărul phi, spusese el, pronunțînd fi. ― Bravo, Stettner! Sper că toată lumea a făcut cunoÈ™tință cu phi. ― A nu fi confundat cu pi, adăugase Stettner, zîmbind. AÈ™a cum ne place nouă, matematicienilor, să spunem, phi e cu un h mai tare decît pi! Langdon rîsese, dar nimeni altcineva nu mai păruse să guste gluma. Stettner dăduse din mînă, a lehamite, È™i se aÈ™ezase la loc. ― Acest număr, continuase Langdon, unu virgulă È™ase unu opt, are o importanță cu totul deosebita în artă. ÃŽmi poate spune cineva de ce? Lunganul încercase să recîștige stima colegilor: ― Fiindcă e atît de drăguÈ›? Sala izbucnise în rîs. ― De fapt, Stettner are È™i de data aceasta dreptate. Phi este unanim considerat cel mai frumos număr din întregul univers. Rîsetele încetaseră brusc, iar lunganul rînjise cu gura pînă la urechi. ÃŽn vreme ce pregătea proiectorul, profesorul le explicase studenÈ›ilor că numărul phi deriva din Șirul lui Fibonacci ― o progresie celebră nu numai pentru că suma oricăror doi termeni alăturaÈ›i este egală cu termenul următor, dar È™i fiindcă raportul oricăror doi termeni alăturaÈ›i are uimitoarea proprietate de a fi aproape egal cu numărul 1,618, adică phi! ― ÃŽn ciuda originilor sale matematice oarecum mistice, aspectul cu adevărat straniu al numărului phi È›ine mai degrabă de atotprezenÈ›a sa în natură. Plantele, animalele È™i chiar fiinÈ›a umană sînt caracterizate de rapoarte dimensionale care se apropie cu o bizară exactitate de numărul phi. FrecvenÈ›a cu care este întîlnit pretutindeni în natură, continuase Langdon stingînd luminile din sală, nu poate fi considerată o simplă coincidență, astfel că anticii au presupus că numărul phi a fost, probabil, dictat de Creator. SavanÈ›ii din vechime chiar au numit acest număr "proporÈ›ia divină". ― StaÈ›i puÈ›in, intervenise o tînără din primul rînd. Eu studiez biologia È™i n-am auzit pomenindu-se niciodată de aceasta proporÈ›ie divină în natură. ― Nu? zîmbise Langdon. Ai analizat vreodată relaÈ›ia dintre femelele È™i masculii unei comunități de albine? ― Sigur. Femelele sînt totdeauna în număr mai mare. ― Corect. Dar È™tiai că, dacă împarÈ›i numărul de femele la cel al masculilor din orice stup sau roi de albine din lume, obÈ›ii totdeauna acelaÈ™i număr? ― Serios? ― Exact. Numărul phi. Fata făcuse ochii mari: ― Nu se poate! ― Ba se poate! îi replică Langdon, punînd un diapozitiv ce înfățiÈ™a o cochilie spiralată. RecunoÈ™ti acest organism? ― E un nautilus, răspunsese studenta la biologie. O moluscă din clasa cefalopodelor care își pompează aer în cochilia compartimentată pentru a-È™i echilibra nivelul de flotabilitate. ― Corect. Și ai idee ce număr obÈ›ii dacă împarÈ›i diametrul fiecărei spirale la cel al spiralei următoare? Tînăra privea în continuare, nevenindu-i să creadă, arcele concentrice ale cochiliei. Langdon clătinase din cap în sens afirmativ: ― Phi. ProporÈ›ia divină. Numărul de aur. Unu virgulă È™ase unu opt. Fata îl privise cu un aer uluit. Profesorul trecuse apoi la următorul diapozitiv ― o imagine luată de aproape a unei plante de floarea-soarelui. ― SeminÈ›ele de floarea-soarelui sînt dispuse sub formă de spirală strînsă. ȘtiÈ›i care este raportul dintre diametrele oricăror două spire alăturate? ― Phi? întrebase sala în cor. ― AÈ›i ghicit! Și Langdon trecuse repede în revistă o serie de alte diapozitive ― conuri de pin, dispunerea frunzelor pe tulpină, segmentarea corpului la insecte ― toate ilustrau aceeaÈ™i surprinzătoare respectare a proporÈ›iei divine. ― E uimitor! strigase cineva din sală. ― Mda, replicase altcineva, dar ce au toate astea de-a face cu arta? ― Aha! exclamase Langdon. ÃŽmi pare bine că ai întrebat! Și puse un alt diapozitiv: un pergament de un galben palid, care înfățiÈ™a celebrul nud masculin realizat de Leonardo da Vinci, Omul Vitruvian ― numit astfel în amintirea lui Marco Vitruvius, strălucitul arhitect roman care preamărise numărul de aur în lucrarea sa, De Arhitectura. ― Nimeni nu a înÈ›eles mai bine decît Leonardo structura divină a trupului omenesc. Artistul a mers chiar pînă la a deshuma cadavre pentru a măsura proporÈ›iile exacte ale scheletului uman. El a fost primul care a arătat că trupul omenesc este constituit din "seg-mente" ale căror rapoarte proporÈ›ionale sînt totdeauna egale cu... numărul phi. ToÈ›i ochii din sală îl priviseră cu îndoială. ― Nu mă credeÈ›i? Diseară, cînd faceÈ›i duÈ™, luaÈ›i un centimetru È™i măsuraÈ›i. Doi jucători de fotbal rînjiseră. ― Nu doar voi doi, isteÈ›ilor! ÃŽncercaÈ›i toÈ›i! Și fetele, È™i băieÈ›ii. MăsuraÈ›i-vă înălÈ›imea, din creÈ™tet pînă în tălpi. Apoi măsuraÈ›i distanÈ›a de la ombilic pînă la podea È™i împărÈ›iÈ›i-o pe prima la cea de-a doua. Ce număr credeÈ›i că veÈ›i obÈ›ine? ― Cu siguranță nu phi! izbucnise unul dintre "isteÈ›i". ― Ba da, phi! Unu virgula È™ase unu opt. Mai vreÈ›i încă un exemplu? MăsuraÈ›i-vă lungimea braÈ›ului, de la umăr pînă la vîrful degetelor È™i apoi împărÈ›iÈ›i-o la distanÈ›a dintre cot È™i vîrful degetelor. Tot phi. ÃŽncă unul? DistanÈ›a È™old-podea împărÈ›ită la distanÈ›a genunchi-podea. Iarăși phi. ÃŽncheieturile degetelor de la mîini. De la picioare. Segmentele coloanei vertebrale. Phi! Phi! Phi! Prieteni, fiecare dintre noi este un tribut viu adus proporÈ›iei divine. Chiar în întunericul sălii, Langdon își dăduse seama de uimirea studenÈ›ilor È™i simÈ›ise aceeaÈ™i căldură plăcută în inimă, ca de fiecare dată. Acesta era motivul pentru care iubea meseria asta. ― După cum vedeÈ›i, prieteni, haosul care ne înconjoară este clădit pe o ordine bine definită. Cînd au descoperit numărul de aur, anticii au fost siguri că au identificat piatra de temelie pe care însuÈ™i Dumnezeu a pus-o la crearea lumii È™i, datorită lui, au început să venereze natura. Acum putem înÈ›elege de ce. Mîna lui Dumnezeu este vizibilă pretutindeni în natură È™i cîteva religii păgîne, care se închină în faÈ›a Pămîntului Mamă, au supravieÈ›uit pînă astăzi. MulÈ›i dintre noi celebrează natura exact aÈ™a cum făceau păgînii de odinioară, dar fără a È™ti ce fac, de fapt. Sărbătorile care marchează venirea primăverii constituie un exemplu perfect... renaÈ™terea naturii È™i reluarea ciclului ei fertil. Magia misterioasă a numărului de aur exista chiar de la începuturile lumii. Omul nu face altceva decît să joace după regulile naturii È™i, fiindcă arta e doar o încercare a sa de a imita minunile create de mîna lui Dumnezeu, fiÈ›i siguri că veÈ›i întîlni proporÈ›ia divină de foarte multe ori la cursul de artă din semestrul acesta. ÃŽn următoarea jumătate de oră, Langdon le arătase diapozitive cu lucrări de artă semnate de Michelangelo, Albrecht Dürer, Leonardo da Vinci È™i mulÈ›i alÈ›ii, demonstrînd de fiecare dată respectarea voită È™i riguroasă a proporÈ›iei divine: numărul phi ascuns în dimensiunile arhitecturale ale Parthenonului atenian, ale piramidelor din Egipt È™i chiar ale sediului ONU din New York. Numărul de aur apărea, de asemenea, în structura organizatorică a sonatelor lui Mozart, în Simfonia a Cincea de Beethoven È™i în lucrările lui Bartok, Debussy sau Schubert. ― Numărul phi, le spusese profesorul, a fost folosit chiar È™i de Stradivarius pentru a calcula locul exact al fantelor în formă de "f" ale celebrelor sale viori. ÃŽn încheiere, să revenim la simboluri, adăugase profesorul, în timp ce se apropiase din nou de tablă È™i desenase cinci linii care se intersectau pentru a forma o stea cu cinci colÈ›uri. Aceasta este una dintre cele mai puternice imagini pe care le veÈ›i vedea în cursul acestui semestru. Cunoscut sub numele de pentagramă, simbolul este considerat, deopotrivă, magic È™i divin în numeroase culturi. ÃŽmi poate spune cineva de ce? Stettner, studentul de la Matematică, ridicase mîna: ― Fiindcă, atunci cînd desenezi o pentagramă, liniile se intersectează astfel încît să respecte automat proporÈ›ia divină. Langdon aprobase încîntat: ― Excelent! ÃŽntr-adevăr, toate rapoartele dintre segmentele unei pentagrame sînt egale cu numărul phi È™i, drept urmare, acest simbol a devenit expresia absolută a proporÈ›iei divine. Din acest motiv, steaua cu cinci colÈ›uri a fost dintotdeauna un simbol al frumuseÈ›ii È™i al perfecÈ›iunii, asociat cu divinitatea È™i cu sacrul feminin. Fetele din sală surîseseră, încîntate. ― ÃŽncă un amănunt, prieteni! Astăzi am amintit doar în treacăt de Leonardo da Vinci, dar în cursul acestui semestru vom vorbi mult despre el. Mîine vă voi arăta imagini ale frescei sale, Cina cea de taină ― unul dintre cele mai surprinzătoare tributuri aduse sacrului feminin. ― GlumiÈ›i, nu-i aÈ™a? întrebase cineva din sală. Eu È™tiam că Cina cea de taină îi este închinată lui Iisus! Langdon se mirase: ― Există simboluri ascunse acolo unde nici nu vă puteÈ›i imagina... ― Haide! îi È™opti Sophie. Ce s-a întîmplat? Aproape am ajuns. GrăbeÈ™te-te! Langdon își ridică privirea, smuls din reverie, È™i își dădu seama ca se oprise în mijlocul scării, copleÈ™it de o revelaÈ›ie bruscă. "O, diavol draconic! Oh, sfînt schilod!" Aflată pe o treaptă mai jos, Sophie îl privea nedumerită. "Nu poate fi atît de simplu!" Și totuÈ™i, era. Acolo, în buricul Luvrului... cu imaginile numărului phi È™i ale lui Leonardo care i se învâlmâșau în minte, instantaneu, Robert Langdon descifră mesajul lui Saunière. ― "O, diavol draconic!" spuse cu glas tare. "Oh, sfînt schilod!" Un cod mai simplu de atît nici nu poate exista! Sophie, încremenită la rîndul ei pe trepte, se uită la el, derutată. "Un cod?" Toată noaptea își storsese creierii gîndindu-se la cuvintele din mesaj È™i nu identificase nici un cod ― cu atît mai mult unul simplu! ― Chiar tu ai spus-o! continuă Langdon entuziasmat peste măsură. Numerele din Șirul lui Fibonacci capătă sens doar dacă sînt aÈ™ezate în ordinea corectă; altfel, totul e doar o aiureală matematică. Sophie nu avea idee despre ce tot vorbea el acolo. "Șirul lui Fibonacci?" Ea fusese sigură că numerele acelea erau menite doar să atragă atenÈ›ia Departamentului de Criptografie. "Să mai reprezinte oare È™i altceva'?" Duse mîna la buzunar È™i scoase hîrtia cu mesajul bunicului ei. "13-3-2-21-1-1-8-5 0, DRACONIAN DEVIL! OH, LAME SAINT!" "Ce să fie cu numerele astea?" ― Faptul că a schimbat ordinea numerelor din Șirul lui Fibonacci este un indiciu, îi spuse Langdon, luîndu-i hîrtia din mînă. Cifrele indică felul în care trebuie descifrat restul mesajului. Bunicul tău le-a ordonat în acest mod pentru a ne ajuta să înÈ›elegem că acelaÈ™i criteriu trebuie aplicat È™i textului în sine. Cele două rînduri nu înseamnă nimic; sînt doar niÈ™te litere scrise într-o ordine greÈ™ită. Sophie avu nevoie de un moment pentru a pătrunde sensul acestor cuvinte È™i, cînd pricepu ce voia el să spună, i se păru ridicol de simplu: ― Crezi că mesajul este... une anagramme? Ca un joc de rebus dintr-un ziar? Scepticismul de pe chipul ei era vizibil, dar Langdon îl înÈ›elegea. PuÈ›ini È™tiau că, lăsînd la o parte rolul lor de distracÈ›ie pentru oamenii moderni, anagramele au o bogată istorie în ceea ce priveÈ™te simbolismul sacru. ÃŽnvățăturile mistice ale Cabalei au la bază anagramele ― rearanjarea literelor din cuvintele scrise în ebraică, pentru a releva noi înÈ›elesuri. Regii francezi din perioada renascentistă erau atît de convinÈ™i că anagramele posedă o putere magica, încît angajau anagramiÈ™ti pentru a-i ajuta să ia cele mai bune decizii, analizînd cuvintele din diverse documente de mare importanță. Romanii numeau studiul anagramelor ars magna ― "arta măreață". Langdon își cufundă privirile în ochii lui Sophie: ― Adevăratul mesaj al bunicului tău ne-a stat în față în tot acest timp, doldora de indicii mai mult decît sugestive! Fără a mai pierde timpul cu alte explicaÈ›ii, profesorul scoase un pix din buzunar È™i rearanjă literele de pe fiecare rînd al mesajului: "O, DRACONIAN DEVIL! OH, LAME SAINT!" era o anagramă perfectă a cuvintelor... "LEONARDO DA VINCI! THE MONA LISA!" 21 Mona Lisa! Pentru o clipă, în mijlocul scărilor de incendiu, Sophie uită că trebuiau să fugă cît mai repede din Luvru. Uimirea îi era întrecută doar de stînjeneala de a nu fi fost ea cea care descifrase mesajul. Din cauza experienÈ›ei complexe pe care o deÈ›inea în domeniul criptoanalizei, trecuse cu vederea un simplu joc de cuvinte, pe care totuÈ™i ar fi trebuit să-l remarce. La urma urmei, nu era o neofită în privinÈ›a anagramelor ― mai cu seamă a celor în limba engleză. ÃŽn copilărie, bunicul ei folosea adesea anagrame pentru a o ajuta să înveÈ›e ortografia engleză. Odată scrisese pe o hîrtie cuvîntul planets ― "planete" ― È™i-i spusese că alte nouăzeci È™i două de cuvinte, de diferite lungimi, pot fi alcătuite în engleză din aceleaÈ™i litere. Sophie petrecuse trei zile cu dicÈ›ionarul în braÈ›e, identifîcîndu-le, în cele din urmă, pe toate. ― Nu pot să-mi imaginez, spuse Langdon privind uimit hîrtia, cum a reuÈ™it bunicul tău să creeze o anagramă atît de complexa în cele cîteva minute dinaintea morÈ›ii. Sophie È™tia cum, È™i adevărul o îndureră È™i mai tare. "Ar fi trebuit să-mi dau seama!" ÃŽÈ™i amintea acum că bunicul ei ― un iubitor al artelor È™i al jocurilor de cuvinte ― își petrecuse mult timp în tinereÈ›e născocind anagrame ale titlurilor celor mai cunoscute opere de artă. Una dintre ele chiar îi pricinuise un necaz pe cînd era ea mică. ÃŽntr-un interviu pentru o revistă americană de artă, Jacques Saunière își exprimase dezgustul pentru cubismul modernist, remarcînd că titlul lucrării lui Picasso Les Demoiselles d'Avignon era o anagrama perfectă a expresiei engleze vile meaningless doodles ― "aiureli prosteÈ™ti". Admiratorii lui Picasso nu fuseseră deloc încîntaÈ›i. ― Probabil că bunicul a creat această anagramă cu mult timp în urmă, îi explică Sophie. "Iar în seara asta a fost nevoit s-o folosească la repezeală." Vocea bătrînului parcă răsuna de dincolo de mormînt, cu o precizie cutremurătoare. Leonardo da Vinci! Mona Lisa! Sophie habar nu avea de ce ultimele cuvinte pe care i le adresase se refereau la celebra pictură a maestrului, însă o posibilitate îi trecea prin gînd. Una tulburătoare. "Nu acestea au fost ultimele lui cuvinte..." Oare trebuia să meargă acum la tablou? ÃŽi lăsase bunicul ei un mesaj acolo? Părea destul de plauzibil. La urma urmei, pictura era expusă în Salle des Etats ― o încăpere accesibilă doar din Marea Galerie. Brusc, își dădu seama că uÈ™ile care duceau acolo se aflau la numai douăzeci de metri de locul în care fusese găsit cadavrul lui Saunière. "Ar fi putut ajunge cu uÈ™urință pînă la tablou înainte de a muri." Sophie privi în susul scării de incendiu, nehotărîtă. Știa că ar trebui să-l scoată pe Langdon din muzeu fără întîrziere, È™i totuÈ™i instinctul îi spunea altceva. Amintindu-È™i de prima ei vizita în Aripa Denon, pe cînd era doar o fetiță, își dădu seama că, dacă bunicul ei ar fi vrut să-i dezvăluie un secret, puÈ›ine locuri de pe pămînt ar fi fost mai potrivite decît Mona Lisa lui da Vinci. ― Nu mai e mult pînă ajungem pînă la ea, È™optise bunicul, È›inînd-o strîns de mîna micuță È™i conducînd-o pe culoarele pustii ale Luvrului, seara, după orele de vizitare. Sophie avea È™ase ani pe atunci. Se simÈ›ea mică È™i neînsemnată între pardoseala năucitoare È™i plafoanele boltite la o înălÈ›ime ameÈ›itoare. AÈ™a, fără vizitatori, muzeul o înspăimînta, deÈ™i n-ar fi recunoscut asta cu nici un chip faÈ›a de bunicul ei. Strîngînd tare din dinÈ›i, dăduse drumul mîinii lui. ― Drept înainte este Salle des Etats, îi spusese el pe cînd se apropiau de celebra încăpere. ÃŽn ciuda entuziasmului evident al bunicului, fetiÈ›a ar fi vrut să plece acasă. Văzuse imagini cu Mona Lisa în diverse cărÈ›i È™i nu-i plăcuseră deloc. Nu înÈ›elegea de ce toată lumea făcea atîta caz de ea. ― C'est ennuyeux! bombănise ea. ― Boring , o corectase bunicul. Franceza la È™coală, engleza acasă. ― Le Louvre, c'est pas chez moi! "Luvrul nu e casa mea!" Bătrînul izbucnise într-un rîs fals: ― Ai dreptate. Atunci hai să vorbim englezeÈ™te doar aÈ™a, ca să ne distrăm. Sophie se bosumflase, dar nu se oprise din mers. Cînd intraseră în Salle des Etats, fetiÈ›a cercetase rapid încăperea È™i zărise imediat locul de onoare ― în mijlocul zidului din dreapta, unde un singur portret trona în spatele unui perete protector din plexiglas. Bunicul se oprise în uÈ™a È™i-i făcuse semn spre tablou: ― Du-te la ea, Sophie! PuÈ›ini oameni au ocazia de a o vizita fără să fie alÈ›ii prin preajmă. Ascunzîndu-È™i neplăcerea, fetiÈ›a traversase încăperea. După cîte auzise despre Gioconda, avea acum impresia că se apropia de un cap încoronat. Ajunsă în faÈ›a ecranului protector, trăsese adînc aer în piept È™i privise tabloul. Sophie nu È™tia ce ar fi trebuit să simtă atunci cînd îl vede, dar în mod cert nu ceea ce simÈ›ea acum. Nici o tresărire de uimire. Nici un fior de admiraÈ›ie. Figura celebră arăta exact ca în cărÈ›i. FetiÈ›a rămăsese în faÈ›a tabloului timp îndelungat ― ei i se păruse o veÈ™nicie ― aÈ™teptînd să se întîmple ceva. ― Ei, ce părere ai? È™optise bunicul, apropiindu-se de ea. Minunată, nu-i aÈ™a? ― E prea mică! Saunière surîsese: ― Și tu eÈ™ti mică, dar eÈ™ti frumoasă. "Ba nu-s frumoasă", îi replicase fetiÈ›a în sinea ei. Nu-È™i putea suferi părul roÈ™cat È™i pistruii de pe față, plus că era mai înaltă decît toÈ›i băieÈ›ii din clasa ei. Privise din nou spre Mona Lisa È™i clătinase din cap: ― E chiar mai urîtă decît în poze. Figura ei este... brumeux. ― Foggy , o corectase bunicul. ― Foggy, repetase ea, È™tiind că discuÈ›ia nu avea să continue pînă ce nu rostea la rîndul ei nou învățatul cuvînt în engleză. ― Acesta este stilul sfumato în pictură, îi explicase bătrînul, È™i e foarte dificil de realizat. Laonardo da Vinci a fost mai priceput în realizarea lui decît oricine altcineva. Dar ei tot nu-i plăcea tabloul. ― Pare că È™tie ea ceva... ca atunci cînd copiii de la È™coală au un secret al lor. Bunicul izbucnise în rîs: ― Acesta este unul dintre motivele pentru care Mona Lisa e atît de celebră!! Oamenilor le place să-È™i închipuie că È™tiu de ce surîde aÈ™a. ― Tu È™tii de ce surîde aÈ™a? ― Poate că È™tiu È™i într-o bună zi am să-È›i spun È™i È›ie! Sophie bătuse din picior: ― Þi-am zis că nu-mi plac secretele! ― PrinÈ›esă, îi spuse el surîzînd, viaÈ›a e plină de secrete! Și nu le poÈ›i afla pe toate deodată! ― Eu mă întorc, declară Sophie, È™i vocea ei răsună în hol. ― La Mona Lisa? izbucni Langdon. Acum?! PreÈ› de o clipă, se gîndi la consecinÈ›ele unei astfel de miÈ™cări. ― Pe mine nu mă suspectează nimeni de crimă! Am să risc! Trebuie să aflu ce anume a vrut bunicul să-mi spună. ― Și cu ambasada cum rămîne? Sophie se simÈ›ea vinovată fiindcă-l transformase într-un fugar È™i acum îl părăsea, dar altă soluÈ›ie nu vedea. Arătă spre o ușă de metal în josul scărilor: ― Du-te pe acolo È™i urmează plăcuÈ›ele luminate care te îndrumă spre ieÈ™ire. Bunicul mă aducea adesea pe aici. Vei ajunge fără probleme la o ușă rotativă de siguranță. E monodirecÈ›ională È™i nu îți permite decît să ieÈ™i. Apoi îi întinse cheile de la maÈ™ina sa È™i adaugă: Ai să găseÈ™ti un Smart roÈ™u în parcarea rezervată angajaÈ›ilor. Chiar în faÈ›a aripii în care ne aflăm. Știi să ajungi la ambasadă? Langdon încuviință, privind cheile pe care le È›inea în mînă. ― Ascultă, continuă Sophie cu o voce moale, cred că bunicul mi-a lăsat un mesaj la Mona Lisa ― un fel de indiciu referitor la cel care l-a ucis. Sau la pericolul care mă pîndeÈ™te. "Sau la ceea ce s-a întîmplat cu familia mea", își spuse în gînd. ― Trebuie să mă duc să văd, insistă ea. ― Dar dacă ar fi vrut să-È›i spună de ce eÈ™ti în pericol, nu putea să-È›i scrie pur È™i simplu pe podea, acolo unde a murit? Pentru ce să apeleze la acest complicat joc de cuvinte? ― Fiindcă, indiferent de ce anume a încercat să-mi transmită, cred că nu a vrut să mai afle È™i altcineva. Nici măcar poliÈ›ia. ÃŽn mod evident, Jacques Saunière făcuse tot ce-i stătuse în puteri pentru a-i transmite un mesaj confidenÈ›ial, È™i numai ei. ÃŽl scrisese sub forma unui cod în care indusese iniÈ›ialele ei, È™i-i spusese să-l caute pe Robert Langdon ― un lucru înÈ›elept, È›inînd seama că americanul descifrase codul secret. ― Oricît de straniu ar părea, adăugă ea, cred că a vrut ca eu să ajung la Mona Lisa înaintea oricui altcuiva. ― Te însoÈ›esc! ― Nu! Nu avem de unde È™ti cînd va reveni poliÈ›ia în Marea Galerie. Trebuie să pleci! Profesorul ezită o clipă, ca È™i cum curiozitatea È™tiinÈ›ifică ar fi fost mai puternică decît orice raÈ›ionament logic, riscînd să-l azvîrle din nou în mîinile lui Fache. ― Du-te! Acum! îl îndemnă Sophie eu un surîs recunoscător. Ne vedem la ambasadă, domnule Langdon! El o privi oarecum nemulÈ›umit: ― Ne vedem acolo cu o singură condiÈ›ie! Uimită, îl privi o clipă fără replică. ― Ce condiÈ›ie? ― Să nu-mi mai spui "domnule Langdon". I se păru ca zăreÈ™te umbra unui zîmbet vag pe chipul lui È™i, aproape fără să vrea, îi surise È™i ea: ― Succes, Robert! Cînd ajunse la capătul de jos al scărilor, îl izbi inconfundabilul miros de ipsos È™i ulei de in. ÃŽn față, pe o plăcuță iluminata inscripÈ›ionată "SORTIE /EXIT", o săgeată indica un culoar lung. Langdon porni în direcÈ›ia săgeÈ›ii. Spre dreapta, se zărea un studio de restaurare din care părea că-l priveÈ™te o armată de statui, în diverse stadii de recondiÈ›ionare. ÃŽn stînga, se înÈ™irau cîteva încăperi care semănau cu sălile de curs de la Harvard ― È™iruri de È™evalete, pînze, palete È™i rame ― o veritabilă linie de montaj a tablourilor. ÃŽn timp ce înainta pe culoar, avea impresia că, dintr-un moment în altul, se va trezi în patul lui din campus. Seara aceasta îi părea un fel de vis straniu. "Sînt pe punctul de a evada din Luvru... un fugar." ÃŽncă nu-È™i putea lua gîndul de la mesajul anagramat al lui Saunière. Totodată, se întreba ce va găsi Sophie la Mona Lisa... dacă va găsi ceva. Tînăra păruse ferm convinsă că bunicul ei dorise ca ea să treacă încă o dată prin faÈ›a celebrului tablou. Oricît de plauzibilă ar fi fost această interpretare, Langdon se simÈ›ea iritat de un tulburător paradox. "P.S. găseÈ™te-1 pe Robert Langdon." Saunière scrisese pe podea numele lui, cerîndu-i lui Sophie să-l găsească. Pentru ce? Doar ca el s-o poată ajuta la descifrarea anagramei? PuÈ›in probabil! La urma urmei, de ce ar fi crezut Saunière că Langdon se pricepe la anagrame? Nici măcar nu-l cunoÈ™tea! Mai mult de atît, Sophie îi declarase limpede că ea însăși ar fi trebuit să dezlege anagrama. Ea remarcase Șirul lui Fibonacci È™i, fără îndoială, în scurt timp ar fi decodificat È™i mesajul, fără ajutorul lui. "Sophie ar fi găsit È™i singură soluÈ›ia anagramei." Profesorul era din ce în ce mai sigur de acest lucru. TotuÈ™i, aceasta concluzie sugera o evidentă lipsă de logica în acÈ›iunile lui Saunière. "De ce eu?" continuă să se întrebe în timp ce străbătea culoarul cu paÈ™i repezi. "De ce ultima dorință a custodelui a fost aceea ca nepoata lui să mă găsească pe mine? Ce-È™i închipuia Saunière că È™tiu eu?" Tresari brusc, apoi încremeni. Făcu ochii mari, duse mîna la buzunar È™i scoase foaia de hîrtie, cu ochii aÈ›intiÈ›i asupra ultimului rînd. "P.S. găseÈ™te-l pe Robert Langdon." Se concentră asupra primelor două litere. "P.S." ÃŽn acea clipă, complexul sistem de simboluri al lui Saunière deveni limpede ca lumina zilei. Aidoma trosnetului unui tunet, tot ce acumulase în cariera sa de specialist în artă È™i simbolistică se năpusti asupra lui, ca o vijelie. Tot ce făcuse Saunière în seara asta era perfect logic. Mintea îi alerga frenetic, în vreme ce încerca să pună cap la cap implicaÈ›iile uriaÈ™e ale acestei revelaÈ›ii. Răsucindu-se pe călcîie, privi în direcÈ›ia din care venise. "Mai am oare timp?" Oricum, nu mai conta. Fără să ezite, Langdon se întoarse în trombă spre scara de incendiu. 22 Silas îngenunche în dreptul primei strane È™i se prefăcu a se ruga în timp ce studia interiorul bisericii. La fel ca majoritatea locaÈ™elor de cult, Saint-Sulpice avea forma unei uriaÈ™e cruci. Partea centrală ― naosul ― ducea direct spre altarul principal, în faÈ›a căruia se întretăia braÈ›ul scurt al crucii, numit transept. IntersecÈ›ia se afla chiar sub cupola principală È™i era considerată inima bisericii... punctul său sacru È™i mistic. "Dar nu È™i în seara asta", își spuse Silas. Saint-Sulpice își ascunde secretele altundeva. ÃŽntorcîndu-È™i capul uÈ™or în dreapta, privi spre transeptul sudic, spre zona liberă de la capătul rîndului de strane, unde se afla obiectul pe care toate victimele sale îl descriseseră. "Acolo e." ÃŽncrustată în pardoseala de granit, o bandă îngustă de alamă lucea în piatră... o dîră aurie pe podeaua bisericii. Pe bandă se aflau marcaje regulate, ca liniuÈ›ele de pe o riglă. Era un gnomon, un dispozitiv astronomic de origine precreÈ™tină, păgînă, asemănător unui cadran solar. TuriÈ™ti, oameni de È™tiinÈ›a È™i istorici din lumea întreagă veneau la Saint-Sulpice pentru a privi această linie celebră. "Linia Rozei." Fără să se grăbească, Silas măsură cu privirea banda de alamă ce străbătea pardoseala, de la dreapta spre stînga, curbîndu-se în faÈ›a lui într-un unghi ciudat, cîtuÈ™i de puÈ›in potrivit cu simetria bisericii. Trecînd prin altarul principal, linia îi părea lui Silas ca o cicatrice hidoasă pe un chip frumos. Banda tăia în două culoarul de comuniune È™i apoi parcurgea întreaga lățime a bisericii, pînă în colÈ›ul de nord al transeptului, ajungînd la baza unei structuri cît se poate de neobiÈ™nuite. Un colosal obelisc egiptean! Acolo, Linia Rozei schiÈ›a o întoarcere de nouăzeci de grade în plan vertical È™i urca zece metri pe una dintre feÈ›ele obeliscului, pînă la vîrful piramidal al acestuia, unde, în sfîrÈ™it, se oprea. "Linia Rozei. Frăția a ascuns cheia de boltă pe Linia Rozei!" Cu puÈ›in timp în urmă, cînd Silas îi spusese în ce biserică se află cheia de boltă, ÃŽnvățătorul nu păruse foarte convins. Dar cînd el adăugase că toate victimele sale îi dezvăluiseră aceeaÈ™i locaÈ›ie exactă, ceva în legătură cu o bandă de alamă ce străbătea biserica, ÃŽnvățătorul exclamase entuziasmat: ― Te referi la Linia Rozei! Apoi îi povestise repede despre ciudățenia arhitecturală din biserica Saint-Sulpice ― o fîșie de alamă ce segmenta lăcaÈ™ul de cult exact pe axa nord-sud. Era un fel de cadran solar antic, un vestigiu al templului păgîn care se înălÈ›ase odinioară în acel loc. Trecînd prin oculusul decupat în zidul sudic, razele soarelui înaintau cîte puÈ›in de-a lungul benzii în fiecare zi, indicînd astfel trecerea timpului, de la un solstiÈ›iu la celălalt. Banda era numita Linia Rozei. De secole, simbolul rozei era asociat cu hărÈ›ile È™i cu îndrumarea sufletelor în direcÈ›ia cea bună. Roza Punctelor Cardinale ― desenată pe toate hărÈ›ile ― indica nordul, sudul, estul È™i vestul. IniÈ›ial cunoscută sub numele de Roza Vînturilor, ea arăta direcÈ›iile celor treizeci È™i două de vînturi: opt majore, opt semi-vînturi È™i È™aisprezece pătrimi. Cînd erau marcate în interiorul unui cerc, aceste treizeci È™i două de puncte semănau perfect cu tradiÈ›ionala reprezentare a trandafirului cu treizeci È™i două de petale. Chiar È™i astăzi, principalul instrument de orientare era busola cu roza sa, pe care nordul era indicat de o săgeată... o floare de crin stilizată. Pe globul pămîntesc, Linia Rozei ― numita È™i meridian sau linie de longitudine ― putea fi orice linie imaginară care unea Polul Nord cu Polul Sud. Exista, desigur, o infinitate de Linii ale Rozelor, fiindcă prin orice punct de pe glob putea fi trasat un meridian între cei doi poli. Primii navigatori au vrut însă dintotdeauna să È™tie care dintre aceste linii putea fi considerată adevărata Linie a Rozei ― longitudinea zero ― cea de la care ar fi început măsurătoarea tuturor celorlalte meridiane ale globului. ÃŽn prezent, linia aceasta trecea prin Greenwich, Anglia. Dar nu fusese întotdeauna aÈ™a. Cu mult înainte ca Greenwich să fie considerat primul meridian, longitudinea zero a Pămîntului trecea prin Paris, chiar prin biserica Saint-Sulpice. Banda de alamă de aici era un memento al acestui prim meridian zero al lumii È™i, cu toate că localitatea engleza îi răpise Parisului această onoare în 1888, iniÈ›iala Linie a Rozei era încă vizibilă È™i azi. ― AÈ™a că legenda este reală, îi explicase ÃŽnvățătorul. Cheia de boltă a Ordinului este ascunsă ― se spune ― "sub semnul Rozei". Acum, aÈ™ezat în genunchi într-o strană, Silas privi în jur È™i ascultă atent, pentru a se asigura că nu se mai află nimeni în biserică. Pentru o clipă, i se păru că aude un foÈ™net în balconul corului. Ridică fruntea È™i privi într-acolo timp de cîteva secunde. Nimic. "Sînt singur." Se ridică, se întoarse cu faÈ›a la altar È™i făcu trei plecăciuni. Apoi se răsuci spre stînga È™i urmă linia de alamă spre nord, pînă la obelisc. ÃŽn acel moment, pe Aeroportul InternaÈ›ional Leonardo da Vinci din Roma, È™uierul trenului de aterizare pe pistă îl trezi pe episcopul Aringarosa din moțăială. "Am aÈ›ipit", își spuse, mirat că izbutise să se liniÈ™tească într-atît încît să adoarmă. ― Benvenuto a Roma! le ură pilotul. Ridicîndu-se, Aringarosa își netezi sutana neagră È™i își permise să schiÈ›eze un surîs. Fusese o călătorie pe care o făcuse cu plăcere. "Am fost prea mult timp în defensiva". ÃŽn noaptea asta însă, regulile se schimbaseră. Cu numai cinci luni în urmă, episcopul se temea pentru viitorul CredinÈ›ei. Acum, parcă prin însăși voia Domnului, soluÈ›ia apăruse de la sine. "IntervenÈ›ie divină!" Dacă în Paris totul decurgea conform planului, Aringarosa avea să intre curînd în posesia unui obiect graÈ›ie căruia va deveni cel mai puternic om al creÈ™tinătății. 23 Sophie ajunse la uÈ™ile mari de lemn ale sălii în care se afla Mona Lisa cu răsuflarea tăiată. ÃŽnainte să intre, privirea i se opri, fără voia ei, pe capătul culoarului, unde, la vreo douăzeci de metri, zăcea cadavrul bunicului ei, încă sub razele de lumina ale becului suspendat. Brusc, se simÈ›i cuprinsă de remuÈ™cări, de o tristeÈ›e profundă, amestecată cu un sentiment de vinovăție. Bătrînul încercase de atîtea ori să ia legătura cu ea în ultimii zece ani, È™i totuÈ™i ea rămăsese de neclintit; scrisorile È™i coletele primite de la el zăceau È™i acum nedeschise într-un sertar. "Dar m-a minÈ›it! Mi-a ascuns niÈ™te secrete cumplite! Ce era să fac?!" AÈ™a că îl respinsese continuu. Inflexibilă. Acum bunicul ei era mort È™i încerca să-i vorbească de dincolo de mormînt. Mona Lisa. ÃŽmpinse uÈ™ile mari de lemn, care se deschiseră uÈ™or. Rămase în prag o clipă, cercetînd cu privirea încăperea dreptunghiulară. Și aici strălucea aceeaÈ™i lumină palidă, roÈ™iatică. Salle des Etats se afla într-unul dintre puÈ›inele culs-de-sac ale muzeului ― pe un culoar care se înfunda, fiind singura sală în afară Marii Galerii. Pe peretele din faÈ›a uÈ™ii ― unica intrare în încăpere ― trona un Botticelli de mari dimensiuni. Sub el, pe podea, o imensă canapea octogonală servea drept punct de respiro pentru miile de vizitatori ce se opreau aici pentru a admira cea mai de preÈ› comoară a Luvrului. Chiar înainte de a intra, Sophie își dădu seama că din sală lipsea ceva. O lumină neagră. Privi din nou spre trupul inert al bunicului ei, înconjurat de cele mai variate dispozitive electronice. Dacă ar fi lăsat È™i aici un mesaj, în mod cert l-ar fi scris cu un pix cu lumină neagră. Trăgînd adînc aer în piept, o luă la fugă spre pata de lumină ce scălda cadavrul. Incapabilă să privească trupul bunicului ei, își concentră atenÈ›ia asupra echipamentelor PTS. Găsi un pix cu ultraviolete, îl puse în buzunarul jachetei È™i fugi înapoi, spre Salle des Etats. Ajunse la colÈ›, păși peste prag È™i se opri brusc. Din încăpere răzbătu pînă la ea sunetul neaÈ™teptat al unor paÈ™i înăbuÈ™iÈ›i. "E cineva înăuntru!" O siluetă fantomatică țîșni din pîcla roÈ™iatică. Sophie sări înapoi, speriată. ― Aici erai ! Șoapta răguÈ™ită a lui Langdon străpunse aerul È™i silueta se opri drept în faÈ›a ei. UÈ™urarea pe care o resimÈ›i nu dură decît o clipă. ― Robert, È›i-am spus să fugi de aici! Dacă Fache... ― Unde ai fost? ― Am luat un pix cu lumină neagră, È™opti ea, arătîndu-i-l. Dacă bunicul mi-a lăsat un mesaj aici... ― Sophie, ascultă! Langdon încercă să-È™i potolească tremurul vocii, în vreme ce ochii lui albaÈ™tri o priveau intens. ― Literele P.S... mai înseamnă È™i altceva pentru tine? Orice altceva? De teamă că vocile lor ar putea fi auzite de pe culoar, îl trase în sală È™i închise uÈ™ile în urma lor, fără zgomot. ― Þi-am spus, iniÈ›ialele înseamnă PrinÈ›esa Sophie. ― Știu, dar le-ai mai văzut È™i altundeva? Bunicul tău a folosit vreodată literele P.S. È™i în alt fel? Ca o monogramă, pe hîrtia de corespondență sau pe vreun obiect personal? ÃŽntrebarea o surprinse. "Cum ar putea È™ti el una ca asta?" Sophie mai văzuse, într-adevăr, iniÈ›ialele acelea într-un fel de monogramă. Era cu o zi înainte de a noua ei aniversare. Pe furiÈ™, scotocea prin casă în căutarea cadoului pe care avea să-l primească a doua zi. Nici atunci nu suferea secretele. "Ce mi-a luat bunicul anul acesta?" se întreba, scormonind prin toate sertarele È™i dulapurile. "Mi-a cumpărat oare păpuÈ™a pe care mi-o doresc? Și unde o fi ascuns-o?" Cum nu găsise nimic, fetiÈ›a își adunase curajul necesar ca să cerceteze È™i dormitorul bunicului. Știa că nu are voie acolo, dar bunicul era jos, adormit pe canapea. "O să trag puÈ›in cu ochiul!" Furișîndu-se pe vîrfuri, atentă la podeaua de lemn care scîrțîia, Sophie căutase în dulap, printre lucrurile bătrînului. Nimic. Sub pat... Tot nimic. Se apropiase de birou, deschisese sertarele unul cîte unul, scotocind cu grijă în fiecare. "Aici trebuie să fie ceva pentru mine!" Ajunsese la sertarul de jos, dar nu găsise nici o păpușă. Dezamăgită, trăsese de ultimul sertar È™i dăduse la o parte niÈ™te haine negre pe care nu le mai văzuse la el. Tocmai se pregătea să închidă sertarul, cînd ceva care lucea, auriu, îi atrase atenÈ›ia. Părea un ceas de buzunar, cu lanÈ›, dar È™tia că bunicul nu purta aÈ™a ceva. Inima începuse să-i bată cu putere cînd își dăduse seama ce trebuia să fie. "Un lănÈ›iÈ™or!" Sophie scosese lanÈ›ul din sertar, atentă să nu deranjeze ceva din cameră. Spre surprinderea ei, la capătul lanÈ›ului se afla o cheie de aur. Grea È™i strălucitoare. Fascinată, o ridică în mînă. Nu semănă cu nici una dintre cheile pe care le văzuse ea pînă atunci; majoritatea erau plate, cu zimÈ›i ascuÈ›iÈ›i, dar aceasta avea un fel de tub triunghiular cu mici găurele de-a lungul lui. Capătul mare, auriu, avea forma unei cruci, dar mai deosebite ― cu braÈ›ele egale, ca semnul plus de la matematică. ÃŽn mijlocul crucii era gravat un simbol ciudat ― două litere împletite È™i un fel de desen floral. ― P.S., È™optise ea, încruntîndu-se. "Ce-o mai fi È™i asta?" ― Sophie? auzise vocea bunicului care stătea în prag. Speriată, se întorsese È™i scăpase cheia din mînă, apoi rămăsese cu privirea plecată, temîndu-se să se uite în ochii bunicului. ― ÃŽmi... îmi căutam cadoul de ziua mea, spusese neputîndu-l privi în ochi, conÈ™tientă că îi trădase încrederea în ea. Mult timp ― ei i se păruse aproape o eternitate ― bunicul o privise tăcut, din ușă. ÃŽn cele din urmă, oftase îndelung, necăjit: ― Ridic-o, Sophie. FetiÈ›a se conformase. Bunicul se apropiase apoi de ea. ― Sophie, trebuie să respecÈ›i intimitatea celorlalÈ›i. Cu blîndeÈ›e, îngenunchease lîngă ea È™i-i luase cheia din mînă, adăugînd: Cheia aceasta este foarte importantă. Dacă ai fi pierdut-o... Vocea calmă a bătrînului o făcea să se simtă È™i mai vinovată. ― ÃŽmi pare rău, grand-père. Foarte rău! Credeam că e un lănÈ›iÈ™or pentru aniversarea mea. Bunicul o privise în liniÈ™te cîteva secunde: ― ÃŽÈ›i mai spun încă o dată, Sophie, fiindcă este foarte important. Trebuie să înveÈ›i să respecÈ›i intimitatea celor din jurul tău. ― Da, grand-père. ― Vom mai vorbi despre asta altădată. Acum, sînt în grădină niÈ™te buruieni care trebuie smulse. FetiÈ›a plecase în fugă. A doua zi dimineaÈ›a, nu primise nici un cadou de la bunicul ei. Nici nu mai aÈ™teptase unul, după ceea ce făcuse. Dar nici măcar nu-i urase "La mulÈ›i ani" ― toată ziua. Tristă, seara se retrăsese în camera ei. Cînd să se culce, pe pernă o aÈ™tepta un bileÈ›el. Pe bileÈ›el ― o ghicitoare simplă. ÃŽncă dinainte de a o dezlega, pe chipul ei apăruse un zîmbet. "Știu ce este!" Bunicul procedase la fel cu ea în dimineaÈ›a de Crăciun. "O vînătoare de comori!" Nerăbdătoare, se concentrase asupra ghicitorii, pînă ce o dezlegă. SoluÈ›ia o îndrumase spre o altă aripă a casei, unde găsise un al doilea bileÈ›el cu o a doua enigmă. O rezolvase È™i pe aceasta, fugind spre următorul bileÈ›el. Alergă de colo-colo prin casă, de la un indiciu la altul, È™i ajunse È™i la ultimul, care o trimitea din nou în dormitorul ei. O luase la fugă pe scări, dăduse buzna în cameră È™i încremenise în prag. Chiar în mijlocul încăperii, trona o bicicletă roÈ™ie, strălucitoare, cu o fundă prinsă de ghidon. Sophie È›ipase în gura mare de bucurie. ― Știu că È›i-ai dorit o păpușă, spusese bunicul, care îi zîmbea din colÈ›ul camerei. Dar m-am gîndit că de bicicletă te vei bucura mai mult. A doua zi, bunicul o învățase să meargă cu bicicleta, alergînd în urma ei pe aleea din faÈ›a casei. Cînd Sophie o luase pe peluză È™i se dezechilibrase, căzuseră amîndoi în iarbă, rostogolindu-se È™i rîzînd în hohote. ― Grand-père, îl îmbrățiÈ™ase fetiÈ›a, îmi pare cu adevărat rău pentru cheie. ― Știu, drăguÈ›a mea. Te-am iertat. Știi bine ca nu pot să mă supăr pe tine. Bunicii È™i nepoatele își iartă totdeauna greÈ™elile. Sophie È™tia că n-ar trebui să întrebe, dar nu se putea stăpîni: ― Dar ce deschide? N-am mai văzut niciodată aÈ™a o cheie! Era foarte drăguță! Bunicul tăcuse pentru cîteva momente, iar fetiÈ›a își dăduse seama că iar ezită să-i răspundă. "Grand-père nu minte niciodată." ― Deschide o cutie, replicase el în cele din urmă. O cutie în care păstrez multe secrete! Sophie se bosumflase: ― Nu pot să sufăr secretele! ― Știu, dar acestea sînt secrete importante. Și într-o zi vei învăța să le apreciezi la fel de mult ca È™i mine. ― Am văzut două litere pe cheie È™i o floare! ― Da, este floarea mea preferată. I se spune fleur-de-lis. Avem È™i noi în grădină. Cele albe. Noi le numim crini. ― Le È™tiu! Sînt È™i preferatele mele! ― Atunci, hai să facem o înÈ›elegere. Sprîncenele bunicului se ridicaseră ca de fiecare dată cînd avea de gînd să o pună la încercare: ― Dacă poÈ›i să păstrezi secretul despre cheia aceea È™i niciodată n-o să mai pomeneÈ™ti despre ea, nici cu mine È™i nici cu altcineva, într-o zi am să È›i-o dau È›ie. Sophie nu-È™i putuse crede urechilor: ― Adevărat?! ― Promit! Cînd va veni vremea, cheia va fi a ta. De fapt, are înscris È™i numele tău pe ea. ― Ba nu, se încruntase fetiÈ›a. Acolo scrie P.S. Numele meu nu e P.S.! Bunicul se uită atent prin preajma de parcă ar fi vrut să se asigure că nu-i ascultă nimeni, apoi îi răspunse în È™oaptă: ― Bine, Sophie, dacă trebuie neapărat să È™tii, P.S. e un cod; astea sînt iniÈ›ialele tale secrete. Ea făcuse ochii mari: ― Am eu iniÈ›iale secrete? ― Desigur! NepoÈ›elele au întotdeauna iniÈ›iale secrete, pe care numai bunicii le cunosc. ― P.S.? ― Princesse Sophie, o ademeni el. FetiÈ›a chicotise: ― Dar nu sînt o prinÈ›esă! ― Pentru mine eÈ™ti! Din ziua aceea, niciodată nu mai vorbiseră despre cheia aurie. Iar ea devenise pentru el PrinÈ›esa Sophie. ÃŽn Salle des Etats, Sophie rămăsese tăcută, căzînd pradă amintirilor dureroase. ― IniÈ›ialele, insistă Langdon, privind-o straniu. Le-ai mai văzut undeva? Parcă auzea È™i acum cum vocea bunicului ei îi È™optea pe coridoarele muzeului. "Să nu vorbeÈ™ti niciodată despre această cheie, Sophie. Nici cu mine È™i nici cu altcineva." ÃŽl trădase o dată, refuzînd să-l ierte, È™i acum se întreba dacă îi poate înÈ™ela iarăși aÈ™teptările. "P.S. găseÈ™te-l pe Robert Langdon." Bunicul voise ca americanul s-o ajute. Hotărîtă, înclină capul: ― Da, am mai văzut o dată iniÈ›ialele P.S. Cînd eram mică. ― Unde? ― Pe ceva ce era foarte important pentru el, răspunse ea după o scurtă ezitare. Langdon continua s-o privească în ochi, la fel de intens. ― Sophie, gîndeÈ™te-te bine, fiindcă e crucial. ÃŽÈ›i aminteÈ™ti daca iniÈ›ialele erau însoÈ›ite de un simbol? O fleur-de-lis? Tînăra se trase un pas înapoi, surprinsă: ― Dar... cum de È™tii asta?! Langdon își coborî È™i mai mult vocea: ― Sînt aproape sigur ca bunicul tău făcea parte dintr-o societate secretă. O foarte veche È™i tainică frăție. Sophie simÈ›i un nod în stomac. Și ea avea aceeaÈ™i convingere. Timp de zece ani încercase să uite incidentul care îi confirmase oribila bănuială; văzuse atunci ceva de neimaginat. De neiertat. ― Acea fleur-de-lis, continuă Langdon, combinată cu inÈ›ialele P.S., constituie sigla oficială a frăției. Un fel de blazon al ei, dacă vrei. ― De unde È™tii tu? ÃŽn sinea ei, Sophie se ruga să nu-l audă pe american spunînd că È™i el era membru. ― Am scris depre ordinul acesta. Studierea simbolurilor folosite de societățile secrete este una dintre specializările mele. Frăția se numeÈ™te Le Prieuré de Sion ― "StăreÈ›ia din Sion". Are sediul aici, în FranÈ›a, dar atrage membri din întreaga Europă. De fapt, este una dintre cele mai vechi societăți secrete care au supravieÈ›uit pînă în zilele noastre. Sophie nu auzise niciodată despre ea. Langdon continuă să vorbească precipitat: ― Printre membrii ei s-au aflat unele dintre cele mai de seamă personalități culturale ale istoriei, oameni ca Botticelli, sir Isaac Newton sau Victor Hugo. Și ― adăugă el după o pauză, pentru efect ― Leonardo da Vinci. ― Da Vinci a făcut parte dintr-o organizaÈ›ie secretă? îl întrebă Sophie, uluită. ― S-a aflat la conducerea ei între 1510 È™i 1519, ca Mare Maestru al frăției ― fapt care ar putea explica pasiunea bunicului tău pentru opera lui. ÃŽntre el È™i Leonardo a existat un fel de relaÈ›ie de fraternitate istorică. Și totul se potriveÈ™te perfect cu fascinaÈ›ia amîndurora pentru iconologia zeităților, pâgînism, divinități feminine È™i dispreÈ›ul față de Biserică. Frăția a fost recunoscută dintotdeauna pentru venerarea sacrului feminin. ― Vrei să spui că gruparea asta este, de fapt, un cult ce se închină unei zeiÈ›e păgîne? ― Mai degrabă e cel mai reprezentativ cult de acest gen. ÃŽn plus ― È™i chiar mai important ― frăția este cunoscuta ca păstrătoarea unui secret străvechi ― unul care îi conferă o putere extraordinară. ÃŽn ciuda convingerii absolute care se citea în ochii lui Langdon, Sophie nu simÈ›ea decît neîncredere. "Un cult păgîn secret?! Condus odinioară de Leonardo da Vinci'?!" Totul părea o culme a absurdității. Și totuÈ™i, în vreme ce raÈ›iunea ei refuza să creadă, gîndurile îi zburară cu zece ani în urma, la noaptea în care îl surprinsese din greÈ™eală pe bunicul ei È™i văzuse ceea ce nici acum nu putea accepta. "Asta să fie oare explicaÈ›ia...?" ― Identitatea membrilor actuali ai ordinului este păstrată sub un secret strict, dar floarea de crin È™i iniÈ›ialele P.S. pe care le-ai văzut în copilărie constituie o dovadă clară. Nu pot aparÈ›ine decît frăției Le Prieuré de Sion. Sophie își dădu seama că Robert Langdon È™tia despre bunicul ei mult mai multe decît își închipuise ea. Americanul avea o sumedenie de cunoÈ™tinÈ›e pe care i le putea împărtăși, dar locul în care se aflau nu era tocmai potrivit. ― Nu-mi pot permite să-i las să pună mîna pe tine, Robert! Avem încă multe de discutat. Trebuie să fugi! Profesorul nu auzi decît murmurul slab al glasului ei. Nu avea de gînd să fugă nicăieri; de fapt, acum era pierdut într-o cu totul altă lume. O lume în care secrete străvechi răzbăteau la suprafață, iar istorii uitate se profilau printre umbrele trecutului. ÃŽncet, de parcă s-ar fi miÈ™cat pe sub apă, întoarse capul È™i privi prin ceaÈ›a roÈ™iatică spre Mona Lisa: ― Fleur-de-lis... "floarea Lisei"... Mona Lisa. Totul se îmbina perfect, ca o simfonie tăcută ce amintea de cele mai tainice secrete ale StăreÈ›iei din Sion È™i de Leonardo da Vinci. La cîțiva kilometri depărtare, pe malul Senei, dincolo de Domul Invalizilor, È™oferul unui camion cu remorcă dublă frînă brusc la vederea armelor îndreptate asupra lui prin parbriz. Buimac, omul privi cum un căpitan al PoliÈ›iei Judiciare, cuprins parcă de o turbare neaÈ™teptată, înhăță o bucata de săpun din remorca lui È™i, cu un mîrîit gutural, o azvîrle în apele învolburate ale Senei. 24 Silas își ridică privirea spre vîrful obeliscului, înghiÈ›ind parcă din priviri coloana masivă de marmură. De emoÈ›ie, muÈ™chii i se încordaseră. Cercetă încă o dată împrejurimile, ca să se asigure că este singur în biserică, È™i apoi îngenunche la baza coloanei, nu din cucernicie, ci din necesitate. "Cheia de boltă este ascunsă sub Linia Rozei. La baza obeliscului din biserica Saint-Sulpice." Toate victimele sale spuseseră acelaÈ™i lucru. AÈ™ezat în genunchi, pipăi pardoseala de piatră. Nu se vedea nici o fisură sau vreun alt semn care să indice că ar exista o dală detaÈ™abilă, aÈ™a că începu să ciocănească uÈ™or, cu încheieturile degetelor, în podea. Urmînd direcÈ›ia benzii de alamă spre obelisc, luă fiecare dală în parte. ÃŽn cele din urmă, una dintre ele scoase un sunet aparte. "E un loc gol dedesubt!" Silas zîmbi. Victimele lui îi spuseseră adevărul. Ridicîndu-se, privi în jur, căutînd ceva cu care să desprindă plăcile din pardoseală. Sus, în balcon, sora Sandrine își înăbuÈ™i un strigăt de surprindere. Cele mai negre temeri ale sale se adeveriră. Vizitatorul nocturn nu era deloc ceea ce părea. Misteriosul călugăr venise la Saint-Sulpice cu o misiune. O misiune secretă. "Dar nu eÈ™ti singurul care are secrete", È™opti ea, ca să n-o audă. Sora Sandrine Bieil se afla aici pentru a îngriji lăcaÈ™ul sfînt, dar È™i pentru a-l ocroti. Iar în această noapte, străvechea roată se pusese în miÈ™care. Sosirea acestui necunoscut la poalele obeliscului era un semnal din partea frăției. "Un strigăt mut de suferință." 25 Ambasada SUA din Paris este găzduită într-un ansamblu compact de clădiri pe Avenue Gabriel, puÈ›in mai spre nord de Champs-Elysées. Vastul complex care se întinde pe mai bine de două hectare este considerat teritoriu american; cu alte cuvinte, toÈ›i cei aflaÈ›i în perimetrul său se află sub incidenÈ›a aceloraÈ™i legi cărora li se supun cetățenii americani în propria È›ară. Operatoarea de noapte a centralei telefonice de la ambasadă citea ediÈ›ia internaÈ›ională a revistei Time, cînd în birou se auzi zbîrnîitul familiar. ― Ambasada SUA, răspunse ea. ― Bună seara. Am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Cel care sunase vorbea într-o engleză cu accent franÈ›uzesc È™i, în ciuda adresării politicoase, tonul lui părea oarecum rigid, oficial. ― Mi s-a spus că aveÈ›i pentru mine un mesaj telefonic pe sistemul automat de preluare. Mă numesc Langdon. Din păcate, mi-am uitat codul de acces. V-aÈ™ fi recunoscător dacă m-aÈ›i putea ajuta. Operatoarea tăcu o clipă, nedumerită. ― ÃŽmi pare rău, domnule. Mesajul dumneavoastră este probabil foarte vechi. Sistemul automat a fost desfiinÈ›at acum doi ani, din motive de securitate. Și, în plus, toate codurile de acces sînt formate mai nou din cinci cifre. Cine v-a spus că avem un mesaj pentru dumneavoastră? ― Deci nu aveÈ›i un sistem automat de preluare a mesajelor? ― Nu, domnule. Orice mesaj este preluat È™i scris pe hîrtie de unul dintre operatorii noÈ™tri. Cum spuneaÈ›i că vă numiÈ›i? Dar omul închisese deja. Bezu Fache se plimba furios pe malul Senei, total debusolat. Era sigur că-l văzuse pe Langdon cînd formase un număr local, tastînd un cod de trei cifre È™i ascultînd apoi o înregistrare. "Dar dacă nu a sunat la ambasadă, cui mama dracului i-a telefonat?!" Chiar în acel moment, cînd privirea îi căzu pe propriul său celular, își dădu seama că are răspunsul în mînă. "Americanul a sunat de pe telefonul meu!" Accesînd meniul aparatului, acesta afișă lista apelurilor recente È™i identifică imediat numărul la care sunase Langdon. Un număr de Paris, urmat de codul 454. ― Tastă la rîndul lui cifrele È™i aÈ™teptă. ÃŽntr-un tîrziu îi răspunse o voce de femeie: "Bonjour, vous êtes bien chez Sophie Neveu. Je suis absente pour le moment, mais..." Bezu Fache simÈ›i cum sîngele îi clocoteÈ™te, în vreme ce tastă codul 4-5-4. 26 ÃŽn ciuda reputaÈ›iei sale, Mona Lisa nu măsoară decît aproximativ cincizeci de centimetri pe optzeci, fiind chiar mai mică decît reproducerile sale care se vînd în magazinele de suveniruri din incinta muzeului. Este expusă pe peretele dinspre nord-vest în Salle des Etats, în spatele unui panou protector din plexiglas, gros de cinci centimetri. Pictată pe un suport din lemn de plop, atmosfera înceÈ›oÈ™ată, aparent ireală a tabloului a fost atribuită tehnicii sfumato folosite de Leonardo, în care formele par a se dizolva unele în altele. De cînd a fost expusă prima dată la Luvru, Mona Lisa ― La Joconde, cum i se spune în FranÈ›a ― a fost furata de două ori, ultima dată în 1911, cînd a dispărut din Le Salon Carré, supranumit de francezi "La salle impénétrable". Parizienii plîngeau pe străzi, iar în ziare apăreau articole în care hoÈ›ii erau imploraÈ›i să returneze tabloul. Doi ani mai tîrziu, Mona Lisa a fost descoperită ascunsă în peretele fals al unui cufăr găsit într-o cameră de hotel din FlorenÈ›a. Lămurind-o pe Sophie că nu va fugi din muzeu sub nici o formă, Langdon privi spre peretele de nord-vest al sălii. Tabloul se afla la douăzeci de metri în faÈ›a lor, cînd Sophie aprinse lanterna cu lumină neagră È™i începu să mature metodic podeaua cu fasciculul purpuriu, în căutarea unui indiciu scris de bunicul ei cu cerneală luminiscentă. Lîngă ea, Langdon simÈ›ea deja fiorii de emoÈ›ie care-i însoÈ›eau de fiecare dată întîlnirea cu marile opere de artă. Mijindu-È™i ochii, încercă să străbată cu privirea dincolo de cercul de lumină violetă. ÃŽn stînga, se zărea masa octogonală a canapelei, ca o insulă întunecată pe marea calmă a parchetului. Deja putea distinge caseta de sticlă protectoare de pe perete. ÃŽn spatele ei, ca în izolarea unei celule de închisoare, se afla cea mai celebră pictură din lume. Langdon È™tia bine că unicitatea ei printre operele de artă nu avea nimic de-a face cu surîsul enigmatic al personajului È™i nici cu interpretările care de care mai misterioase ale diverÈ™ilor istorici de artă, mai mult sau mai puÈ›in profesioniÈ™ti. Mona Lisa era celebră pur È™i simplu fiindcă Leonardo declarase că tabloul este cea mai desăvîrÈ™ită realizare a sa. Purtase pînza cu el în toate călătoriile pe care le făcuse È™i, întrebat de ce, le răspundea că nu se poate despărÈ›i de această sublimă expresie a frumuseÈ›ii feminine. Cu toate acestea, mulÈ›i specialiÈ™ti bănuiau că aprecierile lui da Vinci nu aveau nici o legătură cu măiestria sa artistică. De fapt, tabloul era doar un banal portret realizat în tehnica sfumato. VeneraÈ›ia cu care îl privea autorul său deriva ― susÈ›ineau mulÈ›i istorici de artă ― din ceva mult mai profund: un mesaj ascuns "printre rîndurile" picturii. Cu alte cuvinte, Mona Lisa era una dintre cele mai ingenioase È™i mai bine documentate glume cu poantă ascunsă. Amestecul ei complex de duble înÈ›elesuri È™i aluzii spirituale fusese dezvăluit pe larg în nenumărate lucrări de istorie a artei È™i, cu toate acestea, în mod surprinzător, publicul considera È™i astăzi surîsul ei ca fiind chintesenÈ›a misterului. "Nu-i nici un mister aici", își spuse Langdon în timp ce se apropia de tablou. "Nici un mister." Nu cu mult timp în urmă, profesorul dezvăluise secretul Giocondei în faÈ›a unui public cît se poate de neobiÈ™nuit ― cîțiva deÈ›inuÈ›i de la Penitenciarul Essex County. Seminarul susÈ›inut în închisoare făcuse parte dintr-o iniÈ›iativă a Universității Harvard, menită să introducă un plus de educaÈ›ie în sistemul penitenciar american ― "Cultură pentru condamnaÈ›i", cum o numeau colegii lui. ÃŽn faÈ›a proiectorului instalat în biblioteca închisorii, profesorul discutase despre secretul Mona Lisei cu deÈ›inuÈ›ii care doriseră să participe la seminar, oameni duri È™i neciopliÈ›i, însă surpinzător de interesaÈ›i. ― ObservaÈ›i, vă rog, îi îndemnase Langdon apropiindu-se de imaginea proiectată pe perete, că fundalul nu este deloc uniform. Da Vinci a pictat linia orizontului în partea stîngă mult mai jos decît în dreapta. ― A dat-o-n bară? întrebase unul dintre deÈ›inuÈ›i. Profesorul rîsese uÈ™or: ― Nu. Nu prea obiÈ™nuia Leonardo să greÈ™ească. De fapt, a fost un mic truc al lui. Fiindcă peisajul de fundal în partea stîngă este pictat puÈ›in mai jos, Mona Lisa pare mai mare văzută dinspre stînga decît dinspre dreapta. O mică glumă a unui maestru. ÃŽn mod tradiÈ›ional, conceptelor de masculin È™i feminin li se atribuie orientări diferite ― stînga aparÈ›ine femininului, iar dreapta masculinului. Deoarece da Vinci era un mare fan al principiului feminin, a procedat astfel încît Gioconda lui să pară mai maiestuoasă privită din stînga. ― Auzisem eu că a fost poponar! exclamase un tip mărunÈ›el, cu cioc. ― Ei, istoricii obiÈ™nuiesc s-o spună puÈ›in altfel, dar într-adevăr, Leonardo da Vinci a fost homosexual. ― Și de-aia avea ideile alea cu chestiile feminine? ― Mai bine spus, da Vinci tindea spre echilibrul dintre masculin È™i feminin. El credea că sufletul uman nu poate ajunge la iluminare decît dacă deÈ›ine deopotrivă elemente feminine È™i masculine. ― Ca fetiÈ›ele cu cocoÈ™ei, adică? Remarca stîrnise hohote de rîs în sală. Langdon se gîndise o clipă să facă o paranteză etimologică despre termenul hermafrodit È™i conexiunile sale cu Hermes È™i Afrodita, dar ceva îi spunea că È™i-ar fi răcit gura de pomană. ― Hei, domnule Langford, strigase un musculos. Este adevărat că Mona Lisa e, de fapt, portretul lui da Vinci în rochie? Eu aÈ™a am auzit. ― Posibil. Leonardo era un farsor de primă clasă È™i analizele computerizate ale tabloului È™i ale autoportretelor artistului au relevat unele puncte de o similaritate uimitoare. ÃŽnsă, indiferent care a fost intenÈ›ia pictorului, Gioconda nu este nici bărbat, nici femeie. Portretul poartă în el un subtil mesaj de androginitate; e o îmbinare a ambelor principii. ― EÈ™ti sigur că toată chestia de-o spuseÈ™i nu-i doar un fel împopoÈ›onat de-a zice că Mona Lisa asta e o tipesă urîtă? Langdon izbucnise în rîs: ― Poate că ai dreptate. ÃŽnsă Leonardo da Vinci ne-a lăsat un indiciu care sugerează clar că pictura sa este, într-adevăr, androgină. A auzit vreunul dintre voi despre un zeu egiptean pe nume Amon? ― Păi, da! strigă musculosul. Era zeul fertilității masculine! Profesorul rămăsese uluit. ― AÈ™a scrie pe toate cutiile cu prezervative Amon, explică matahala, rînjind larg. Au desenat pe față un tip cu cap de berbec È™i scrie că e zeul egiptean al fertilității. Langdon nu cunoÈ™tea respectiva marcă, dar era bucuros să afle că fabricanÈ›ii încercau astfel să mai culturalizeze masele. ― Excelent! Amon era reprezentat, într-adevăr, ca un om cu cap de berbec, iar promiscuitatea È™i coarnele sale curbate au dat naÈ™tere termenului argotic horny din limba engleza, care desemnează un ins excitat sexual. ― Pe bune? ― Pe bune! Și È™tiÈ›i care era corespondentul feminin al lui Amon? Care era zeiÈ›a egipteana a fertilității'? ÃŽntrebarea lui rămăsese fără răspuns. ― Era Isis, continuă profesorul. Prin urmare, avem zeul masculin, Amon ― continua el, scriind numele pe o hîrtie în dreptul proiectorului. Și avem totodată divinitatea feminină, Isis. Pictogramă acesteia din urmă era numită în antichitate L'ISA. SfîrÈ™ind de scris, se trăsese într-o parte, pentru ca toată lumea din sala să poată vedea bine: "AMON L'ISA" ― Vă sună cunoscut? ― Mona Lisa... mînca-È›i-aÈ™! bîiguise unul dintre deÈ›inuÈ›i. ― Prin urmare, domnilor, pe lîngă faptul că figura Mona Lisei este androgină, numele ei e o anagramă a comuniunii divine dintre masculin È™i feminin. Acesta, prieteni, este micul secret al lui da Vinci È™i totodată motivul pentru care Gioconda surîde atît de enigmatic. ― Bunicul meu a fost aici, spuse Sophie lăsîndu-se brusc să cadă în genunchi, la nici trei metri distanță de tablou. Cu o mînă tremurîndă, îndrepta fasciculul de lumină neagră asupra unui loc anume pe podea. La început, Langdon nu văzu nimic. Apoi, îngenunchind alături de ea, zări o picătură minusculă de lichid uÈ™or fosforescent. Cerneală? Brusc, își aminti pentru ce anume era folosită, de fapt, lumina neagră. Sînge. Sophie avea dreptate: Jacques Saunière trecuse într-adevăr prin faÈ›a Mona Lisei înainte de a-È™i da sfîrÈ™itul. ― N-ar fi venit aici dacă n-ar fi avut un motiv întemeiat, È™opti ea, ridicîndu-se. Știu sigur că mi-a lăsat un mesaj în sala aceasta. Apropiindu-se cu paÈ™i repezi de tablou, lumină parchetul chiar în faÈ›a casetei, legănînd lanterna în stînga È™i-n dreapta. ― Nu-i nimic aici! ÃŽn acea clipă, Langdon zări o vagă licărire purpurie pe plexiglasul protector din faÈ›a tabloului. Prinzînd mîna lui Sophie, dirijă fasciculul de lumină direct spre Mona Lisa. Amîndoi încremeniră. Pe plasticul transparent, È™ase cuvinte licăreau purpurii, suprapuse pe figura zîmbitoare a Giocondei. 27 AÈ™ezat la biroul lui Saunière, locotenentul Collet asculta la telefonul pe care È™i-l presa pe ureche. "Am înÈ›eles oare bine?" ― O bucată de săpun?! Dar cum a aflat Langdon despre dispozitivul de localizare? ― Sophie Neveu, replică Fache. Ea i-a spus. ― Poftim?! De ce? ― A naibii de bună întrebare, dar tocmai am ascultat o înregistrare care demonstrează că ea i-a vîndut pontul. Collet rămăsese mut. "Ce era în capul femeii ăleia?" Avea Fache într-adevăr dovezi că Sophie Neveu se amestecase într-una dintre operaÈ›iunile DCPJ? Pe lîngă faptul că avea să fie concediată, o aÈ™tepta È™i închisoarea. ― Dar, căpitane... Atunci, unde e Langdon acum? ― S-a declanÈ™at între timp vreuna dintre alarmele de incendiu? ― Nu. ― Și nimeni n-a ieÈ™it pe sub grilajul Marii Galerii? ― Nimeni. Am postat acolo un ofiÈ›er din echipa de securitate a Luvrului. Exact aÈ™a cum aÈ›i cerut. ― Bine, înseamnă că Langdon se află încă în Marea Galerie. ― ÃŽnăuntru? Dar ce naiba face acolo? ― OfiÈ›erul acela este înarmat? ― Da, domnule. Este un ofiÈ›er superior. ― Trimite-l înăuntru. Oamenii mei nu pot reveni la obiectiv mai devreme de cîteva minute È™i nu vreau ca Langdon să iasă între timp. Și, adaugă Fache după o scurtă pauză, spune-i ofiÈ›erului că agentul Neveu este probabil înăuntru, împreună cu americanul. ― Credeam că agentul Neveu a plecat. ― Ai văzut-o dumneata plecînd? ― Nu, domnule, însă... ― Ei bine, nimeni n-a văzut-o ieÈ™ind. Toată lumea a vazut-o doar cînd a intrat. Collet era uluit de îndrăzneala tinerei. "Să fie încă aici, în muzeu?" ― Ocupă-te! ordona căpitanul. Vreau să-i am pe Langdon È™i pe Neveu în bătaia puÈ™tii cînd mă întorc. Cînd camionul demară, Bezu Fache își adună oamenii. Robert Langdon se dovedise un os greu de ros în seara asta È™i, dacă îl ajuta Sophie Neveu, avea să fie, probabil, mult mai greu de prins decît își închipuise el. Și căpitanul nu voia să riÈ™te sub nici o formă. Pentru mai multă siguranță, își împărÈ›i echipa în două È™i îi trimise pe primii înapoi la Luvru; ceilalÈ›i oameni urmau să supravegheze singurul loc din Paris în care americanul ar fi putut găsi adăpost. 28 ÃŽn Salle des Etats, Langdon privea uluit cele È™ase cuvinte ce licăreau pe caseta de plexiglas. Textul părea să plutească în aer È™i arunca o umbră tremurată pe chipul enigmatic al Mona Lisei. ― Le Prieuré, È™opti Langdon. Asta demonstrează că bunicul tău era membru al ordinului! Sophie îl privi nedumerită: ― Vrei sa spui că înÈ›elegi fraza asta? ― E perfectă, încuviință el. Afirmă în mod clar unul dintre principiile fundamentale ale frăției! Deloc lămurită, Sophie studie mesajul ce licărea pe chipul Giocondei: "SO DARK THE CON OF MAN!" "ATÃŽT DE NEGRU RENGHIUL PENTRU OM!" ― TradiÈ›ia venerării divinității feminine, continuă Langdon, se bazează pe credinÈ›a că primii capi ai Bisericii CreÈ™tine au jucat un renghi omenirii, răspîndind minciuni care defăimau latura feminină, înclinînd balanÈ›a în favoarea celei masculine. Sophie rămase tăcută, fără să-È™i ia ochii de la mesajul scris. ― Confreria crede că împăratul Constantin cel Mare È™i succesorii săi au convertit omenirea de la organizarea matriarhală la creÈ™tinismul patriarhal, prin intermediul unei propagande care devaloriza sacrul feminin È™i elimina pentru totdeauna divinitatea feminină din religia modernă. ÃŽndoiala persista încă pe chipul lui Sophie. ― Bunicul m-a îndrumat aici, spre aceste cuvinte. Sînt sigură că a încercat să-mi spună mai mult decît atît! Profesorul înÈ›elese la ce se referea. "Crede că È™i acesta e tot un cod!" Dacă exista un înÈ›eles ascuns în mesajul lui Saunière, Langdon nu s-ar fi putut pronunÈ›a deocamdată; mintea lui încă se chinuia să pătrundă sensul evident al cuvintelor. "«Atît de negru renghiul pentru om»! Negru, într-adevăr." Nimeni nu nega uriaÈ™ele efecte benefice ale religiei asupra lumii moderne, însă istoria violentă È™i plină de falsitate a Bisericii nu putea fi trecută cu vederea. Campania ei brutală de "reeducare" a credinÈ›elor păgîne, feministe, se întinsese pe durata a trei secole È™i folosise metode pe cît de originale, pe atît de cumplite. InchiziÈ›ia Catolică publicase cea mai sîngeroasă carte din istoria omenirii. Malleus Maleficarum ― sau Barosul vrăjitoarelor ― îi îndoctrinase pe oameni ideea "pericolului reprezentat de femeile liber-cugetătoare" È™i instruise clerul cu privire la cele mai eficiente metode de a le identifica, tortura È™i distruge. ÃŽn categoria "vrăjitoarelor", Biserica includea toate femeile învățate, preotesele, È›igăncile, misticele, iubitoarele naturii, tămăduitoarele È™i, în general, orice femeie "suspect de interesată de natură". MoaÈ™ele erau È™i ele ucise din cauza practicilor lor eretice, pentru că își foloseau cunoÈ™tinÈ›ele medicale pentru a uÈ™ura durerile naÈ™terii ― o suferință, susÈ›ineau reprezentanÈ›ii Bisericii, care nu era altceva decît binemeritata pedeapsă a lui Dumnezeu pentru îndrăzneala Evei de a gusta din Mărul CunoaÈ™terii, făcîndu-se astfel vinovată de păcatul originar. ÃŽn decursul celor trei sute de ani de vînătoare a vrăjitoarelor, Biserica arsese pe rug cinci milioane de femei. Iar propaganda È™i vărsarea de sînge își arătaseră roadele. Lumea de azi era o dovadă vie a acestui fapt. Odinioară considerate un element esenÈ›ial al iluminării spirituale, femeile fuseseră alungate din temple. Nu existau femei rabin, preotese catolice sau clerice musulmane. Practica, pe vremuri, sacră numită Hieros Gamos ― uniunea sexuală sacră dintre bărbat È™i femeie, prin care cei doi deveneau un tot spiritual ― fusese defăimată, considerată un act profan, ruÈ™inos. CredincioÈ™ii care înainte simÈ›eau nevoia comuniunii cu corespondentul lor feminin pentru a deveni una cu Dumnezeu își reprimau acum impulsurile sexuale fireÈ™ti È™i le considerau lucrarea diavolului, săvîrÈ™ită în colaborare cu unealta favorită a acestuia... femeia. Nici măcar asocierea femininului cu partea stîngă a trupului nu a scăpat de ponegrire. ÃŽn FranÈ›a È™i Italia, cuvintele pentru "stînga" ― gauche È™i respectiv sinistra ― au căpătat semnificaÈ›ii profund negative, în vreme ce reciprocele lor de dreapta amintesc de dreptate, drept È™i dexteritate. Chiar È™i astăzi, miÈ™cările politice radicale sînt considerate de stînga, gafele È™i greÈ™elile sînt numite stîngăcii, iar tot ce e malefic este È™i sinistru. Vremurile divinității feminine au apus de mult. Zarurile au fost aruncate. Pămîntul-Mamă devenise o lume a bărbaÈ›ilor, iar zeii distrugerii È™i ai războiului își luau ce li se cuvenea. Jumătatea masculină se dezlănÈ›uise timp de două mii de ani, neînfrînată de perechea ei feminină. StăreÈ›ia din Sion considera că aceasta anihilare a sacrului feminin din viaÈ›a modernă este vinovată pentru ceea ce indienii Hopi din America de Nord numesc koyanisquatsi ― "viață dezechilibrată", adică situaÈ›ia instabilă din lumea de azi, marcată de conflicte permanente, alimentate de un exces de testosteron, de o pletoră de grupuri misogine È™i o lipsă sporită de respect față de Pămîntul-Mamă. ― Robert! răsună È™oapta intensă a lui Sophie, care-l trezi din reverie. Vine cineva! Pe culoar se auzeau paÈ™i care se apropiau. ― Aici! Sophie stinse lanterna È™i fu înghiÈ›ită de întuneric. Pentru o clipă, Langdon încremeni, cînd se pomeni singur în beznă. "Aici... unde?" Imediat însă începu să desluÈ™ească silueta ei care alerga spre mijlocul încăperii È™i apoi se ascunse după canapeaua octogonală. Se pregătea să-i urmeze exemplul, cînd o voce bubui în prag, înghețîndu-l: ― Arrêtez! Unul dintre agenÈ›ii de pază ai Luvrului se apropia cu revolverul îndreptat spre pieptul lui. Instinctiv, profesorul ridică mîinile: ― Couchez-vous! "La pămînt!" ÃŽntr-o frîntură de secunda, se trînti la podea cu faÈ›a în jos. Paznicul se repezi la el È™i-i depărtă picioarele, lovindu-l cu bocancul. ― Mauvaise idée, monsieur Langdon, îi spuse, apăsîndu-i È›eava pistolului în ceafă. Mauvaise idée! ÃŽntins pe burtă, cu braÈ›ele È™i picioarele rășchirate pe parchet, Langdon nu găsi tocmai amuzantă ironia poziÈ›iei sale. "Omul Vitruvian", murmură ca pentru sine. "Doar că eu stau cu faÈ›a în jos." 29 ÃŽn Biserica Saint-Sulpice, Silas luă sfeÈ™nicul greu de fier de la altar È™i se apropie cu el de obelisc; îl putea folosi cu succes în chip de berbece. Localiză din nou dala de marmură care sunase a gol, dar își dădu seama că n-o va putea desprinde de la locul ei fără zgomot. Fier pe marmura. Ecoul s-ar propaga pînă în centrul cupolei! Daca l-ar auzi călugăriÈ›a? Probabil că deja adormise, dar Silas nu voia să riÈ™te. Căută ceva din pînză pentru a înfășura metalul, nu găsi decît acoperâmîntul de in al altarului, pe care nu avea de gînd să-1 rupă, oricum. "Sutana mea", găsi el soluÈ›ia. Știindu-se singur în biserică, dezlegă baierele È™i își scoase veÈ™mîntul larg È™i lung. Icni uÈ™or cînd fibrele de lînă se dezlipiră cu greu de rănile lui proaspete de pe spate. Rămas numai cu fîșia de pînză din jurul È™alelor, înfășură sutana pe capătul sfeÈ™nicului È™i, È›intind în mijlocul dalei de marmură, lovi cu putere. Un bubuit înfundat. Piatra nu cedă. Lovi încă o dată. AcelaÈ™i bubuit îndepărtat se auzi, de această dată însoÈ›it însă de un trosnet uÈ™or. La a treia lovitură, dala se sparse în sfîrÈ™it È™i bucățile de marmură căzură în golul de dedesubt. "Un compartiment!" ÃŽndepărtă grăbit resturile sfărîmate È™i privi înăuntru. Sîngele îi zvîcnea cu frenezie în vene cînd îngenunche în faÈ›a niÈ™ei. ÃŽntinzîndu-È™i braÈ›ul alburiu, începu să pipăie prin interior. La început nu simÈ›i nimic. Pardoseala compartimentului era goală È™i netedă. Dar, înfundîndu-È™i braÈ›ul mai mult, pînă sub nivelul benzii de alamă, atinse ceva. Un fel de placă groasă, din piatră. Prinzînd-o cu degetele, o scoase cu grijă afară. Apoi se aÈ™eză lîngă deschidere È™i examină tăbliÈ›a ― o mică lespede cu margini neregulate, pe care erau gravate cîteva cuvinte. Pentru o clipă, avu impresia că este un fel de Moise al timpurilor moderne. Textul îl surprinse. Se aÈ™teptase să găsească pe cheia de boltă o hartă sau niÈ™te instrucÈ›iuni complicate, poate chiar cifrate. Pe tăbliÈ›a aceasta însă, se afla o inscripÈ›ie cît se poate de laconică: "Iov XXXVIII, 11" "Un verset din... Biblie?" Simplitatea diavolească a indiciului era uluitoare. Ascunzătoarea tainică a ceea ce căutau ei era încifrată într-un verset din Biblie?! Frăția nu se dăduse în lături de la nimic pentru a-È™i bate joc de cei drept-credincioÈ™i! "Iov. Capitolul treizeci È™i opt. Versetul unsprezece." DeÈ™i nu-È™i amintea pe dinafară versetul, È™tia că întreaga Carte a lui Iov se referea la istoria unui om a cărui credință în Dumnezeu supravieÈ›uise unor încercări grele È™i repetate. "Se potriveÈ™te", își spuse, aproape incapabil să-È™i mai stăpînească nerăbdarea. Privind peste umăr, de-a lungul strălucitoarei Linii a Rozei, nu-È™i putu reÈ›ine un zîmbet. Chiar în mijlocul altarului, sprijinită pe un suport auriu È™i deschisă pe la mijloc, se afla o uriașă Biblie, legată în piele. Sus, în balcon, sora Sandrine tremura. Cu doar cîteva clipe în urmă voise să fugă È™i să-È™i ducă la îndeplinire ordinele pe care le primise de mult, cînd, pe neaÈ™teptate, omul din biserică își scosese sutana. Văzîndu-i pielea albicioasă ca de alabastru, abia își putuse înăbuÈ™i un strigăt de surprindere È™i oroare. Spinarea lată a omului era dungată de tăieturi lungi, sîngerii. Chiar È™i de la distanÈ›a aceea, își dădea seama că rănile erau proaspete. "Omul acesta a fost biciuit fără milă!" Iar din coapsa lui, prinsa în cilice, încă mai picura sînge. "Ce fel de Dumnezeu ar vrea ca un trup să fie pedepsit într-un asemenea hal?!" Sora Sandrine n-ar fi putut înÈ›elege niciodată rostul ritualurilor pe care le practicau membrii Opus Dei. ÃŽnsă nu aceasta era cea mai mare grijă a ei acum. "Opus Dei caută cheia de boltă." Cum aflaseră despre ea, femeia nu-È™i putea da seama È™i, oricum, nu avea vreme să se gîndească la asta acum. Călugărul își îmbrăcă din nou sutana È™i, strîngîndu-È™i la piept preÈ›iosul său trofeu, se apropie de altar. Fără cel mai mic zgomot, sora Sandrine ieÈ™i din balcon È™i se îndreptă în fugă spre camera ei. ÃŽngenunche pe podea È™i începu să pipăie pe sub patul mare din lemn È™i găsi plicul sigilat pe care îl ascunsese acolo cu ani în urmă. ÃŽl rupse cu miÈ™cări înfrigurate. ÃŽnăuntru se aflau patru numere de telefon din Paris. Tremurînd, începu să formeze. ÃŽn biserică, Silas aÈ™eză tăbliÈ›a de piatră pe altar È™i se întinse după Biblie. Degetele lui albe erau foarte transpirate, lipicioase. Frunzări Vechiul Testament È™i ajunse la "Cartea lui Iov". Capitolul treizeci È™i opt. Căută versetul unsprezece, încercînd să anticipeze cuvintele pe care avea să le citească. "Ele ne vor arăta calea!" Găsi rîndul dorit. Erau numai È™apte cuvinte. Nedumerit, le mai giti o dată, È™i încă o dată, cu strania impresie că, totuÈ™i, ceva era greÈ™it. Cumplit de greÈ™it. Versetul era clar: "PÃŽNà AICI VEI AJUNGE ȘI NICIDECUM MAI DEPARTE." 30 OfiÈ›erul de pază Claude Grouard tremura de furie aÈ›intindu-È™i arma spre ceafa prizonierului său care era întins pe podea în faÈ›a Mona Lisei'. "Ticălosul ăsta l-a ucis pe Jacques Saunière!" Custodele îi fusese ca un tată mult-iubit lui È™i colegilor săi. Acum, Grouard nu voia nimic mai mult decît să apese pe trăgaci È™i să înfigă un glonÈ› în spinarea lui Robert Langdon. ÃŽn calitatea lui de ofiÈ›er superior, era unul dintre puÈ›inii paznici care purtau asupra lor o armă încărcată. TotuÈ™i, se mai liniÈ™ti la gîndul că uciderea prizonierului ar fi o soartă mult prea blîndă în comparaÈ›ie cu ce îi pregătea Bezu Fache È™i sistemul penitenciar francez. Grouard își desprinse de la brîu staÈ›ia de emisie-recepÈ›ie È™i încercă să-È™i contacteze colegii pentru a cere întăriri, dar în receptor nu se auzeau decît pîrîituri. Sistemele de securitate electronică din această încăpere afectau de fiecare dată comunicările radio. "Trebuie să mă apropii mai mult de ușă." Fără a-È™i coborî arma, începu să se dea încet înapoi. La al treilea pas însă, încremeni. "Ce dracului mai e È™i asta?!" Un miraj inexplicabil se înfăptui undeva, aproape de mijlocul încăperii. O siluetă. Mai era cineva în camera? O femeie se miÈ™ca în întuneric, înaintînd repede spre peretele opus. ÃŽn faÈ›a ei, un fascicul de lumina purpurie se legăna pe podea înainte È™i înapoi, de parcă femeia ar fi căutat ceva folosind o lanterna colorată. ― Qui est là ? strigă Grouard, simÈ›ind pentru a doua oară în ultimele treizeci de secunde cum un val de adrenalina îi năvăleÈ™te în vene. Brusc, nu mai È™tia încotro să-È™i îndrepte arma sau în ce direcÈ›ie s-o apuce. ― PTS, replică o voce feminina calmă. "Police Technique et Scientifique?! Credeam că toÈ›i agenÈ›ii au plecat!" Era lac de sudoare. Acum își dădu seama că fasciculul purpuriu venea de la o lanternă cu lumină ultravioletă, obiÈ™nuită în dotarea echipelor PTS; totuÈ™i, nu înÈ›elegea ce caută DCPJ în sala aceasta. ― Votre nom! ceru el, convins că era ceva în neregulă la mijloc. Répondez! ― C'est moi, Sophie Neveu! Undeva, în mintea lui Grouard se aprinse un beculeÈ›. "Sophie Neveu'?" AÈ™a o chema pe nepoata lui Saunière, parcă. ObiÈ™nuia adesea să vină pe aici în copilărie, dar asta fusese cîndva, demult. "Nu se poate să fie ea!" Și chiar dacă ar fi fost Sophie Neveu, putea avea oare încredere în ea? Grouard auzise despre ruptura survenită între custode È™i nepoata lui. ― Știi cine sînt, adăugă femeia. Și nu Robert Langdon este cel care l-a ucis pe bunicul meu. Crede-mă! OfiÈ›erul nu avea însă de gînd s-o creadă pe cuvînt. "Am nevoie de întăriri." ÃŽncercă din nou să ia legătura, dar degeaba. Se afla încă la vreo douăzeci de metri de ușă È™i, cu arma aÈ›intită spre american, începu din nou să se îndrepte spre ieÈ™ire. ÃŽn faÈ›a lui, Sophie Neveu ridică lanterna spre un tablou de mari dimensiuni aflat pe zidul din faÈ›a Mona Lisei. Pricepînd despre ce pictură era vorba, Grouard sughiță surprins. "Ce Dumnezeu face femeia aia acolo?!" ÃŽn celălalt capăt al sălii, Sophie simÈ›ea cum broboane de sudoare îi scăldau fruntea. Langdon încă era întins pe podea. "Rezistă, Robert! Sînt aproape gata!" Știind că paznicul n-ar trage nici în el È™i nici în ea, își îndreptă întreaga atenÈ›ie spre ceea ce căuta, studiind zona adiacentă unui tablou anume ― un alt da Vinci. Dar în lumina ultravioletă a lanternei nu zări nimic deosebit. Nici pe perete, nici pe podea È™i nici pe respectiva pînză. "Dar trebuie să fie ceva aici!" Era sigură ca descifrase corect intenÈ›iile bunicului ei. "Ce altceva ar fi putut să-mi sugereze?" Capodopera pe care o cerceta acum era o pînză înaltă de un metru È™i jumătate. Da Vinci îi înfățiÈ™ase aici pe Fecioara Maria, aÈ™ezată într-o poziÈ›ie aparent incomodă, împreună cu pruncul Iisus, pe Ioan Botezătorul È™i pe îngerul Uriel care stătea pe un vîrf de stîncă. Cînd era mică, ori de cîte ori trecea prin faÈ›a Mona Lisei, bunicul profita de ocazie pentru a o atrage È™i spre aceasta pictură. "Grand-père, aici sînt! Dar nu înÈ›eleg!" ÃŽn spate, îl auzea pe Grouard încercînd să comunice prin staÈ›ie cu colegii săi. "GîndeÈ™te!" ÃŽi reveni în minte mesajul scris pe caseta protectoare a Giocondei: "Atît de negru renghiul pentru om!" Tabloul pe care îl privea acum nu era apărat de o caseta din sticlă pe care să poată fi scris un mesaj È™i Sophie È™tia că bunicul ei n-ar fi distrus niciodată o operă de artă scriind direct pe pînză. "Cel puÈ›in, nu pe faÈ›a pînzei." Brusc, privirea îi zbură spre cablurile ce atîrnau din plafon È™i îl susÈ›ineau. "Asta să fie oare?" ÃŽÈ™i puse mîinile pe marginea stîngă a ramei È™i începu să o tragă spre ea. Pictura era de mari dimensiuni È™i apărătoarea din spate se îndoi. Sophie își strecură capul È™i umerii între tablou È™i perete. Ridică lanterna È™i cercetă dosul pînzei. ÃŽn cîteva secunde, își dădu seama că sperase în van. Nu era scris nimic acolo. Nici un text cu litere purpurii; doar spatele maroniu al unei pînze vechi, care... "Stai puÈ›in!" Ca o părere, zări o slabă lucire metalică aproape de marginea de jos a armăturii ramei. Obiectul era mic, îndesat pe jumătate în spaÈ›iul dintre pînză È™i ramă. Un lanÈ› de aur strălucitor atîrna. Uluită, Sophie își dădu seama că lanÈ›ul era prins de o cheie aurie, pe care o cunoÈ™tea de undeva. Capul lat È™i ornat al cheii avea forma unei cruci cu braÈ›ele egale È™i înfățiÈ™a un simbol pe care nu-l mai văzuse de la vîrsta de nouă ani: o floare de crin È™i iniÈ›ialele P.S. Dintr-o dată, vocea bunicului îi È™optea parcă din nou la ureche: "Cînd va veni vremea, cheia va fi a ta." Un nod dureros i se urcă în gît cînd realiza că, de dincolo de moarte, bătrînul își respectase promisiunea. "Cheia aceasta deschide o cutie în care păstrez multe secrete." Acum înÈ›elegea: întregul joc de-a enigmele din seara asta avusese drept unic scop găsirea acestei chei. Jacques Saunière o avusese asupra lui cînd fusese ucis È™i, probabil pentru a nu ajunge în mîinile poliÈ›iei, o ascunsese după tablou, după care născocise o veritabilă "vînătoare de comori", asigurîndu-se astfel că n-o va găsi altcineva decît ea. ― Au secours! răsună deodată vocea paznicului. "Ajutor!" Sophie smulse cheia È™i o puse în buzunarul jachetei, alături de lanterna cu lumină ultravioletă. Din spatele pînzei, văzu că paznicul încerca încă disperat să ia legătura cu cineva prin staÈ›ia de emisie-recepÈ›ie. Și acum se îndrepta cu spatele înapoi spre ușă, cu pistolul spre ceafa lui Langdon. ― Au secours! urlă din nou în aparat. Alte pîrîituri. "Nu poate transmite", își dădu ea seama, amintindu-È™i cum turiÈ™tii se înfuriau adesea cînd încercau să-È™i sune rudele È™i să se laude că îi sună chiar din faÈ›a Mona Lisei. Echipamentele complexe de supraveghere electronică făceau imposibil orice apel din sală. Grouard ajunsese aproape de prag, aÈ™a că Sophie trebuia să acÈ›ioneze imediat. Privi pînza de mari dimensiuni care aproape că o ascundea cu totul È™i își dădu seama că, pentru a doua oară în seara aceea, Leonardo da Vinci avea să-i dea o mînă de ajutor. "ÃŽncă trei sau patru metri", își spuse Grouard, făcîndu-È™i curaj, cînd vocea femeii răsună, reverberîndu-se în sala pustie: ― Arrêtez! Ou je la détruis! Paznicul privi spre ea È™i dînd să mai facă un pas, piciorul îi rămăsese suspendat în aer. ― Mon Dieu, non! Femeia ridicase tabloul de pe perete È™i-l proptise cu partea de jos pe podea, în faÈ›a ei. ÃŽnaltă de un metru È™i jumătate, pînza o acoperea aproape în totalitate. ÃŽn primul moment, Grouard se întrebă cum de nu se declanÈ™ase alarma, dar apoi își aminti că nu fusese încă repusă în funcÈ›iune. "Dar ce naiba face acolo?!" Cînd își dădu seama de acest lucru, îi îngheță sîngele în vine. Pînza începuse să se umfle în mijloc, iar siluetele fragile ― a Fecioarei, a Pruncului Iisus È™i a lui Ioan Botezătorul ― se distorsionau ciudat. ― Non! urlă Grouard privind cu groază cum nepreÈ›uita pînză se întinde. Femeia împingea cu genunchiul de partea cealaltă! ― NON! Paznicul se răsuci brusc, îndreptîndu-È™i arma spre ea, dar imediat își dădu seama că nu avea nici un rost. Pictura era doar o pînză subÈ›ire, dar absolut impenetrabilă ― o armură de È™ase milioane de dolari! "Nu pot să trag un glonÈ› printr-un da Vinci!" ― Lasă jos arma È™i staÈ›ia radio, îi ceru femeia, adresîndu-i-se cu calm în franceză; altfel distrug tabloul. Cred că È™tii ce ar crede bunicul meu despre asta. Grouard văzu cum i se face negru în faÈ›a ochilor: ― Te rog... nu! Aceea e Fecioara între stînci! Repede, dădu drumul pistolului È™i staÈ›iei, ridicîndu-È™i braÈ›ele deasupra capului: ― MulÈ›umesc, replică femeia. Acum să faci exact ce-È›i spun eu È™i totul va fi perfect! PuÈ›in mai tîrziu, Langdon fugea alături de Sophie pe scara de incendiu, spre parter. Nici unul nu rostise vreun cuvînt de cînd ieÈ™iseră din Salle des Etats, lăsîndu-l înăuntru pe paznicul înspăimîntat. Profesorul È›inea acum în mînă revolverul omului, dornic să scape cît mai repede de el; arma atîrna greu È™i-i părea un obiect străin, periculos. Coborînd cîte două trepte, Langdon se întreba dacă Sophie È™tia cît de valoroasă era pînza pe care ameninÈ›ase că o distruge. Pe de altă parte, alegerea ei părea ciudat de potrivită cu aventura din această noapte. La fel ca Mona Lisa, pictura pe care o smulsese de pe perete era celebră printre istoricii de artă pentru simbolismul ei păgîn ascuns. ― Þi-ai ales un ostatic preÈ›ios, îi spuse în vreme ce coborau. ― Fecioara între stînci. Dar n-am ales-o eu, ci bunicul. Mi-a lăsat ceva în spatele pînzei. Profesorul îi aruncă o privire uimită: ― Poftim?! Dar de unde ai È™tiut în dosul cărei picturi să cauÈ›i? De ce Fecioara între stînci? ― "Atît de negru renghiul pentru om", surîse ea triumfător. ÃŽn engleza ta ― È™i a bunicului meu ― So dark the con of man. Madonna of the Rocks. Nu m-am prins la primele două anagrame, Robert, dar nu era s-o ratez È™i pe a treia! 31 ― Sînt morÈ›i! bîigui sora Sandrine în receptor, lăsînd un mesaj pe robotul telefonic de la celălalt capăt al firului. Vă rog, răspundeÈ›i! Au murit cu toÈ›ii ! Primele apeluri la trei numere de telefon de pe lista ei se soldaseră cu rezultate catastrofale ― o văduvă isterizată, un poliÈ›ist la locul unei crime È™i un preot care încerca să consoleze o familie îndurerată. Toate cele trei persoane de contact erau moarte. Iar acum, sunase la cel de-al patrulea număr ― cel la care nu trebuia să telefoneze decît dacă primele trei nu puteau fi accesate ― îi răspunsese robotul. Textul înregistrat nu menÈ›iona nici un nume, ci doar îi cerea apelantului să lase un mesaj. ― Dala din pardoseală a fost spartă! spuse ea după ce se încheie mesajul. CeilalÈ›i trei sînt morÈ›i! Sora Sandrine nu cunoÈ™tea identitatea celor patru bărbaÈ›i pe care îi proteja, dar numerele de telefon pe care le ascunsese sub patul ei îi fuseseră încredinÈ›ate cu o singură È™i fermă condiÈ›ie: "Dacă dala aceea din pardoseală va fi vreodată spartă", îi explicase mesagerul nevăzut ― înseamnă că în eÈ™alonul superior s-a infiltrat cineva. Unul dintre noi a fost ameninÈ›at cu moartea, fiind nevoit să spună o minciună disperată. Sună la aceste numere. Să-i previi pe ceilalÈ›i. Nu ne trăda încrederea!" Era ca o alarmă tăcută. Perfectă în simplitatea ei. Ingeniozitatea planului o uluise atunci cînd aflase despre el. Dacă identitatea unuia dintre fraÈ›i era compromisă, acesta putea spune o minciună care ar fi pus în miÈ™care maÈ™inăria ce i-ar fi atenÈ›ionat pe toÈ›i ceilalÈ›i. ÃŽn noaptea asta însă, se părea că nu doar o singură identitate fusese compromisă. ― Vă rog, răspundeÈ›i, insistă ea, înspăimîntată. Unde sînteÈ›i?! ― ÃŽnchide telefonul, rosti o voce groasă din prag. ÃŽntorcîndu-se îngrozită, zări silueta masivă a călugărului. ÃŽn mînă È›inea sfeÈ™nicul greu din fier. Tremurînd, sora Sandrine puse receptorul în furcă. ― Sînt morÈ›i, exclamă călugărul. ToÈ›i patru. Și È™i-au bătut joc de mine! Spune-mi unde e cheia de boltă! ― Nu È™tiu! replică ea. AlÈ›ii păzesc acest secret. "AlÈ›ii care sînt acum morÈ›i!" Omul mai făcu cîțiva paÈ™i, cu degetele lui albe încleÈ™tate pe sfeÈ™nicul de fier: ― EÈ™ti o fiică a Bisericii È™i, cu toate astea, îi slujeÈ™ti pe ei?! ― Mesajul lui Iisus a fost unul singur È™i adevărat, îi răspunse călugăriÈ›a sfidător. Eu nu văd vreo urmă de-a Sa la Opus Dei! Un val de turbare explodă în ochii Albinosului. BraÈ›ul îi zvîcni înainte È™i sfeÈ™nicul vîjîi prin aer ca o bîtă. Sora Sandrine se prăbuÈ™i; ultimul ei gînd nu era altceva decît o sumbră presimÈ›ire. "ToÈ›i patru sînt morÈ›i. NepreÈ›uitul adevăr e pierdut pentru totdeauna." 32 Alarma declanÈ™ată la capătul vestic al Aripii Denon zburătăci porumbeii adormiÈ›i în Grădinile Tuileries, cînd Sophie È™i Langdon ieÈ™iră afară, în noaptea pariziană. ÃŽn vreme ce străbăteau piaÈ›a în fugă, spre maÈ™ina lui Sophie, profesorul auzea sirenele poliÈ›iei urlînd undeva, în depărtare. ― Cea de-acolo e, îi spuse Sophie, arătîndu-i o maÈ™inuță roÈ™ie cu numai două locuri, parcată într-o margine a pieÈ›ei. "Sper că glumeÈ™te!" Era cel mai mic automobil pe care-l văzuse el vreodată. ― Smart, îl lămuri ea. La o sută de kilometri consumă un litru. Abia avu timp să se arunce pe scaunul din dreapta, că Sophie È™i demară în trombă, trecînd peste o alee cu pietriÈ™. Urcă apoi pe trotuar, viră scurt È™i coborî din nou pe carosabil, intrînd pe sensul giratoriu, la Carrousel du Louvre. Pentru un moment, Sophie păru că are de gînd să taie giratoriul, trecînd peste bordura circulară din centru È™i peste spaÈ›iul verde pe care aceasta îl înconjura. ― Nu! strigă Langdon, È™tiind că bordurile aveau rolul de a ascunde periculoasa deschidere din centru ― La Pyramide Inversée ― piramida răsturnată pe care o văzuse mai devreme din interiorul muzeului; era suficient de largă pentru a înghiÈ›i maÈ™inuÈ›a lor cu totul. Din fericire, Sophie alese o altă rută È™i, trăgînd de volan spre dreapta, ieÈ™i din piaÈ›etă, viră spre stînga È™i porni cu toată viteza spre Rue de Rivoli. Sirenele maÈ™inilor de poliÈ›ie urlau È™i mai tare în urma lor, lumina farurilor fiind deja vizibilă în retrovizor. Motorul maÈ™inuÈ›ei protestă zgomotos cînd Sophie apăsă È™i mai mult pe acceleraÈ›ie. La cincizeci de metri în față, lumina semaforului deveni roÈ™ie. Sophie înjură încet, fără a ridica piciorul de pe pedală. Langdon simÈ›i cum i se urcă niÈ™te fiori pe È™ira spinării. ― Sophie...! ÃŽncetini puÈ›in, aruncă o privire fugară în stînga È™i-n dreapta, apoi coti la stînga, pe Rue de Rivoli. După încă o jumătate de kilometru, ajunseră într-o altă piaÈ›etă. Parcurseră È™i aici tot pe sensul giratoriu È™i intrară pe Champs-Elysées. Langdon se răsuci în scaun, privind în spate, spre Luvru. PoliÈ›ia nu părea a mai fi pe urmele lor; marea de lumini roÈ™ii È™i albastre se oprise la porÈ›ile muzeului. Ceva mai liniÈ™tit, în sfîrÈ™it, se întoarse cu faÈ›a spre parbriz: ― Mda, a fost interesant! Sophie nu părea să îl fi auzit. Conducea în continuare cu ochii aÈ›intiÈ›i, ignorînd elegantele vitrine ce mărgineau bulevardul ― un Fifth Avernue parizian, cum le plăcea americanilor să spună. Ambasada se afla la nici doi kilometri depărtare, aÈ™a că Langdon se cufundă liniÈ™tit în scaunul său. "Atît de negru renghiul pentru om!" Viteza de reacÈ›ie a lui Sophie fusese impresionantă. Fecioara între stînci. Sophie spusese că bunicul ei i-a lăsat ceva în spatele tabloului. "Un ultim mesaj, poate?" Ascunzătoarea fusese excelent aleasă, profesorul trebuia să recunoască acest lucru. Fecioara între stînci era o altă verigă perfectă în complexul È™ir de simboluri din această noapte ― de parcă Sauniere își reafirma la fiecare pas preferinÈ›a pentru latura întunecată È™i misterioasă a lui Leonardo da Vinci. Pictura îi fusese comandată artistului de o grupare numită "Confreria Imaculatei ConcepÈ›iuni", care avea nevoie de o pînza pentru un triptic de altar în Biserica San Francesco din Milano. Călugării îi precizaseră lui Leonardo dimensiunile exacte ale pînzei È™i tema dorită: Fecioara Maria, Pruncul Iisus, Ioan Botezătorul copil È™i îngerul Uriel în timp ce se adăposteau într-o peÈ™teră. DeÈ™i artistul le respectase dorinÈ›a întru totul, membrii grupării fuseseră oripilaÈ›i la vederea tabloului; pictura era presărată din plin cu detalii explozive È™i cîtuÈ™i de puÈ›in la locul lor. ÃŽnveÈ™mîntată în albastru, Fecioara Maria își È›inea braÈ›ul în jurul unui copil, probabil Pruncul Iisus. ÃŽn faÈ›a ei stătea Uriel, alături de alt copil ― Ioan Botezătorul, desigur. ÃŽn mod straniu însă, în locul obiÈ™nuitului scenariu în care Iisus îl binecuvîntează pe Ioan, în pictura lui da Vinci lucrurile păreau că se petrec invers... Iisus se pleca în faÈ›a autorității Botezătorului! Mai mult de-atît, Maria își È›inea o mînă deasupra lui Ioan, cu un gest evident amenințător ― degetele ei părînd gheara unui vultur gata să înhaÈ›e un cap invizibil. Dar elementele înfricoșătoare nu se opreau aici: chiar sub degetele Mariei, Uriel făcea la rîndul lui, un gest cu palma, de parcă ar fi retezat capul invizibil È›inut de mîna Fecioarei. StudenÈ›ii lui Langdon se amuzau totdeauna cînd aflau că da Vinci potolise în cele din urmă spiritele confreriei, pictînd o a doua versiune, mai "diluată" a Fecioarei între stînci, în care toate personajele aveau o atitudine cît se poate de ortodoxă. Această a doua versiune este expusă acum la Galeria NaÈ›ională din Londra, sub numele Fecioara între stînci, deÈ™i Langdon prefera în mod categoric straniul original de la Luvru. MaÈ™inuÈ›a continua să gonească pe Champs-Elysée, cînd profesorul întrebă: ― Tabloul. Ce era în spatele lui? Sophie nu-È™i luă privirea de la È™osea: ― Am să-È›i arăt cînd vom fi în siguranță, în ambasadă. ― Ai să-mi araÈ›i?! Þi-a lăsat un obiect concret? Ea schiță un gest afirmativ: ― Gravat cu o floare de crin È™i iniÈ›ialele P.S. Langdon nu-È™i putea crede urechilor. "Vom reuÈ™i", își spuse Sophie virînd la dreapta, trecînd în viteză pe lîngă luxosul Hôtel de Crillon È™i intrînd în zona reÈ™edinÈ›elor diplomatice din Paris. Ambasada se afla la vreun kilometru distanță. ÃŽn sfîrÈ™it, simÈ›ea È™i ea că poate respira normal. DeÈ™i atentă la drum, nu îi ieÈ™ea din minte cheia pe care o avea în buzunar È™i ziua în care zărise pentru prima dată capul în formă de cruce cu braÈ›ele egale, tija triunghiulară, crestăturile, simbolul floral È™i literele P.S. Cu toate că în decursul anilor abia dacă se mai gîndise din cînd în cînd la cheie, munca ei în cadrul serviciilor de spionaj o învățase multe lucruri despre securitate È™i acum structura deosebită a obiectului nu i se mai părea atît de stranie. "O matrice variabilă creată cu un instrument laser. Imposibil de duplicat." Neavînd dinÈ›ii clasici care să pună în miÈ™care un tambur rotitor, seria complexă de marcaje ale cheii era analizată în broască de un "ochi" electronic. Dacă acesta constata că indentaÈ›iile hexagonale erau corect dispuse, spaÈ›iate È™i orientate, broasca se descuia. Habar nu avea ce anume ar putea descuia cheia din buzunarul ei, dar bănuia că Robert îi va putea spune. La urma urmei, îi descrisese simbolul gravat înainte de a apuca să-l vadă. Capul în formă de cruce sugera că obiectul aparÈ›inea unei organizaÈ›ii creÈ™tine, dar Sophie nu cunoÈ™tea nici o biserică sau mînăstire care să aibă chei cu matriÈ›e variabile, create cu instrumente laser. Și în plus, bunicul meu nu fusese creÈ™tin... Avusese dovada cu zece ani în urmă. ÃŽn mod ironic, o altă cheie ― mult mai banală ― îi revelase adevărata fire a bunicului ei. Era o după-amiază caldă cînd aterizase la Aeroportul Charles de Gaulle È™i urcase într-un taxi pentru a ajunge repede acasă. "Grand-père va fi atît de surprins cînd mă va vedea!", își spusese ea pe drum. ÃŽntorcîndu-se de la colegiul din Anglia pentru vacanÈ›a de primăvară, cu cîteva zile mai devreme decît anunÈ›ase, abia aÈ™tepta să-l vadă È™i să-i povestească despre metodele de criptare pe care le studia. Cînd ajunsese la locuinÈ›a din Paris, bunicul nu era însă acasă. Dezamăgită, își dăduse seama că nu È™tia de sosirea ei, aÈ™a că, probabil, se afla încă la Luvru. "Dar e sîmbătă după-amiază!" Rareori bătrînul lucra È™i la sfîrÈ™it de săptămînă. Sîmbăta È™i duminica, de obicei... Surîzînd, alergase la garaj. Desigur, maÈ™ina nu era acolo, lui Jacques nu îi plăcea să conducă prin oraÈ™ È™i automobilul îl păstra pentru o singură destinaÈ›ie ― cabana din Normandia, la nord de Paris. După luni întregi petrecute în aglomeraÈ›ia londoneză, Sophie abia aÈ™tepta să simtă iar mirosul ierbii proaspete È™i să-È™i înceapă vacanÈ›a imediat. Nu se înserase încă atunci cînd hotărî să plece imediat È™i să-i facă bunicului o surpriză. ÃŽmprumutase o maÈ™ină de la o prietenă È™i pornise spre nord la lumina lunii, printre dealurile de lîngă Creully. Ajunsese puÈ›in după ora zece. Drumul de acces spre casă era lung de aproape doi kilometri È™i-l parcursese pînă pe la jumătate cînd începuse să zărească, printre copaci, vechea reÈ™edință ― un castel din piatră, înconjurat de o pădurice, pe coasta unui deal. Sophie se aÈ™teptase să-l găsească pe bătrîn dormind la ora asta, dar observase, încîntată, că toate luminile erau aprinse în casă. ÃŽncîntarea i se transformase în surprindere cînd, ajunsă în faÈ›a casei, văzuse că aleea era plină de maÈ™ini parcate ― Mercedes, BMW, Audi È™i un Rolls-Royce. Uimită, le privise o clipă È™i apoi izbucnise în rîs. "Bunul meu grand-père, omul retras È™i izolat!" După cum se vedea, Jacques Saunière nu era chiar atît de singuratic pe cît voia să pară. Era evident că dăduse o petrecere È™tiind-o pe ea la È™coală È™i, judecînd după automobile, printre invitaÈ›i se numărau unii dintre cei mai influenÈ›i oameni ai Parisului. Nerăbdătoare să-i facă o surpriză, alergase la uÈ™a din față. Dar era încuiată. Ciocănise. Nimeni nu îi răspunsese. Nedumerită, ocolise casa È™i încercase uÈ™a din spate. Și aceea era încuiată. Și iarăși nu-i răspunsese nimeni. NemaiÈ™tiind ce să creadă, rămăsese o clipă în prag să asculte. Nu se auzea decît vîntul rece din Normandia măturînd valea. Nici o muzică. Nici o voce. Nimic. Sophie înconjurase iarăși casa, se urcase pe o grămadă de lemne È™i privise pe fereastra închisă a sufrageriei. Ce se petrecea înăuntru nu avea parcă nici un sens. ― Nu e nimeni aici! Toate camerele de la parter erau pustii. "Unde să fie, oare, toată lumea?" Cu inima bătîndu-i nebuneÈ™te, fugise pînă la È™opronul de lemne È™i căutase cheia de rezervă pe care bunicul o păstra ascunsă sub cutia de vreascuri. Alergase apoi la uÈ™a din față È™i intrase. Panoul de control al sistemului de alarmă începuse să clipească roÈ™u ― semn că avea la dispoziÈ›ie zece secunde pentru a tasta codul de acces înainte ca alarma să se declanÈ™eze. "A conectat sistemul de alarmă în timpul unei petreceri?!" Formase imediat cifrele corecte È™i dezactivase sistemul. ÃŽn casă nu se afla însă nimeni. Nici la parter, nici la etaj. Coborînd din nou în camera de zi, rămăsese cîteva clipe în mijlocul încăperii pustii, întrebîndu-se ce s-o fi întîmplat. Și atunci, în liniÈ™tea din casă, auzise. Voci înfundate. Se părea că răzbat de undeva, de dedesubt. De unde anume ― nu-È™i putea da seama. ÃŽngenunchind, își lipise urechea de podea È™i ascultase. Da, vocile veneau în mod cert de undeva, de jos. Și păreau a cînta sau... a incanta ceva. I se făcuse frică. Fiindcă, mai bizar decît sunetele în sine era un alt lucru: casa nu avea subsol. "Cel puÈ›in, nu unul despre care să È™tiu eu." ÃŽntorcîndu-se È™i cercetînd încăperea, privirea îi căzuse pe singurul obiect care părea nelalocul lui ― o tapiserie Aubusson, preferata bunicului ei. De obicei, aceasta È™edea pe zidul dinspre răsărit, lîngă È™emineu, dar acum fusese trasă într-o parte, lăsînd să se vadă peretele. Se apropiase de ea È™i își dăduse seama că incantaÈ›iile se auzeau mai tare È™i, cu o uÈ™oară ezitare, își lipise urechea de lambriuri. Vocile erau mai clare acum. Oameni care psalmodiau... intonînd cuvinte pe care nu le putea distinge. "Dincolo de zid e un spaÈ›iu gol!" Pipăind marginile lambriurilor, găsise, în cele din urmă, un spaÈ›iu uÈ™or adîncit, discret. O ușă glisantă. Cu inima bătîndu-i frenetic în piept, își pusese degetele în adîncitură È™i trăsese. Peretele alunecase în lateral. Din întunericul ce domnea dincolo, glasurile se auzeau mai limpede. Sophie trecuse pragul È™i se pomenise pe o scară de piatră grosier finisată, care cobora spre subsol în formă de spirală. Venise aici de nenumărate ori, încă din copilărie, È™i habar n-avusese că există o asemenea scară! ÃŽn timp ce cobora, aerul devenea mai rece, iar vocile, mai clare. Distingea deja glasuri de bărbaÈ›i È™i de femei. Nu putea să vadă mare lucru, din cauza scării în formă de spirală, dar ultima treaptă era deja vizibilă. Dincolo de ea se zărea un petic de podea ― piatră iluminată de licăririle roÈ™ietice ale unui foc. Þinîndu-È™i respiraÈ›ia, coborîse ultimele trepte È™i se ghemuise la podea, pentru a privi. Abia după cîteva secunde mintea ei izbutise să înÈ›eleagă cele văzute. Se afla într-un fel de grotă ― o sală care părea să fie săpată direct în roca dealului. Singurele surse de lumină erau cele cîteva torÈ›e de pe pereÈ›i. ÃŽnconjuraÈ›i de pîlpîitul torÈ›elor, vreo treizeci de oameni formaseră un cerc în mijlocul încăperii. "Visez", își spusese în sinea ei. "E un vis. Ce altceva ar putea fi?" ToÈ›i cei din grotă purtau măști. Femeile erau înveÈ™mîntate în robe albe de mătase È™i purtau pantofi aurii. Aveau măști albe, iar în mîini È›ineau cîte un glob auriu. BărbaÈ›ii purtau tunici lungi, negre, iar măștile lor erau negre. Parcă erau piesele dintr-un grotesc joc de È™ah. ToÈ›i se legănau înainte È™i înapoi, îngînînd cuvinte neînÈ›elese, în semn de veneraÈ›ie față de ceva ce se afla pe podea, în mijlocul cercului... ceva ce Sophie nu putea distinge. IncantaÈ›ia răsuna din ce în ce mai tare. Și mai repede. Tunătoare deja. ParticipanÈ›ii făcuseră un pas înainte È™i îngenuncheaseră. ÃŽn clipa aceea, Sophie reuÈ™ise, în sfîrÈ™it, să vadă ce anume se afla în mijlocul lor. ÃŽmpleticindu-se cuprinsă de oroare, simÈ›ise cum imaginea i se întipăreÈ™te în minte pentru totdeauna, ca înfierată cu fierul roÈ™u. SimÈ›ise că i se face rău, se întorsese È™i o luase la fugă înapoi pe scări, sprijinindu-se cu mîinile de ziduri, închisese uÈ™a în urma ei, se repezise la maÈ™ină È™i pornise, stupefiată, spre Paris. ÃŽn seara aceea, cu toate convingerile ei de-o viață spulberate, dezamăgită È™i trădată, își împachetase toate lucrurile È™i plecase de acasă. Pe masa din sufragerie îi lăsase bunicului un bileÈ›el: "Am fost acolo. Nu încerca să iei legătura cu mine." Lîngă el pusese cheia de rezervă de la È™opronul casei de vacanță. ― Sophie! răsună vocea lui Langdon. OpreÈ™te! OpreÈ™te! Smulsă din amintiri, apăsă cu brutalitate frîna. ― Ce e? Ce s-a întîmplat? Langdon îi arătă cu degetul în susul străzii. Cînd văzu, simÈ›i cum sîngele îi îngheață în vene. La o sută de metri în față, intersecÈ›ia era blocată de două maÈ™ini ale poliÈ›iei parcate de-a latul carosabilului. "Au blocat bulevardul!" Profesorul oftă adînc: ― Prin urmare, nu ne putem apropia în seara asta de ambasadă. ÃŽn intersecÈ›ie, cei doi ofiÈ›eri de poliÈ›ie care aÈ™teptau lîngă maÈ™ini priveau acum în direcÈ›ia lor, probabil intrigaÈ›i de maÈ™inuÈ›a care oprise atît de brusc la o mică distanță de ei. "Bine, Sophie, întoarce cu grijă, foarte încet", își spuse. Intrînd în marÈ™arier, întoarse ca o profesionistă într-ale È™ofatului din trei miÈ™cări È™i porni înapoi. ÃŽn timp ce se îndepărtau, în urma lor izbucni imediat urletul sirenelor, însoÈ›it de scrîșnetul pneurilor. ÃŽnjurînd, Sophie călcă nervoasă pe acceleraÈ›ie. 33 Străbătînd în viteză cartierul rezidenÈ›ial al diplomaÈ›ilor, maÈ™ina lui Sophie se strecură printre ambasade È™i consulate, coti pe o străduță secundară È™i apoi viră scurt la dreapta, reintrînd pe Champs-Elysées. Langdon stătea alături încordat, întors în scaun È™i căutînd în urma lor vreun semn că ar fi urmăriÈ›i de poliÈ›ie. Dintr-o dată, își dori să nu fi fugit. "Nici n-am fugit eu", își aminti. Sophie hotărîse pentru el, cînd aruncase dispozitivul de localizare pe fereastră. Acum, fugind în direcÈ›ie opusă ambasadei, prin traficul lejer de pe Champs-Elysées, își dădu seama că È™ansele i se împuÈ›inaseră drastic. DeÈ™i maÈ™inile poliÈ›iei rămăseseră undeva în urmă, se cam îndoia că norocul lor va dura prea mult. La volan, Sophie duse mîna la buzunarul jachetei, scoase un mic obiect metalic È™i i-l întinse: ― Robert, ar trebui să te uiÈ›i puÈ›in la asta. E ceea ce mi-a lăsat bunicul ascuns după tabloul Fecioara între stînci. Incitat, profesorul luă obiectul È™i-l studie. Era greu, în formă de cruce, È™i la început crezu că e un pieu funerar ― o versiune miniaturală a unei coloane memoriale ce se înfigea în pămînt, la capul unui mormînt. Dar apoi observă că tija era în formă de prismă, avînd feÈ›e triunghiulare pe care se vedeau sute de mici hexagoane, dispuse aparent la întîmplare. ― Este o cheie cu matriță laser, îi explică Sophie. Hexagoanele acelea sînt citite în broască de un "ochi" electronic. "O cheie?" El, unul, nu mai văzuse niciodată ceva asemănător. ― Uită-te pe partea cealaltă. Cînd întoarse cheia, degetele îi încremeniră. Delicat gravate în mijlocul crucii, se vedeau o floare de crin stilizată È™i iniÈ›ialele P.S. ― Sophie! exclamă el. Este simbolul despre care îți povesteam! Sigla oficială a StăreÈ›iei din Sion. Ea încuviință: ― AÈ™a cum È›i-am spus, am văzut cheia asta cu mulÈ›i ani în urmă. Bunicul mi-a cerut să nu vorbesc niciodată despre ea. Profesorul încă nu-È™i putea lua ochii de la cheie. Obiectul de înaltă tehnologie È™i simbolismul lui de milenii se îmbinau într-o stranie armonie a vechiului cu noul. ― Cheia, mi-a mai spus el, deschide o cutie în care erau păstrate multe secrete. Langdon se înfioră închipuindu-È™i ce secrete putea avea un om ca Jacques Saunière. Ce anume să facă o străveche confrerie cu o cheie ultramodernă? Unicul scop al frăției era acela de a proteja un secret. Un secret cu o putere incredibilă. "Să existe, oare, vreo legătură între cheie È™i acel secret'?" Ideea era mai mult decît incitantă. ― Știi ce anume deschide? Sophie îl privi dezamăgită: ― Credeam că tu È™tii! Profesorul tăcu însă È™i studie în continuare cheia pe toate feÈ›ele. ― Pare a fi creÈ™tină, insistă Sophie. El însă nu era foarte sigur. Capul cheii nu avea forma obiÈ™nuită a crucii creÈ™tine, cu un braÈ› mai lung decît celălalt; eră, mai degrabă, o cruce pătrată ― cu braÈ›ele de lungime egală ― premergătoare creÈ™tinismului cu o mie cinci sute de ani. Această formă nu avea conotaÈ›iile crucificării, asociate crucii latine pe care romanii o foloseau ca instrument de tortură. Langdon se mira întotdeauna cînd își dădea seama cît de puÈ›ini creÈ™tini care se închinau în faÈ›a crucii cunoÈ™teau istoria violentă a simbolului, reflectată chiar în numele ei: cuvintele "cruce" È™i "crucifix" provin ambele din latinescul cruciare ― "a tortura". ― Sophie, tot ce-È›i pot spune este că, în general, crucile cu braÈ›e egale, ca aceasta, sînt considerate paÈ™nice. Structura pătrată nu permitea folosirea lor pentru crucificări, iar echilibrul dintre elementele orizontale È™i cele verticale amintesc de uniunea firească a masculinului cu femininul ― ceea ce le conferă un simbolism în armonie cu filozofia frăției. Ea îl privi încruntată: ― N-ai idee la ce foloseÈ™te, nu-i aÈ™a? ― Deloc. ― Bine, trebuie să ieÈ™im de pe bulevard, spuse ea privind în oglinda retrovizoare. Să găsim un loc retras, în care să ne gîndim ce anume ar putea să deschidă cheia asta. Gîndul lui Langdon zbura la camera lui confortabilă de la Ritz. Din păcate însă, hotelul nu mai constituia acum o opÈ›iune plauzibilă. ― Ce părere ai despre gazdele mele de la Universitatea Americană? ― Am fi o pradă uÈ™oară. Fache ar verifica imediat. ― Dar tu trebuie să cunoÈ™ti pe cineva. Doar locuieÈ™ti aici! ― PoliÈ›ia îmi va verifica apelurile telefonice È™i poÈ™ta electronica, va vorbi cu colegii mei... Toate cunoÈ™tinÈ›ele mele sînt compromise È™i nici la un hotel nu ne putem gîndi, fiindcă toate solicită acte de identitate. "Poate ca totuÈ™i aÈ™ fi procedat mai inteligent dacă l-aÈ™ fi lăsat pe Fache să mă aresteze." ― Hai să sunăm la ambasadă. Le voi explica situaÈ›ia È™i-i voi ruga să trimită pe cineva să ne întîlnim. ― Să ne întîlnim?! Sophie se întoarse spre el È™i-l privi de parcă înnebunise subit: Robert, visezi! Ambasada are jurisdicÈ›ie doar asupra propriului teritoriu. Dacă ar trimite pe cineva după noi, s-ar considera că ajută un fugar să scape de autoritățile franceze. N-o să vină nimeni. Că reuÈ™eÈ™ti să intri în ambasadă È™i să ceri azil temporar e un lucru, dar să le ceri să ia poziÈ›ie împotriva PoliÈ›iei È™i JustiÈ›iei Franceze în acÈ›iune e cu totul altceva. Sună acum la ambasadă È™i-È›i vor spune să nu mai complici situaÈ›ia È™i să te predai. Apoi îți vor promite că vor folosi toate mijloacele diplomatice pentru a-È›i asigura un proces echitabil. Cîți bani ai la tine? îl întrebă ea după o scurtă pauză. Profesorul se uită în portofel. ― O sută de dolari... cîțiva euro... De ce? ― CărÈ›i de credit ai? ― BineînÈ›eles! Nu-i răspunse, dar Langdon își dădu seama că tînăra se gîndeÈ™te la un plan. Drept în față, la capătul bulevardului, se înălÈ›a Arcul de Triumf ― tributul adus de Napoleon propriei străluciri militare ― înconjurat de cel mai mare sens giratoriu din FranÈ›a, o uriașă stea cu nouă braÈ›e. Sophie se uită din nou în oglinda retrovizoare. ― Am scăpat de poliÈ›ie deocamdată, dar nu vom rezista nici cinci minute, dacă nu schimbăm maÈ™ina. "Păi, să furăm una", propuse Langdon în sinea sa, "dacă tot ne-am făcut infractori." ― Și ce ai de gînd? MaÈ™inuÈ›a intră în giratoriu. ― Ai încredere în mine! Profesorul nu îi răspunse. ÃŽncrederea în ea nu se dovedise o alegere prea inteligentă pînă acum. Ridicîndu-È™i mîneca sacoului, privi ceasul de la încheietură ― un exemplar de colecÈ›ie cu un Mickey Mouse pe cadran, primit de la părinÈ›i cînd împlinise zece ani. DeÈ™i imaginea copilărească atrăgea adesea priviri curioase, Langdon nu-È™i cumpărase niciodată alt ceas; desenele animate ale lui Disney fuseseră primul lui contact cu magia formelor È™i a culorilor, iar în prezent Mickey îi amintea să-È™i păstreze mereu tinereÈ›ea sufletească. ÃŽn acea clipă, braÈ›ele È™oricelului erau întinse într-un unghi neobiÈ™nuit, indicînd o oră neverosimilă: 2.51 A.M. ― Interesant ceas, remarcă Sophie, în timp ce întoarse maÈ™ina în sens invers. ― E o poveste lungă, replică el, trăgîndu-È™i mîneca înapoi, peste încheietură. ― ÃŽmi închipui. ÃŽi zîmbi cu subînÈ›eles, ieÈ™i din sensul giratoriu È™i acceleră spre nord, îndepărtîndu-se de centru. Trecînd ca o săgeată prin două intersecÈ›ii cu semaforul verde, ajunse la o a treia È™i viră la dreapta, pe Boulevard Malesherbes. Lăsînd în urmă zona reÈ™edinÈ›elor diplomatice, pătrunseră într-un cartier mai întunecat. După o curbă la stînga, Langdon își dădu seama unde se aflau. Gara Saint-Lazare. ÃŽn față, terminalul de cale ferată, cu acoperiÈ™ul său din sticlă, semăna cu bizara corcitură între un hangar de avioane È™i o seră de legume. ÃŽn Europa, gările nu dorm niciodată; chiar È™i la această oră, vreo È™ase taxiuri aÈ™teptau în faÈ›a intrării principale. Vînzătorii ambulanÈ›i își împingeau cărucioarele cu sandviÈ™uri È™i apă minerală, în vreme ce grupuri de puÈ™tani cu rucsacuri în spinare ieÈ™eau în stradă frecîndu-se la ochi È™i privind în jur ca È™i cum ar fi încercat să-È™i amintească în ce oraÈ™ coborîseră. ÃŽn capătul străzi, doi poliÈ›iÈ™ti dădeau indicaÈ›ii unor turiÈ™ti rătăciÈ›i. Sophie își duse maÈ™inuÈ›a în spatele taxiurilor È™i parcă într-o zonă interzisă, deÈ™i era loc suficient pe partea cealaltă a străzii. ÃŽnainte ca Langdon s-o poată întreba ce are de gînd, ieÈ™i din maÈ™ină, alergă la taxiul din față È™i începu să discute cu È™oferul. Coborînd È™i el, profesorul o văzu înmînîndu-i acestuia un teanc gros de bancnote. Șoferul clătină din cap È™i, spre uimirea lui Langdon, demară fără ei. ― Ce s-a întîmplat? întrebă el cînd ajunse pe trotuar. Dar ea pornise deja spre intrarea în gară. ― Vino! Cumpărăm două bilete la primul tren care pleacă din Paris. Langdon alergă s-o ajungă din urmă. Aventura care începuse sub forma unui drum de nici doi kilometri pînă la Ambasada Americană se transformase acum într-o veritabilă evadare din Paris, iar lui îi plăcea din ce în ce mai puÈ›in. 34 Șoferul desemnat să-l ia pe Aringarosa de la Aeroportul InternaÈ›ional Leonardo da Vinci din Roma parcase lîngă bordură un Fiat mic, o marcă obiÈ™nuită. Episcopul își amintea de zilele în care Vaticanul folosea automobile mari, de lux, pe care se lăfăiau embleme È™i steguleÈ›e cu însemnele papalității. "Au apus vremurile acelea." MaÈ™inile Vaticanului erau acum mult mai puÈ›in ostentative È™i aproape totdeauna fără siglele specifice. Sfîntul Scaun pretindea că motivul era reducerea cheltuielilor È™i dirijarea fondurilor spre dioceze, dar Aringarosa bănuia că era, mai degrabă, o măsură de precauÈ›ie. Lumea înnebunise È™i în multe părÈ›i ale Europei a-È›i afiÈ™a iubirea față de Hristos era acelaÈ™i lucru cu a-È›i picta o È›intă pe capota maÈ™inii. Strîngîndu-È™i sutana în jurul corpului, episcopul urcă È™i se aÈ™eză pe bancheta din spate, pregătit pentru drumul lung ce-l aÈ™tepta pînă la Castelul Gandolfo ― acelaÈ™i drum pe care-l făcuse È™i cu cinci luni în urmă. "Călătoria de anul trecut la Roma, oftă el. Cea mai lungă noapte a vieÈ›ii mele." Acum cinci luni, primise de la Vatican un telefon prin care i se solicita prezenÈ›a imediată în Roma. Fără nici o explicaÈ›ie. "Biletele vă aÈ™teaptă la aeroport." Sfîntul Scaun se străduia din răsputeri să păstreze peste toate acÈ›iunile un văl de mister, chiar È™i pentru cele mai înalte feÈ›e bisericeÈ™ti. Aringarosa bănuise că era vorba doar despre dorinÈ›a papei È™i a altor oficiali de la Vatican de a se fotografia împreună È™i a-È™i trage pe turta lor puÈ›in din spuza recentului succes al Opus Dei ― finalizarea sediului central din New York. Revista Arhitectural Digest numise clădirea "un far luminos al catolicismului, integrat sublim în peisajul arhitectural modem", iar în ultima vreme Vaticanul părea a fi atras de tot ceea ce conÈ›inea cuvîntul "modern". Aringarosa nu avusese altă soluÈ›ie decît să accepte invitaÈ›ia, deÈ™i nu cu prea multă tragere de inimă. Nefiind un admirator al actualei administraÈ›ii papale ― la fel ca majoritatea clericilor conservatori ― episcopul urmărise cu îngrijorare crescîndă primul an de mandat al noului papă. De un liberalism fără precedent, SfinÈ›ia Sa urcase pe scaunul pontifical în urma unuia dintre cele mai neobiÈ™nuite È™i mai controversate conclavuri din istorie. Iar acum, în loc să arate umilinÈ›a È™i modestia cuvenite unei asemenea ascensiuni, Sfîntul Părinte se amestecase în absolut tot ce-i permitea poziÈ›ia sa de mai-mare al creÈ™tinătății. Atrăgînd o tulburătoare susÈ›inere liberală în sînul Colegiului Cardinalilor, papa declarase că misiunea sa pontificală era aceea de "reîntinerire a doctrinei Vaticanului È™i de adaptare a catolicismului la realitățile mileniului al treilea". Altfel spus, omul era suficient de arogant încît să-È™i închipuie că poate rescrie cu de la sine putere legile lăsate de Dumnezeu È™i să recîștige inimile celor care considerau că pretenÈ›iile adevăratei credinÈ›e catolice deveniseră inconfortabile în lumea de azi. Aringarosa își folosise întreaga influență politică ― substanÈ›ială, È›inînd seama de amploarea Opus Dei È™i a conturilor sale bancare ― pentru a-i convinge pe Suveranul Pontif È™i pe consilierii săi că îmblînzirea legilor Bisericii ar fi sinonimă nu doar cu laÈ™itatea È™i lipsa de credință, ci È™i cu o veritabilă sinucidere politică. Le reamintise că anterioara tentativă de schimbare a legilor divine se soldase cu efecte devastatoare: numărul enoriaÈ™ilor era, în prezent, cel mai scăzut din toate vremurile, donaÈ›iile aproape că dispăruseră È™i nu mai existau nici măcar suficienÈ›i preoÈ›i catolici. ― Oamenii au nevoie de organizare È™i de îndrumare din partea Bisericii, insistase Aringarosa, nu de răsfăț È™i indulgență! ÃŽn seara aceea, cu cinci luni în urmă, cînd Fiatul care-l luase de la aeroport demarase, episcopul constatase cu surprindere că nu se îndreptau spre Vatican, ci spre est, pe un drum sinuos de munte. ― Unde mergem? îl întrebase pe È™ofer. ― Spre Dealuruile Albei. La Castel Gandolfo. "La reÈ™edinÈ›a de vară a papei?" Aringarosa nu văzuse niciodată È™i nici nu È™i-ar fi dorit să vadă acest castel. Pe lîngă faptul că era casa de vacanță a Suveranului Pontif, fortăreaÈ›a din secolul al È™aisprezecelea găzduia Specula Vaticana ― "Observatorul Astronomic al Vaticanului", unul care avea în dotare o tehnologie de ultimă oră. Episcopului nu-i plăcuse niciodată străvechea tendință a Vaticanului de a se amesteca în problemele È™tiinÈ›ifice. Care era rostul încercărilor de a armoniza È™tiinÈ›a cu religia? Nici un om cu credință în Dumnezeu nu putea avea o activitate È™tiinÈ›ifică performantă, obiectivă. Și, pe de altă parte, religia nu avea nevoie de vreo confirmare concretă a credinÈ›elor sale. "Și totuÈ™i, iată-mă aici", își spusese el cînd în zare apăruse silueta masivă a castelului, profilată pe cerul cenuÈ™iu de noiembrie. Din È™osea, părea un uriaÈ™ monstru din piatră, gata de un salt sinucigaÈ™. CocoÈ›at la marginea unei stînci abrupte, castelul străjuia leagănul civilizaÈ›iei italiene ― valea în care clanurile Curiazi È™i Orazi se luptaseră cu mult înainte de fondarea Romei. Chiar È™i în lumina slabă a amurgului, fortăreaÈ›a era o priveliÈ™te deosebită ― un exemplu impresionant de arhitectură defensivă, stratificată, ce sublinia forÈ›a dramatică a amplasamentului său. Din păcate, Vaticanul compromisese aspectul clasic al castelului construind pe acoperiÈ™ul său două cupole de telescop uriaÈ™e, astfel că vechiul edificiu arăta acum ca un mîndru războinic cu două coifuri de tinichea. Cînd coborîse din maÈ™ină, un tînăr preot iezuit îi venise repede în întîmpinare: ― Bine aÈ›i venit, Eminență! Eu sînt părintele Mangano! Astronom. "Bravo È›ie", își spuse Aringarosa È™i își urmase gazda în holul de la intrarea castelului ― un spaÈ›iu larg-deschis decorat într-o ineptă combinaÈ›ie de artă renascentistă È™i imagini astronomice. Cînd urcă scara largă de marmură, episcopul văzuse indicatoare spre centre de conferință, biblioteci, săli de lectură È™i informaÈ›ii pentru turiÈ™ti. Era uimitor cum Vaticanul eÈ™ua în fiecare moment în încercarea de a le oferi enoriaÈ™ilor îndrumări spirituale coerente È™i stricte, dar găsea timp pentru a susÈ›ine seminarii de astrofizică în beneficiul turiÈ™tilor. ― Spune-mi, i se adresase Aringarosa tînărului preot, de cînd învață oul pe găină? Clericul îi aruncase o privire surprinsă: ― Mă scuzaÈ›i? Episcopul dăduse din mînă a lehamite, hotărît să nu se lase atras din nou în această dispută. "Vaticanul a înnebunit." Ca un părinte delăsător, căruia i se părea mai comod să accepte capriciile unui țînc răsfățat, decît să se menÈ›ină ferm pe poziÈ›ie È™i să-l înveÈ›e adevăratele valori, Biserica își cobora È™tacheta la fiecare pas, în încercarea de a se reinventa astfel încît să se adapteze la o civilizaÈ›ie dezrădăcinată. La ultimul etaj al castelului, culoarul larg, luxos mobilat, ducea spre o uriașă ușă dublă de stejar, pe care era prinsă o tăbliță de alamă: "BIBLIOTECA ASTRONOMICÃ". Aringarosa auzise că aici, în Biblioteca de Astronomie a Vaticanului, s-ar afla peste douăzeci È™i cinci de mii de volume, printre care opere rare ale lui Copernic, Galilei, Kepler, Newton È™i Secchi. Se spunea, de asemenea, că în această încăpere aveau loc întrunirile celor mai înalte oficialități ale Vaticanului ― întruniri care nu se doreau a fi organizate în Cetatea Sfîntă. Apropiindu-se de ușă, episcopul Aringarosa nu avea cum să È™tie veÈ™tile cutremurătoare pe care avea să le primească È™i nici crunta serie de evenimente ce urma. Abia o oră mai tîrziu, cînd ieÈ™ise împleticindu-se de la întrevedere, își dăduse seama de cumplitele implicaÈ›ii ale acestui drum. "De-acum în È™ase luni, Dumnezeu să ne ajute!" Acum, aÈ™ezat pe bancheta din spate a aceluiaÈ™i Fiat, Aringarosa își dădu seama că pumnii i se încleÈ™taseră numai la gîndul acelei prime întrevederi. DescleÈ™tîndu-È™i degetele, răsuflă adînc, încercînd să se relaxeze. "Totul va fi bine", își spuse, în vreme ce automobilul înainta pe drumul de munte. TotuÈ™i, È™i-ar fi dorit ca telefonul să-i sune. "De ce nu m-a sunat ÃŽnvățătorul? Silas ar trebui să aibă deja cheia de boltă." Străduindu-se să se liniÈ™tească, medită scurt asupra ametistului purpuriu ce-i orna inelul. Mîngîind cu degetele montura È™i faÈ›etele diamantelor, își aminti că inelul constituia simbolul unei puteri cu mult mai slabe decît cea pe care avea s-o obÈ›ină curînd. 35 ÃŽn interior, Saint-Lazare arăta la fel ca orice altă gară europeană ― o hardughie deschisă la un capăt, presărată cu obiÈ™nuiÈ›ii indivizi suspecÈ›i ― oameni fără adăpost, grupuri de liceeni moțăind pe rucsacuri sau butonîndu-È™i casetofoanele portabile È™i grupuri de hamali în albastru, fumînd È›igară de la È›igară. Sophie își ridica privirea spre uriaÈ™ul panou de informaÈ›ii. Rîndurile de litere È™i cifre se derulau rapid, actualizîndu-È™i datele. Cînd scrisul electronic se stabiliză, Langdon analiză opÈ›iunile. Pe prima linie scria: "LILLE ― RAPIDE ― 3.06." ― AÈ™ fi vrut să plece mai devreme, dar ne vom mulÈ›umi cu el. "Mai devreme?" Profesorul se uită din nou la ceas. Era 2.59. Trenul pleca în È™apte minute È™i ei încă nu-È™i cumpăraseră bilete. Sophie îl trase spre ghiÈ™eu È™i-i spuse: ― Ia două bilete È™i plăteÈ™te cu cartea de credit. ― Dar cartea de credit cred că va putea fi identificată de... ― Exact! Langdon hotărî să nu-È™i mai bată capul încercînd să afle ce avea Sohie Neveu de gînd. ÃŽntinzîndu-i funcÈ›ionarei cardul său Visa, cumpără două bilete spre Lille È™i i le întinse lui Sophie. IeÈ™iră apoi pe peron, exact cînd la megafon se anunÈ›a îmbarcarea pentru Lille. Șaisprezece linii porneau din gară È™i undeva, în dreapta, la linia trei, locomotiva trenului de Lille pufăia È™i È™uiera, fiind gata de plecare. Sophie îl prinse însă de braÈ› È™i-l trase în direcÈ›ia opusă, printr-o sală de aÈ™teptare goală, pe lîngă o cafenea care funcÈ›iona non-stop È™i, în cele din urmă, afară, printr-o ieÈ™ire laterală, pe o străduță întunecată. Un singur taxi aÈ™tepta lîngă ușă. Șoferul îi văzu È™i le făcu semn cu farurile. Sophie sări pe bancheta din spate, iar profesorul o urmă fără un cuvînt. Cînd maÈ™ina demară, tînăra scoase biletele de tren abia cumpărate È™i le rupse. Langdon suspină. "Șaptezeci de dolari inteligent cheltuiÈ›i!" Abia cînd taxiul se aÈ™ternu la drum întins pe Rue de Clichy, profesorul avu senzaÈ›ia că, în sfîrÈ™it, scăpaseră. Prin geamul portierei, spre dreapta, se vedea colina Montmartre È™i delicata cupolă a Bazilicii Sacré-Coeur. Brusc, prin dreptul lor trecu o maÈ™ină de poliÈ›ie cu sirena în funcÈ›iune, dar se îndepărtă în direcÈ›ia opusă. Instinctiv, amîndoi se ghemuiră pe banchetă. Sophie nu-i spusese È™oferului decît să meargă spre ieÈ™irea din oraÈ™ È™i, după buzele ei încleÈ™tate, profesorul își dădu seama că se gîndeÈ™te la următoarea etapă din plan. El începu să examineze din nou cheia în formă de cruce, apropiind-o ba de fereastră, ba de ochi, încercînd să găsească ceva, o indicaÈ›ie asupra locului în care fusese confecÈ›ionată. ÃŽn lumina intermitentă a becurilor de pe È™osea, nu zări însă nimic altceva decît simbolul floral È™i iniÈ›ialele. ― Nu are nici un sens, spuse el într-un tîrziu. ― Ce anume? ― Faptul că bunicul tău s-a ostenit atîta să-È›i lase o cheie cu care nu È™tii ce să faci. ― Sînt de acord cu tine. ― EÈ™ti sigură că nu mai era nimic scris pe spatele tabloului? ― Am căutat bine, peste tot. Asta e tot ceea ce am găsit. Cheia, vîrîtă între pînză È™i ramă. Am văzut simbolul, am ascuns cheia în buzunar È™i pe urmă am plecat. Langdon se încruntă, studiind acum capătul bont al tijei triunghiulare. Nimic. Mijindu-È™i ochii, examină È™i muchia capului. Nimic nici acolo. ― Cred că aceasta cheie a fost curățată recent. ― De ce? ― Miroase a alcool sanitar. ― Poftim? ― Miroase de parcă ar fi lustruită cu un lichid de curățat, îi explică el, ducînd cheia la nas. Miroase mai puternic pe partea cealaltă. Da, miroase a spirt, ca È™i cum ar fi fost spălată în... Dar se opri brusc. ― ÃŽn ce? insistă Sophie. Langdon îndreptă cheia spre lumină È™i privi suprafaÈ›a netedă a crucii. Pe alocuri părea că luceÈ™te... ca È™i cînd ar fi fost udă. ― Cît de bine te-ai uitat la cheie înainte de a o pune în buzunar? ― Poftim? Păi, nu prea bine. Mă grăbeam. ― Mai ai încă lanterna cu lumină neagră? Sophie își duse mîna la buzunar È™i-i întinse obiectul dorit. Langdon îl luă È™i îndreptă fasciculul spre capătul cheii. Metalul licări instantaneu. Era ceva scris acolo. Măzgălit în grabă, dar lizibil. ― Ei bine, spuse el surîzînd, cred că È™tiu de la ce vine mirosul de alcool. Sophie privea uluită literele roÈ™iatice de pe cheie: "24 Rue Haxo". "O adresă! Bunicul a scris o adresă!" ― Unde vine asta? întrebă Langdon. Habar nu avea. Aplecîndu-se spre bancheta din față, Sophie îl întrebă pe È™ofer: ― Connaissez-vous la Rue Haxo? Omul se gîndi o clipă È™i apoi făcu semn că da. Era pe lîngă terenul de tenis, la periferia Parisului. ― Cea mai scurtă rută pînă acolo, îi spuse È™oferul în franceză, după ce ea îi ceru să-i ducă la adresa respectivă, este prin Bois de Boulogne. Vă convine? Sophie se încruntă. Existau È™i trasee mai lejere, dar în noaptea asta n-avea să facă mofturi. ― Oui. "La naiba, ne permitem să-l È™ocăm pe bietul turist american!" Privind la rîndul ei cheia, Sophie se întrebă ce vor găsi oare la numărul 24 pe Rue Haxo. "O biserică? Vreun fel de cartier general al StăreÈ›iei?" Mintea îi fusese copleÈ™ită de cutremurătoarele imagini ale ritualului secret pe care-l surprinsese cu zece ani în urmă în subsolul castelului. ― Robert, am o mulÈ›ime de lucruri să-È›i spun! Se întrerupse însă È™i-l privi drept în ochi, apoi continuă: Dar mai întîi vreau să-mi spui tu tot ce È™tii despre această StăreÈ›ie din Sion. 36 Pe culoarul Marii Galerii, lîngă intrarea în Salle des Etats, Bezu Fache era exasperat în vreme ce ofiÈ›erul de pază Grouard îi explica de ce È™i cum îl dezarmaseră Sophie È™i Langdon. "De ce mama naibii n-ai tras prin tabloul ăla?!" ― Căpitane, strigă locotenentul Collet apropiindu-se de ei dinspre centrul de comanda. Căpitane, au localizat maÈ™ina agentului Neveu. ― A ajuns la ambasadă? ― Nu. La gara. A cumpărat două bilete. Trenul tocmai a plecat. Fache îi făcu semn lui Grouard să plece È™i-l conduse pe Collet într-o nișă apropiată, vorbindu-i în È™oaptă: ― Spre ce destinaÈ›ie? ― Lille. ― Probabil e un truc, oftă căpitanul, punînd la cale un plan în minte. Bine, anunță prima gară să oprească È™i să percheziÈ›ioneze trenul, pentru orice eventualitate. LăsaÈ›i maÈ™ina acolo unde e È™i pune oameni în civil în jurul ei, pentru cazul în care s-ar întoarce cumva s-o ia. Trimite o echipă să verifice străzile din jurul gării, în caz că au fugit pe jos. Există curse de autobuz de la gară? ― La această oră nu, domnule! Numai taxiuri! ― Bun! Interoghează-i pe È™oferi! Află dacă au văzut ceva. Apoi sună la dispeceratul firmei de taximetrie È™i transmite-le semnalmentele. Eu iau legătura cu Interpolul. Collet îl privi surprins. ― ÃŽi daÈ›i în urmărire? Fache regreta deja neplăcerile ce puteau decurge de aici, dar n-avea altă soluÈ›ie. "Strînge plasa repede È™i strînge-o bine." Prima oră era critică. Comportamentul fugarilor era previzibil în prima oră după evadare. ToÈ›i aveau nevoie de acelaÈ™i lucru. "Deplasare. Adăpost. Bani." "Sfînta Treime"! Interpolul avea puterea de a le anihila pe toate trei într-o fracÈ›iune de secundă. Expediind fotografiile lui Langdon È™i Sophie Neveu către toate firmele de transport, hotelurile È™i băncile din Paris, Interpolul nu le lăsa nici o opÈ›iune ― nici o modalitate de a părăsi oraÈ™ul, nici un loc în care să se poată ascunde È™i nici o È™ansă de a retrage lichidități fără a fi recunoscuÈ›i. De obicei, fugarii intrau în panică È™i făceau ceva prostesc. Furau o maÈ™ină. Jefuiau un magazin. Foloseau o carte de credit. Indiferent care ar fi fost greÈ™eala comisă, autoritățile aflau imediat È™i-i localizau. ― Numai pe Langdon, da? întrebă Collet. N-o daÈ›i în urmărire È™i pe Neveu. E agentul nostru. ― Ba fireÈ™te că o dau È™i pe ea în urmărire! La ce bun să fugim după Langdon dacă ea îi poate asigura totul nestingherită?! Am de gînd să contactez toate persoanele menÈ›ionate în dosarul ei ― prieteni, rude, cunoÈ™tinÈ›e, toÈ›i cei la care ar putea apela. Nu È™tiu ce-È™i închipuie că face, dar chestia asta o s-o coste mult mai mult decît amărîtă ei de slujbă! ― Eu ce fac, rămîn la telefon sau mă duc pe teren? ― Pe teren! Du-te la gară È™i coordonează echipa de acolo. Controlezi situaÈ›ia, dar nu faci o miÈ™care fără să-mi spui! ― Bine, domnule! Collet plecă în fugă. Fache mai rămase cîteva clipe în nișă. Se simÈ›ea înÈ›epenit, rigid. Pe fereastră se vedea piramida de sticlă care lucea, reflectată în bazinele fîntînilor arteziene. "Mi-au scăpat printre degete." Trebuia să se relaxeze. Chiar È™i un agent de teren cu experiență ar rezista cu greu presiunii exercitate de Interpol. "Dar... o femeie criptograf È™i un profesoraÈ™? ... Nici zorii nu-i vor mai apuca." 37 Zona împădurită Bois de Boulogne era numită în multe feluri, dar parizienii "cunoscători" îi spuneau adesea "Grădina desfătărilor". DeÈ™i suna ademenitor, denumirea avea mai degrabă o conotaÈ›ie amenințătoare. ToÈ›i cei care au văzut lugubrul tablou al lui Bosch cu acelaÈ™i nume înÈ›eleg de ce: la fel ca È™i pădurea, pictura este întunecată È™i contorsionată, un purgatoriu al smintiÈ›ilor È™i al idolatrilor. Noaptea, aleile È™erpuite ale parcului colcăie de trupuri gata să se vîndă, făpturi de lut dispuse să satisfacă fie È™i cele mai ascunse dorinÈ›e carnale ― bărbaÈ›i, femei È™i toată gama lor de perversiuni. ÃŽn vreme ce Langdon încerca să-È™i pună ordine în gînduri pentru a-i povesti lui Sophie despre Le Prieuré de Sion, taxiul intrase în parc È™i coti spre vest, pe aleile pietruite. ReuÈ™ea însă cu greu să se concentreze la vederea rezidenÈ›ilor nocturni ai păduricii, care-È™i etalau farmecele în lumina farurilor. Două adolescente cu pieptul gol îl săgetară cu priviri fierbinÈ›i. Dincolo de ele, un negru lucios cu un slip minuscul se răsuci, flexîndu-È™i fesele spre el. Alături, o blondă voluptuoasă își ridică fustiÈ›a mini, dezvăluind că era, de fapt, un blond. "Dumnezeule Sfinte!" Langdon își aÈ›inti ochii asupra propriilor pantofi È™i inspiră adînc de cîteva ori. ― Spune-mi despre StăreÈ›ia din Sion, îi ceru Sophie. Profesorul își înclină capul, incapabil să-È™i imagineze un fundal mai puÈ›in potrivit pentru legenda pe care avea să i-o povestească. Se întreba de unde să înceapă, fiindcă istoria frăției se întindea pe mai bine de un mileniu... o incredibilă urzeală de secrete, È™antaje È™i torturi barbare la îndemîna unui papă furios. ― Le Prieuré de Sion, începu el, a fost fondată în Ierusalim în 1099 de un duce francez, pe nume Godefroi de Bouillon, imediat după cucerirea cetății. Despre Godefroi se spunea că este deÈ›inătorul unui secret extrem de puternic, păstrat în sînul familiei sale încă de pe vremea lui Iisus. Temîndu-se că acest secret ar putea fi pierdut o dată cu moartea sa, Godefroi a fondat o confrerie secretă ― Le Prieuré de Sion ― È™i i-a încredinÈ›at misiunea de a-l păstra È™i apăra, transmițîndu-i de la o generaÈ›ie la alta. ÃŽn anii de fiinÈ›are în Ierusalim, confreria a aflat despre o serie de documente îngropate sub ruinele Templului lui Irod, care fusese construit peste cele ale Templului lui Solomon. Aceste documente, considerau membrii StăreÈ›iei, confirmau secretul lui Godefroi È™i conÈ›ineau informaÈ›ii atît de explozive, încît Biserica ar fi fost în stare de orice pentru a pune mîna pe ele. Sophie asculta atentă, însă cu un aer de uÈ™oară neîncredere. ― Confreria È™i-a jurat că, oricît de mult ar fi durat acest lucru, va dezgropa documentele de sub ruinele templului È™i le va apăra cu orice preÈ›, astfel încît adevărul să nu fie niciodată pierdut. Pentru a recupera documentele, au înfiinÈ›at o organizaÈ›ie armată, un grup de nouă cavaleri numit Ordinul Cavalerilor Săraci ai lui Hristos È™i ai Templului lui Solomon. Sînt mai bine cunoscuÈ›i sub numele de Cavalerii Templieri. Sophie îi aruncă o privire mirată. Langdon È™tia, din bogata sa experiență profesorală, că aproape toată lumea auzise de Cavalerii Templieri, cel puÈ›in în mod superficial. Pentru specialiÈ™ti, istoria templierilor era un amestec eterogen în care faptele reale, fantasmele È™i dezinformările se întrepătrundeau atît de strîns, încît discernerea adevărului devenise aproape imposibilă. ÃŽn ultima vreme, Langdon ezita chiar să mai amintească templierii în conferinÈ›ele sale, fiindcă întotdeauna întrebările publicului degenerau în teorii fantasmagorice ale conspiraÈ›iilor. ― Cu alte cuvinte, interveni Sophie, ordinul Cavalerilor Templieri a fost fondat de Le Prieuré de Sion pentru a recupera o serie de documente secrete? Eu credeam că rolul lor era acela de a apăra Þara Sfîntă. ― Multă lume crede acest lucru, în mod eronat. Protejarea pelerinilor era, de fapt, vălul în dosul căruia templierii își exercitau adevărata lor misiune. Obiectivul lor în Þara Sfîntă era dezgroparea documentelor de sub ruinele templului. ― Și pînă la urmă le-au dezgropat? ― Nimeni nu È™tie sigur, dar toÈ›i specialiÈ™tii au căzut de acord în privinÈ›a unui amănunt: cavalerii templieri au descoperit, într-adevăr, ceva acolo, în ruine... un secret datorită căruia au devenit mai bogaÈ›i È™i mai puternici decît È™i-ar fi putut închipui cineva. Și profesorul rezumă în cîteva cuvinte istoria Ordinului, aÈ™a cum era ea cunoscută È™i acceptată în mediile academice: aflaÈ›i în Ierusalim în timpul celei de-a Doua Cruciade, templierii i-au spus regelui Baudouin al II-lea că rolul lor acolo era acela de a-i proteja pe pelerinii creÈ™tini. DeÈ™i făcuseră legămînt de sărăcie, aveau nevoie totuÈ™i de un loc al lor, aÈ™a că i-au cerut regelui permisiunea să se stabilească în grajdurile de sub ruinele templului. Baudouin a acceptat È™i astfel Cavalerii È™i-au înjghebat un modest adăpost printre rămășiÈ›ele de piatră. Ciudata alegere a templierilor nu fusese însă cîtuÈ™i de puÈ›in întîmplătoare. Ei credeau că documentele pe care StăreÈ›ia le căuta erau îngropate adînc sub ruine, sub Sfînta Sfintelor, o încăpere sacră în care se presupunea că rezidă însuÈ™i Dumnezeu ― literal, inima credinÈ›ei iudaice. Timp de aproape zece ani, cei nouă cavaleri trăiseră printre ruine, săpînd piatra în secret. ― Și spui că au descoperit ceva'? întrebă Sophie. ― ÃŽn mod cert. Apoi profesorul îi povesti cum, după nouă ani, templierii găsiseră în sfîrÈ™it comoara dorită, o scoseseră din templu È™i plecaseră în Europa, unde influenÈ›a politică a ordinului se înzecise aproape peste noapte. Nimeni nu È™tia dacă templierii È™antajaseră Vaticanul sau dacă Biserica încercase pur È™i simplu să le cumpere tăcerea, dar papa InocenÈ›iu al II-lea emisese neîntîrziat o bulă papală fără precedent, prin care le acorda cavalerilor templieri puteri nelimitate È™i-i declara "o lege prin ei înÈ™iÈ™i" ― o armată autonomă, liberă de orice ingerință din partea regilor sau a prelaÈ›ilor. Beneficiind de această carte blanche din partea Vaticanului, ordinul s-a dezvoltat într-un ritm fulgerător, atît numeric, cît È™i ca forță politică, acumulînd teritorii vaste în peste douăsprezece state. Treptat, au început să crediteze casele regale, cărora le percepeau dobîndă, punînd astfel bazele sistemului bancar modern È™i totodată extinzîndu-È™i continuu averea È™i influenÈ›a politică. La începutul secolului al XIV-lea, templierii deÈ›ineau o asemenea putere, încît papa Clement al V-lea a hotărît că trebuie să facă ceva pentru a le pune stavilă. ÃŽmpreună cu regele FranÈ›ei Filip al IV-lea, Suveranul Pontif a pus la cale un plan ingenios prin care să distrugă ordinul È™i să-i confiÈ™te averea, punînd astfel stăpînire pe secretele acestuia. ÃŽn urma unei manevre militare demne de CIA-ul zilelor noastre, papa Clement a emis ordine secrete, ce urmau a fi deschise simultan, în ziua de vineri 13 octombrie 1307, de către oamenii săi răspîndiÈ›i pe tot teritoriul Europei. ÃŽn zorii acelei zile, documentele au fost desigilate È™i cutremurătorul lor conÈ›inut a văzut lumina zilei. Papa a susÈ›inut mai tîrziu că Dumnezeu însuÈ™i îi apăruse într-o viziune È™i-l avertizase că templierii erau eretici È™i că se făceau vinovaÈ›i de venerarea diavolului, de homosexualitate, de pîngărirea crucii È™i de alte asemenea blasfemii. Domnul îi ceruse apoi papei să cureÈ›e Pămîntul de necredincioÈ™i, capturîndu-i pe toÈ›i cavalerii templieri È™i torturîndu-i pînă ce-È™i vor fi mărturisit crimele împotriva Cerului. OperaÈ›iunea pusă la cale de papă a decurs cu o precizie de ceasornic. ÃŽn ziua aceea de vineri, numeroÈ™i templieri au fost prinÈ™i, torturaÈ›i fără milă È™i, în cele din urmă, arÈ™i pe rug ca eretici. Ecourile tragediei de atunci se resimt încă în cultura modernă; chiar È™i astăzi, ziua de vineri treisprezece este considerată cu ghinion. Sophie îl privi nedumerită: ― Cavalerii templieri au fost nimiciÈ›i? Eu credeam că ordinul există È™i în zilele noastre! ― Există, sub diverse nume. ÃŽn ciuda acuzaÈ›iilor false ale papei Clement al V-lea È™i eforturilor sale de a-i nimici, cavalerii aveau aliaÈ›i puternici È™i unii au izbutit să scape de măcelul Vaticanului. PreÈ›ioasele documente ale Ordinului, cele care păreau să constituie sursa lui de putere, au fost de fapt obiectivul vizat de papă, însă acestea i-au scăpat printre degete. Documentele fuseseră încredinÈ›ate de mult secretei organizaÈ›ii-mamă a Templierilor, Le Prieuré de Sion, a cărei rămînere în umbră o salvase de furia Bisericii. Confreria le scosese în mod clandestin din Paris, îmbarcîndu-le pe un vas al Templierilor. ― Și unde le-au trimis? Langdon ridică din umeri: ― Asta o È™tiu doar membrii ei. Sursă de constante cercetări È™i speculaÈ›ii, documentele au fost ― se pare ― mutate în repetate rînduri, dintr-o ascunzătoare în alta. Unele zvonuri recente susÈ›in că ele se află undeva în Marea Britanie. Sophie continuă să-l privească sceptică, fără să-i spună nimic. ― Timp de o mie de ani, continuă Langdon, legenda acestui secret a supravieÈ›uit. ÃŽntreaga serie de documente, puterea pe care ele o deÈ›in È™i o conferă, ca È™i taina lor ascunsă au devenit cunoscute sub un singur nume: Sangreal. Sute de cărÈ›i au fost scrise pe această temă È™i puÈ›ine alte mistere au suscitat un interes atît de mare în rîndul istoricilor. ― Sangreal? Termenul are vreo legătură cu cuvîntul francez sang sau cel spaniol sangre, care înseamnă "sînge"? Langdon încuviință. Sîngele era esenÈ›a Sangrealului ― dar nu aÈ™a cum probabil își imagina Sophie. ― Legenda este destul de complicată, spuse el, însă important de reÈ›inut e faptul că frăția are dovezi în sprijinul ei È™i aÈ™teaptă momentul potrivit pentru a revela întregul adevăr. ― Ce adevăr? Ce secret ar putea fi atît de puternic? Profesorul trase adînc aer în piept È™i aruncă o privire spre centrul Parisului: ― Sophie, Sangreal este un termen străvechi. ÃŽn decursul veacurilor, din el a evoluat un alt cuvînt... un nume modern, mai bine cunoscut. Cînd È›i-l voi spune, adăugă el după o scurtă pauză, îți vei da seama că È™tii multe lucruri despre el. De fapt, nu cred că există om pe Pămînt care să nu fi auzit despre legenda Sangrealului. Ea îl privi sceptică: ― Eu, una, n-am auzit. ― Ba sînt convins că da. Doar că o cunoÈ™ti sub numele de "Sfîntul Graal". 38 Sophie îl fixă cu privirea. "GlumeÈ™te, nu-i aÈ™a?" ― Sfîntul Graal'? Langdon înclină capul însă, cu o expresie serioasă: ― Sfîntul Graal este traducerea literală a termenului Sangreal. Termenul derivă din franÈ›uzescul Sangraal, care provine din Sangreal È™i a fost în cele din urmă despărÈ›it în două cuvinte: San Greal. "Sfîntul Graal"... Sophie era surprinsă că similaritatea lingvistică nu-i atrăsese imediat atenÈ›ia. TotuÈ™i, spusele americanului păreau lipsite de sens: ― Eu credeam că Sfîntul Graal este o cupă, or tu mi-ai spus acum că ar fi, de fapt, o serie de documente care conÈ›in un secret întunecat. ― Da, însă documentele Sangreal nu reprezintă decît jumătate din adevărata comoară a Graalului. Ele sînt ascunse împreună cu acesta... È™i îi relevă adevărata semnificaÈ›ie. Documentele le-au conferit templierilor o putere atît de mare fiindcă în paginile lor este dezvăluită adevărata natură a Graalului. "Adevărata natură a Graalului?" Sophie era din ce în ce mai nedumerită. Din cîte È™tia ea, Sfîntul Graal era potirul din care băuse Iisus la Cina cea de taină È™i în care Iosif din Arimatea ÃŽi strînsese sîngele în ziua crucificării. ― Sfîntul Graal este cupa din care a băut Iisus, spuse ea. Nu cred că există ceva mai simplu de atît. ― Sophie, È™opti Langdon aplecîndu-se spre ea, în conformitate cu documentele frăției, Sfîntul Graal nu este nicidecum o cupă. Ei susÈ›in că legenda Graalului ― aceea a potirului ― este, de fapt, o alegorie ingenios concepută. Cu alte cuvinte, potirul este o metaforă ce ascunde altceva, ceva mult mai puternic. Ceva ce se potriveÈ™te extrem de bine cu tot ce a încercat bunicul tău să ne transmită în seara asta... inclusiv referirile simbolice la sacrul feminin. ÃŽncă nesigură, Sophie își dădu seama că profesorul îi înÈ›elegea nedumerirea; totuÈ™i, ochii lui își păstrau acelaÈ™i entuziasm. ― Dar, dacă Sfîntul Graal nu e o cupă, atunci ce e? DeÈ™i se aÈ™teptase la această întrebare, Langdon încă nu È™tia cum să-i răspundă. Trebuia să-i prezinte mai întîi întregul context istoric, altfel Sophie l-ar fi privit cu aceeaÈ™i uimire pe care profesorul o citise pe chipul editorului său, cînd îi înmînase ciorna manuscrisului la care lucra acum. ― Și ce anume susÈ›ine manuscrisul tău? se bîlbîise editorul aÈ™ezîndu-È™i pe masă paharul cu vin È™i studiindu-È™i interlocutorul pe deasupra farfuriei pe jumătate pline. Doar nu vorbeÈ™ti serios! ― Vorbesc atît de serios fiindcă mi-am petrecut un an întreg cercetînd această idee. Cunoscutul editor newyorkez Jonas Faukman își lărgise agitat nodul de la cravată. ÃŽn îndelungata sa carieră, omul auzise numeroase idei năstruÈ™nice, însă aceasta îl lăsase, pur È™i simplu, cu gura căscata. ― Robert, să nu mă înÈ›elegi greÈ™it, îi spusese el în cele din urmă. ÃŽmi plac lucrările tale È™i am colaborat bine cu tine. Dar dacă accept să public aÈ™a ceva, luni de zile biroul meu va fi asaltat de diverse grupuri protestatare. Și, în plus, reputaÈ›ia ta se va duce pe apa sîmbetei. EÈ™ti un istoric reputat, pentru numele lui Dumnezeu, nu un împuÈ™că francul într-o ureche, în goană după un cîștig uÈ™or. Unde Dumnezeu ai găsit dovezi suficient de credibile pentru a susÈ›ine o astfel de teorie? Cu un surîs calm, Langdon scosese din buzunar o foaie de hîrtie È™i i-o înmuiase. Era o bibliografie cuprinzînd peste cincizeci de titluri ― cărÈ›i ale unor istorici renumiÈ›i, unii contemporani, alÈ›ii din secolele trecute ― multe dintre ele bine cunoscute în mediile academice. Toate titlurile sugerau aceeaÈ™i premisă ca aceea expusă de Langdon. Parcurgînd întreaga listă, pe chipul lui Faukman se aÈ™ternuse expresia omului care tocmai a descoperit că Pămîntul, de fapt, e plat: ― Dar... îi È™tiu pe unii dintre autorii aceÈ™tia... Sînt cu toÈ›ii... istorici redu...! Profesorul zîmbise: ― După cum vezi, Jonas, teoria asta nu am inventat-o eu. Este foarte veche, iar eu doar am aÈ™ezat-o într-o lumină aparte. Nici o carte nu a explorat încă legenda Sfîntului Graal dintr-o perspectivă simbolistică. Dovezile iconografice pe care le-am găsit È™i care susÈ›in această teorie sînt... ei bine... extrem de convingătoare. Faukman încă se holba la listă. ― Dumnezeule, una dintre cărÈ›ile astea a fost scrisă de sir Leigh Teabing ― un istoric de la British Royal Society! ― Teabing È™i-a petrecut o mare parte a vieÈ›ii studiind legenda Sfîntului Graal. Eu l-am întîlnit È™i am discutat despre acest subiect. De fapt, pornind de la acest schimb de idei mi-am construit eu cartea. Omul se numără printre cei care cred în această teorie, Jonas, alături de toÈ›i ceilalÈ›i de pe listă. ― Vrei să-mi spui că toÈ›i aceÈ™ti istorici chiar cred cu adevărat... Faukman își înghiÈ›ise nodul din gît, aparent neputînd să rosteascâ cuvintele. Langdon surîsese din nou. ― Sfîntul Graal pare a fi cea mai vînată comoară din întreaga istorie a omenirii. ÃŽn jurul său s-au È›esut legende, s-au purtat războaie È™i s-au întreprins cercetări de-o viață. Ar justifica o biată cupă toată această risipă de energie? Dacă aÈ™a ar sta lucrurile, atunci celelalte relicve ar trebui să suscite un interes cel puÈ›in la fel de intens ― coroana de spini, de pildă, sau adevărata cruce a răstignirii ― dar lucrurile nu stau deloc aÈ™a. ÃŽn decursul istoriei, Sfîntul Graal a avut totdeauna un loc aparte. Iar acum È™tii È™i tu de ce. Faukman clătinase din cap, încă neîncrezător. ― Dar dacă sînt atîtea cărÈ›i scrise despre ea, de ce e încă atît de puÈ›in cunoscută această teorie? ― Lucrările astea nu pot zdruncina secole întregi de convingeri adînc înrădăcinate, mai cu seamă cînd ele sînt susÈ›inute de cea mai bine vîndută carte a tuturor timpurilor. Faukman făcuse ochii mari: ― Să nu-mi spui că È™i în Harry Potter tot despre Sfîntul Graal este vorba! ― Mă refeream la Biblie. Editorul oftase adînc: ― Bănuiam asta! ― Laissez-le! strigă brusc Sophie. Lasă-l jos! Profesorul tresări atunci cînd Sophie se aplecă peste scaunul din față È™i îi strigă È™oferului. Acesta pusese mîna pe microfonul staÈ›iei radio È™i se pregătea să vorbească. Brusc, Sophie se răsuci spre Langdon È™i își repezi mîna la buzunarul sacoului său. ÃŽntr-o fracÈ›iune de secundă, scoase revolverul È™i-l înfipse în ceafa È™oferului. Omul dădu drumul imediat microfonului È™i își ridică mîna liberă deasupra capului. ― Sophie! bîigui Langdon. Ce dracu'... ― Arrêtez! ordonă ea. Tremurînd, È™oferul se conformă, trăgînd pe dreapta È™i oprind motorul. Atunci auzi profesorul vocea metalică a dispecerului în staÈ›ia radio: "... qui s'apelle Sophie Neveu... et un américain, Robert Langdon..." "Ne-au găsit deja?!" ― Descendez! Cu mîinile deasupra capului, taximetristul se împletici afară din maÈ™ină È™i se retrase cîțiva paÈ™i. Sophie coborî geamul portierei È™i, È›inînd arma îndreptată spre È™ofer, spuse cu o voce joasă: ― Robert, treci la volan! Profesorul nu avea de gînd să contrazică o femeie înarmată; sări din taxi È™i urcă în față, în timp ce È™oferul mormăia înjurături. ― Robert, reluă Sophie. Cred că ai văzut suficient din pădurea noastră fermecată! El încuvință înclinînd din cap. "Chiar prea mult." ― Bine. Să-i dăm drumul! Langdon privi bordul maÈ™inii È™i ezită pentru o clipă. "La naiba!" ÃŽntinse mîna spre schimbătorul de viteze, dar se opri: ― Sophie! Poate că tu... ― PorneÈ™te odată! strigă ea. Pe alee, cîteva prostituate se apropiau, grăbite, să vadă ce se întîmplă. Una dintre ele vorbea la telefon. Langdon împinse maneta È™i o poziÈ›ionă în ceea ce credea el că ar trebui să fie viteza întîi. Talpa îi atinse acceleratorul. Pneurile scrîșniră È™i taxiul zvîcni, derapînd cu brutalitate È™i împroÈ™cînd pietriÈ™ spre grupul de privitori. Femeia cu telefonul mobil se aruncă la pămînt, cît pe ce să fie lovită. ― Doucement! îl îndemnă Sophie. Ce faci acolo?! ― Am încercat să te previn, strigă el încercînd să acopere scrîșnetul pneurilor. Eu am maÈ™ină cu transmisie automată! 39 DeÈ™i cămăruÈ›a spartană din clădirea de pe Rue La Bruyère fusese martora multor suferinÈ›e, Silas se îndoia că ar mai fi existat vreo durere comparabilă cu chinul atroce care-i cuprinsese trupul palid. "Am fost înÈ™elat. Totul e pierdut." Fusese păcălit. FraÈ›ii îl minÈ›iseră cu toÈ›ii, preferînd să moară decît să-È™i dezvăluie secretul. Iar acum el nu avea puterea necesară pentru a-l suna pe ÃŽnvățător. Pe lîngă faptul că-i ucisese pe singurii oameni care È™tiau unde e ascunsă cheia de boltă, luase È™i viaÈ›a unei călugăriÈ›e, chiar într-o biserică. "Dar femeia lucra împotriva Domnului! Și a batjocorit activitatea Opus Dei!" O crimă înfăptuită dintr-un impuls de moment, moartea călugăriÈ›ei complicase È™i mai mult situaÈ›ia. Episcopul Aringarosa intervenise pentru ca el să aibă acces în biserica Saint-Sulpice. "Ce va crede cînd va afla că femeia fusese ucisă?" DeÈ™i Silas îi aÈ™ezase trupul la loc în pat, rana de la cap se vedea foarte bine. El încercase apoi să aÈ™eze în pardoseală bucățile de dale sparte, dar È™i acestea săreau imediat în ochi. Foarte curînd se va afla că în biserică fusese cineva. Albinosul plănuise să se ascundă în clădirea Opus Dei cînd misiunea sa aici avea să fie încheiată. "Episcopul Aringarosa mă va proteja." Ce ar putea fi mai desăvîrÈ™it decît o viață petrecută în rugăciune È™i meditaÈ›ie în sînul centrului din New York? N-ar mai fi ieÈ™it niciodată de acolo; tot ce-i trebuia în viață se afla acolo, înăuntru. "Nimeni nu-mi va duce lipsa." Din păcate însă, un om atît de cunoscut precum Aringarosa nu s-ar fi putut face nevăzut la fel de uÈ™or. "I-am pus viaÈ›a în pericol." Silas se uită în podea cu privirea pierdută, gîndindu-se la sinucidere. La urma urmei, Aringarosa îi dăruise lui această viață... în mînăstirea aceea micuță din Spania, unde îl învățase È™i-i dăduse un scop pentru care trăise. ― Prietene, îi spusese episcopul, tu te-ai născut aÈ™a, albinos. Să nu-È›i fie ruÈ™ine pentru asta. Nu-È›i dai seama cît de deosebit eÈ™ti? Nu È™tii că È™i Noe însuÈ™i era albinos? ― Noe, cel cu arca? Silas nu auzise niciodată despre acest lucru. Aringarosa surîsese: ― Da, Noe, cel cu arca. Era albinos. Ca È™i tine, avea pielea albă, ca a unui înger. GîndeÈ™te-te la asta. Noe a salvat omenirea È™i viaÈ›a pe Pămînt. Te aÈ™teaptă un destin măreÈ›, Silas! Domnul te-a eliberat pentru un motiv. Urmează-È›i chemarea! Dumnezeu are nevoie de ajutorul tău. Cu timpul, Silas învățase să se privească pe el însuÈ™i într-o lumină nouă. "Sînt pur. Alb. Minunat. Ca un înger..." ÃŽn acest moment însă, în cămăruÈ›a sa, în urechi îi răsuna vocea dezamăgită È™i frustrată a tatălui său: "Tu es un désastre. Un spectre." ÃŽngenunchind pe podeaua din lemn, Silas se rugă pentru iertare. Apoi, își scoase sutana È™i se pregăti din nou pentru Disciplină. 40 După ce se chinui cu schimbătorul de viteze, Langdon reuÈ™i să ducă taxiul furat în celălalt capăt al parcului, înecînd motorul doar de două ori. Din păcate, umorul negru al situaÈ›iei era punctat de repetatele apeluri din staÈ›ia radio: ― Voiture cinq-six-trois. Où êtes-vous? Répondez! Cînd ajunse la liziera pădurii, trecu peste orice licărire de orgoliu masculin, călcă brusc pe frînă È™i spuse: ― Mai bine condu tu! Suspinînd uÈ™urată, Sophie se repezi la volan. ÃŽn cîteva secunde, maÈ™ina rula firesc spre vest, pe Allée de Longchamp, lăsînd în urmă "Grădina desfătărilor". ― ÃŽncotro e Rue Haxo? întrebă Langdon privind acul vitezometrului, care trecea dincolo de o sută de kilometri pe oră. Sophie nu-È™i desprinse privirea de la drum. ― Șoferul spunea că e pe lîngă Roland Garros. Cunosc zona! Scoțînd cheia grea din buzunar, profesorul o cîntări din nou în palmă, intuind că avea o importanță covîrÈ™itoare; era, poate, chiar cheia libertății sale. Ceva mai devreme, pe cînd îi povestea lui Sophie despre cavalerii templieri, își dăduse brusc seama că, pe lîngă simbolul Frăției gravat pe faÈ›a ei, cheia mai avea o legătură, mai subtilă, cu Ordinul din Sion. Crucea cu braÈ›ele egale amintea de armonie È™i echilibru, dar È™i de templieri. Toată lumea cunoÈ™tea, din tablouri È™i, mai recent, din filme, tunicile cu cruce roÈ™ie ale cavalerilor templieri. ÃŽntr-adevăr, braÈ›ele crucii templierilor se lățeau uÈ™or la capete, dar lungimea lor egală nu putea fi trecută cu vederea. "O cruce pătrată. Exact ca aceasta de aici." ImaginaÈ›ia începu să-i zburde gîndindu-se la ce anume ar putea găsi. "Sfîntul Graal!" Aproape că izbucni în rîs cînd își dădu seama de absurditatea ideii. Se presupunea că Graalul s-ar afla undeva în Anglia, îngropat într-o încăpere secretă, sub una dintre numeroasele biserici ale templierilor, unde fusese ascuns, probabil, prin anul 1500. "Pe vremea cînd Mare Maestru era da Vinci." Pentru a-È™i păstra în siguranță preÈ›ioasele documente, Le Prieuré de Sion se văzuse nevoită să le schimbe ascunzătoarea de mai multe ori. Istoricii presupuneau că, de la aducerea sa în Europa, Graalul fusese mutat de È™ase ori. Ultima dată, fusese "văzut" în 1447, cînd numeroÈ™i martori povesteau despre un foc care izbucnise È™i aproape că distrusese documentele, înainte ca acestea să poate fi puse la adăpost, în patru cufere mari, fiecare necesitînd È™ase bărbaÈ›i pentru a putea fi transportat. După aceea, nimeni nu mai văzuse Graalul, niciodată. Nu se mai auzeau decît zvonurile care È™opteau că era ascuns undeva, în Marea Britanie, pe pămînturile ce aparÈ›inuseră odinioară regelui Arthur È™i Cavalerilor Mesei Rotunde. Indiferent unde s-ar fi aflat însă, acum erau importante două aspecte: Cît a trăit, Leonardo da Vinci È™tiuse unde se afla Graalul. Ascunzătoarea de atunci nu se schimbase, probabil, pînă în ziua de azi. Din acest motiv, "fanii" Graalului studiau încă picturile È™i jurnalele lui da Vinci, sperînd să descopere vreun indiciu care să-i ducă spre actualul loc de odihnă al Graalului. Unii susÈ›ineau că fundalul Fecioarei între stînci era similar cu topografia unor dealuri din ScoÈ›ia, dealuri străbătute de zeci de peÈ™teri. AlÈ›ii insistau că strania poziÈ›ionare a ucenicilor din Cina cea de taină reprezenta un fel de cod. La analiza cu raze X a tabloului Mona Lisa, afirmau alÈ›ii, se vedea că iniÈ›ial aceasta purta un pandantiv din lapislazuli cu chipul zeiÈ›ei Isis ― un detaliu pe care da Vinci a preferat să-l È™teargă mai tîrziu. Langdon nu văzuse niciodată vreo urmă a acestui pandantiv È™i nici nu-È™i imagina cum ar fi putut să indice acesta locul în care era ascuns Graalul; totuÈ™i, pe Internet discuÈ›iile despre el erau în vogă. "ToÈ›i sînt înnebuniÈ›i după conspiraÈ›ii." Și diferitele teorii ale conspiraÈ›iilor nu se lăsau deloc aÈ™teptate. Cea mai recentă fusese iscată de o cutremurătoare descoperire: celebra pictură ÃŽnchinarea Magilor a lui da Vinci ascundea un secret întunecat sub straturile de vopsea. Specialistul italian Maurizio Seracini dezvăluise tulburătorul adevăr, pe care New York Times Magazine îl făcuse public într-un articol intitulat "Mistificarea lui Leonardo". Seracini demonstrase fără urmă de îndoială că, deÈ™i schiÈ›a gri-verzuie a tabloului îi aparÈ›inea într-adevăr lui da Vinci, pictura în sine fusese realizată de altcineva ― de un pictor anonim, care "umpluse" schiÈ›a maestrului, la cîțiva ani după moartea acestuia, după metoda "coloraÈ›i desenul în funcÈ›ie de numere". Mult mai tulburător era însă ceea ce se găsea sub pictura impostorului. Fotografiile realizate cu tehnica reflectografiei în infraroÈ™u È™i raze X dezvăluiseră că pictorul anonim, colorînd schiÈ›a lui da Vinci, se abătuse în mod ciudat de la original... de parcă ar fi vrut să ascundă intenÈ›ia reală a maestrului. Cît despre semnificaÈ›ia schiÈ›ei iniÈ›iale, aceasta încă nu fusese făcută publică. Jenate, autoritățile Galeriei Uffizi din FlorenÈ›a "exilaseră" imediat tabloul într-un depozit alăturat, iar cei care vizitau în prezent Galeriile puteau admira pe perete, în locul celebrului tablou, un anunÈ› politicos È™i confuz: "ACEASTà LUCRARE ESTE SUPUSà UNOR TESTE DE DIAGNOSTIC ÃŽN VEDEREA RESTAURÃRII." ÃŽn ciudata lume subterană a căutătorilor moderni ai Graalului, Leonardo da Vinci rămînea încă marea enigmă. Opera sa părea nerăbdătoare să-È™i dezvăiuie secretul, dar acesta rămînea în continuare ascuns, poate sub un strat de vopsea, poate încifrat la vedere sau poate inexistent. Poate că sumedenia de indicii incitante ale lui da Vinci nu erau decît o glumă, o farsă menită să-i zgîndăre pe curioÈ™i È™i totodată motivul enigmaticului surîs al Mona Lisei. ― Este, oare, posibil, interveni Sophie, întrerupîndu-i È™irul gîndurilor, ca această cheie să descuie ascunzătoarea secretă a Sfîntului Graal? Rîsul lui Langdon răsună forÈ›at, chiar È™i pentru propriile sale urechi. ― Habar n-am! ÃŽn plus, se crede că Graalul este ascuns undeva, în Anglia, nu în FranÈ›a. Și-i povesti pe scurt întreaga istorie. ― Dar Graalul pare a fi singura concluzie logică, insistă ea. Avem aici o cheie foarte sofisticată È™i sigură, pe care e gravat sigiliul StăreÈ›iei din Sion È™i care ne-a fost înmînată de un membru al ei ― o organizaÈ›ie care, din cîte mi-ai spus tu, este păstrătoarea Sfîntului Graal. Langdon È™tia că raÈ›ionamentul ei era logic È™i totuÈ™i, la nivel intuitiv, i se părea inacceptabil. Existau zvonuri care susÈ›ineau că StăreÈ›ia jurase la un moment dat să readucă Graalul înapoi în FranÈ›a, dar nici o dovadă istorică nu sugera că legămîntul fusese adus la îndeplinire. Și chiar dacă izbutiseră să readucă Graalul în FranÈ›a, adresa din Rue Haxo 24, în apropierea unui teren de tenis, nu părea cîtuÈ™i de puÈ›in un loc demn pentru odihna veÈ™nică a sacrei relicve. ― Sophie, chiar nu văd cum această cheie ar putea avea ceva de-a face cu Graalul. ― Fiindcă se presupune că acesta s-ar afla în Anglia? ― Nu numai pentru asta. Ascunzătoarea Sfîntului Graal este unul dintre cele mai bine păstrate secrete din lume. Membrii StăreÈ›iei aÈ™teaptă zeci de ani, răstimp în care trebuie să se dovedească suficient de vrednici È™i de încredere pentru a ajunge în eÈ™alonul superior al confreriei È™i a afla unde anume este ascuns Graalul. Secretul este protejat printr-un complex sistem de cunoaÈ™tere piramidală È™i, cu toate că StăreÈ›ia are foarte mulÈ›i membri, numai patru dintre ei È™tiu unde este ascuns Graalul ― Marele Maestru È™i cei trei seneÈ™ali ai săi. Probabilitatea ca bunicul tău să fie unul dintre Cei Patru este foarte mică. "Bunicul a fost unul dintre ei", murmură Sophie călcînd È™i mai apăsat pe accelerator. Imaginea întipărită în amintirea ei confirma dincolo de orice îndoială statutul lui Jacques Saunière în cadrul confreriei. ― Și chiar dacă bunicul tău s-ar fi aflat undeva, în vîrful ierarhiei, n-ar fi avut voie să dezvăluie nimic, nimănui din afara ordinului. Ar fi de neconceput să-È›i permită È›ie să pătrunzi în interior. "Eu am fost deja acolo", își spuse Sophie, cu gîndul la ritualul pe care îl surprinse în subsol. Se întrebă dacă venise oare vremea să-i povestească americanului ce văzuse în seara aceea, la castelul din Normandia. Vreme de zece ani, ruÈ™inea o împiedicase să pomenească ceva. Numai amintirea acelor clipe îi încrîncena carnea pe trup. O sirenă începu să urle undeva, în depărtare È™i, brusc, simÈ›i cum un val de oboseală o copleÈ™eÈ™te. ― Acolo! strigă Langdon la vederea siluetei întunecate a Roland Garros-ului. După cîteva încercări eÈ™uate, găsiră intersecÈ›ia cu Rue Haxo È™i intrară. Pe marginile drumului se înÈ™irau diverse firme. "Trebuie să ajungem la numărul douăzeci È™i patru", își spuse Langdon, dîndu-È™i seama că, fără să-È™i dea seama, privirea sa cerceta împrejurimile în căutarea unei biserici. "Nu fi caraghios! O străveche biserică a templierilor în cartierul ăsta?!" ― Acolo e! izbucni Sophie, arătîndu-i ceva. Profesorul își ridică imediat capul È™i zări structura din față. "Ce Dumnezeu?!" Era o clădire modernă. Un fel de fortăreață joasă, cu o cruce uriașă, cu braÈ›ele egale, gravată pe faÈ›adă. Dedesubt se putea citi: "DEPOSITORY BANK OF ZURICH". Acum îi părea bine că nu-i pomenise lui Sophie nimic din ideile lui cu privire la o eventuală biserică a Templierilor. Cei care studiau simbolistica aveau adesea tendinÈ›a să caute înÈ›elesuri ascunse acolo unde nu exista nici unul. ÃŽn cazul de față, profesorul uitase complet că simbolul crucii paÈ™nice, cu braÈ›ele egale, era prezent È™i pe drapelul naÈ›ional al ElveÈ›iei. Cel puÈ›in, un mister fusese elucidat. Cheia din mîna lor deschidea o casetă de valori dintr-o bancă elveÈ›iană. 41 ÃŽn faÈ›a Castelului Gandolfo, o adiere răcoroasă mătura faleza abruptă È™i episcopul Aringarosa își strînse mai bine sutana pe lîngă corp cînd coborî din Fiat. "Trebuia să-mi mai fi luat ceva pe mine", își spuse, încercînd să se oprească din tremurat. Ultimul lucru de care avea nevoie în seara asta era să pară slăbit sau speriat. Castelul era cufundat în întuneric, cu excepÈ›ia ferestrelor de la ultimul etaj. "Biblioteca", își aminti episcopul. "Sînt acolo È™i mă aÈ™teaptă." Plecîndu-È™i bărbia în piept ca să-È™i ferească ochii de vînt, își continuă drumul aruncînd o privire fugară spre cele două cupole ale Observatorului Astronomic. Preotul care îl întîmpină la ușă părea somnoros; era acelaÈ™i care îl aÈ™teptase È™i acum cinci luni, deÈ™i în seara asta era mai puÈ›in ospitalier: ― Eram îngrijoraÈ›i, îi spuse omul, privindu-È™i ceasul de la mînă È™i părînd, mai degrabă, deranjat decît îngrijorat. ― ÃŽmi cer scuze! Nu te mai poÈ›i baza azi pe cursele aeriene! Preotul mormăi ceva de nedesluÈ™it È™i apoi rosti cu voce tare: ― Vă aÈ™teaptă cu toÈ›ii sus! Vă conduc eu! Biblioteca era o încăpere de formă pătrată, cu lambriuri negre din podea pînă în plafon. PereÈ›ii erau căptuÈ™iÈ›i cu rafturi pline de cărÈ›i. Pardoseala era din marmură de culoarea ambrei, cu o bordură din bazalt negru, o reminiscență a zilelor în care aici era un palat. ― Bine ai venit, îl întîmpină o voce din celălalt capăt al încăperii. Aringarosa încercă să-È™i dea seama cine vorbise, dar lumina era mult prea slabă ― mult mai palidă decît la prima sa vizită aici, cînd toate becurile erau aprinse. "Noaptea adevăratei treziri!" ÃŽn seara asta, toÈ›i îl aÈ™teptau în penumbră, de parcă le-ar fi fost ruÈ™ine de ceea ce urma să se întîmple. Episcopul înaintă solemn, cu un aer aproape regal. La o masă lungă, în partea opusă a încăperii, zări trei siluete. Pe cea din mijloc o recunoscu imediat ― obezul secretar al Vaticanului, stăpîn peste toate problemele juridice din Cetatea Sfîntă. CeilalÈ›i doi erau cardinali italieni de rang înalt. Aringarosa se apropie de ei: ― Scuzele mele umile pentru ora tîrzie. Sîntem în zone cu fuse orare diferite. Probabil că sînteÈ›i obosiÈ›i la această oră. ― Deloc, deloc, îi răspunse secretarul, ale cărui mîini durdulii È™edeau împreunate pe abdomenul imens. ÃŽÈ›i sîntem recunoscători că ai venit pînă aici. ÃŽÈ›i putem oferi o cafea sau ceva răcoritor? ― AÈ™ prefera să nu ne prefacem că sîntem într-o vizită de curtoazie. Trebuie să prind un alt avion. Trecem direct la discuÈ›ii'? ― Desigur, îi replică obezul. AÈ›i acÈ›ionat mult mai rapid decît ne-am fi imaginat noi. ― Da? ― Mai aveaÈ›i la dispoziÈ›ie încă o lună. ― V-aÈ›i expus îngrijorarea cu cinci luni în urmă. Pentru ce să mai aÈ™tept? ― ÃŽntr-adevăr. Sîntem foarte mulÈ›umiÈ›i că aÈ›i acÈ›ionat cu atîta promptitudine. Privirile lui Aringarosa se îndreptară spre capătul mesei, unde era aÈ™ezată o servietă neagră. ― Acolo este ceea ce am cerut? ― Da. DeÈ™i, trebuie să recunosc ― mai adăugă secretarul cu vocea oarecum nesigură ― solicitarea ne-a îngrijorat. Pare într-un fel... ― Periculoasă, încheie unul dintre cardinali. EÈ™ti sigur că nu È›i-i putem expedia undeva? Suma este exorbitantă. "Libertatea e scumpă." ― Nu-mi fac griji pentru siguranÈ›a mea. Dumnezeu este cu mine. Cei trei prelaÈ›i nu păreau tocmai convinÈ™i: ― Fondurile sînt exact aÈ™a cum le-am solicitat? Secretarul încuviință: ― ObligaÈ›iuni la purtător, de valoare mare, emise de Banca Vaticanului. Pot fi transformate în lichidități oriunde în lume. Aringarosa se apropie de capătul mesei È™i deschise servieta. ÃŽnăuntru se aflau două teancuri de obligaÈ›iuni, fiecare inscripÈ›ionata cu sigiliul Vaticanului È™i cu termenul PORTATORE, ceea ce însemna că purtătorul ― oricine ar fi fost el ― le putea încasa contravaloarea. Secretarul îl privea foarte încordat: ― Trebuie să adaug că ne-am fi simÈ›it cu toÈ›ii mult mai liniÈ™tiÈ›i dacă fondurile ar fi fost lichide. "Nici n-aÈ™ fi putut să duc atîția bani lichizi", își spuse Aringarosa, închizînd servieta. ― ObligaÈ›iunile pot fi transformate în lichidități, adăugă el. Chiar voi aÈ›i spus-o! Cardinalii schimbară între ei priviri îngrijorate, apoi unul îi răspunse: ― Da, dar obligaÈ›iunile pot fi identificate imediat ca provenind de la Banca Vaticanului. Aringarosa zîmbi ca pentru sine. Tocmai acesta fusese È™i motivul pentru care ÃŽnvățătorul îi sugerase să ceară banii în obligaÈ›iuni emise de Vatican; funcÈ›ionau È™i ca un fel de asigurare. "AÈ™a sîntem cu toÈ›ii implicaÈ›i." ― TranzacÈ›ia este perfect legală, se apără episcopul. Opus Dei este un ordin personal al Vaticanului È™i SfinÈ›ia Sa poate cheltui banii după cum doreÈ™te. Nu s-a încălcat nici o lege! ― Este adevărat, însă... Secretarul se aplecă în față È™i scaunul pîrîi sub greutatea lui: ― Nu È™tim ce ai de gînd să faci cu aceste fonduri È™i, dacă este ceva ilegal în... ― Þinînd seama de ceea ce mi-aÈ›i cerut, contraatacă Aringarosa, nu vă priveÈ™te ce am să fac eu cu banii. ÃŽn încăpere se aÈ™ternu o lungă tăcere. "ToÈ›i trei È™tiu că am dreptate", își spuse episcopul. ― Și acum, îmi închipui că trebuie să semnez ceva? PrelaÈ›ii tresăriră È™i împinseră nerăbdători hîrtia spre el, de parcă nu È™i-ar fi dorit decît ca oaspetele să plece cît mai repede. Aringarosa privi documentul. Avea sigiliul papal. ― Este identic cu cel pe care mi l-aÈ›i trimis mie? ― Exact. Episcopul fu surprins de faptul că nu simÈ›i nici o emoÈ›ie cînd semnă hîrtia; cei trei însă răsuflară uÈ™uraÈ›i: ― MulÈ›umim, îi zise secretarul. Serviciul pe care l-ai adus Bisericii nu va fi niciodată uitat. Aringarosa luă servieta; greutatea ei era promițătoare. Cei patru bărbaÈ›i se uitară unul la altul preÈ› de cîteva clipe, de parcă ar mai fi vrut să spună ceva, dar nimeni nu rosti nici un cuvînt. Episcopul se întoarse È™i se îndreptă spre ușă: ― Aringarosa! răsuna vocea unuia dintre cardinali. ― Da? ― ÃŽncotro te duci de aici? Episcopul își dădu seama că întrebarea era mai degrabă de ordin spiritual decît geografic, dar nu intenÈ›iona să discute acum probleme de moralitate. ― La Paris, le răspunse È™i ieÈ™i din încăpere. 42 The Depository Bank of Zürich este o bancă Geldschrank deschisă douăzeci È™i patru de ore din douăzeci È™i patru, care oferă întreaga gamă de servicii bancare moderne, în buna tradiÈ›ie elveÈ›iană. Avînd sedii la Zürich, Kuala Lumpur, New York È™i Paris, banca È™i-a extins în ultimii ani activitatea la servicii anonime computerizate. Majoritatea operaÈ›iunilor sale au la bază cea mai simplă È™i totodată cea mai veche ofertă bancară: anonimul Lager ― casetele pentru valori cu utilizator neprecizat. ClienÈ›ii care doreau să păstreze în siguranță diverse bunuri, de la certificate de Bursă pînă la tablouri valoroase, le puteau depune aici anonim, graÈ›ie unor proceduri de înaltă tehnologie, È™i le puteau retrage oricînd, bineînÈ›eles în acelaÈ™i anonimat. Sophie opri taxiul în dreptul numărului douăzeci È™i patru pe Rue Haxo. Privind liniile simple È™i drepte ale clădirii, Langdon își dădu seama că avea în față o instituÈ›ie serioasă. ConstrucÈ›ia era un cub fără ferestre, care părea cioplit în întregime în oÈ›el rece. Aidoma unei uriaÈ™e cărămizi metalice, clădirea era uÈ™or retrasă de la stradă, iar pe faÈ›ada ei strălucea o cruce de neon înaltă de patru metri, cu braÈ›ele egale. ConfidenÈ›ialitatea băncilor elveÈ›iene devenise unul dintre cele mai profitabile produse de export ale țării. InstituÈ›iile de acest gen erau însă controversate în lumea artistică, deoarece le ofereau hoÈ›ilor posibilitatea să își ascundă bunurile furate, chiar È™i ani de-a rîndul, pînă ce obiectelor respective li se pierdea urma. Fiindcă depozitele erau ferite de inspecÈ›iile poliÈ›iei, fiind alocate unor conturi numerice, nu unor nume reale, hoÈ›ii puteau sta liniÈ™tiÈ›i, È™tiind că bunurile obÈ›inute prin jaf sînt în siguranță È™i că nimeni nu le poate dovedi implicarea în furt. Sophie oprise în dreptul impunătoarei porÈ›i care bloca aleea de acces în bancă ― o rampă ce cobora în subsolul clădirii. O cameră video era îndreptată exact asupra lor È™i, spre deosebire de cele de la Luvru, Langdon era convins că aceasta era una autentică. Coborînd geamul portierei, Sophie studie panoul electronic de alături. Un ecran cu cristale lichide oferea indicaÈ›ii în È™apte limbi. Prima era engleza: "INTRODUCEÞI CHEIA!" Scoțînd cheia aurie din buzunar, privi din nou panoul. Sub ecran se afla o fantă triunghiulară. ― Ceva îmi spune că se va potrivi, remarcă Langdon. Sophie alinie capătul triunghiular al cheii în fantă È™i împinse, pînă ce tija pătrunse complet în interior. Probabil că nu era nevoie s-o È™i răsucească, fiindcă în aceeaÈ™i clipă poarta începu să se deschidă. Ridicîndu-È™i piciorul de pe frînă, Sophie înaintă pînă la o a doua poartă, cu un panou electronic alături. ÃŽn spate, prima poartă se închise, prinzîndu-i înăuntru. "Să sperăm că È™i a doua poartă funcÈ›ionează", își spuse profesorul, deloc încîntat de faptul că era blocat acolo. AceeaÈ™i instrucÈ›iune È™i pe acest panou: "INTRODUCEÞI CHEIA!" Sophie se conformă È™i poarta se deschise imediat. PuÈ›in mai tîrziu, taxiul cobora pe rampă, în interiorul clădirii. Garajul era mic È™i slab luminat, cu vreo douăsprezece locuri. La celălalt capăt se zărea intrarea principală în bancă. Pardoseala de ciment era acoperită cu un covor roÈ™u, îmbiind clienÈ›ii spre o ușă uriașă, ce părea turnată în metal compact. "Ce mesaje contradictorii!", remarcă Langdon. «Bine aÈ›i venit» È™i «nu intraÈ›i»! Sophie îndreptă maÈ™ina într-un spaÈ›iu aproape de intrare È™i opri motorul. ― Ar trebui să laÈ™i arma aici. "Cu plăcere", își spuse Langdon, ascunzînd revolverul sub banchetă. Coborîră, apoi străbătură covorul roÈ™u pînă la uÈ™a de oÈ›el. Aceasta nu avea mîner sau clanță, dar pe zidul alăturat se afla o altă fantă triunghiulară. Aici nu mai existau însă instrucÈ›iuni scrise. ― Cei care se prind mai greu nu au ce căuta în bancă, se amuză Langdon. Sophie rîse ― dar era un rîs nervos. ― Să încercăm! Introduse cheia în fantă È™i uÈ™a se deschise cu un pufăit gutural. Privindu-se surprinÈ™i, trecură pragul. UÈ™a se închise cu un bufnet sec în spatele lor. Holul central al băncii avea cele mai impunătoare decoraÈ›iuni interioare pe care le văzuse profesorul vreodată. ÃŽn vreme ce majoritatea instituÈ›iilor financiare se mulÈ›umeau cu obiÈ™nuita combinaÈ›ie de granit È™i marmură neagră, aceasta optase pentru metal È™i nituri lucitoare, de la un perete la altul. "Oare cine s-o fi ocupat de amenajarea interiorului? se întrebă Langdon. Vreun concern de fabricare a oÈ›elului'?" Sophie părea la fel de intimidată. Metalul cenuÈ™iu era prezent peste tot― pe podea, pe pereÈ›i, la uÈ™i, în birouri... chiar È™i scaunele păreau confecÈ›ionate din fier forjat. Efectul era însă impresionant, iar mesajul ― clar: "AÈ›i intrat într-un seif!" Un ins masiv, aflat în spatele unui birou, își ridică ochii spre ei, închise micul televizor la care se uita È™i îi salută surîzîndu-le amabil. ÃŽn ciuda musculaturii È™i a revolverului vizibil de sub braÈ›, li se adresă cu amabilitatea fără cusur a recepÈ›ionerilor elveÈ›ieni: ― Bonsoir! Cu ce vă pot fi de folos? Salutul bilingv era cel mai nou truc al europenilor, lăsînd clientului posibilitatea de a răspunde în ce limbă doreÈ™te. Sophie nu îi spuse însă nimic, mulÈ›umindu-se să aÈ™eze cheia aurie pe birou, chiar sub ochii omului. FuncÈ›ionarul se holbă pentru o secundă la ea È™i, instantaneu, luă poziÈ›ia de drepÈ›i: ― Desigur. Ascensorul dumneavoastră se află la capătul holului. Voi anunÈ›a pe cineva că veniÈ›i. Sophie încuviință È™i luă cheia înapoi. ― La ce etaj? Omul o fixă cu o privire stranie. ― Cheia dumneavoastră îi spune ascensorului unde să oprească. ― Oh, da, zîmbi ea. Paznicul privi cum cei doi se apropie de lift, introduc cheia în fantă, urcă È™i uÈ™a se închide în urma lor. ÃŽn aceeaÈ™i clipă, întinse mîna după telefon. Nu suna pentru a anunÈ›a pe cineva despre sosirea lor; nu era nevoie. Un recepÈ›ionist de seif era atenÈ›ionat în mod automat cînd clientul introducea cheia în fanta de la poartă. De data aceasta însă, paznicul îi telefonă directorului băncii. ÃŽn vreme ce aÈ™tepta formarea numărului, deschise din nou televizorul. Emisiunea de È™tiri pe care o urmărea cînd sosiseră cei doi tocmai se încheia. Oricum, nu mai conta. Privi din nou chipurile de pe ecran. Directorul îi răspunse: ― Oui? ― Avem o problemă aici! ― Ce s-a întîmplat? ― PoliÈ›ia Franceză se află în urmărirea a doi fugari. ― Și? ― Amîndoi au intrat acum un minut în bancă. Directorul înjură abia auzit. ― Bine. Iau imediat legătura cu monsieur Vernet. Paznicul închise È™i formă un alt număr. Cel al Interpolului. Langdon remarcă cu surprindere ca, în loc să urce, liftul cobora. Nu avea idee la cîte etaje sub nivelul solului ajunseseră, cînd uÈ™a se deschise, în sfîrÈ™it. Nici nu-i păsa, de fapt; era bucuros că ieÈ™ea din ascensor. Cu o promptitudine impresionantă, un recepÈ›ioner îi aÈ™tepta deja. Era un om în vîrstă, cu o înfățiÈ™are plăcută È™i un costum impecabil călcat, care îi conferea un aspect uÈ™or ciudat ― un bătrîn funcÈ›ionar de bancă, într-o lume ultratehnologizată. ― Bonsoir, îi întîmpină omul. Bună seara! Dacă sînteÈ›i atît de amabili să mă urmaÈ›i, s'il vous plaît! Fără a mai aÈ™tepta un răspuns, se răsuci pe călcîie È™i porni cu paÈ™i repezi în lungul unui coridor metalic, îngust. Langdon È™i Sophie îl urmară pe o serie de coridoare din care se intra în încăperi mari, în care se aflau unități centrale computerizate. ― Voici, spuse bătrînul, ajungînd în faÈ›a unei uÈ™i de oÈ›el, pe care o deschise. Aici! După ce trecuseră pragul, pătrunseră într-o cu totul altă lume. ÃŽncăperea în care se aflau semăna cu holul central al unui hotel elegant. Locul metalului È™i al niturilor fusese luat aici de covoare persane, mobilier de stejar È™i fotolii de pluÈ™. Pe biroul masiv aÈ™ezat în mijlocul camerei aÈ™teptau două pahare de cristal È™i o sticlă deschisă de Perrier, ale cărei bule încă se ridicau la suprafață. Dintr-o cafetieră de alături ieÈ™eau aburi. "Precizie de ceas elveÈ›ian", își spuse Langdon. Bătrînul îi surîse blajin: ― Am impresia că este prima dumneavoastră vizită la noi. Sophie ezită, apoi făcu semn că da. ― ÃŽnÈ›eleg. Cheile sînt adeseori lăsate moÈ™tenire È™i totdeauna noii clienÈ›i sînt impresionaÈ›i de acest protocol. ÃŽncăperea vă aparÈ›ine cît timp doriÈ›i s-o folosiÈ›i, adăugă funcÈ›ionarul, invitîndu-i la birou. ― SpuneÈ›i că uneori cheile sînt moÈ™tenite? ― ÃŽntr-adevăr. Cheia dumneavoastră este asemenea unui cont numeric elveÈ›ian, care de multe ori trece de la o generaÈ›ie la alta. La conturile noastre premium, cea mai mică durată de închiriere a unei casete de valori este de cincizeci de ani. PlătiÈ›i în avans. Prin urmare, fluctuaÈ›ia generaÈ›iilor este considerabilă. ― Cincizeci de ani aÈ›i spus? întrebă Langdon, făcîndu-È™i ochii cît cepele. ― Minimum! Desigur, puteÈ›i alege perioade mai mari, dar, cu excepÈ›ia unor dispoziÈ›ii speciale, dacă timp de cincizeci de ani nu se înregistrează nici o activitate în contul respectiv, conÈ›inutul casetei de valori este automat distrus. Să iniÈ›iez procesul de accesare a casetei dumneavoastră? Sophie înclină din cap: ― Vă rog! Bătrînul întinse un braÈ›, arătînd în jurul lui: ― Această încăpere este a dumneavoastră acum. După plecarea mea, puteÈ›i rămîne aici cît timp doriÈ›i, pentru a verifica È™i a schimba după dorință conÈ›inutul casetei dumneavoastră, care va sosi... exact în acest loc. ÃŽi conduse pînă la peretele din spate, unde o bandă rulantă pătrundea prin zid într-o curbă uÈ™oară. ― IntroduceÈ›i cheia în fanta aceea, adăugă el arătîndu-le un panou electronic alăturat, pe care se zărea fanta triunghiulară deja cunoscută. O dată ce computerul confirmă indentaÈ›iile de pe cheia dumneavoastră, tastaÈ›i numărul contului È™i caseta de valori care vă aparÈ›ine este extrasă din seif de un braÈ›-robot È™i adusă aici. Cînd aÈ›i sfîrÈ™it, o aÈ™ezaÈ›i din nou pe banda rulantă, introduceÈ›i iarăși cheia È™i procesul se reia, în ordine inversă. Fiindcă totul este automatizat, confidenÈ›ialitatea dumneavoastră este asigurată, chiar È™i față de personalul acestei bănci. Dacă aveÈ›i nevoie de ceva, trebuie doar să apăsaÈ›i butonul aflat pe masa din mijlocul încăperii. Sophie vru să întrebe ceva, cînd un telefon începu să sune. FuncÈ›ionarul îi privi jenat È™i nedumerit: ― Vă rog sa mă scuzaÈ›i. Se apropie de telefonul care se afla pe masă, alături de cafetieră È™i de apa minerală: ― Oui? Se încrunta tot mai mult pe măsură ce asculta: ― Oui... oui... d'accord. Apoi închise È™i se întoarse spre ei, cu un surîs incomod. ― ÃŽmi pare rău, dar acum trebuie să plec. SimÈ›iÈ›i-vă ca acasă. Și porni ca din puÈ™că spre ușă. ― ScuzaÈ›i-mă, îl opri Sophie. AÈ™ dori o scurtă lămurire înainte de a pleca. AÈ›i spus că trebuie să tastăm un număr de cont? Omul se opri în faÈ›a uÈ™ii, părînd descumpănit: ― Desigur. La fel ca la majoritatea băncilor elveÈ›iene, casetele noastre de valori au ataÈ™at un număr, nu un nume. AveÈ›i o cheie È™i un număr de cont personal, cunoscut numai de dumneavoastră. Cheia constituie doar jumătate din formula dumneavoastră de identificare. Cealaltă jumătate este numărul de cont. Altfel, dacă aÈ›i pierde cheia, oricine ar putea-o folosi. Sophie ezită o clipă. ― Dar dacă binefăcătorul meu nu mi-a lăsat nici un număr de cont? Inima funcÈ›ionarului începu să bată tot mai repede. "ÃŽnseamnă că n-aveÈ›i ce căuta aici". Dar le oferi un zîmbet amabil: ― Voi ruga pe cineva să vă ajute. Va veni imediat. IeÈ™ind din încăpere, bătrînul închise uÈ™a în urma lui È™i răsuci yala masivă, încuindu-i înăuntru. ÃŽn celălalt capăt al oraÈ™ului, locotenentul Collet se afla pe peronul Gării de Nord, cînd telefonul mobil începu să-i sune. Era Fache. ― Interpolul a primit un pont, îi spuse căpitanul. Lasă trenul. Langdon È™i Neveu au intrat în filiala din Paris a Depository Bank of Zürich. Adu-È›i oamenii aici, imediat! ― AÈ›i aflat ceva despre ce voia Saunière să le spună lui Sophie Neveu È™i lui Langdon? Tonul lui Fache era îngheÈ›at: ― Dacă-i arestezi, locotenent Collet, atunci am să-i pot întreba asta personal. ― Am înÈ›eles. Rue Haxo, numărul douăzeci È™i patru. Imediat, căpitane! ÃŽnchise È™i își chemă oamenii. 43 André Vernet, preÈ™edintele filialei din Paris a Depository Bank of Zürich, locuia într-un apartament luxos, chiar deasupra băncii. ÃŽn ciuda reÈ™edinÈ›ei sale elegante, totdeauna își dorise o locuință pe chei, în L'Ile Saint-Louis, în mijlocul adevăraÈ›ilor cognoscenti, pe cînd aici nu se învîrtea decît între cei bogaÈ›i È™i parÈ™ivi. "Cînd voi ieÈ™i la pensie, își spunea el adesea, îmi voi umple pivniÈ›a cu sticle rare de Bordeaux, îmi voi atîrna în salon un Fragonard sau poate un Boucher È™i-mi voi petrece timpul căutînd antichități È™i cărÈ›i rare în Cartierul Latin." ÃŽn noaptea aceasta, Vernet se trezise abia de È™ase minute È™i jumătate. TotuÈ™i, în vreme ce străbătea în grabă coridoarele subterane ale băncii, arăta de parcă tocmai ieÈ™ise din mîinile croitorului È™i ale frizerului său. Impecabil îmbrăcat într-un costum din mătase, își pulveriză în gură puÈ›in spray parfumat È™i își îndreptă nodul cravatei fără să se oprească din mers. ObiÈ™nuit să fie trezit la cele mai diverse ore pentru diverÈ™i clienÈ›i internaÈ›ionali, Vernet își programase somnul la fel ca cei din tribul Masai ― războinicii africani fiind renumiÈ›i pentru capacitatea lor de a se trezi în numai cîteva secunde din cel mai adînc somn, perfect pregătiÈ›i de luptă. "Pregătit de luptă", își aminti preÈ™edintele, temîndu-se că, în această noapte, comparaÈ›ia se va dovedi mai mult decît potrivită. Sosirea unui client cu o cheie aurie necesita de fiecare dată un plus de atenÈ›ie, dar un client cu o cheie aurie căutat de PoliÈ›ia Judiciară... iată o situaÈ›ie extrem de delicată. Raporturile băncii cu oficialitățile franceze pe tema confidenÈ›ialității clienÈ›ilor erau destul de încordate È™i aÈ™a, fără ca vreunul dintre ei să fie un infractor urmărit de poliÈ›ie. "Cinci minute, își spuse Vernet. Trebuie să-i scot pe oamenii ăștia din bancă înainte de sosirea poliÈ›iei." Dacă se va miÈ™ca repede, iminentul dezastru va putea fi evitat. PreÈ™edintele va declara apoi poliÈ›iei că fugarii intraseră, într-adevăr, în sediu, dar fiindcă nu erau clienÈ›ii băncii È™i nu aveau un număr de cont, fuseseră poftiÈ›i afară. Ce bine ar fi fost dacă afurisitul de paznic nu ar fi chemat Interpolul! Dar discreÈ›ia nu făcea parte, probabil, din arsenalul de lucru al unui agent de pază plătit cu 15 euro pe oră. Oprindu-se în prag, trase adînc aer în piept È™i încercă să se relaxeze. Apoi, afișînd un surîs amabil, descuie uÈ™a È™i pătrunse în încăpere ca o adiere caldă. ― Bună seara, spuse atunci cînd își zări clienÈ›ii. Eu sînt André Vernet. Cu ce vă pot aju... Restul frazei îi înÈ›epeni undeva sub mărul lui Adam. Femeia din faÈ›a lui era cel mai neaÈ™teptat client pe care-l avusese preÈ™edintele vreodată. ― ÃŽmi pare râu, ne cunoaÈ™tem cumva? întrebă Sophie. Ea nu-l È™tia pe nou-venit, însă pentru o clipă acesta o privi de parcă ar fi văzut o stafie. ― Nu..., bîigui el. Nu... nu cred. Serviciile noastre sînt oferite sub anonimat. Apoi, răsuflînd adînc È™i silindu-se să le surîdă calm, adăugă: AsistenÈ›ii mei mi-au spus că aveÈ›i o cheie aurie, dar nu È™i un număr de cont. Pot să vă întreb cum a ajuns această cheie în posesia dumneavoastră? ― Bunicul meu mi-a dat-o, replică Sophie, privindu-l cu atenÈ›ie pe omul din faÈ›a ei, surprinsa de tulburarea care i se citea acestuia pe chip. ― AÈ™a, deci? Bunicul v-a dat cheia, dar nu È™i numărul contului'? ― Nu cred că a mai avut timp! A fost asasinat în seara aceasta! Cînd auzi aceste cuvinte, omul se clătină pe picioare È™i se împletici cîțiva paÈ™i înapoi, cu ochii îngroziÈ›i: ― Jacques Saunière e mort?! Dar... cum? Acum Sophie avu impresia că a încasat un pumn în plex: ― ÃŽl cunoÈ™teaÈ›i pe bunicul meu? André Vernet părea la fel de uluit ca È™i ea. Sprijinindu-se cu o mînă de marginea mesei, pentru a-È™i regăsi echilibrul, îi explică: ― Jacques È™i cu mine eram prieteni buni. Cînd s-a întîmplat? ― ÃŽn seara aceasta, ceva mai devreme. ÃŽn Luvru! Vernet se apropie de un fotoliu confortabil din piele È™i se afundă în el. ― Trebuie să vă pun o întrebare extrem de importantă! Privi pe rînd, cînd la Langdon, cînd la Sophie, È™i apoi continuă: Are vreunul dintre dumneavoastră ceva de-a face cu asasinarea lui? ― Nu! declară Sophie. ÃŽn nici un caz! După o scurtă pauză, Vernet reluă oarecum încruntat: ― Fotografiile dumneavoastră au fost difuzate de Interpol. AÈ™a v-am recunoscut! SînteÈ›i căutaÈ›i pentru crimă! "Fache a luat deja legătura cu Interpolul?! Căpitanul se dovedea a fi mult mai motivat decît crezusem", își spuse Sophie, apoi îi explică bancherului în cîteva cuvinte cine era Langdon È™i ce se petrecuse la Luvru, cu cîteva ore mai devreme. ― Și, în pragul morÈ›ii, bunicul dumneavoastră v-a lăsat un mesaj în care vă cerea să-l contactaÈ›i pe domnul Langdon? ― Da. Și această cheie. Sophie aÈ™eză cheia pe masă, în faÈ›a lui Vernet, cu simbolul StăreÈ›iei. PreÈ™edintele băncii îi aruncă o privire, dar nu schiță nici un gest: ― Nu v-a lăsat decît această cheie? Nimic altceva? Nici o bucățică de hîrtie? DeÈ™i nu avusese timp să caute prea mult, Sophie era sigură că nu mai fusese nimic altceva ascuns după tabloul Fecioarei între stînci. ― Nu! Doar cheia! Vernet oftă, dezamăgit: ― Mi-e teamă că fiecare cheie este cuplată electronic la un număr de cont format din zece cifre, care funcÈ›ionează ca o parolă. Fără acel număr, cheia dumneavoastră nu vă ajută la nimic. "Zece cifre!" Sophie calculă în minte È™ansele criptografice. Zece miliarde de posibilități. Chiar dacă ar folosi cele mai puternice computere ale DCPJ, tot ar avea nevoie de săptămîni întregi pentru a sparge codul. ― Domnule, È›inînd seama de circumstanÈ›e, fireÈ™te că ne veÈ›i putea ajuta! ― ÃŽmi pare rău, însă chiar nu pot face nimic. ClienÈ›ii își tastează numărul de cont prin intermediul unui terminal protejat, ceea ce înseamnă că parola este cunoscută doar de computer È™i de clientul respectiv. Aceasta este una dintre modalitățile prin care asigurăm anonimatul clienÈ›ilor È™i securitatea angajaÈ›ilor noÈ™tri. Sophie înÈ›elese. Și magazinele universale procedau la fel. "ANGAJAÞII NU DEÞIN CHEI ALE CASETELOR DE BAGAJE." Evident că banca nu voia să riÈ™te ca un hoÈ› să fure o cheie È™i pe urmă să ia ostatic un angajat pentru a afla numărul de cont respectiv. Sophie se aÈ™eză lîngă Langdon, privi cheia de pe masă È™i apoi își ridică ochii spre Vernet: ― AveÈ›i idee ce a depus bunicul meu în banca dumneavoastră? ― CîtuÈ™i de puÈ›in! Aceasta este, de fapt, definiÈ›ia băncilor Geldschrank. ― Domnule Vernet, insistă ea, nu prea avem timp, aÈ™a că vă voi vorbi pe È™leau, dacă îmi permiteÈ›i. ÃŽntinse mîna È™i întoarse cheia cu sigiliul StăreÈ›iei la vedere, privind atentă ochii bancherului: ― Simbolul acesta vă spune ceva? Vernet privi fără nici o reacÈ›ie floarea de crin încrustată pe cheie: ― Nu, însă mulÈ›i clienÈ›i de-ai noÈ™tri își gravează iniÈ›iale sau diverse sigle pe cheile proprii. Sophie oftă, fixîndu-l în continuare cu privirea: ― Sigiliul acesta este simbolul unei societăți secrete cunoscute sub numele de Le Prieuré de Sion. Nici o reacÈ›ie. ― Posibil. Eu nu È™tiu nimic. Bunicul dumneavoastră îmi era prieten, dar noi discutam doar despre afaceri. PreÈ™edintele își lărgi nodul de la cravată, părînd mai agitat. ― Monsieur Vernet, bunicul mi-a telefonat în seara aceasta pentru a-mi spune că ne aflam, È™i eu È™i el, într-un mare pericol. A mai adăugat că trebuie să-mi înmîneze ceva. Mi-a dat, în fine, cheia aceasta, de la banca dumneavoastră. Acum el este mort. Ne-ar fi de ajutor orice ne-aÈ›i putea spune! Bancherul își È™terse broboanele de sudoare de pe frunte: ― Trebuie să ieÈ™im din această clădire! Mi-e teamă ca poliÈ›ia va fi aici în scurt timp. Unul dintre paznici s-a simÈ›it obligat să anunÈ›e Interpolul. Sophie bănuise È™i ea acest lucru, dar mai făcu o ultimă încercare: ― Bunicul mi-a mai spus că trebuie să-mi dezvăluie adevărul despre familia mea. Acest lucru vă sugerează ceva? ― Mademoiselle, familia dumneavoastră a pierit într-un accident de maÈ™ina pe cînd eraÈ›i doar un copil. ÃŽmi pare rău! Știu că Jacques Saunière v-a iubit foarte mult. Mi-a spus de multe ori cît de mult îl durea faptul că v-aÈ›i înstrăinat. Sophie nu È™tia ce ar trebui să îi răspundă, È™i atunci Langdon interveni: ― ConÈ›inutul casetei are vreo legătură cu Sangrealul? Vernet îi arunca o privire ciudată: ― Nu È™tiu despre ce vorbiÈ›i! ÃŽn clipa aceea, telefonul bancherului începu să sune. ― Oui? Ascultă cîteva clipe cu o expresie surprinsă È™i tot mai îngrijorată, apoi adăuga: ― La police? Si rapidement? ÃŽnjură, dădu rapid cîteva indicaÈ›ii la repezeală în franceza È™i le spuse că va coborî în hol într-un minut. După ce închise, se întoarse spre Sophie: ― PoliÈ›ia a reacÈ›ionat mult mai rapid decît de obicei. Aproape că au sosit. Sophie nu avea de gînd să renunÈ›e: ― SpuneÈ›i-le că am venit aici È™i că am plecat între timp. Dacă vor să ne caute înăuntru, cereÈ›i-le să vă arate un ordin de percheziÈ›ie. AÈ™a vom mai cîștiga puÈ›in tîmp. ― Mademoiselle, Jacques îmi era un bun prieten È™i, în plus, banca mea nu are nevoie de o astfel de publicitate. Din aceste două motive, nu voi permite ca arestarea dumneavoastră să aibă loc aici. LăsaÈ›i-mi un minut È™i o să văd ce pot face ca să vă ajut să părăsiÈ›i banca fără a fi prinÈ™i. Mai mult decît atît, eu nu mă pot implica. Se ridică È™i se apropie de ușă cu paÈ™i grăbiÈ›i, adăugînd din mers: ― RămîneÈ›i aici! Voi face toate aranjamentele necesare È™i mă voi întoarce imediat. ― Dar... caseta de valori... Nu putem pleca pur È™i simplu! ― ÃŽn aceasta privință nu am cum să vă ajut. Regret! Sophie râmase cu ochii aÈ›intiÈ›i la uÈ™a care se închidea în urma preÈ™edintelui, întrebîndu-se dacă nu cumva numărul de cont era scris în vreuna dintre scrisorile pe care bunicul i le trimisese în decursul anilor È™i pe care le lăsase de fiecare dată nedeschise. Langdon se ridică brusc, avînd o licărire ciudata în ochi. ― Robert! ZîmbeÈ™ti? ― Bunicul tău a fost un geniu! ― Poftim? ― Zece cifre! Sophie nu avea idee despre ce vorbea el. ― Numărul de cont, replică profesorul cu acelaÈ™i surîs pe chip. Sînt sigur că totuÈ™i ni l-a lăsat. ― Unde? Langdon scoase din buzunar copia fotografiei de la locul crimei È™i o aÈ™eză pe masă, în faÈ›a ei. Sophie citi doar primul rînd È™i imediat își dădu seama că americanul avea dreptate. "13-3-2-21-1-1-8-5 O, DIAVOL DRACONIC! OH, SFÃŽNT SCHILOD! P.S. GÃSEȘTE-L PE ROBERT LANGDON." 44 ― Zece cifre! repeta Sophie. "13-3-2-21-1-1-8-5" "Grand-père a scris numărul de cont pe podeaua Luvrului!" Cînd văzuse prima dată pe parchet Șirul lui Fibonacci cu numerele amestecate, își închipuise că bunicul nu voise decît ca poliÈ›ia să apeleze la Departamentul de Criptografie È™i astfel să ajungă la ea. Mai tîrziu, își dăduse seama că È™irul constituia, totodată, o indicaÈ›ie privind descifrarea celorlalte rînduri ale mesajului ― "un È™ir cu ordinea schimbată... o anagramă numerică". Acum, spre totala ei uluire, înÈ›elese că numerele aveau o semnificaÈ›ie mult mai amplă È™i mai importantă. Aproape cu certitudine ele constituiau cheia suplimentară pentru deschiderea casetei de valori. ― A fost un maestru al înÈ›elesurilor duble, spuse ea cu voce tare. Iubea tot ce avea sensuri multiple, ascunse. Coduri încifrate în alte coduri. Langdon se ridicase È™i se apropia deja de panoul electronic de lîngă banda rulantă. Sophie înhăță copia fotografiei È™i alerga în urma lui. Panoul avea o tastatura similară cu cea a bancomatelor, iar pe ecran trona sigla în formă de cruce a băncii. Alături se afla cunoscuta fantă triunghiulară, în care introduse fără întîrziere cheia. Pe ecran apăru imediat un mesaj: "NUMÃR DE CONT" Cursorul clipea, aÈ™teptînd. "Zece cifre." Sophie citi cu voce tare numerele de pe hîrtie, È™i Langdon le tastă unul cîte unul: "NUMÃR DE CONT 13-3-2-21-1-1-8-5" Instantaneu, pe ecran apăru un nou mesaj, în mai multe limbi. Prima era engleza: "ATENÞIE! ÃŽnainte de a apăsa tasta Enter, verificaÈ›i corectitudinea numărului tastat. Pentru siguranÈ›a dumneavoastră, în cazul în care computerul nu recunoaÈ™te numărul de cont introdus, sistemul se va închide în mod automat." ― Și cu asta, basta! exclama Sophie, încruntîndu-se. Se pare că avem dreptul la o singură încercare. Bancomatele obiÈ™nuite acceptau trei încercări de tastare a codului PIN înainte de blocarea cârdului. Dar ăsta nu era un automat bancar obiÈ™nuit. ― Numărul pare corect introdus, spuse Langdon, verificînd atent cifrele tastate È™i comparîndu-le cu cele de pe hîrtie. Să-i dăm drumul, adăugă el, făcîndu-i semn să apese tasta ENTER. Sophie întinse degetul, dar se opri la jumătatea miÈ™cării, surprinsă de un gînd straniu. ― Haide! o grăbi Langdon. Vernet se va întoarce în curînd. ― Nu! Nu-i acesta numărul de cont corect. ― Ba da! Zece cifre. Care altul ar putea fi? ― E prea oarecare, prea... la întîmplare. "Prea la întîmplare?" El nu era cîtuÈ™i de puÈ›in de aceeaÈ™i părere. Toate băncile își sfătuiau clienÈ›ii să aleagă coduri PIN cît mai banale, astfel ca nimeni să nu le poată ghici. ÃŽn mod cert, È™i clienÈ›ii acestei bănci au fost îndemnaÈ›i să-È™i aleagă numere de cont absolut la întîmplare. Sophie È™terse cifrele tastate È™i apoi ridica privirea spre el: ― Ar fi o coincidență prea mare ca acest număr de cont ales aÈ™a-zis la întîmplare să poată fi rearanjat în forma Șirului Fibonacci. Langdon își dădu seama că aici avea dreptate. Ceva mai devreme, Sophie rescrisese numerele respective astfel încît să formeze Șirul lui Fibonacci. O simplă coincidență? Greu de crezut! Ea începuse deja să tasteze alte cifre, parcă din memorie. ― ÃŽn plus, dată fiind pasiunea bunicului meu pentru coduri È™i simboluri, este foarte probabil să fi ales un număr cu o semnificaÈ›ie aparte pentru el, un număr pe care să È™i-l poată reaminti cu uÈ™urință. Apoi, introducînd È™i ultima cifră, afișă un surîs hîtru: ― Un număr care să pară ales la întîmplare, dar care să nu fie deloc aÈ™a. Langdon se uită la ecran. "NUMÃR DE CONT 1123581321" La început, nu pricepuse, dar după o clipă își dădu seama că Sophie are dreptate. "Șirul lui Fibonacci! 1-1-2-3-5-8-13-21" Scris sub forma unui singur număr de zece cifre, È™irul devenea de nerecunoscut. "UÈ™or de È›inut minte, È™i totuÈ™i aparent întîmplător." Un cod inteligent ales, pe care Saunière nu avea cum să-l uite vreodată. ÃŽn plus, aÈ™a se explica de ce numerele scrise pe podeaua Luvrului puteau fi rearanjate sub forma acestei celebre progresii. Sophie întinse mîna È™i apăsa tasta ENTER. Pentru o clipă, nu se întîmplă nimic. Cel puÈ›in, nimic care să poată fi observat. ÃŽn acel moment, undeva, sub ei, în seiful subteran al băncii, un braÈ›-robot prinse viață. Culisînd pe un sistem de transport biaxial prins de plafon, braÈ›ul înaintă în căutarea coordonatelor corecte. Pe pardoseala de ciment, sute de conteinere identice din plastic stăteau aliniate, formînd o reÈ›ea uriașă... ca o sumedenie de mici sicrie aintr-o criptă. Oprindu-se deasupra locului adecvat, braÈ›ul coborî, ochiul electronic confirmînd codul de bare de pe cutie. Apoi, cu o precizie de computer, gheara mecanică prinse mînerul cutiei È™i începu să o ridice. Piuind abia auzit, braÈ›ul transportă conteinerul în celălalt capăt al seifului, pînă deasupra unei bande rulante care staÈ›iona. Cu miÈ™cări uÈ™oare, gheara aÈ™eză cutia pe bandă È™i se retrase. O secundă mai tîrziu, banda transportoare se puse în miÈ™care... ÃŽn încăperea de deasupra, Sophie È™i Langdon răsuflară uÈ™uraÈ›i în momentul în care văzură că banda de cauciuc începe să ruleze. Parcă erau doi călători obosiÈ›i, aÈ™teptînd la aeroport un bagaj misterios, al cărui conÈ›inut le era necunoscut. Banda intra în încăpere printr-o fantă îngusta, sub o uÈ™iță retractabilâ. UÈ™a metalică se ridică È™i o cutie din plastic își făcu apariÈ›ia: neagră, din material plastic turnat È™i mult mai mare decît își închipuise Sophie. Părea o cuÈ™că portabilă pentru transportul animalelor de casă, fără nici o deschidere pentru respiraÈ›ie. Cutia se opri chiar în faÈ›a lor È™i amîndoi încremeniră pentru o clipă, studiind-o fără a o atinge. La fel ca oricare alt lucru din aceasta bancă, È™i conteinerul din plastic avea un aspect de produs industrial: încuietori metalice, un cod de bare lipit pe capac È™i mîner solid, turnat. Semăna cu o trusă supradimensionată de unelte. Fără să mai piardă timpul, Sophie desfăcu încuietorile È™i apoi, ezitînd, privi spre Langdon. ÃŽmpreună, ridicară capacul greu È™i se aplecară pentru a vedea ce e înăuntru. ÃŽn primul moment, avu impresia că lădiÈ›a era goală. Dar imediat zări ceva. Pe fundul cutiei. Un singur obiect. O casetă din lemn lustruit, mare cît o cutie de pantofi, cu balamale ornate. Lemnul avea o culoare viÈ™iniu-închis, caldă. "Lemn de trandafir!" Preferatul bunicului ei. Capacul era ornat cu un splendid trandafir incrustat. La fel de nedumerită ca È™i Langdon, Sophie se aplecă È™i scoase caseta. "Dumnezeule, ce grea e!" O transportă cu grijă pînă la masă È™i o aÈ™eză jos. Langdon se apropie È™i el, privind amîndoi caseta pe care bunicul ei îi trimisese s-o recupereze. Profesorul studie uimit incrustaÈ›ia de pe capac ― un trandafir cu cinci petale, pe care îl mai văzuse de nenumărate ori. ― Roza cu cinci petale, È™opti el, este simbolul StăreÈ›iei pentru Sfîntul Graal. Sophie se întoarse È™i-l străfulgeră cu privirea. ÃŽn mod evident, amîndoi se gîndeau la acelaÈ™i lucru. Dimensiunile casetei, greutatea conÈ›inutului È™i simbolul de pe capac păreau a duce toate la aceeaÈ™i inimaginabilă concluzie. "Pocalul lui Iisus se află în aceasta cutie din lemn." Din nou, Langdon își spuse că era imposibil. ― Mărimea e potrivită, È™opti Sophie, pentru a adăposti... o cupă. "Nu poate fi o cupă!" Sophie trase caseta spre ea, pregătindu-se sa o deschidă. Cînd o miÈ™că însă, ceva neaÈ™teptat se petrecu. Din interior se auzi un gîlgîit ciudat. "E oare un lichid înăuntru?" se întrebă Langdon mirat. Sophie părea la fel de nedumerită: ― Ai auzit? Profesorul încuviință: ― Da, e un lichid. Cu miÈ™cări uÈ™oare, Sophie desfăcu închizătoarea È™i deschise capacul. Obiectul din interior nu semăna cu nimic din ceea ce văzuse Langdon pînă atunci. Un lucru deveni imediat limpede pentru amîndoi. ÃŽn mod categoric, nu era cupa din care a băut Iisus. 45 ― PoliÈ›ia a blocat strada, spuse André Vernet cînd reveni în încăpere. Va fi foarte dificil să vă scot de aici! După ce închise uÈ™a, bancherul zări conteinerul de plastic pe banda rulantă È™i se opri brusc. "Dumnezeule! Au accesat contul lui Sauniere?!" Langdon È™i Sophie È™edeau în jurul mesei, avînd între ei ceva ce semăna cu o casetă mare de bijuterii. Sophie închise imediat capacul casetei È™i ridică ochii spre Vernet: ― Aveam totuÈ™i numărul de cont, spuse ea. PreÈ™edintele rămăsese fără cuvinte. Asta schimba complet situaÈ›ia. Politicos, se strădui să nu privească spre casetă, încercînd să-È™i dea seama ce are de făcut. "Trebuie să-i scot afară de aici!" Dar cum poliÈ›ia blocase deja drumurile de acces, nu-i rămăsese decît o unică modalitate de a face acest lucru. ― Mademoiselle Neveu, dacă vă voi scoate în siguranță din sediul băncii, veÈ›i lua obiectul cu dumneavoastră sau îl veÈ›i trimite înapoi în seif? Sophie aruncă o privire spre Langdon, apoi răspunse: ― ÃŽl luăm cu noi. ― Foarte bine. Atunci, vă sugerez să-l înfășuraÈ›i într-o haină cînd vom ieÈ™i din această încăpere. AÈ™ prefera să nu-l vadă nimeni. Langdon își scoase sacoul, în vreme ce Vernet se apropie de banda rulantă, închise cutia goală È™i tastă cîteva comenzi la panoul electronic. Banda rulantă se urni, ducînd conteinerul din plastic înapoi în seif. PreÈ™edintele scoase apoi cheia din fantă È™i i-o întinse lui Sophie. ― Pe aici, vă rog. Repede! Cînd ajunseră la rampa de încărcare din spatele clădirii, luminile maÈ™inilor de poliÈ›ie se zăreau deja, licărul lor iluminînd garajul subteran. Vernet se încruntă. Probabil că blocaseră rampa. "Chiar vreau să fac una ca asta?" CămaÈ™a îi era deja leoarcă de transpiraÈ›ie. Le făcu semn spre una dintre furgonetele blindate ale băncii. Transport sûr era un alt serviciu pe care Depository Bank of Zürich îl oferea clienÈ›ilor. ― UrcaÈ›i în spate, în compartimentul pentru marfă. Mă întorc imediat. Sophie È™i Langdon urcară în furgoneta, în vreme ce Vernet alergă la biroul supraveghetorului, îl descuie, luă cheile furgonetei È™i înhăță totodată o jachetă È™i o È™apcă de È™ofer. ÃŽÈ™i scoase haina È™i cravata, dădu să-È™i pună uniforma, apoi se răzgîndi È™i își puse pe umăr un ham de revolver. ÃŽn drum spre ieÈ™ire, luă un pistol din raft, îl încărcă È™i-l îndesă în ham, încheindu-È™i jacheta peste el. Reveni la furgonetă, își trase bine È™apca pe ochi È™i aruncă o privire spre Sophie È™i Langdon, aflaÈ›i în compartimentul din oÈ›el din spate: ― VeÈ›i avea nevoie de asta, le spuse, întinzînd mîna înăuntru È™i aprinzînd becul unic atîrnat în plafon. Mai bine aÈ›i sta jos. Să nu scoateÈ›i un sunet cînd vom ieÈ™i pe poartă. Sophie È™i Langdon se aÈ™ezară pe podeaua metalică, È›inînd între ei caseta înfășurată în sacou. Vernet închise uÈ™ile masive È™i-i încuie, apoi se urcă la volan È™i porni motorul. Furgoneta începu să urce rampa. Sub È™apcă, preÈ™edintele simÈ›i sudoarea năpădindu-i fruntea. ÃŽn față se vedeau mult mai multe maÈ™ini ale poliÈ›iei decît se aÈ™teptase el. Cînd maÈ™ina se apropie, prima poartă de oÈ›el se deschise, lăsînd-o să treacă. Vernet aÈ™teptă ca aceasta să se închidă în urma lui înainte de a avansa È™i a activa următorul senzor. Cea de-a doua poartă se deschise È™i ea, lăsînd ieÈ™irea liberă. "Cu excepÈ›ia maÈ™inii de poliÈ›ie care blochează rampa." Bancherul își È™terse fruntea È™i apăsă pedala de acceleraÈ›ie. Un poliÈ›ist coborî imediat È™i-i făcu semn sa oprească la cîțiva metri înaintea barierei. Patru maÈ™ini de patrulare aÈ™teptau afară. Vernet opri. ÃŽndesîndu-È™i mai bine È™apca pe cap, afișă o mutră dură È™i pe cît îi stătu în putere mai necizelată. Fără a se clinti de pe bancheta sa, deschise portiera È™i privi spre agent: ― Qu'est-ce que se passe? întrebă pe un ton răguÈ™it. ― Je suis Jérôme Collet. Lieutenant Police Judiciaire. Qu'est-ce qu'il y a là -dedans? se interesă agentul, arătînd spre compartimentul pentru marfă. ― Naiba să ma ia dacă È™tiu, replica bancherul într-o franceză de stradă. Io-s doar un È™ofer! Collet nu părea impresionat: ― Căutăm doi criminali. Vernet începu să rîdă: ― Atunci aÈ›i venit exact unde trebuie. Unii din ticăloÈ™ii ăștia pentru care È™ofez au atîția bani, că nu se poate să nu fie criminali! Agentul îi arătă o fotografie a lui Robert Langdon. ― Omul ăsta a fost aici, la bancă, în noaptea asta? Bancherul ridica din umeri. ― N-am idee. Eu nu mă miÈ™c de pe rampă. N-avem noi voie în preajma clienÈ›ilor. Va trebui să intraÈ›i È™i să întrebaÈ›i la recepÈ›ie. ― Banca dumitale ne cere mandat înainte de a ne permite să intrăm. ― Administratorii! făcu Vernet, cu o grimasă dezgustată. Să-È›i spun eu cîteva despre ei! ― Te rog să deschizi în spate. PreÈ™edintele se holbă la agent È™i emise un hohot de rîs gutural: ― Să deschid în spate? Da' crezi că am cu ce? Crezi că ăștia au încredere în noi? Ar trebui să vezi salariile de rahat pe care ni le plătesc! PoliÈ›istul își înclină capul pe un umăr, cu un aer evident sceptic: ― Vrei să spui că nu ai cheile de la furgoneta pe care o conduci? Vernet clătină din cap: ― Nu pe cele de la compartimentul pentru marfă. Am doar cheia de contact. MaÈ™inile sînt încuiate de supraveghetori pe rampa de încărcare, apoi furgonetele aÈ™teaptă pe loc pînă cînd altcineva duce cheile la destinaÈ›ie. O dată ce primim confirmarea că au ajuns la destinatar, avem È™i permisiunea de a pleca. Nici o secundă mai devreme. Niciodată n-am habar ce mama dracului transport aici. ― Cînd a fost încuiată maÈ™ina asta? ― Probabil cu cîteva ore în urmă. Eu trebuie s-o duc tocmai la St. Thurial. Cheile de la marfă sînt deja acolo. Agentul nu îi răspunse, ochii lui examinîndu-i de parcă ar fi vrut să-i citească gîndurile. Un strop de sudoare începu să i se prelingă pe nas. ― Te superi? întrebă Vernet, È™tergîndu-È™i faÈ›a cu mîneca jachetei È™i făcînd semn spre maÈ™ina de poliÈ›ie care-i bloca drumul. Am È™i eu un orar de respectat. ― ToÈ›i È™oferii de aici au ceasuri Rolex? întrebă agentul, arătînd spre încheietura lui. Urmîndu-i direcÈ›ia privirii, bancherul zări marginea ceasului său absurd de scump ieÈ™ind de sub manÈ™etă. "Merde!" ― Rahatul ăsta?! L-am luat pe douăzeci de euro de la un taiwanez, în St. Germain des Près. Dacă-l vrei, È›i-l vînd pe patruzeci. PoliÈ›istul rămase tăcut vreme de cîteva clipe, apoi, în cele din urmă, se trase într-o parte. ― Nu, mulÈ›umesc. Drum bun! Vernet nu-È™i veni în fire pînă cînd furgoneta lui nu ajunse la cincizeci de metri distanță de barajul de poliÈ›ie. Acum îi mai rămăsese doar o singura problemă de rezolvat. ÃŽncărcătura. "Unde să-i duc?" 46 Silas zăcea întins pe salteaua din camera sa, aÈ™teptînd ca rănile de pe spate să se închidă la contactul cu aerul. A doua repriză de Disciplină din noaptea asta îl lăsase slăbit È™i ameÈ›it. Fusese nevoit să-È™i scoată brîul cilice È™i acum simÈ›ea cum sîngele i se scurge pe coapsă. TotuÈ™i, nu avusese nici o justificare pentru a renunÈ›a la cilice. "Nu mi-am respectat legămîntul față de Biserică. Mai rău, l-am dezamăgit pe episcop!" Noaptea asta ar fi trebuit să însemne salvarea episcopului Aringarosa. Cu cinci luni în urmă, preotul se întorsese de la o întrevedere care avusese loc la Observatorul Astronomic din Vatican, unde aflase ceva ce-l schimbase profund. Deprimat timp de săptămîni întregi, în cele din urmă îi povestise lui Silas despre ce era vorba. ― Dar e imposibil! strigase el. Nu pot să accept aÈ™a ceva! ― E adevărat, îi răspunsese Aringarosa. Imposibil de imaginat, dar totuÈ™i adevărat. Peste numai È™ase luni. Cuvintele episcopului îl îngroziseră. Se rugase pentru salvare È™i nici chiar în zilele acelea negre, credinÈ›a în Dumnezeu È™i în Calea cea Dreaptă nu È™ovăise. O lună mai tîrziu, norii dispăruseră È™i speranÈ›a unei rezolvări începuse să pîlpîie. "O intervenÈ›ie divină", spusese Aringarosa. Pentru prima dată după atîta amar de vreme, episcopul păruse optimist. ― Silas, È™optise el, Dumnezeu ne-a oferit o posibilitate de a apăra Calea. Lupta noastră, la fel ca orice bătălie, necesită È™i sacrificii. Vei fi tu un oÈ™tean al Domnului? Silas căzuse în genunchi în faÈ›a episcopului, omul care îi dăduse o nouă viață, È™i îi răspunsese: ― Sînt mielul lui Dumnezeu. CălăuzeÈ™te-mă aÈ™a cum îți cere inima. Cînd Aringarosa îi dezvăluise ocazia ivită, Silas realizase că la mijloc nu putea fi decît mîna Domnului. "Soartă miraculoasă!" Episcopul îl pusese apoi în legătură cu omul care propusese planul È™i care-È™i spunea ÃŽnvățătorul. DeÈ™i nu se întîlniseră niciodată între patru ochi, de fiecare dată cînd vorbeau la telefon, Silas era la fel de uimit atît de profunda credință a omului, cît È™i de amploarea puterii pe care o avea. ÃŽnvățătorul părea că È™tie totul, că avea ochi È™i urechi peste tot. De unde obÈ›inuse atît de multe informaÈ›ii, Albinosul nu È™tia, însă Aringarosa avea o încredere deplină în el È™i-l sfătuise pe Silas să procedeze È™i el la fel. ― Să faci tot ce-È›i cere ÃŽnvățătorul È™i vom ieÈ™i învingători. "ÃŽnvingători!" Acum, Silas privea podeaua goală È™i simÈ›ea că victoria le scăpase printre degete. ÃŽnvățătorul fusese înÈ™elat. Cheia de boltă era doar o fundătură. Și, odată copleÈ™it de disperare, dispăruse È™i orice rază de speranță. Ar fi vrut să-l poată suna pe episcop pentru a-l preveni, dar ÃŽnvățătorul anulase noaptea asta toate liniile de comunicare directă dintre ei. "Pentru siguranÈ›a noastră, a tuturor." ÃŽn cele din urmă, stăpînindu-È™i tremurul puternic, Silas se ridică È™i își luă sutana care zăcea azvîrlită pe podea. Scoase din buzunar telefonul mobil È™i, cu ruÈ™ine, formă numărul. ― ÃŽnvățătorule, È™opti. Totul e pierdut. Apoi îi povesti ce se întîmplase. ― ÃŽÈ›i pierzi credinÈ›a prea repede, îi răspunse omul. Tocmai am primit veÈ™ti. Total neaÈ™teptate, dar bine venite! Secretul încă există. Jacques Saunière a transmis altcuiva informaÈ›ia chiar înainte de a muri. Te voi suna în scurt timp! Lucrarea noastră nu s-a sfîrÈ™it chiar în noaptea asta. 47 Compartimentul pentru marfă slab luminat al furgonetei era ca o carceră pe roÈ›i È™i Langdon se străduia să-È™i alunge anxietatea obiÈ™nuita care punea stăpînire pe el în locuri închise. "Vernet a spus că ne va scoate în afara oraÈ™ului, la o distanÈ›a suficient de sigură. Dar unde anume? Cît de departe?" Picioarele începuseră să-i amorÈ›ească fiindcă stătea ghemuit; se miÈ™că uÈ™or È™i atunci simÈ›i cum sîngele începe să-i curgă din nou prin vene. ÃŽn braÈ›e È›inea încă ciudata comoară pe care o luaseră de la bancă. ― Cred că sîntem pe autostradă acum, È™opti Sophie. Și el credea acelaÈ™i lucru. După o istovitoare oprire în capătul rampei, furgoneta pornise, în sfîrÈ™it, cotind cînd la dreapta, cînd la stînga, timp de vreo două minute, după care accelerase È™i acum părea ca rulează cu viteza maximă. Dedesubt, pneurile antiglonÈ› È™uierau pe asfaltul neted. ÃŽÈ™i îndreptă atenÈ›ia asupra casetei din poală, o aÈ™eză pe podea, o scoase din sacoul în care o înfășurase È™i o trase aproape de el. Sophie i se alătură; parcă erau doi copii lîngă un cadou de Crăciun. ÃŽn contrast cu nuanÈ›a caldă a casetei, trandafirul incrustat era lucrat într-un lemn de culoare deschisa, probabil frasin, care lucea viu în lumina palidă. "Roza." Armate È™i religii fuseseră fondate pornind de la acest simbol, fără a mai menÈ›iona diversele organizaÈ›ii secrete. Rozicrucienii. Cavalerii de RoÈ™a Cruce. ― Hai! îl îndemnă Sophie. Deschide-o! Langdon trase aer adînc în piept È™i apoi, după ce mai aruncă o privire asupra trandafirului incrustat, deschise capacul. Multe idei îi trecuseră prin minte atunci cînd se gîndea la ce ar putea găsi înăuntru, dar nici una nu se apropiase cîtuÈ™i de puÈ›in de realitatea pe care o vedea acum. Cuibărit în caseta căptuÈ™ită cu un strat gros de mătase purpurie, se afla un obiect al cărui rost profesorul nu putea nici măcar să-l ghicească. Era un cilindru din marmură albă, lustruită, cam de mărimea unui suport pentru mingi de tenis. Mai complex decît o simplă coloană din piatră, obiectul părea să fi fost asamblat din mai multe piese. Cinci discuri de marmură erau alipite È™i fixate unul de altul cu ajutorul unui cadru delicat din alamă. Semăna cu un caleidoscop tubular, multi-stratificat. Capetele cilindrului erau prinse în cîte un fel de capac tot din marmură, prin care nu se vedea nimic înăuntru. Auzind lichidul care gîlgîia în interior, Langdon presupuse că tubul era gol. Dar, oricît de bizară ar fi fost construcÈ›ia cilindrului, mai interesante erau semnele gravate pe întreaga sa circumferință. Pe fiecare dintre cele cinci discuri fusese inscripÈ›ionată aceeaÈ™i serie de litere: întregul alfabet. Structura îi amintea profesorului de una dintre jucăriile sale preferate din copilărie ― un tub format din plăcuÈ›e cu litere, care puteau fi rotite în diverse poziÈ›ii pentru a forma cele mai variate cuvinte. ― Uimitor, nu-i aÈ™a? îi È™opti Sophie. ― Știu È™i eu...? Ce naiba e asta? ÃŽn ochii ei se aprinse o scînteie: ― Bunicului îi plăcea să născocească asemenea dispozitive. Au fost inventate de Leonardo da Vinci. Chiar È™i în lumina palidă, surprinderea din ochii lui Langdon era vizibilă. ― Da Vinci? ― Da. Se numeÈ™te criptex. Bunicul spunea că a găsit planurile dispozitivului într-unul dintre jurnalele secrete ale lui Leonardo. ― Și la ce foloseÈ™te'? Þinînd seama de recentele evenimente, Sophie își dădea seama că răspunsul ei ar putea avea unele implicaÈ›ii foarte interesante: ― E un fel de seif. Pentru păstrarea informaÈ›iilor secrete. Ochii profesorului se măriră È™i mai mult. Sophie îi povesti cum crearea unor modele după invenÈ›iile lui da Vinci fusese una dintre pasiunile bunicului ei. Artist talentat, el își petrecea ore întregi în atelier lucrînd lemnul È™i metalul; lui Jacques Saunière îi plăcea să-i imite pe marii artiÈ™ti ― Fabergé, diverÈ™i maeÈ™tri ai cloisonné-urilor È™i pe mult mai practicul Leonardo da Vinci. Chiar È™i la o simplă răsfoire a jurnalelor lui, oricine își dădea seama că savantul inventase sute de dispozitive, pe care însă nu le pusese niciodată în aplicare. Una dintre preocupările favorite ale lui Saunière fusese crearea de replici exacte ale celor mai obscure născociri ale lui da Vinci ― ceasuri È™i cronometre, pompe de apă, criptex-uri È™i chiar un model articulat al unui cavaler medieval francez, care trona acum pe biroul său de la Luvru. Proiectat de da Vinci în 1495, ca parte a interesului său pentru studiile de anatomie È™i tehnica miÈ™cării, mecanismul intern al cavalerului avea tendoane È™i încheieturi ce-i permiteau să stea în picioare, să-È™i miÈ™te braÈ›ele È™i capul aÈ™ezat pe un gît flexibil È™i să deschidă gura, graÈ›ie maxilarului perfect articulat. Cavalerul în armură i se păruse lui Sophie cel mai frumos obiect pe care îl realizase bunicul ei... pînă la criptex-ul pe care îl È›inea acum în mînă. ― Mi-a construit È™i mie unul cînd eram mică. Dar n-am mai văzut pînă acum unul atît de mare È™i de ornat. Langdon nu-È™i mai dezlipise ochii de caseta din lemn de trandafir. ― Eu, unul, nici nu auzisem de aÈ™a ceva. Sophie nu era surprinsă. Majoritatea invenÈ›iilor lui da Vinci, care rămăseseră în stare de proiect, nu fuseseră niciodată studiate È™i nici măcar nu li se dăduse vreun nume. Termenul criptex fusese, poate, născocit de bunicul ei ― un nume potrivit pentru un dispozitiv care folosea È™tiinÈ›a criptografiei pentru a proteja informaÈ›iile scrise pe un suport interior, pe un codex. Da Vinci fusese un veritabil pionier al criptografiei, deÈ™i rareori îi era recunoscută această întîietate. Cînd prezentau tehnicile moderne de criptare pentru securizarea datelor computerizate, profesorii de la universitate îi ridicau în slăvi pe specialiÈ™tii moderni, ca Zimmerman È™i Schneier, dar uitau adesea să menÈ›ioneze că da Vinci inventase una dintre primele forme rudimentare de cifrare, cu secole în urma. Bunicul ei fusese, bineînÈ›eles, cel care îi povestise toate acestea. ÃŽn compartimentul de oÈ›el al furgonetei, Sophie îi povesti profesorului că Leonardo născocise criptex-ul pentru a putea trimite mesaje secrete pe distanÈ›e lungi. ÃŽntr-o epocă lipsită de telefoane È™i poÈ™tă electronică, cel care dorea să trimită informaÈ›ii tainice cuiva aflat la mare depărtare nu avea altă soluÈ›ie decît să scrie mesajul pe hîrtie È™i să-l înmîneze unui mesager de încredere. Din păcate însă, dacă mesagerului i se părea că scrisoarea conÈ›ine informaÈ›ii preÈ›ioase, risca s-o vîndă adversarilor, pentru a face rost de mai mulÈ›i bani. Multe minÈ›i strălucite inventaseră de-a lungul timpului metode criptografice de protejare a datelor È™i informaÈ›iilor; Iulius Caesar născocise o schemă de scriere codificată, numită "Cutia lui Caesar"; Mary, regina ScoÈ›iei, crease un cifru de transpoziÈ›ie È™i trimitea mesaje secrete din închisoare; savantul arab Abu Yusuf Ismail al-Kindi își proteja secretele prin intermediul unui cifru de substituÈ›ie polial-fabetic, ingenios conceput. Da Vinci însă renunÈ›ase la matematică È™i criptografie, preferînd o soluÈ›ie de tip mecanic. Criptex-ul. Un recipient portabil, în care puteau fi închise hărÈ›i, scrisori, diagrame ― de fapt, orice. O dată ce informaÈ›ia era închisă în criptex, numai cel care cunoÈ™tea parola corectă putea avea acces la ea. ― Ne trebuie o parolă, spuse Sophie, arătînd spre discurile cu litere. Un criptex funcÈ›ionează aproximativ ca o încuietoare cu cifru. Dacă aliniezi cadranele în mod corect, încuietoarea se deschide. Criptex-ul are cinci discuri cu litere. Cînd le roteÈ™ti È™i le aÈ™ezi în poziÈ›ia corectă, piesele din interior se aliniază È™i cilindrul se deschide. ― Iar înăuntru...? ― Cînd cilindrul se deschide, ai acces la compartimentul interior, care poate conÈ›ine o foaie de hîrtie pe care este notată informaÈ›ia secretă. Langdon o privi nevenindu-i să creadă: ― Și spui că bunicul tău îți confecÈ›iona asemenea dispozitive cînd erai mică? ― Unele mai mici, da. De vreo două ori, de ziua mea, mi-a dat un criptex È™i mi-a spus o ghicitoare. SoluÈ›ia ghicitorii era parola pentru criptex È™i, o dată ce-mi dădeam seama care e, puteam deschide cilindrul pentru a-mi lua felicitarea. ― Cam mult efort pentru o felicitare! ― Nu, fiindcă în felicitare era scrisă întotdeauna o altă ghicitoare sau un indiciu. Bunicului îi plăcea să născocească adevărate "vînători de comori" prin casă ― o serie de indicii care ma duceau în cele din urmă pînă la cadoul primit. Fiecare astfel de "vînătoare" era un fel de test, pentru a fi sigur că-mi meritam cadoul. Și testele nu erau niciodată foarte simple! Profesorul privi din nou criptex-ul, părînd la fel de sceptic. ― Dar de ce să nu-l desfaci pur È™i simplu? Sau să-l spargi? Metalul pare a fi subÈ›ire, iar marmura e o rocă relativ moale. Sophie surîse: ― Fiindcă da Vinci era prea inteligent pentru a fi păcălit atît de uÈ™or. El a conceput criptex-ul în aÈ™a fel încît, dacă încerci, folosind orice mijloace, să-l deschizi cu forÈ›a, informaÈ›ia din interior se autodistruge. Uite! Sophie ridică uÈ™or cilindrul din casetă È™i i-l arată. ― InformaÈ›ia care trebuie transmisă este scrisă pe o bucată de papirus. ― Nu pe pergament? Sophie clătină din cap: ― Nu. Știu că în vremea aceea pergamentul din piele de oaie era mai frecvent folosit È™i mai rezistent, dar în criptex se utiliza numai papirus. Cu cît era mai subÈ›ire, cu atît mai bine! ― Am înÈ›eles! ― ÃŽnainte de a fi introdus în criptex, papirusul era înfășurat în jurul unei mici fiole de sticlă. Sophie clătină cilindrul È™i dinăuntrul lui se auzi acelaÈ™i gîlgîit. ― O fiolă cu lichid, adăugă ea. ― Ce fel de lichid? ― OÈ›et, îi zîmbi Sophie. Langdon ezită o clipă, apoi clătină din cap, pricepînd în sfîrÈ™it: ― Inteligent! "OÈ›et È™i papirus", își spuse Sophie. Dacă cineva încerca să deschidă cu forÈ›a criptex-ul, fiola de sticlă se spărgea È™i oÈ›etul dizolva imediat foiÈ›a de papirus. ÃŽn urmă nu mai rămînea decît o pastă fără formă. ― După cum vezi, continuă Sophie, unica modalitate de a afla informaÈ›ia închisă în interior este să cunoÈ™ti parola formată din cinci litere. Și, avînd cinci discuri, fiecare cu cîte douăzeci È™i È™ase de litere, asta înseamnă douăzeci È™i È™ase la puterea a cincea. Aproximativ douăsprezece milioane de combinaÈ›ii posibile. ― Dacă zici tu, replică Langdon cu o privire de parcă ar fi vrut să spună că în mintea lui se înghesuiau vreo douăsprezece milioane de întrebări. ― Ce informaÈ›ie crezi că e ascunsă înăuntru? ― Orice ar fi, e clar că bunicul a dorit din toată inima s-o È›ină secretă. Cu aceste cuvinte, Sophie închise capacul casetei È™i studie trandafirul cu cinci petale. Era limpede că o frămînta ceva. ― Spuneai mai devreme că roza este un simbol al Graalului? întrebă ea în cele din urmă. ― Da. ÃŽn simbolistica StăreÈ›iei, trandafirul È™i Graalul sînt sinonime. ― E ciudat totuÈ™i, fiindcă bunicul mi-a spus întotdeauna că roza înseamnă discreÈ›ie, tăinuire. ObiÈ™nuia să pună un trandafir pe uÈ™a biroului său de acasă cînd avea de dat un telefon confidenÈ›ial È™i nu voia să-l deranjez. Mă încuraja È™i pe mine să procedez la fel. "DrăguÈ›a mea, îi spunea bunicul, mai bine decît să încuiem uÈ™ile, atunci cînd avem nevoie de intimitate, putem pune pe ușă un trandafir ― la fleur des secrets. Astfel vom învăța să ne respectăm È™i să avem încredere unul în celălalt. Agățarea unui trandafir pe ușă e un vechi obicei roman." ― Sub Rosa, murmură Langdon. Romanii atîrnau totdeauna un trandafir în sala de întrunire, pentru a arăta că discuÈ›iile respective erau confidenÈ›iale. Astfel, cei care participau È™tiau că tot ce s-a spus "sub semnul rozei" ― sub Rosa ― trebuia să rămînă secret. Profesorul îi explică pe scurt că discreÈ›ia trandafirului nu era unicul motiv pentru care StăreÈ›ia îl alesese ca simbol al Graalului. Rosa rugosa, una dintre cele mai vechi specii de trandafir, avea cinci petale È™i simetrie pentagonală, exact ca Steaua lui Venus, fapt care îi conferea rozei clare semnificaÈ›ii iconografice, referindu-se la feminitate. ÃŽn plus, roza amintea mult de "calea cea bună" È™i de croirea propriului drum în viață. Roza Vînturilor, cu punctele ei cardinale era un ajutor de nădejde în navigaÈ›ie, ca È™i Liniile Rozei ― meridianele de pe globul pămîntesc. Din aceste motive, trandafirul amintea de Graal pe mai multe planuri ― secret, feminitate È™i îndrumare, sexul feminin È™i steaua călăuzitoare ce indica drumul spre aflarea adevărului tăinuit. Cînd sfîrÈ™i de vorbit, pe chipul lui Langdon se aÈ™ternu o încordare ciudată. ― Robert! Te simÈ›i bine? El însă rămăsese cu privirile lipite de casetă. ― Sub... Rosa, bîigui afișînd o expresie de teamă È™i uluire deopotrivă. Nu se poate! ― Ce anume? ÃŽncet, profesorul își ridică ochii spre ea. ― Sub semnul Rozei...! È™opti el. Criptex-ul acesta... cred că È™tiu ce e. 48 Nici lui nu-i venea să creadă ideea care tocmai îi trecuse prin minte, însă È›inînd seama de persoana care le dăduse criptex-ul, de modul în care acesta le parvenise È™i de trandafirul incrustat pe casetă, totul ducea la o singură concluzie: "Am în față cheia de boltă a StăreÈ›iei din Sion!" Legenda era clară: Cheia de boltă este o piatră codificată, ascunsă "sub semnul Rozei" ― Robert! Ce s-a întîmplat? După un moment în care își adună gîndurile profesorul o întrebă: ― Þi-a vorbit bunicul tău vreodată despre un obiect numit la clef de voûte? ― "Cheia seifului"? ― Nu, asta-i traducerea literală. Clef de voûte este un termen frecvent folosit în arhitectură. Voûte nu se refera la seiful sau tezaurul unei bănci, ci la plafonul boltit al unei clădiri. ― Dar plafoanele boltite nu au chei! ― Păi, de fapt, au. Fiecare arcada de piatră necesită o piesă centrală, în formă de pană, care îmbină elementele laterale È™i suportă întreaga greutate a boltei. Aceasta piatră este cheia, în sens arhitectural, a boltei. I se mai spune È™i piatra unghiulară sau, ca în Noul Testament, "piatra din capul unghiului". Sophie ridică din umeri È™i privi criptex-ul: ― Dar e clar că asta nu este o cheie de boltă! Profesorul nu È™tia de unde să înceapă să-i explice. Cheile de boltă ― ca o tehnică de construcÈ›ie a arcadelor din piatra ― fuseseră unul dintre cele mai bine păstrate È™i apărate secrete în cadrul confreriei masonice, la începuturile acesteia. "Gradul masonic al Arcului Regal. Arhitectură. Piatra de boltă" ― toate erau conectate. Tehnica secretă a utilizării unei pietre unghiulare pentru a construi arcade È™i cupole boltite făcea parte dintre secretele graÈ›ie cărora masonii au devenit maeÈ™tri atît de bogaÈ›i ― un secret păstrat cu strășnicie. Cheia de boltă avusese dintotdeauna o conotaÈ›ie de secret bine aparat. TotuÈ™i, cilindrul de marmură din caseta de lemn era ceva cu totul diferit. Cheia de boltă a StăreÈ›iei ― dacă asta conÈ›inea într-adevăr caseta ― nu semănă cîtuÈ™i de puÈ›in cu ceea ce-È™i imaginase profesorul. ― Cheia de boltă a StăreÈ›iei din Sion nu este specialitatea mea. Pe mine mă interesează în primul rînd latura simbolistică a Sfîntului Graal, aÈ™a că în general am ignorat cam tot ce se referea la descoperirea lui. Sophie se încruntă: ― La descoperirea Sfîntului Graal? Langdon înclină din cap, alegîndu-È™i cu grijă cuvintele: ― Sophie, în conformitate cu tradiÈ›iile StăreÈ›iei, cheia de boltă este o hartă codificată... o hartă ce dezvăluie locul în care este ascuns Sfîntul Graal. ― Și crezi că asta se află în caseta noastră? Profesorul nu È™tia deloc ce să mai creadă. Chiar È™i lui i se părea imposibil È™i totuÈ™i aceasta părea singura concluzie logică la care putea ajunge. "O piatră criptată, ascunsa sub semnul Rozei." Ideea că acest criptex fusese inventat de Leonardo da Vinci ― fost Mare Maestru al Le Prieuré de Sion ― constituia un alt indiciu care sugera că aveau în mînă chiar piatra unghiulară a ordinului. "O invenÈ›ie a unui fost Mare Maestru... adusă la viață secole mai tîrziu de un alt membru al aceleiaÈ™i organizaÈ›ii." Legătură era prea evidentă pentru a o pune doar pe seama coincidenÈ›ei. ÃŽn ultimul deceniu, istoricii căutaseră cheia de boltă în bisericile din FranÈ›a. Cunoscători ai tradiÈ›ionalelor duble-înÈ›elesuri ale StăreÈ›iei, "vînătorii" Graalului ajunseseră la concluzia că la clef de voûte era o cheie de boltă reală, concretă ― o piatră gravată cu un text criptic, incastrată într-o arcadă dintr-o biserică. "Sub semnul Rozei." Iar arhitectura nu ducea lipsă de roze. "Ferestrele cu roze. Basoreliefurile rozetă". Și, desigur, numărul mare de cinquefoils ― decoraÈ›iunile sub formă de floare cu cinci petale prezente adesea în partea superioară a bolÈ›ilor È™i a arcadelor, chiar deasupra cheii de boltă. Ascunzătoarea părea a fi într-un loc diabolic de simplu. Harta către Sfîntul Graal era încastrată undeva, într-o arcadă a cine È™tie cărei biserici, rîzînd parcă de credincioÈ™ii neÈ™tiutori, ce îngenuncheau la rugăciune chiar sub ea. ― Criptex-ul ăsta nu poate fi cheia de boltă, replică Sophie. Nu este chiar atît de vechi. Sînt sigură că bunicul l-a construit È™i deci nu are cum să facă parte din antica legendă a Graalului. ― De fapt, interveni Langdon cu un tremur în glas, se crede că piatra unghiulară a fost creată de StăreÈ›ie cîndva, în ultimele două decenii. Sophie îi aruncă o privire sceptică: ― Dar dacă aÈ™a ar sta lucrurile, dacă acest criptex ar dezvălui unde este ascuns Sfîntul Graal, de ce ar fi vrut bunicul să mi-l dea mie? Eu habar n-am cum să-l deschid È™i ce să fac cu el. Nici măcar nu È™tiu ce este Sfîntul Graal! Spre surprinderea lui, Langdon își dădu seama că ea avea dreptate, încă nu avusese timp să-i explice ce însemna, de fapt, Graalul. Dar povestea trebuia să măi aÈ™tepte. Deocamdată, mai importantă era cheia de boltă. "Dacă aceasta e cu adevărat în casetă..." Pe fondul sonor al pneurilor care rulau în viteză, Langdon îi povesti pe scurt tot ce È™tia el despre cheia de boltă. Vreme de secole, cel mai de preÈ› secret al StâreÈ›iei ― locul în care era ascuns Sfîntul Graal ― nu a fost niciodată consemnat. Din motive de siguranță, el era transmis prin viu grai fiecărui nou seneÈ™al, în cursul unei ceremonii tainice. TotuÈ™i, la un moment dat, în cursul ultimului secol, au apărut unele zvonuri care susÈ›ineau că politica Ordinului s-a schimbat. Probabil din cauza noilor posibilități electronice de ascultare, StăreÈ›ia a hotărît să nu mai pomenească niciodată verbal locul în care se află Graalul. ― Și atunci, cum să transmită secretul mai departe? ― Aici intră în scenă cheia de boltă. La moartea unuia dintre cei patru membri din fruntea ierarhiei, cei trei râmaÈ™i aleg din cadrul eÈ™aloanelor inferioare un candidat pentru înlocuirea celui decedat. ÃŽn loc să-i dezvăluie însă noului seneÈ™al unde anume este ascuns Graalul, ei îl supun unui test. Văzînd tulburarea din ochii lui Sophie, Langdon își aminti ce-i povestise ea mai devreme, cum bunicul ei organiza veritabile "vînători ale comorilor" ― preuves de mérite. Cheia de boltă era, se pare, un concept similar. Pe de altă parte, testele constituiau o practică frecventă în cadrul societăților secrete. Cel mai cunoscut caz era cel al masoneriei, ai cărei membri urcau în structura ierarhică dacă dovedeau că pot păstra un secret, îndeplinind diverse ritualuri È™i trecînd numeroase teste de-a lungul anilor. Gradul de dificultate a încercărilor creÈ™tea treptat, culminînd cu învestirea candidatului ca Mason de gradul treizeci È™i doi. ― Prin urmare, deduse Sophie, cheia de boltă este une preuve de mérite. Dacă un seneÈ™al nou ales o poate deschide, înseamnă că este demn să afle secretul pe care-l ascunde. Langdon încuviință. ― Uitasem că tu ai experiență în acest domeniu. ― Da, È™i nu numai datorită bunicului. ÃŽn criptografie, metoda este numită "limbaj autopermisiv". Altfel spus, dacă eÈ™ti suficient de inteligent pentru a citi un anumit limbaj, înseamnă că-È›i este permis să afli ce transmite acesta. Profesorul ezită o clipă, apoi continuă: ― Sophie, îți dai seama câ, dacă aceasta este cu adevărat cheia de bolta, faptul că bunicul tău a avut acces la ea duce la o singură concluzie: că deÈ›inea o poziÈ›ie extrem de înaltă în cadrul StăreÈ›iei din Sion. Probabil că a fost unul dintre cei patru seneÈ™ali. Sophie oftă. ― A avut, într-adevăr, o poziÈ›ie înaltă în cadrul unei societăți secrete. Sînt sigură de asta. Dar nu pot decît să bănuiesc că era vorba despre StăreÈ›ie. ― Știai că bunicul tău era membru al unei organizaÈ›ii secrete?! ― Am văzut, acum zece ani, unele lucruri pe care n-ar fi trebuit să le văd. De arunci n-am mai vorbit cu el. Bunicul nu a fost doar un membru de vîrf al grupului respectiv... Cred câ a deÈ›inut cea mai înaltă poziÈ›ie în cadrul lui. Lui Langdon nu-i venea să creadă că auzise bine. ― Mare Maestru? Dar... nu văd cum ai fi putut să È™tii tu aÈ™a ceva! ― AÈ™ preferă sa nu vorbesc despre asta, declară ea cu o privire pe cît de hotărîtă, pe atît de îndurerată. "Jacques Saunière? Mare Maestru?" ÃŽn ciuda implicaÈ›iilor uluitoare ale acestui lucru ― dacă era adevărat ― profesorul avea strania impresie că totul se potrivea perfect. La urma urmei, toÈ›i foÈ™tii Mari MaeÈ™tri erau personalități publice, cu înclinaÈ›ii artistice ― o demonstrau documentele descoperite în cadrul Bibliotecii NaÈ›ionale din Paris È™i numite, mai tîrziu, Les Dossiers Secrets. ToÈ›i istoricii StăreÈ›iei È™i împătimiÈ›ii Graalului citiseră Les Dossiers. Catalogate sub numărul 4° 1m1 249, acestea fuseseră autentificate de numeroÈ™i specialiÈ™ti È™i confirmau fără urmă de dubiu ceea ce istoricii bănuiau de mult timp: printre Marii MaeÈ™tri ai Le Prieuré se număraseră: Leonardo da Vinci, Sandro Botticelli, sir Isaac Newton, Victor Hugo È™i, mai recent, Jean Cocteau. "De ce nu È™i Jacques Saunière?" ÃŽndoielile îi sporiră însă cînd își aminti că în seara aceasta avusese programată o întîlnire cu Saunière. "Marele Maestru al StăreÈ›iei din Sion mi-a solicitat mie o întrevedere. Pentru ce? Ca să discutam banalități despre artă?" CîtuÈ™i de puÈ›in probabil! La urma urmei, dacă instinctul nu-l înÈ™ela, Marele Maestru tocmai îi transferase nepoatei sale legendara cheie de boltă a confreriei È™i, totodată, îi ceruse să ia legătura cu el, cu Robert Langdon. "De neconceput!" Oricît s-ar fi gîndit, tot nu reuÈ™ea să-È™i explice comportamentul lui Saunière. Chiar dacă se temuse pentru viaÈ›a lui, mai existau încă trei seneÈ™ali care cunoÈ™teau secretul. De ce È™i-ar fi asumat bătrînul un risc atît de mare, înmînîndu-i cheia de boltă nepoatei sale ― cu atît mai mult cu cît cei doi nu mai comunicau aproape deloc? Și pentru ce să-l implice pe Langdon... un străin? "Din întregul mozaic lipseÈ™te o piesă", își spuse profesorul. Răspunsurile mai aveau însă de aÈ™teptat. Sunetul motorului care încetinea îi luă pe amîndoi prin surprindere. Sub pneuri se auzea scrîșnet de pietriÈ™. "De ce opreÈ™te atît de repede?" Vernet le spusese că-i va scoate din oraÈ™, ducîndu-i undeva unde să fie în siguranță. Furgoneta abia mai înaintă, sub roÈ›i simÈ›indu-se un teren surprinzător de accidentat. Sophie îi aruncă profesorului o privire îngrijorată È™i, cu miÈ™cări grăbite, închise capacul casetei È™i o încuie. După un moment, maÈ™ina se opri, cu motorul încă în funcÈ›iune. Cînd uÈ™ile compartimentului de marfă se deschiseră, Langdon observă cu surprindere că se aflau într-o zonă împădurită, departe de È™osea. Vernet își făcu imediat apariÈ›ia, cu o privire stranie în ochi È™i cu un pistol în mînă: ― ÃŽmi pare rău, spuse el, dar chiar nu am altă soluÈ›ie. 49 André Vernet arăta ciudat cu un revolver în mînă, dar în privirea lui se citea o hotărîre pe care Langdon își spuse că n-ar fi de dorit s-o pună la încercare. ― Mă tem că trebuie să insist, adaugă bancherul, agitîndu-È™i arma în faÈ›a lor. Lasă caseta jos! Sophie o strînse mai tare la piept: ― Ai spus cà erai prieten cu bunicul meu! ― Am datoria de a proteja bunurile lui Jacques Saunière È™i exact asta am de gînd să È™i fac. AÈ™a că lasă caseta jos! ― Bunicul mi-a dat-o mie! ― Acum! strigă Vernet, strîngînd mai tare arma în mînă. Sophie aÈ™eză caseta pe podeaua furgonetei. Þeava revolverului se îndreptă apoi spre profesor: ― Domnule Langdon, adu caseta spre mine! Și bagă de seamă că îți cer dumitale asta fiindcă pe dumneata chiar nu aÈ™ ezita să te împuÈ™c! Langdon se holbă la el, nevenindu-i să creadă: ― De ce faci una ca asta? ― Dumneata ce crezi? se răsti Vernet în engleza sa cu accent franÈ›uzesc. Pentru a proteja bunurile clientului meu! ― Noi sîntem clienÈ›ii dumitale acum! replică Sophie. Figura bancherului deveni rece È™i imobilă, de parcă ar fi fost de piatră: ― Mademoiselle Neveu, nu È™tiu cum aÈ›i obÈ›inut cheia aceea È™i numărul de cont, dar e evident că nu prin mijloace cinstite. Dacă aÈ™ fi È™tiut amploarea crimelor săvîrÈ™ite, nu v-aÈ™ fi ajutat să fugiÈ›i din sediul băncii! ― Dar È›i-am spus, nu avem nimic de-a face cu asasinarea bunicului meu! Vernet se răsuci uÈ™or spre Langdon: ― Și totuÈ™i, la radio s-a spus că dumneata eÈ™ti căutat nu doar pentru uciderea lui Jacques Saunière, ci È™i pentru moartea celorlalÈ›i trei. ― Ce?! Langdon înmărmuri la auzul acestor veÈ™ti. "ÃŽncă trei crime?" CoincidenÈ›a de număr îl izbi chiar mai puternic decît faptul că, È™i în aceste cazuri, el era principalul suspect. De fapt, era prea puÈ›in probabil să fie doar o simplă coincidență. "Cei trei seneÈ™ali?" Fără să vrea, privirea îi zbură la caseta din lemn de trandafir. "Dacă seneÈ™alii au fost uciÈ™i, Saunière nu a avut, într-adevăr, altă soluÈ›ie; trebuia să transmită cuiva cheia de boltă." ― PoliÈ›ia se va ocupa de asta cînd vă voi preda, îi răspunse Vernet. Deja am implicat banca mult prea mult în "afacerea" asta. Sophie fierbea de furie: ― Evident că nu ai de gînd să ne predai poliÈ›iei, altfel ne-ai fi dus înapoi la banca. ÃŽn loc de asta, ne ameninÈ›i aici cu un pistol?! ― Bunicul dumitale mi-a cerut serviciile pentru un singur motiv, acela de a-i păstra bunurile în siguranță È™i la adăpost. Indiferent de ce conÈ›ine acesta casetă, nu voi permite să devină probă etichetată È™i catalogată în evidenÈ›ele poliÈ›iei. Domnule Langdon, adu-mi caseta! Sophie clătină din cap: ― Nu i-o duce! O bubuitura izbucni È™i un glonÈ› se înfipse în peretele furgonetei, chiar deasupra capului său. CartuÈ™ul gol căzu cu un clinchet pe podeaua de oÈ›el. "La dracu!" Profesorul încremeni. Vocea lui Vemet era mai sigură acum: ― Domnule Langdon, ia caseta! Profesorul se conformă. ― Acum adu-mi-o aici, îi ceru bancherul, stînd nemiÈ™cat lîngă bara din spate a furgonetei, cu revolverul îndreptat spre pieptul lui. Þinînd caseta în mînă, Langdon se apropie de uÈ™ile deschise. "Trebuie să fac ceva! Doar n-o să-i dau cheia de boltă a StăreÈ›iei!" Cînd se apropie de cadrul uÈ™ilor, își dădu seama că se află mai sus decît Vernet È™i se întrebă dacă nu cumva ar putea să profite de acest avantaj. Þeava pistolului era îndreptată acum spre genunchii lui. "O lovitura de picior bine plasată, poate?" Din păcate, cînd el se apropie, bancherul păru că-È™i dă seama de pericol È™i se trase cîțiva paÈ™i înapoi. Departe de piciorul lui. ― Lasă caseta lîngă ușă! Neavînd altă soluÈ›ie, Langdon îngenunche È™i aÈ™eză caseta la marginea compartimentului, chiar în faÈ›a uÈ™ilor deschise: ― Acum, ridică-te! Dădu să se ridice, însă se opri o clipă, zărind cartuÈ™ul gol căzut lîngă cadrul uÈ™ilor. ― Ridică-te È™i îndepârtează-te de casetă! Langdon mai zăbovi un moment, cu privirea pe pragul de metal apoi se ridică. Dintr-o singura miÈ™care, aproape nevăzut, împinse cartuÈ™ul pînă în șănÈ›uleÈ›ul îngust în care se atingeau uÈ™ile cînd se închideau. Se ridică de tot în picioare È™i se trase doi paÈ™i înapoi. ― Du-te pînă la peretele din spate È™i întoarce-te cu spatele! Profesorul se supuse ordinului. Vernet simÈ›ea cum inima îi bătea nebuneÈ™te, mai să-i spargă pieptul. Þinînd arma cu mîna dreapta, încercă să ia caseta cu stînga. Din păcate, era prea grea. "Am nevoie de ambele mîini." Aruncînd o privire spre cei doi prizonieri, evaluă riscurile. Amîndoi se aflau la vreo trei metri distanță, cu spatele spre el, aÈ™a că trecu la acÈ›iune: cu miÈ™cări rapide, lăsă pistolul pe bara din spate, luă caseta cu ambele mîini, o aÈ™eză pe pămînt È™i imediat înhăță arma È™i o îndreptă spre cei doi. Nici unul nu miÈ™case. "Perfect!" Acum nu mai trebuia decît să închidă È™i să încuie uÈ™ile. Lăsînd deocamdată caseta pe iarbă, împinse uÈ™ile grele de oÈ›el, bîjbîind cu o mînă după ivărul cu care le putea bloca. Metalul bubui trîntit pe metal È™i Vernet apucă ivărul, împingîndu-l spre stînga. Limba de fier se deplasă doi centimetri È™i scrîșni atunci cînd se opri, fără a intra în locaÈ™ul ei. "Ce s-a întîmplat?" Mai împinse o dată, dar ivărul nu se miÈ™că. Limba nu era perfect aliniată cu manÈ™eta în care trebuia să intre. "UÈ™a nu e bine închisă!" Cuprins de panică, Vernet izbi cu pumnul în ușă cît putu de tare, dar degeaba. "Ceva o blochează!" Se întoarse È™i se pregăti să se repeadă cu umărul înainte, dar, în aceeaÈ™i fracÈ›iune de secundă, uÈ™a îi explodă în față, trîntindu-l la pămînt, cu nasul plin de sînge. Instinctiv, își acoperi faÈ›a cu mîinile È™i arma îi zbură în lături. Robert Langdon sări din furgonetă undeva, alături, È™i Vernet încercă să se ridice, dar se împletici, privirea i se înceÈ›oșă È™i căzu din nou, pe spate. Sophie Neveu strigă ceva. După o clipă, simÈ›i un val de țărînă È™i gaze de eÈ™apament cum îl împroaÈ™că. Pneurile scrîșniră È™i Vernet reuÈ™i să se ridice exact la timp pentru a vedea roÈ›ile din spate ale furgonetei derapînd. Urmă o buÈ™itură È™i bara din față agăță un trunchi de copac. Motorul urlă, copacul se înclină È™i, în cele din urmă, bara de protecÈ›ie cedă, frîngîndu-se la jumătate. MaÈ™ina zvîcni înainte, cu partea din bara rămasă atîrnînd pe jos. Cînd intră din nou pe drumul asfaltat, o dîră de scîntei izbucni luminoasă în noapte, acolo unde fierul rupt mătura È™oseaua. Vernet se întoarse spre locul în care, pînă acum două secunde, stătuse furgoneta. Chiar în lumina slabă a lunii, se vedea că nu mai era nimic acolo. Caseta de lemn dispăruse. 50 Părăsind Castelul Gandolfo, Fiatul negru coborî Dealurile Albei în serpentine, spre valea ce se întindea dedesubt. Pe bancheta din spate, episcopul Aringarosa zîmbi, cîntărind în poală servieta cu obligaÈ›iuni È™i încercînd să-È™i imagineze cît timp va mai dura pînă ce va reuÈ™i să facă schimbul cu ÃŽnvățătorul. "Douăzeci de milioane de euro." Suma îi va permite să acceadă la o putere incomparabil mai preÈ›ioasă decît valoarea banilor. ÃŽn timp ce se reîntorcea spre Roma, episcopul se întrebă din nou de ce nu-l contactase încă ÃŽnvățătorul. ÃŽÈ™i scoase din buzunar telefonul mobil È™i îi verifică semnalul. Foarte slab. ― Acoperirea nu este foarte bună în această zonă, îi spuse È™oferul. ÃŽn cinci minute vom ieÈ™i însă dintre munÈ›i È™i atunci veÈ›i avea semnal. ― MulÈ›umesc. Brusc, Aringarosa simÈ›i un ghimpe în inimă. "Nu e semnal în munÈ›i?" Și dacă ÃŽnvățătorul încercase între timp să-l contacteze? Dacă se întîmplase ceva grav? Repede, cuprins de emoÈ›ie, își verifică mesageria vocală. Nimic. Dar, la urma urmei, ÃŽnvățătorul nu s-ar fi hazardat să-i lase un mesaj înregistrat; omul era foarte prevăzător cînd era vorba de comunicaÈ›ii. Nimeni nu înÈ›elegea mai bine decît el riscurile exprimării libere È™i deschise din zilele noastre. ÃŽn definitiv, metodele moderne de ascultare jucaseră un rol esenÈ›ial în felul în care izbutise să acumuleze uriaÈ™ul bagaj de date È™i cunoÈ™tinÈ›e secrete pe care le deÈ›inea. "Iată de ce își ia atîtea măsuri de precauÈ›ie." Din păcate însă, măsurile acestea incluseseră È™i refuzul de a-i oferi lui un număr la care să poată fi contactat. "Numai eu voi lua legătura cu tine, îi spusese ÃŽnvățătorul. AÈ™a că È›ine-È›i telefonul la îndemînă." Acum, dîndu-È™i seama că mobilul nu-i funcÈ›ionase bine, începu să fie cuprins de temeri: oare ce-o fi crezut ÃŽnvățătorul dacă a încercat să-l sune È™i n-a primit nici un răspuns? "Va bănui că s-a întîmplat ceva rău. Sau că n-am reuÈ™it să iau obligaÈ›iunile." Episcopul simÈ›i cum îi apar broboane de sudoare pe frunte. "Sau, mai rău... va crede că am luat banii È™i am fugit!" 51 Chiar È™i la modesta viteză de È™aizeci de kilometri pe oră, bara ruptă a furgonetei blindate făcea un zgomot infernal lovindu-se de asfaltul È™oselei, împroÈ™cînd scîntei aurii pînă spre capotă. "Trebuie să ieÈ™im de pe È™osea", își spuse Langdon. Abia vedea pe unde mergeau. Unicul far care mai funcÈ›iona era descentrat È™i arunca pieziÈ™ un fascicul de lumină, care se îndrepta mai degrabă spre copacii de pe marginea drumului. Se părea că, la maÈ™ina asta, numai compartimentul de marfă era blindat, nu È™i partea din față. Sophie È™edea pe bancheta alăturată, privind tăcută caseta de lemn pe care o È›inea în braÈ›e. ― Te simÈ›i bine? o întreba Langdon văzîndu-i chipul tulburat. ― Crezi că e adevărat ce a spus? ― Despre celelalte trei crime? Da, categoric da! AÈ™a se explică multe ― dorinÈ›a disperată a bunicului tău de a transfera cuiva cheia boltă, ca È™i încrîncenarea cu care mă vînează Fache. ― Nu, mă refeream la afirmaÈ›ia lui referitoare la faptul că încerca doar să-È™i protejeze banca. ― Și ce altceva să fi vrut de fapt? ― Să păstreze cheia de boltă pentru el! Profesorului nu-i trecuse prin minte o asemenea idee: ― De unde să È™tie Vemet ce se află în casetă? ― Păi, a fost depusă la el în bancă. Și, la urma urmei, l-a cunoscut bine pe bunicul meu. Poate că È™tia unele lucruri. Poate că a vrut să păstreze Graalul doar pentru el. Langdon clătină din cap. Bancherul nu părea genul care să nutrească asemnenea ambiÈ›ii: ― Din experienÈ›a mea, îți pot spune că există doar două motive pentru care oamenii caută Sfîntul Graal. Ori sînt naivi È™i cred că vor găsi de mult pierduta cupă a lui Iisus... ― Ori? ― Ori È™tiu adevărul È™i se simt ameninÈ›aÈ›i de el. ÃŽn decursul istoriei au existat multe grupări hotărîte să distrugă Graalul. LiniÈ™tea care se aÈ™ternu între ei nu făcea decît să scoată în evidență hîrșîitul barei de protecÈ›ie pe asfalt. Parcurseseră deja cîțiva kilometri È™i, cînd privi jerba de scîntei, Langdon începu să se întrebe dacă nu era cumva periculoasă. ÃŽn orice caz, dacă ar fi trecut pe lîngă o altă maÈ™ină, în mod cert le-ar fi atras atenÈ›ia. ― Cobor să văd dacă pot să pun bara la loc. Trase pe dreapta È™i opri la marginea drumului. ÃŽn sfîrÈ™it, liniÈ™te. ÃŽn timp ce se apropia de botul maÈ™inii, se simÈ›ea însufleÈ›it de o energie surprinzătoare. Faptul că se aflase de două ori în bătaia armei într-o singură noapte îi ascuÈ›ise simÈ›urile. Trase adînc în piept aerul răcoros È™i încercă să se adune. Dincolo de faptul că era un individ căutat de poliÈ›ie, Langdon începea să simtă că îl apasă tot mai mult responsabilitatea dată de ideea că, împreună cu Sophie, se afla, poate, în posesia indiciilor cifrate capabile să dezlege unul dintre cele mai vechi mistere ale omenirii. De parcă povara care îi apăsă pe umeri nu ar fi fost suficientă, își dădu brusc seama că pierduse orice È™ansă de a înapoia StăreÈ›iei cheia de boltă. Vestea despre celelalte trei crime avea implicaÈ›ii grave. "ÃŽn Le Prieuré de Sion s-a infiltrat cineva. Ordinul a fost compromis." MiÈ™cările confreriei fuseseră urmărite sau cineva din interior trădase. AÈ™a se explica de ce Jacques Saunière preferase să le transmită cheia de boltă lui È™i lui Sophie ― persoane din afara Ordinului, necompromise. "Deci nu putem pur È™i simplu să înapoiem caseta cuiva din StăreÈ›ie." Chiar dacă ar fi reuÈ™it să dea de urma unui membru al Ordinului, nu avea de unde să È™tie că acesta nu era de cealaltă parte a baricadei. Deocamdată, cheia de boltă se afla în mîinile lor È™i acolo trebuia să rămînă, indiferent dacă le plăcea sau nu. Botul furgonetei arăta mai rău decît bănuise el. Farul din stînga nu mai exista, iar cel din dreapta semănă cu un ochi care tocmai a fost scos din orbită. ÃŽncercă să-l fixeze la loc, dar căzu imediat. Singurul lucru bun era faptul că bara din față fusese smulsă aproape complet. Langdon o lovi tare cu piciorul, pentru a o desprinde în întregime. Nu reuÈ™i din prima È™i, tot lovind-o, în minte îi reveni discuÈ›ia de mai devreme cu Sophie. "Bunicul mi-a lăsat un mesaj telefonic, în care zicea că trebuie să-mi spună adevărul despre familia mea." Atunci cuvintele ei nu îi păruseră semnificative, dar acum, după ce aflase despre implicarea StăreÈ›iei din Sion, începea să vadă lucrurile într-o cu totul altă lumină. Bara se desprinse brusc, cu un trosnet. Acum, cel puÈ›in, maÈ™ina nu va mai semăna cu un foc de artificii. Luă bucata de metal È™i o azvîrli printre copaci, întrebîndu-se încotro ar trebui să se îndrepte de acum. Habar nu avea cum să deschidă criptex-ul È™i nici de ce Saunière li-l lăsase lor. Din păcate însă, supravieÈ›uirea lor în noaptea asta depindea chiar de răspunsul la aceste întrebări. "Avem nevoie de ajutor", își spuse el. "De ajutorul unui profesionist." ÃŽn lumea Sfîntului Graal È™i a StăreÈ›iei din Sion, asta însemna un singur om. Va fi greu, desigur, s-o convingă pe Sophie. Stînd pe bancheta furgonetei, în vreme ce-l aÈ™tepta pe Langdon, Sophie privea cu frustrare caseta de lemn. "De ce mi-a lăsat-o bunicul tocmai mie?" Nu avea nici cea mai vagă idee la ce anume ar trebui să o folosească. "GîndeÈ™te, Sophie! FoloseÈ™te-È›i mintea! Grand-père încearcă să-È›i spună ceva!" Deschise caseta È™i studie din nou discurile criptex-ului. "O dovadă că merit." Aproape că simÈ›ea mîna bunicului în alcătuirea obiectului. "Piatra de boltă este o hartă ce poate fi descifrată numai de cei care se dovedesc demni. Tipic pentru Jacques Saunière." Scoțînd criptex-ul din casetă, își trecu un deget peste discuri. "Cinci litere." Roti discurile unul cîte unul. Mecanismul se miÈ™ca UÈ™or È™i literele pe care le alese se aliniară între săgeÈ›ile din alamă marcate la capetele cilindrului. Discurile formară astfel un cuvînt din cinci litere, despre care Sophie È™tia că e mult prea evident: G-R-A-A-L. Prinzînd cilindrul de cele două capete, trase uÈ™or. Nimic nu se miÈ™că. Auzi lichidul din interior gîlgîind È™i renunță. Formă imediat un alt cuvînt: V-I-N-C-I. Nici de data aceasta nu se deschise. B-O-L-T-A. Tot nimic. ÃŽncruntată, puse cilindrul înapoi în casetă È™i închise capacul. Privi afară, pe geamul portierei È™i, văzîndu-l pe Langdon cum se opinteÈ™te cu bara de protecÈ›ie, se simÈ›i recunoscătoare pentru că era aici, cu ea. "P.S. GÃSEȘTE-L PE ROBERT LANGDON." Motivul acestui îndemn era clar acum. Sophie nu avea cunoÈ™tinÈ›ele necesare pentru a înÈ›elege intenÈ›iile bunicului ei, aÈ™a că Saunière îl alesese pe Robert Langdon pentru a-i fi îndrumător. Și pentru a-i face educaÈ›ia în domeniu. Din nefericire pentru american, în noaptea asta devenise cu mult mai mult decît un simplu îndrumător; era È›inta vie a lui Bezu Fache... È™i a unor forÈ›e nevăzute care intenÈ›ionau să pună stăpînire pe Sfîntul Graal. "Și măcar de-aÈ™ È™ti ce e acest Graal!" Pentru o clipă, se întreba dacă merita să-È™i riÈ™te viaÈ›a ca să afle. Din nou la volan, Langdon era mulÈ›umit de mersul lin al furgonetei. ― Știi cum putem ajunge la Versailles? Sophie se întoarse spre el: ― Vrei să admiri priveliÈ™tea? ― Nu, am un plan. Un istoric al religiilor pe care-l cunosc locuieÈ™te în apropiere de Versailles. Nu-mi amintesc exact unde, însă putem căuta. Am fost la el acasă de cîteva ori. ÃŽl cheamă Leigh Teabing È™i a făcut parte din British Royal Society. ― Iar acum locuieÈ™te în Paris? ― Graalul e pasiunea lui de-o viață. Acum cincisprezece ani, cînd au apărut primele zvonuri despre cheia de boltă, s-a mutat în FranÈ›a pentru a căuta Graalul în bisericile de aici. A scris cîteva cărÈ›i despre Graal È™i despre cheia de boltă È™i mă gîndesc că ne-ar putea ajuta să aflăm cum să deschidem criptex-ul È™i ce să facem cu el mai departe. ― Dar, ai încredere în el? ― ÃŽncredere pentru ce? Că nu va fura informaÈ›ia din criptex? ― Și că nu ne va preda poliÈ›iei. ― N-am de gînd să-i spun că sîntem căutaÈ›i de poliÈ›ie. Sper că ne va primi la el pînă ce vom dezlega tot misterul ăsta. ― Robert, te-ai gîndit că fiecare post de televiziune din FranÈ›a se pregăteÈ™te, probabil, să difuzeze fotografiile noastre? Bezu Fache È™tie totdeauna să folosescă presa în avantajul său. Ne va fi imposibil să facem o singură miÈ™care fără a fi recunoscuÈ›i. "Grozav!" exclamă Langdon în sinea lui. "Debutul meu la televiziunea franceză va avea loc la emisiunea «Urmărire generală»." Cel puÈ›in, Jonas Faukman va fi mulÈ›umit; ori de cîte ori Langdon intra în atenÈ›ia presei, vînzările cărÈ›ilor lui creÈ™teau ameÈ›itor. ― Și omul ăsta È›i-e prieten suficient de bun? insistă Sophie. Profesorul se îndoia că Leigh Teabing era genul care să stea în faÈ›a televizorului la o oră atît de tîrzie din noapte, dar trebuia luat în consideraÈ›ie È™i acest aspect. Instinctul îi spunea că poate avea încredere deplină în el. Þinînd seama de circumstanÈ›e, Teabing se va da probabil peste cap ca să-i ajute. Pe lîngă faptul că-i rămăsese îndatorat, pasiunea lui era căutarea Graalului, iar Sophie susÈ›inea că bunicul ei fusese Marele Maestru al StăreÈ›iei din Sion! La auzul unei asemenea veÈ™ti, Teabing ar fi în stare de orice pentru a le da o mînă de ajutor. ― Leigh ne-ar putea fi un aliat preÈ›ios, spuse Langdon. "Depinde cît de mult îi vom spune din ceea ce È™tim." ― Fache va pune, probabil, o recompensă pe capul nostru. Profesorul izbucni în rîs: ― Crede-mă, Sophie, banii sînt ultimul lucru de care tipul ăsta are nevoie. Leigh Teabing era aproape la fel de bogat ca unul dintre acele mărunte principate europene. Descendent al primului Duce de Lancaster, își obÈ›inuse averea în modul clasic: o moÈ™tenise. Domeniul său de la marginea Parisului includea un palat din secolul al XVII-lea È™i două lacuri. Langdon îl întîlnise pentru prima dată cu cîțiva ani în urmă, prin intermediul lui British Broadcasting Corporation. Teabing propusese reÈ›elei de televiziune un documentar istoric care să prezinte istoria explozivă a Sfîntului Graal pe înÈ›elesul publicului larg. Producătorii de la BBC se arătaseră interesaÈ›i de premisele, studiile È™i referinÈ›ele sale, dar consideraseră că întregul concept era atît de È™ocant È™i de greu de digerat, încît ar fi riscat să discrediteze reputaÈ›ia impecabilă a reÈ›elei. La sugestia lui Teabing, hotărîseră să solicite opiniile a trei reputaÈ›i istorici din trei țări diferite, È™i aceÈ™tia confirmaseră, prin propriile lor cercetări, ideile britanicului cu privire la Sfîntul Graal. Langdon fusese unul dintre cei trei. BBC îl invitase la reÈ™edinÈ›a din Paris a lui Teabing, pentru filmări. ÃŽn salonul luxos al castelului, în faÈ›a camerelor de filmat, Langdon își dezvăluise scepticismul cu care privise iniÈ›ial secretul Graalului, relatînd apoi cum, în urma anilor îndelungaÈ›i de cercetări, ajunsese la concluzia că povestea era, totuÈ™i, reală. ÃŽn final, prezentase rezultatul propriilor sale studii ― o serie de conexiuni simbolistice care coroborau afirmaÈ›iile controversate ale lui Teabing. ÃŽn ciuda probelor documentate È™i personalităților marcante reunite, emisiunea agitase atît de tare spiritele tradiÈ›ionalismului creÈ™tin, încît declanÈ™ase un veritabil val de ostilitate. ÃŽn Statele Unite nu fusese difuzată, dar repercusiunile ajunseseră È™i pe celălalt mal al Atlanticului. La scurt timp după aceea, Langdon primise o carte poÈ™tală de la un vechi prieten, episcopul catolic de Philadelphia. Mesajul conÈ›inea doar trei cuvinte: "Et tu, Robert!" ― Robert, insistă Sophie, eÈ™ti sigur că putem avea încredere în omul ăsta? ― Absolut. Sîntem colegi, nu are nevoie de bani È™i È™tiu că dispreÈ›uieÈ™te autoritățile franceze. Guvernul francez îi percepe impozite uriaÈ™e fiindcă a cumpărat o proprietate de interes istoric. Nu va fi cîtuÈ™i de puÈ›in dornic să coopereze cu Fache. După un moment de tăcere, timp în care scruta panglica de asfalt din faÈ›a maÈ™inii, Sophie îl întrebă: ― Dacă mergem la el, cît de mult vrei să-i spunem? ― Crede-mă, îi răspunse el cu seninătate, Leigh Teabing È™tie despre Le Prieuré de Sion È™i despre Sfîntul Graal mai multe decît oricine altcineva. ― Mai multe decît bunicul meu? ― Mă refeream la cei din afara ei. ― Dar de unde È™tii că Teabing nu este membru al Ordinului? ― Fiindcă È™i-a petrecut întreaga viață încercînd să facă public adevărul despre Sfîntul Graal; or, confreria nu vrea decît să păstreze în continuare acest secret. ― Mi se pare că acesta este un conflict de interese. Profesorului nu-i era greu să-i înÈ›eleagă îngrijorarea. Saunière îi dăduse ei criptex-ul È™i, cu toate că nu È™tia ce conÈ›ine sau cum ar trebui să procedeze cu el, Sophie ezita să implice o persoană complet necunoscută. Și, È›inînd seama de informaÈ›iile care s-ar putea afla înăuntru, probabil că avea dreptate. ― Nu trebuie să-i spunem lui Teabing de la bun început despre cheia de boltă. Putem, eventual, să nu-i spunem deloc. Dar vom găsi în casa lui un loc în care să ne ascundem È™i să ne gîndim în liniÈ™te, iar ― cine È™tie ― poate că vorbind cu el, îți vei da seama de ce bunicul tău È›i-a dat criptex-ul È›ie. ― Nouă, îi reaminti Sophie. Mîndru de această includere, profesorul se întrebă din nou ce anume îl determinase pe Saunière să apeleze la el. ― Știi măcar aproximativ unde locuieÈ™te domnul Teabing? ― Domeniul lui se numeÈ™te Château Villette. Sophie se răsuci spre el cu o privire uluită: ― Château Villete?! ― Exact. ― InteresanÈ›i prieteni ai ! ― CunoÈ™ti proprietatea? ― Am trecut pe acolo. Este în regiunea castelelor, cam la douăzeci de minute de aici. ― Atît de departe? ― Da, însă astfel vei avea timp să-mi povesteÈ™ti ce anume este cu adevărat Sfîntul Graal. Langdon se gîndi o clipă, apoi răspunse: ― ÃŽÈ›i voi spune cînd vom ajunge la Teabing acasă. El este specializat în alte aspecte ale legendei decît cele pe care le cunosc eu, astfel că doar aÈ™a îți vei putea face o imagine completă. ÃŽn plus, adăugă profesorul surîzînd, Graalul este pasiunea vieÈ›ii lui; ascultîndu-l pe Leigh Teabing vorbind despre Sfîntul Graal va fi ca È™i cum Einstein însuÈ™i È›i-ar explica teoria relativității. ― Bine, să sperăm că pe Leigh nu-l deranjează oaspeÈ›ii nocturni. ― De fapt, este sir Leigh. Omul e o adevărată figură! A fost înnobilat de regină cu cîțiva ani în urmă, după ce a scris o amplă istorie a Casei de York. Sophie îl privi cu ochi mari, neîncrezători: ― GlumeÈ™ti, nu? Vrei sa spui că vom vizita un cavaler? Langdon surîse uÈ™or. ― Sîntem în căutarea Graalului, Sophie. Cine ar fi mai potrivit să ne ajute, dacă nu un cavaler? 52 Cele 35 de hectare ale domeniului Château Villette se află aproape de Versailles, la douăzeci È™i cinci de minute distanță de Paris. Proiectată de François Mansart în 1668 pentru contele d'Aufflay, aceasta este una dintre cele mai importante reÈ™edinÈ›e istorice din regiunea pariziană. ÃŽmpreună cu cele două lacuri È™i cu grădinile concepute de Le Nôtre, este, mai degrabă, un castel decît un conac obiÈ™nuit, cunoscut sub numele de alint La Petite Versailles. Langdon frînă brusc la capătul aleii de acces, lungă de peste un kilometru È™i jumătate. Dincolo de poarta impunătoare, clădirea se profila în depărtare, înconjurată de o peluză întinsă. Pancarta de la poartă era scrisă în limba engleză: "PROPRIETATE PARTICULARÃ! TRECEREA INTERZISÃ!" Parcă pentru a-È™i proclama sus È™i tare originea britanică, pe lîngă inscripÈ›iile în engleză, Teabing instalase interfonul de la poarta pe partea dreaptă a drumului ― acolo unde, în orice È›ară europeană cu excepÈ›ia Marii Britanii, este locul pasagerului. Sophie privi dispozitivul È™i se strîmbă nedumerită: ― Și dacă cineva vine singur în maÈ™ină, fără nimeni pe scaunul din dreapta? ― Nu întreba! Langdon discutase deja problema cu sir Leigh È™i-i explică lui Sophie că omul prefera ca lucrurile să fie exact ca la el acasă. ― Robert, mai bine vorbeÈ™te tu, îi ceru ea, în timp ce cobora geamul portierei. Profesorul se întinse prin faÈ›a ei pentru a apăsa pe butonul de apel al interfonului È™i o undă de parfum îl învălui. Dîndu-È™i seama abia acum cît de aproape erau unul de altul, Langdon râmase aÈ™a, aplecat într-o poziÈ›ie nu tocmai comodă, în vreme ce în aparat se auzi soneria unui telefon. ÃŽntr-un tîrziu, interfonul pîrîi È™i o voce iritată, cu accent francez, îi răspunse: ― Château Villette. Cine-i acolo? ― Sînt Robert Langdon, răspunse profesorul, aplecat peste genunchii lui Sophie. Sînt un prieten al lui sir Leigh Teabing. Am nevoie de ajutorul său! ― Stăpînul meu doarme. Și la fel încercam să fac È™i eu. Ce treabă aveÈ›i cu domnia sa? ― Este o problemă personală. Una de mare interes pentru dumnealui. ― ÃŽn acest caz, sînt sigur că va fi încîntat să vă primească mîine dimineață. Langdon își schimbă uÈ™or poziÈ›ia incomodă: ― Este vorba despre o problemă importantă! ― La fel este È™i somnul domniei sale. Dacă-i sînteÈ›i prieten, È™tiÈ›i că are o sănătate precară! Sir Leigh Teabing fusese bolnav de poliomielită în copilărie È™i de atunci purta proteze metalice la picioare È™i mergea în cîrje, dar la ultima sa vizită omul fusese atît de energic È™i de plin de viață, încît abia dacă i se observa infirmitatea. ― Am să vă rog să fiÈ›i amabil È™i să-i comunicaÈ›i că am descoperit noi informaÈ›ii despre Graal. InformaÈ›ii care nu suportă amînare pînă dimineață. Urmă o lungă pauză. Langdon È™i Sophie aÈ™teptară cu răbdare, fără a opri motorul furgonetei. După un minut încheiat, un alt glas se auzi la interfon: ― Bunul meu prieten, îmi vine să cred că ai uitat să-È›i potriveÈ™ti ceasul după ora Europei! Vocea era proaspătă È™i veselă. Langdon rîse, recunoscînd accentul britanic: ― Leigh, te rog să mă scuzi fiindcă te-am trezit la o oră atît de nepotrivită. ― Servitorul meu îmi spune nu doar că te afli în Paris, dar È™i că i-ai pomenit ceva despre Graal. ― Mi-am închipuit că asta te va ridica repede din pat. ― Și aÈ™a s-a È™i întîmplat! ― Ce zici, deschizi poarta pentru un vechi prieten? ― Cei aflaÈ›i în căutarea adevărului sînt mai mult decît prieteni. Sînt fraÈ›i! Langdon făcu o grimasă către Sophie, obiÈ™nuit cu predilecÈ›ia lui Teabing pentru efectele teatrale. ― FireÈ™te că voi deschide poarta, dar mai întîi trebuie să mă asigur că în inima ta sălășluieÈ™te adevărul. Un test al onestității tale. ÃŽmi vei răspunde la trei întrebări. Langdon oftă È™i-i È™opti lui Sophie: ― Ai răbdare. AÈ™a cum È›i-am spus, tipul e o figură! ― Iată prima întrebare, declara Teabing pe un ton răsunător. Ce doreÈ™ti să îți servesc, ceai sau cafea? Profesorul cunoÈ™tea bine sentimentele britanicului pentru fenomenul american al cafelei. ― Ceai. Earl Grey. ― Excelent! A doua întrebare. Lapte ori zahăr? Langdon ezită. ― Lapte, È™opti Sophie la urechea lui. Cred că englezii preferă ceaiul cu lapte. ― Lapte, răspunse el. Tăcere. ― Zahăr? AceeaÈ™i tăcere. "Stai!" Profesorul își aminti băutura uÈ™or amăruie ce-i fusese servită la ultima lui vizită aici È™i își dădu seama că i se pusese o întrebare cu pistă falsă. ― Lămîie! Earl Grey cu lămîie! ― ÃŽntr-adevăr, se auzi de această dată vocea amuzată a lui Teabing. Și, în final, trebuie să-È›i adresez cea mai dificilă întrebare. După o scurtă pauză, britanicul reluă pe un ton solemn: ― ÃŽn ce an a învins ultima dată un canotor de la Harvard pe unul de la Oxford la Henley? Langdon habar nu avea, dar nu-È™i putea închipui decît un singur motiv pentru care Teabing l-ar întreba aÈ™a ceva: ― Sînt sigur că n-a existat niciodată o asemenea năzbîtie. Lîngă geamul furgonetei, încuietoarea porÈ›ii începu să bîzîie. ― Inima È›i-e sinceră, prietene! PoÈ›i intra! 53 ― Domnule Vernet! Responsabilul de noapte al Băncii Zürich era bucuros să audă vocea preÈ™edintelui în receptor. ― Unde aÈ›i disparut, domnule? PoliÈ›ia este aici È™i toată lumea vă aÈ™teaptă! ― Am o mică problemă, îi răspunse Vernet foarte tulburat. Am nevoie imediat de ajutorul dumitale. "Ai cu mult mai mult decît o mică problemă", comentă responsabilul în sinea sa. PoliÈ›ia înconjurase banca È™i ameninÈ›a că însuÈ™i căpitanul DCPJ avea să vină cu mandatul pe care banca îl solicitase. ― Cu ce vă pot ajuta, domnule? ― Furgoneta blindată numărul trei. Trebuie s-o găsesc. Derutat, responsabilul își verifică lista de programări. ― Este aici. Jos, la rampa de încărcare. ― Păi, nu este. MaÈ™ina a fost furată de doi indivizi urmăriÈ›i de poliÈ›ie. ― Poftim? Și cum au ieÈ™it de aici? ― Nu pot intra în detalii la telefon, dar avem de-a face cu o situaÈ›ie ce se poate dovedi extrem de nefericită pentru bancă. ― Ce doriÈ›i să fac eu, domnule? ― Să activezi transmițătorul de urgență al furgonetei. Privirea responsabilului se îndreptă spre panoul de control LoJack montat pe perete. La fel ca majoritatea vehiculelor blindate, toate furgonetele băncii erau echipate cu un sistem de localizare prin radio, care putea fi acÈ›ionat direct de la sediu. Responsabilul de noapte folosise sistemul o singură dată, după o deturnare, È™i funcÈ›ionase perfect, localizînd furgoneta È™i transmițîndu-i automat coordonatele către autorități. ÃŽn noaptea aceasta însă, responsabilul avea impresia că preÈ™edintele preferă un plus de discreÈ›ie È™i de prudență. ― Domnule, vă daÈ›i seama că, dacă activez sistemul LoJack, transmițătorul va da imediat de È™tire autorităților că avem o problemă. Vernet rămase tăcut timp de cîteva secunde: ― Da, È™tiu. Dă-i drumul, totuÈ™i. Furgoneta numărul trei. AÈ™tept la telefon. Am nevoie de locaÈ›ia exactă a maÈ™inii în clipa în care o obÈ›ii. ― Imediat, domnule. Treizeci de secunde mai tîrziu, la patruzeci de kilometri depărtare, ascuns în burta furgonetei blindate, un mic transmițător prinse viață. 54 ÃŽn vreme ce furgoneta înainta pe aleea mărginită de plopi, spre casa lui Teabing, Sophie simÈ›ea deja cum trupul i se relaxează. Era uÈ™urată că ieÈ™iseră de pe drumul principal È™i, dacă se gîndea bine, cunoÈ™tea puÈ›ine locuri în care să poată fi mai în siguranță decît în acest domeniu privat, deÈ›inut de un străin cu o fire deschisă. Aleea schiță o curbă largă È™i, imediat după ea, spre dreapta se ivi Château Villette. ÃŽnaltă de trei etaje È™i lungă de cel puÈ›in È™aizeci de metri, clădirea din piatră cenuÈ™ie era iluminată de spoturi exterioare. FaÈ›ada aspră contrasta puternic cu grădinile perfect îngrijite È™i cu iazul argintiu. ÃŽn interiorul ei, luminile se aprinseră. ÃŽn loc să oprească în faÈ›a intrării principale, Langdon duse maÈ™ina într-o parcare ascunsă vederii de vegetaÈ›ia bogată. ― AÈ™a nu riscăm să fim văzuÈ›i de pe È™osea. Sau să-i dăm lui Leigh motive să întrebe de ce călătorim într-o furgonetă blindată. Sophie încuviință: ― Și ce facem cu criptex-ul? Nu cred că ar trebui să-l lăsăm aici, dar, dacă Leigh îl vede, în mod cert va voi să È™tie ce e. ― Fii fără grijă, îi răspunse Langdon, coborînd din maÈ™ină. ÃŽÈ™i scoase sacoul, înveli caseta în el È™i strînse pachetul la piept, ca pe un copil. Sophie îi aruncă o privire ciudată. ― Cîtă subtilitate! ― Teabing nu deschide niciodată el însuÈ™i; preferă să-È™i facă o intrare teatrală. Voi găsi eu un loc în care să-l ascund înainte de apariÈ›ia lui. De fapt, adăugă Langdon după o pauză, poate că ar fi bine să te previn: sir Leigh Teabing are un simÈ› al umorului pe care multe persoane îl găsesc puÈ›intel cam... bizar. Sophie se îndoia că mai putea să existe ceva care să i se pară ciudat în noaptea asta. Aleea ce ducea spre intrarea principală era din pietre care fuseseră È™lefuite bucată cu bucată. ÃŽn capătul ei, se afla o ușă din lemn sculptat de stejar combinat cu cireÈ™, cu un ciocănel de alamă de mărimea unui grepfrut. ÃŽnainte ca Sophie să apuce să bată la ușă, aceasta se deschise larg. ÃŽn faÈ›a lor apăru un majordom elegant È™i pus la punct, care aparent mai avea de făcut un ultim retuÈ™ la È›inuta pe care tocmai o îmbrăcase. Părea în jur de cincizeci de ani, cu trăsături rafinate È™i o expresie austeră ce arăta clar că prezenÈ›a oaspeÈ›ilor la o asemenea oră nu i se părea cîtuÈ™i de puÈ›in amuzantă. ― Sir Leigh va coborî imediat, declară el într-o engleză cu puternic accent francez. Momentan se îmbracă. Totdeauna preferă să-È™i întîmpine oaspeÈ›ii purtînd ceva mai mult decît o cămașă de noapte. Pot să vă iau haina? se interesă el, încruntîndu-se la pachetul din braÈ›ele lui Langdon. ― MulÈ›umesc, mă simt bine aÈ™a. ― Desigur. Pe aici, vă rog! Majordomul îi conduse prin holul luxos de marmură într-un salon elegant mobilat, iluminat difuz de lămpi victoriene. Aerul avea un parfum antic, oarecum princiar ― un amestec de tutun de pipă, frunze de ceai, sherry È™i izul de lut al conacelor vechi din piatră. Pe zidul din fundul încăperii, între două seturi lucitoare de cămăși de zale, se lăfăia un È™emineu suficient de mare pentru a frige un bou întreg în el. Apropiindu-se de el, majordomul îngenunche È™i aprinse un chibrit deasupra buÈ™tenilor de stejar È™i deasupra vreascurilor aÈ™ezate acolo dinainte. Un foc viu prinse imediat viață. Omul se ridică, îndreptîndu-È™i jacheta: ― Stăpînul doreÈ™te să vă simÈ›iÈ›i ca la dumneavoastră acasă. Cu aceste cuvinte, ieÈ™i din salon, lăsîndu-i singuri. Sophie se întrebă pe care dintre piesele de moblier vechi de lîngă È™emineu se putea aÈ™eza ― pe divanul în stil renascentist acoperit cu pluÈ™, pe balansoarul rustic ori pe unul dintre cele două taburete de piatră ce păreau aduse din vreo biserică bizantină. Langdon despături sacoul, scoase caseta din lemn È™i o ascunse dub divanul de pluÈ™, împingînd-o adînc, să nu se vadă. Apoi își scutură haina, o îmbrăcă, îi netezi reverele È™i zîmbi satisfăcut, aÈ™ezîndu-se exact deasupra comorii ascunse. "AÈ™adar se poate sta pe divan", își spuse Sophie È™i se aÈ™eză lîngă el. Privind flăcările din È™emineu, învăluită în căldura lor plăcuta, îi trecu prin minte că bunicului ei i-ar fi plăcut această încăpere. Lambriurile din lemn întunecat erau decorate cu tablouri ale clasicilor, printre care Sophie recunoscu un Poussin ― al doilea pictor preferat al lui Jacques Saunière. Pe poliÈ›a de deasupra căminului, un bust de alabastru al zeiÈ›ei Isis domina salonul. Dedesubt, printre flăcări, două garguie de piatră serveau drept pirostrii, cu gurile căscate amenințător. Totdeauna îi fusese frică de garguie cînd era mică... pînă cînd bunicul îi alungase această spaimă urcînd cu ea pe acoperiÈ™ul catedralei Notre-Dame în timpul unei ploi torenÈ›iale. ― PrinÈ›esă, uită-te la creaturile astea nătînge, o îndemnase el arătîndu-i garguiele prin care apa de ploaie se scurgea vijelios. Auzi zgomotul acela caraghios pe care-l fac gîturile lor? Sophie înclinase din cap È™i zîmbise amuzată de sunetul gîlgîit al apei prin gurile deschise. ― Fac gargară, îi explicase bunicul. Gargariser! De acolo le vine È™i numele acesta aiurit, "garguie". De atunci, nu-i mai fusese niciodată frică de ele. Amintirile îi aduseră cu ele o umbră de tristeÈ›e È™i cruda realitate a morÈ›ii bunicului o copleÈ™ise iarăși. Grand-père nu mai este. Gîndul îi zbură la criptex-ul de sub divan È™i se întreba dacă Leigh Teabing va È™ti cum să-l deschidă. Sau dacă e bine să-i pomenească despre el. Cu ultimele sale cuvinte, bunicul îi ceruse să-l găsească pe Robert Langdon, dar nu îi pomenise nimic despre implicarea vreunei alte persoane. "Dar trebuia să ne ascundem undeva!" își spuse ea, hotărîtă să aibă încredere în judecata americanului. ― Sir Robert! răsună o voce undeva, în spatele lor. Văd că te însoÈ›eÈ™te o domniță! Langdon se ridică. Sophie îi urmă exemplul. Glasul se auzise din capătul unei scări în formă de spirală, ce urca spre penumbra etajului. Pe ultimele trepte, o siluetă se zărea neclară. ― Bună seara, salută Langdon. Sir Leigh, dă-mi voie să È›i-o prezint pe Sophie Neveu. ― Sînt onorat. Teabing coborî spre lumina, treaptă cu treaptă, protezele metalice È™i cîrjele de care se ajuta devenind vizibile. ― Vă mulÈ›umesc că ne-aÈ›i primit, spuse Sophie. ÃŽmi dau seama că ora este foarte tîrzie. ― E atît de tîrzie, draga mea, încît este prea devreme, rîse el. Vous n'êtes pas américaine? ― Parisienne. ― Dar vorbiÈ›i o engleză superbă. ― MulÈ›umesc. Am studiat la Royal Holloway. ― Ah, aÈ™a se explică! Robert v-a spus, poate, că eu am făcut È™coala undeva în apropiere, la Oxford. Apoi, fixîndu-l pe Langdon cu un surîs poznaÈ™, adăugă: ― FireÈ™te, mi-am depus actele È™i la Harvard, pentru mai multă siguranță. Gazda lor ajunse, în sfîrÈ™it, la capătul treptelor. Sophie își spuse că nu avea deloc o înfățiÈ™are mai aristocratică decît Sir Elton John, de pildă. Rotunjor È™i rumen la față, sir Leigh Teabing avea un smoc de păr roÈ™u, sîrmos È™i ochi joviali, de culoarea alunei, care străluceau de viață. Purta pantaloni cu pense È™i o cămașă de mătase pe sub haina scoÈ›iană. ÃŽn ciuda protezelor de aliminiu în care-i erau prinse picioarele, omul avea un aer demn È™i o siguranță de sine ce păreau mai degrabă rodul moÈ™tenirii, iar nu al unui efort conÈ™tient. Ajuns în faÈ›a lui Langdon, îi întinse cu hotărîre mîna: ― Robert, ai mai slăbit! ― Iar tu ai mai pus ceva! Britanicul rîse din toată inima, bătîndu-se cu palma pe burta rotunjoară: ― Touché! Singurele plăceri trupeÈ™ti care mi-au mai rămas par a fi cele culinare. Apoi, întorcîndu-se spre Sophie, îi luă delicat mîna în palma lui, își plecă uÈ™or fruntea deasupra ei È™i privi discret în lături: ― M'lady! Sophie îl străfulgeră pe Langdon cu privirea, neÈ™tiind dacă nu cumva se întorseseră cu cîteva secole în urmă sau dacă nu intraseră într-o casă de smintiÈ›i. Majordomul își făcu apariÈ›ia în salon, ducînd un serviciu de ceai pe care îl aÈ™eză pe o măsuÈ›a în faÈ›a căminului. ― El este Rémy Legaludec, îl prezentă Teabing, slujitorul meu. Valetul înclină È›eapăn din cap È™i dispăru iarăși. ― Rémy este Lyonnais, È™opti stăpînul casei, de parcă ar fi vorbit despre o boală ruÈ™inoasă. Dar È™tie să gătească niÈ™te sosuri excepÈ›ionale. Langdon surîse amuzat: ― AÈ™ fi crezut că-È›i vei aduce personal britanic. ― Pentru numele Cerului, nu! Nu i-aÈ™ dori nimănui un bucătar englez ― decît, poate, agenÈ›ilor fiscali francezi. Pardonnez-moi, mademoiselle Neveu. Vă rog să fiÈ›i convinsa că dezgustul meu pentru francezi se referă doar la politică È™i la fotbal. Guvernul dumitale îmi fură banii, iar naÈ›ionala franceză de fotbal a umilit-o recent pe a noastră. Sophie îi surîse delicat. Teabing o studie cîteva clipe È™i apoi se întoarse spre Langdon: ― S-a întîmplat ceva! Amîndoi păreÈ›i frînÈ›i! ― Ei bine, am avut o noapte interesanta, Leigh! ― Nu mă îndoiesc. VeniÈ›i la uÈ™a mea neanunÈ›aÈ›i, în miez de noapte, zicînd ceva despre Graal. Spune-mi: chiar este vorba despre Graal sau I-ai menÈ›ionat numai fiindcă È™tiai că e singurul subiect care mă va ridica din pat în toiul nopÈ›ii? "Cîte puÈ›in din ambele", își spuse Sophie, amintindu-È™i de crip-tex-ul ascuns sub divan. ― Leigh, răspunse Langdon, am vrea să vorbim cu tine despre Le Prieuré de Sion. Sprîncenele stufoase ale britanicului se arcuiră brusc: ― Păstrătorii! Vasăzică într-adevăr este vorba despre Graal! Și spuneai că ai venit cu informaÈ›ii? Ceva nou, Robert? ― Poate că da. Nu sîntem foarte siguri. Probabil că ne vom da seama ceva mai bine după ce vom afla, mai întîi, unele lucruri de la tine. Teabing își agită degetul arătător în faÈ›a lui. ― Americanul, piÈ™icher ca-ntotdeauna! AÈ™a deci, un joc de-a quid pro quo. Foarte bine! Vă stau la dispoziÈ›ie. Ce doriÈ›i să vă spun? Langdon oftă adînc: ― Sper că vei fi atît de amabil încît să-i explici domniÈ™oarei Neveu adevărata natură a Sfîntului Graal. Teabing făcu ochii mari: ― Adică ea nu È™tie?! Profesorul clătină din cap. Zîmbetul care se întinse pe figura britanicului era aproape obscen: ― Robert, mi-ai adus o virgină? Langdon se întoarse spre Sophie È™i-i făcu semn cu ochiul: ― "Virgin" este termenul pe care entuziaÈ™tii îl folosesc pentru toÈ›i cei care n-au auzit niciodată adevărata poveste a Graalului. Teabing îl întrerupse, nerăbdător: ― Spune-mi, draga mea, cît anume È™tii deja? Sophie îi relată pe scurt tot ce-i explicase Langdon mai devreme ― Le Prieuré de Sion, Cavalerii Templieri, documentele Sangreal È™i Sfîntul Graal, despre care mulÈ›i susÈ›ineau că n-ar fi un potir... ci altceva, mult mai puternic. ― Atîta tot?! sir Leigh îi aruncă profesorului o privire indignată: Robert, te credeam un gentleman! Ai lipsit-o tocmai de orgasm! ― Știu, dar m-am gîndit că împreună am putea... Dar se opri, realizînd probabil că metafora mersese puÈ›in cam prea departe. Britanicul o învăluise deja pe Sophie în privirea lui scînteietoare: ― EÈ™ti o virgină a Graalului, draga mea! Și, crede-mă, prima experiență nu se uită niciodată! 55 AÈ™ezată pe divan alături de Langdon, Sophie sorbea din ceai È™i mînca o plăcintă, bucurîndu-se de efectele lor bine venite. Sir Leigh Teabing deborda de atîta entuziasm, pășind cu greutate în sus È™i-n jos prin faÈ›a căminului. ― Sfîntul Graal, începu el pe un ton declamator. Cei mai mulÈ›i oameni mă întreabă doar unde e. Mi-e teamă că la aceasta întrebare nu voi putea răspunde niciodată. Apoi, răsucindu-se brusc, îl privi drept în ochi: ― Oricum... mult mai interesantă mi se pare o altă întrebare: ce anume este Sfîntul Graal? Sophie aproape că simÈ›ea valul de entuziasm academic ce-i cuprinsese pe cei doi bărbaÈ›i de lîngă ea. ― Pentru a înÈ›elege pe deplin ce este Graalul, continuă Teabing, trebuie mai întîi să înÈ›elegem Biblia. Cît de bine cunoÈ™ti Noul Testament? Sophie ridică din umeri: ― Nu prea îl cunosc. Am fost crescută de un om care îl venera pe Leonardo da Vinci. Sir Leigh afișă o expresie mirată È™i încîntată deopotrivă: ― Un suflet iluminat! Superb! Atunci trebuie să È™tii că Leonardo a fost unul dintre păstrătorii secretului care se referea la Sfîntul Graal. Și că a ascuns tot soiul de indicii în operele sale. ― Robert mi-a spus deja asta, da. ― Și ce credea da Vinci despre Noul Testament? ― Nu È™tiu. Teabing făcu un semn spre biblioteca din peretele opus: ― Robert, fii amabil! Pe raftul de jos. La Storia di Leonardo. Langdon se ridică, se apropie de bibliotecă È™i scoase volumul indicat, pe care-l aduse È™i-l aÈ™eză pe masă, între ei. ÃŽntorcînd cartea cu faÈ›a spre Sophie, Teabing o deschise È™i-i arătă o serie de citate de pe coperta a treia. ― Din însemnările lui da Vinci despre polemici È™i speculaÈ›ii, îi spuse, indicînd un anumit citat. Cred că È›i se va părea relevant pentru discuÈ›ia noastră. Sophie citi: "MulÈ›i au făcut negoÈ› cu iluzii È™i false minuni, amăgind mulÈ›imile nătînge." LEONARDO DA VINCI ― Uite È™i un alt citat: "Oarba ignoranță ne înÈ™ală.O! BieÈ›i muritori, deschideÈ›i ochii bine!" LEONARDO DA VINCI Sophie simÈ›i un fior. ― Da Vinci se refera aici la Biblie? Teabing încuviință printr-o miÈ™care a capului: ― Opiniile lui cu privire la Biblie au o legătura directa cu Sfîntul Graal. De fapt, da Vinci a È™i pictat Graalul; È›i-l voi arăta imediat, dar, mai întîi, trebuie să vorbim despre Biblie. Și, adăugă el surîzînd, tot ce trebuie să È™tii despre Biblie poate fi rezumat în cele cîteva cuvinte ale doctorului Martyn Percy: "Biblia nu a venit prin fax direct din rai". ― Poftim? ― Biblia este un produs al omului, draga mea! Nu a căzut ca prin minune din cer! Omul a creat-o, ca pe o consemnare istorică a unor vremuri tulburi, È™i a evoluat apoi în urma nenumăratelor traduceri, adăugiri È™i revizuiri. N-a existat È™i încă nu exista o versiune finală a Bibliei. ― ÃŽnÈ›eleg. ― Iisus Hristos a fost un personaj istoric de o forță extraordinară, poate cel mai enigmatic È™i mai charismatic lider pe care l-a cunoscut omenirea în toate timpurile. Mesia vestit de profeÈ›i, Iisus a răsturnat regi, a inspirat mulÈ›imi È™i a fondat o nouă filozofie de viață. Ca urmaÈ™ al regilor Solomon È™i David, era îndreptățit la titlul de împărat al evreilor. FireÈ™te, evenimentele de pe parcursul vieÈ›ii sale au fost consemnate de o sumedenie de adepÈ›i din toată regiunea. Teabing se întrerupse o clipă pentru a sorbi cîteva înghiÈ›ituri de ceai, apoi aÈ™eză cana pe poliÈ›a È™emineului È™i reluă: ― Mai bine de optzeci de evanghelii au fost scrise, È™i totuÈ™i numai cîteva dintre ele ― printre care cele ale lui Luca, Marcu, Matei È™i Ioan ― au fost incluse în Noul Testament. ― Cine a ales care anume vor fi incluse? ― Aha! izbucni britanicul, entuziasmat. Ironia fundamentală a creÈ™tinismului! Biblia, aÈ™a cum o cunoaÈ™tem noi astăzi, a fost alcătuită de împăratul roman păgîn Constantin cel Mare. ― Constantin ― din cîte È™tiam eu ― a fost creÈ™tin! observă Sophie. ― CîtuÈ™i de puÈ›in! Toată viaÈ›a a fost un necredincios, fiind botezat doar pe patul de moarte, cînd era prea slăbit ca să mai protesteze. Pe vremea lui, religia oficială în Roma era venerarea Soarelui ― Sol Invictus, adică "Soarele Invincibil" ― È™i Constantin era marele ei preot. Din nefericire pentru el, capitala imperiului căzuse pradă unor tulburări religioase din ce în ce mai accentuate. La trei secole de la răstignirea lui Iisus, numărul celor care credeau în el crescuse exponenÈ›ial. ÃŽntre creÈ™tini È™i păgîni izbucneau conflicte care, cu timpul, au căpătat proporÈ›ii atît de mari, încît ameninÈ›au să ducă la scindarea Romei. Constantin a decis că trebuia făcut ceva pentru a calma spiritele. ÃŽn anul 325 după Hristos, a hotărît unificarea Romei sub o singură religie: creÈ™tinismul. Sophie părea surprinsă: ― Dar de ce ar fi ales un împărat păgîn creÈ™tinismul ca religie oficială? Teabing chicoti: ― Constantin era un abil om de afaceri. Și-a dat seama că religia creÈ™tină este în plină dezvoltare È™i nu a făcut altceva decît să parieze pe cartea cîștigătoare. ÃŽncă È™i azi istoricii se mai minunează de ingeniozitatea cu care împăratul i-a convertit pe adoratorii Soarelui la creÈ™tinism. ÃŽmbinînd simbolurile, datele È™i ritualurile păgîne cu tradiÈ›ia creÈ™tină proaspăt formată, a pus bazele unei religii hibride, acceptabilă pentru ambele părÈ›i implicate. ― Transmutarea simbolurilor, interveni Langdon. Vestigiile religiei păgîne în simbolistica creÈ™tină sînt irefutabile. Discul solar al egiptenilor a devenit aureola sfinÈ›ilor creÈ™tini. Pictogramele ce o reprezentau pe zeiÈ›a Isis alăptîndu-l pe Horus, fiul ei conceput în mod miraculos, au fost preluate în imagistica Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus în braÈ›e. Și efectiv toate elementele ritualurilor catolice ― mitra, altarul, doxologia È™i împărtășania ― adică "hrănirea cu trupul Domnului" ― provin din religiile păgîne anterioare. Teabing începu să rîdă: ― Dă-i voie simbolistului sâ-È›i vorbească despre iconografia creÈ™tină È™i nu mai scapi de el! Adevărul e că nimic nu e original în creÈ™tinism. Zeul Mitra, precreÈ™tin ― numit "Fiul lui Dumnezeu" È™i "Lumina Lumii" ― era născut pe 25 decembrie, a murit, a fost îngropat într-un mormînt de piatră È™i a înviat după trei zile. Apropo, 25 decembrie este, totodată, data de naÈ™tere a lui Osiris, Adonis È™i a lui Dionisos. Nou-născutul Krishna a fost întîmpinat cu aur, smirnă È™i tămîie. Chiar È™i ziua sfîntă a fiecărei săptămîni a fost preluată de creÈ™tini de la păgîni. ― Cum adică? ― IniÈ›ial, îi explică Langdon, creÈ™tinii respectau sabatul iudaic, sîmbăta, dar Constantin a preferat duminica, pentru a coincide cu ziua în care păgînii venerau Soarele. Chiar È™i astăzi, majoritatea credincioÈ™ilor merg duminica dimineaÈ›a la biserica fără a È™ti că o fac în amintirea tributului săptămînal adus zeului Soare. Sophie ameÈ›ise deja: ― Și toate astea au legătura cu Graalul? ― Exact, răspunse Teabing. Fii atentă mai departe! Pe fondul acestei fuzionări a religiilor, Constantin a simÈ›it nevoia să întărească noua tradiÈ›ie creÈ™tină È™i a organizat o celebră adunare ecumenică pe care o cunoaÈ™tem sub numele de Sinodul de la Niceea. Sophie auzise că în cadrul acestui Sinod fusese conceput Crezul. ― La această întrunire, continuă britanicul, participanÈ›ii au dezbătut È™i au votat numeroase aspecte È™i elemente ale creÈ™tinismului ― data PaÈ™telui, rolul episcopilor, administrarea Sfintelor Taine È™i, desigur, caracterul divin al lui Iisus. ― Nu cred că înÈ›eleg. Caracterul Lui divin? ― Draga mea, pînă atunci, Iisus fusese considerat de adepÈ›ii săi un profet, un muritor... un om extraordinar, însă doar un om. ― Nu Fiul lui Dumnezeu? ― CredinÈ›e că Iisus este "Fiul al lui Dumnezeu" a fost propusă în mod oficial È™i votată în cadrul Sinodului de la Niceea. ― Stai puÈ›in! Cu alte cuvinte, caracterul divin al lui Iisus a fost rezultatul unui vot?! ― Un vot destul de strîns, pot să spun. Stabilirea divinității lui Hristos era însă critică pentru dorita reunificare a Imperiului Roman È™i pentru noua structură de putere apărută ― Vaticanul. Defînindu-l în mod oficial pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, Constantin l-a transformat într-o divinitate ce transcende omenescul, o entitate a cărei putere este mai presus de orice. Pe lîngă faptul că astfel erau zădărnicite de la bun început orice viitoare atacuri păgîne la adresa creÈ™tinismului, acum adepÈ›ii lui Hristos nu mai puteau fi mîntuiÈ›i decît prin intermediul unicului intercesor sacru ― Biserica Romano-Catolică. Sophi îi aruncă o privire întrebătoare lui Langdon È™i el încuviință printr-un uÈ™or semn al capului. ― Miza nu era alta decît puterea, continuă Teabing. Definirea lui Hristos ca Mesia era esenÈ›ială pentru funcÈ›ionarea Bisericii È™i a statului. MulÈ›i erudiÈ›i afirmă chiar că Biserica acelor începuturi l-a confiscat pe Iisus, deturnîndu-i mesajul universal, învăluindu-l într-o aură impenetrabilă de divinitate È™i folosindu-l pentru a-È™i spori propria putere. Eu însumi am scris cîteva cărÈ›i pe această temă. ― Și bănuiesc că fundamentaliÈ™tii creÈ™tini vă trimit zilnic mesaje injurioase. ― De ce ar face-o? replică Teabing. Majoritatea creÈ™tinilor educaÈ›i cunosc istoria propriei religii. Iisus a fost, într-adevăr, un om de o anvergură È™i o forță excepÈ›ionale. Manevrele politice dubioase ale lui Constantin nu-i afectează cîtuÈ™i de puÈ›in viaÈ›a È™i personalitatea ieÈ™ite din comun. Nimeni nu afirmă că Iisus a fost un impostor È™i nimeni nu neagă că el a trăit cu adevărat pe Pămînt È™i că a constituit o sursă de inspiraÈ›ie pentru milioane de oameni. Noi nu susÈ›inem decît că împăratul Constantin s-a folosit în interes propriu de influenÈ›a considerabilă pe care o deÈ›inea Hristos. Și, procedînd astfel, a modelat faÈ›a creÈ™tinismului în maniera în care o cunoaÈ™tem noi azi. Sophie privi cu coada ochiului cartea de artă care stătea deschisă pe masă, nerăbdătoare să treacă mai departe È™i să vadă cum reprezentase da Vinci Graalul. ― Bun, uite care-i ideea, adăuga Teabing, vorbind mai repede. Fiindcă această schimbare de statut a avut loc la aproape patru secole după moartea lui Iisus, Constantin a fost nevoit să facă, de asemenea, ceva în privinÈ›a miilor de documente anterioare ce relatau viaÈ›a Lui de om muritor. Și împăratul È™tia că are nevoie de o lovitură de maestru pentru a rescrie istoria. AÈ™a a apărut cel mai interesant moment în istoria creÈ™tinismului. Teabing se întrerupse pentru un moment, privind-o intens pe Sophie, apoi continuă: ― Constantin a comandat È™i a finanÈ›at scrierea unei noi Biblii, din care a eliminat acele evanghelii ce aminteau de caracterul Lui uman È™i le-a îmbogățit pe celelalte, care îi accentuau caracterul divin. Astfel, primele evanghelii au fost interzise, adunate de pretutindeni È™i arse. ― Un amănunt interesant, interveni Langdon. ToÈ›i cei care au preferat evangheliile interzise, respingînd versiunea lui Constantin, au fost consideraÈ›i eretici. Termenul "eretic" însuÈ™i a luat naÈ™tere atunci. ÃŽn latina, haereticus înseamnă "alegere". Cei care au "ales" istoria reală a lui Iisus au fost primii eretici din istoria lumii. ― Din fericire pentru istorici, reluă Teabing, unele dintre evangheliile pe care Constantin a încercat să le distrugă au reuÈ™it totuÈ™i să supravieÈ›uiască. Prin anul 1950 au fost descoperite Manuscrisele de la Marea Moartă, ascunse într-o grotă în apropiere de Qumran, în DeÈ™ertul Iudeii. Să nu uităm, de asemenea, Manuscrisele Copte găsite în 1945 la Nag Hammadi. Pe lîngă faptul că relatează istoria reală a Graalului, aceste documente vorbesc despre viaÈ›a lui Iisus în termeni cît se poate de umani. Desigur, respectîndu-È™i tradiÈ›ia de dezinformare, Vaticanul a încercat din răsputeri să împiedice ca manuscrisele să fie făcute publice. Și putem înÈ›elege È™i de ce. Ele scot la iveală crasele discrepanÈ›e È™i adăugiri ulterioare, confirmînd fără dubiu că Biblia moderna a fost alcătuită È™i "corectată" de oameni care urmăreau un È›el politic clar ― promovarea caracterului divin al lui Iisus Hristos È™i exploatarea în interes propriu a influenÈ›ei sale. ― Și totuÈ™i, interveni iarăși Langdon, este important să ne reamintim că dorinÈ›a Bisericii ca manuscrisele recent descoperite să nu fie date publicității provine dintr-o credință sinceră în imaginea tradiÈ›ională a lui Iisus. Vaticanul este reprezentat astăzi de oameni profund pioÈ™i, care cred sincer că aceste documente nu pot fi altceva decît false mărturii. Teabing rîse uÈ™or È™i se aÈ™eză pe un fotoliu din faÈ›a lui Sophie. ― După cum vezi, draga mea, profesorul nostru are despre Roma opinii mult mai blînde decît mine. Cu toate acestea, nu greÈ™eÈ™te cînd își susÈ›ine credinÈ›a în sinceritatea clerului actual ― È™i e uÈ™or de înÈ›eles de ce. Biblia lui Constantin a fost pentru ei unicul adevăr timp de sute de ani; nimeni nu e mai îndoctrinat decît cel care are misiunea de a-i îndoctrina pe ceilalÈ›i. ― Adică, explică Langdon, noi credem în divinitățile părinÈ›ilor È™i ale strămoÈ™ilor noÈ™tri. ― Cu alte cuvinte, replică britanicul, aproape tot ce ne-au învățat părinÈ›ii È™i strămoÈ™ii noÈ™tri despre Iisus este fals. AÈ™a cum sînt È™i poveÈ™tile despre Sfîntul Graal. Sophie privi din nou citatul lui da Vinci: "Oarba ignoranță ne înÈ™ală.O! BieÈ›i muritori, deschideÈ›i ochii bine!" Teabing luă cartea de pe masă È™i începu s-o răsfoiască. ― Dar, înainte de a-È›i arăta pictura lui Leonardo care înfățiÈ™ează Sfîntul Graal, aÈ™ vrea să arunci o privire peste asta! Și deschise cartea la o reprezentare pe două pagini a unei lucrări de-a lui da Vinci. ― Presupun că recunoÈ™ti aceasta frescă. "Sper că glumeÈ™te", își spuse Sophie privind una dintre cele mai cunoscute fresce din istoria omenirii ― Cina cea de taină, pe care Leonardo o relizase pe zidul bazilicii Santa Maria delle Grazie din Milano. Lucrarea îl înfățiÈ™a pe Iisus înconjurat de apostoli, în clipa în care îi vesteÈ™te că unul dintre ei îl va trăda. ― Sigur, recunosc fresca. ― Atunci poate cà vei vrea să-mi faci È™i mie o plăcere. ÃŽnchide ochii, te rog! Nesigura, Sophie se conformă. ― Unde este aÈ™ezat Iisus? întreba Teabing. ― ÃŽn centru. ― Bun! Și ce mănîncă El È™i apostolii săi? ― Pîine. Evident! ― Excelent! Dar ce beau? ― Vin. Beau vin. ― Foarte bine. O ultima întrebare: cîte pahare sînt pe masă? Sophie ezită o clipă, dîndu-È™i seama că era o întrebare-capcană. "Și după ce au mîncat, Iisus a ridicat paharul cu vin È™i l-a împărÈ›it cu ucenicii Lui." ― Un pahar, răspunse. "Cupa lui Iisus, își spuse. Sfîntul Graal." Iisus le-a dat ucenicilor un singur potir cu vin, aÈ™a cum se întîmplă azi la împărtășanie. ― Deschide ochii. Pe chipul lui Teabing se întinsese un zîmbet victorios. Sophie privi reproducerea È™i văzu cu uimire că fiecare personaj avea în față cîte un pahar, inclusiv Iisus. Treisprezece cupe! Toate mici, fără picior, din sticlă obiÈ™nuită. Nicăieri nu se zărea vreun potir. Sau un Sfînt Graal. Privirile lui Teabing scînteiau: ― PuÈ›intel cam ciudat ― nu È›i se pare? ― È›inînd seama că atît Biblia, cît È™i tradiÈ›ionala legendă a Graalului susÈ›in că acesta este momentul în care s-a "născut" Sfîntul Graal. ÃŽn mod bizar, da Vinci pare să fi uitat să picteze tocmai cupa lui Iisus. ― Nu mă îndoiesc că specialiÈ™tii au remarcat deja acest lucru. ― Ai fi uimita să afli cîte anomalii a inclus Leonardo în lucrarea aceasta, anomalii pe care majoritatea specialiÈ™tilor nu le observă sau pur È™i simplu preferă să le ignore. Fresca pe care o priveÈ™ti este, de fapt, cheia întregului mister al Graalului. ÃŽn Cina cea de taină, da Vinci o arată clar. Sophie cerceta nerăbdătoare reproducerea cu privirile: ― Fresca aceasta ne spune ce anume este Graalul cu adevărat? ― Nu, nu ce anume, È™opti Teabing, ci mai degrabă cine. Sfîntul Graal nu este un obiect. ÃŽn realitate este o... persoană. 56 Sophie fà cu ochii mari È™i îl privi pe Teabing amuÈ›ită, apoi se întoarse spre Langdon: ― Sfîntul Graal este o persoană!? Profesorul încuviință: ― O femeie, de fapt! După expresia de completă uimire întipărită pe chipul ei, americanul își dădu seama că o năuciseră de tot. AceeaÈ™i reacÈ›ie o avusese È™i el, de altfel, cînd auzise prima dată această afirmaÈ›ie. Abia cînd înÈ›elesese întreaga simbolistică a Graalului își dăduse seama că implicaÈ›iile feminine erau evidente. Probabil că È™i Teabing se gîndise la acelaÈ™i lucru, fiindcă interveni: ― Robert, poate că e momentul să-i explici aceste lucruri È™i din perspectiva simbolisticii. Ridicîndu-se de pe fotoliu, luă o coală de hîrtie È™i i-o întinse lui Langdon. Profesorul scoase un stilou din buzunar: ― Sophie, cunoÈ™ti pictogramele moderne ce desemnează masculinul È™i femininul? Și desenă simbolurile obiÈ™nuite, pentru masculin , È™i pentru feminin . ― Desigur, răspunse ea. ― Ei bine, nu acestea sînt simbolurile originale. MulÈ›i oameni consideră în mod greÈ™it că simbolul masculin provine de la reprezentarea schematică a unui scut È™i a unei săbii, pe cînd cel feminin ar fi o oglindă ce reflectă frumuseÈ›ea. ÃŽn realitate, pictogramele au apărut iniÈ›ial ca simboluri astronomice: al zeului È™i a planetei Marte, respectiv, al zeiÈ›ei È™i planetei Venus. La apariÈ›ia lor erau însă mult mai simple. Langdon desenă o altă figura pe coala de hîrtie: ― Acesta era simbolul iniÈ›ial pentru masculin. Un falus rudimentar reprezentat. ― Sugestiv, replică Sophie. ― Și la obiect, adăugă Teabing. Profesorul continua: ― Acest simbol este numit "paloÈ™ul" È™i denotă agresivitatea, masculinitatea. Nu pot să nu adaug că exact acest falus schematic este folosit în prezent pe uniformele militare, pentru a arăta gradul. ― ÃŽntr-adevăr, rînji Teabing. Cu cît ai mai multe penisuri, cu atît eÈ™ti mai mare în grad. BăieÈ›ii ― tot băieÈ›i! Langdon surîse: ― Să continuam. AÈ™a cum probabil îți închipui, simbolul feminin este opusul acestuia È™i poartă numele de "potir". Și desenă alături o altă figură: Sophie ridică ochii spre el, surprinsa: ― "Potirul", continuă Langdon, seamănă cu un recipient, cu o cupă È™i ― mai important ― sugerează forma uterului unei femei. Este un simbol al feminității È™i al fertilității. Sophie, rosti el apăsat, privind-o în ochi, legenda ne spune ca Sfîntul Graal este un potir, o cupă. Dar această descriere nu e altceva decît o alegorie menită să ascundă È™i să protejeze adevărata natură a Graalului. Cu alte cuvinte, legenda foloseÈ™te potirul ca pe o metaforă pentru ceva cu mult, mult mai important. ― O femeie, replică Sophie. ― Exact. Graalul este, de fapt, străvechiul simbol al feminității, iar Sfîntul Graal reprezintă sacrul feminin È™i divinitatea feminină, simboluri pe care noi le-am pierdut fiindcă Biserica le-a eliminat. Caracterul puternic al femeii È™i capacitatea ei de a da viață erau odinioară sacre, dar constituiau o ameninÈ›are pentru ascensiunea Bisericii, al cărei cler era în majoritate alcătuit din bărbaÈ›i, aÈ™a încît sacrul feminin a fost demonizat È™i considerat necurat. Nu Dumnezeu, ci omul ― bărbatul, de fapt ― a fost cel care a creat conceptul de "păcat originar", prin care Eva a gustat din mărul cunoaÈ™terii È™i a provocat alungarea din rai a perechii primordiale. Femeia, iniÈ›ial dătătoare de viață, devenise acum inamicul. ― AÈ™ mai putea adăuga, interveni Teabing, că acest concept care situează femeia la originea vieÈ›ii constituia însăși baza religiilor antice. NaÈ™terea era considerată un act mistic, plin de semnificaÈ›ie. Din nefericire, filozofia È™i teologia creÈ™tină au decis să confiÈ™te această putere creatoare a femeii È™i să ignore adevărul biologic È™i l-au considerat pe bărbat creator. Geneza ne spune că Eva a fost creată din coasta lui Adam. Femeia a devenit astfel un fel de produs secundar, o derivaÈ›ie a bărbatului. Una păcătoasă. Geneza a reprezentat începutul sfîrÈ™itului pentru divinitatea feminină. ― Graalul, continuă Langdon, este simbolul acestei zeiÈ›e pierdute. O dată cu apariÈ›ia creÈ™tinismului, vechile religii păgîne nu s-au stins fără luptă. Legendele despre cavalerii porniÈ›i în căutarea Graalului nu erau altceva decît istorisiri ale năzuinÈ›ei ― acum ilicite ― de a redescoperi sacrul feminin. Cavalerii care pretindeau că se află "în căutarea potirului" foloseau o astfel de exprimare "cifrată" pentru a se apăra împotriva Bisericii care subjugase femeia, interzisese zeiÈ›a, îi ardea pe rug pe cei care se îndoiau È™i scosese în afara legii orice act de venerare a sacrului feminin. Sophie clătină din cap: ― Scuză-mă, dar cînd mi-ai spus că Sfîntul Graal este o persoană, am crezut că te referi chiar la o persoana în carne È™i oase. ― Chiar la asta m-am È™i referit, îi răspunse Langdon. ― Dar nu la o persoană oarecare, izbucni Teabing care, nemaiputîndu-se stăpîni, se ridică cu greu în picioare. O femeie care purta în ea un secret atît de puternic încît, dacă ar fi fost dezvăluit, ar fi riscat să zdruncine din temelii tot ce înseamnă creÈ™tinism! Sophie îl privi copleÈ™ita: ― Și femeia aceasta este o personalitate cunoscută a istoriei? ― Foarte cunoscută! Și dacă ma veÈ›i urma în birou, adaugă britanicul în timp ce își lua cîrjele È™i pornea spre ușă, mă voi simÈ›i onorat să vă arăt cum a reprezentat-o da Vinci în pictură. ÃŽntr-o încăpere alăturată, majordomul Rémy Legaludec stătea tăcut în faÈ›a televizorului. Postul de È™tiri difuza fotografii ale unui bărbat È™i ale unei femei... aceleaÈ™i persoane cărora el tocmai le servise ceaiul. 57 ÃŽn timp ce stătea în mijlocul intersecÈ›iei din faÈ›a băncii, locotenentul Collet se întreba de ce îi ia atît de mult lui Fache să ajungă cu mandatul de percheziÈ›ie. FinanÈ›iÈ™tii ăștia aveau, cu siguranță, ceva de ascuns; pretindeau că Langdon È™i Neveu veniseră la bancă mai devreme, dar că fuseseră refuzaÈ›i, fiindcă nu aveau datele de identificare a contului. "Atunci, de ce nu ne lasă să intrăm È™i să aruncăm o privire?" ÃŽn sfîrÈ™it, telefonul mobil din buzunarul lui sună. Era postul de comandă de la Luvru. ― Am obÈ›inut mandatul de percheziÈ›ie? întrebă Collet. ― Dă-o-ncolo de bancă, locotenente! îi spuse agentul. Tocmai am primit un pont. Știm exact unde se ascund Langdon È™i Neveu. Collet se aÈ™eză pe capota maÈ™inii: ― Nu mai spune! ― Avem o adresă din suburbii. Undeva, în apropiere de Versailles. ― Căpitanul Fache È™tie? ― ÃŽncă nu. E ocupat cu un apel important. ― Vin imediat! ComunicaÈ›i-i îndată ce se eliberează! Collet notă adresa È™i urcă repede la volan. Demarînd în trombă, își dădu seama că uitase să întrebe cine vînduse pontul despre locul în care se ascundea Langdon. Oricum, acum nu mai conta. Tocmai i se oferise È™ansa de a-È™i răscumpăra toate greÈ™elile din trecut; se îndrepta spre cea mai răsunătoare arestare din întreaga lui carieră. Contactă prin radio cele cinci maÈ™ini care îl însoÈ›eau: ― Fără sirene, băieÈ›i! Nu vrem ca Langdon să È™tie că venim. La patruzeci de kilometri distanță, un Audi negru pătrunse pe un drum secundar È™i parcă la marginea unui cîmp. Silas coborî È™i privi printre zăbrelele de fier ale gardului care înconjura vastul domeniu È™i zări în depărtare conturul castelului. La parter toate luminile erau aprinse. "Ciudat pentru aceasta oră!", își spuse Silas, zîmbind. InformaÈ›ia pe care i-o dăduse ÃŽnvățătorul era, evident, corectă. "Nu voi pleca din această casă fără «cheia de boltă», își jură el. Nu-i voi dezamăgi pe episcop È™i pe ÃŽnvățător." ÃŽÈ™i verifică revolverul Heckler and Kock cu treisprezece gloanÈ›e È™i îl aruncă în iarbă, printre gratii. Apoi, prinzîndu-se cu mîinile de barele de fier, se cățără pe gard È™i sări dincolo. Ignorînd durerea ascuÈ›ită provocată de cilice, își recuperă arma È™i porni pe alee, spre castel. 58 "Biroul" lui Teabing nu semănă cu nici o altă încăpere cu aceeaÈ™i destinaÈ›ie din cîte văzuse Sophie vreodată. De È™ase sau È™apte ori mai întins decît cele mai luxoase birouri, le cabinet de travail al lui sir Leigh părea un soi de hibrid între un laborator de cercetare, o bibliotecă de arhivă È™i un tîrg de vechituri. Iluminată de trei candelabre suspendate de plafon, pardoseală care părea nesfîrÈ™ită era presărată cu insuliÈ›e formate din mese de lucru îngropate sub grămezi de cărÈ›i, lucrări de artă, artefacte È™i surprinzător de multe echipamente electronice ― computere, proiectoare, microscoape, copiatoare È™i scanere de cercetare. ― Am transformat sala de bal, spuse Teabing cu un surîs spășit. Pe mine nu mă prea asaltează ocaziile de a dansa. Sophie avea impresia că, o dată cu venirea nopÈ›ii, pătrunsese într-un fel de zonă crepusculară în care nimic nu mai era aÈ™a cum credea ea. ― Toate astea vă ajută în munca pe care o depuneÈ›i? ― Aflarea adevărului a devenit pasiunea vieÈ›ii mele. Iar Sangrealul mi-e iubita preferată! "Sfîntul Graal e o femeie", își repetă ea în gînd, pradă unei vîrtej de idei ce păreau să nu aibă nici un sens. ― SpuneaÈ›i că aveÈ›i o pictură care o reprezintă pe femeia despre care pretindeÈ›i că este Sfîntul Graal. ― Da, dar nu eu pretind acest lucru. Iisus însuÈ™i a afirmat-o răspicat. ― Care este acea pictura? îl întrebă Sophie privind picturile de pe pereÈ›i. ― Hmmm... Teabing își luă un aer preocupat, de parcă uitase: Sfîntul Graal... Sangrealul... Potirul. Apoi se întoarse brusc È™i arătă cu mîna spre peretele opus al încăperii, pe care atîrna o reproducere lungă de doi metri È™i jumătate a frescei Cina cea de taină ― o replică identică aceleia pe care o văzuse cu cîteva minute în urmă în cartea de artă: ― Iat-o! Sophie clipi repede fiindcă era sigură că nu înÈ›elesese bine: ― Dar e aceeaÈ™i pictură pe care mi-aÈ›i arătat-o mai devreme. ― Știu, dar copia mărită e mult mai incitantă, nu-i aÈ™a? Tînăra se întoarse spre Langdon în speranÈ›a că acesta o va lămuri: ― Nu pricep o iotă! Profesorul îi surîse: ― După cum vei vedea, Sfîntul Graal apare totuÈ™i în Cina cea de taină. Leonardo n-a lăsat loc de dubii. ― Stai puÈ›in, îl întrerupse Sophie. Mi-aÈ›i spus că Graalul este o femeie. ÃŽn fresca aceasta sînt reprezentaÈ›i însă doar treisprezece bărbaÈ›i. ― Oare? făcu Teabing arcuindu-È™i sprîncenele: Uită-te mai bine! Sceptică, Sophie se apropie de reproducere È™i privi cu atenÈ›ie cele treisprezece chipuri ― Iisus Hristos în mijloc, È™ase apostoli la dreapta È™i alÈ›i È™ase la stînga Lui: ― Da, sînt toÈ›i bărbaÈ›i, îi răspunse ea. ― AÈ™a? Dar cel aÈ™ezat pe locul de onoare, la dreapta lui Iisus? Sophie cercetă chipul apostolului de lîngă umărul drept al lui Iisus. Treptat, un val de uimire o acapară. Ucenicul respectiv avea pârul lung È™i roÈ™cat, mîinile împreunate într-un gest delicat È™i sîni vag conturaÈ›i. ― E o femeie! exclamă ea. Teabing izbucni în rîs: ― Ia te uită ce surpriza! Crede-mă, nu e o simplă greÈ™eală. Leonardo È™tia să redea perfect deosebirile anatomice dintre cele două sexe. Sophie nu-È™i mai putea lua ochii de la femeia de lîngă Iisus. "La Cina cea de taină se presupune că au luat parte treisprezece bărbaÈ›i. Atunci, cine e aceasta femeie?" DeÈ™i văzuse de nenumărate de ori diverse reproduceri ale frescei, niciodată nu remarcase acest amănunt ciudat. ― Nimeni nu-l observă, îi spuse Teabing. Ideile noastre preconcepute despre această scenă sînt atît de puternic înrădăcinate, încît mintea refuză să recunoască detaliul È™i ochii îl trec cu vederea. ― Fenomenul se numeÈ™te skitoma, adaugă Langdon. Creierul procedează astfel cu unele dintre cele mai sugestive simboluri. ― Un alt motiv pentru care nu ai remarcat femeia, continuă Teabing, este acela că majoritatea reproducerilor din lucrările de artă au fost realizate înainte de 1954, cînd detaliile erau încă ascunse sub straturile de vopsea È™i de murdărie depuse din cauza tentativelor de restaurare din secolul trecut. Acum însă, fresca a fost curățată pînă s-a ajuns la pictura originală a lui da Vinci. Et voilà ! Sophie se apropie È™i mai mult de imagine. Femeia aÈ™ezată în dreapta lui Iisus era tînără È™i avea o expresie cucernică: o înfățiÈ™are nevinovată È™i reÈ›inută, păr roÈ™cat, iar mîinile îi erau împreunate. "Aceasta este femeia care ar putea distruge Biserica?" ― Cine e? întreba ea cu glas tare. ― Aceasta, draga mea, este Maria Magdalena! ― Păcătoasa, femeia uÈ™oara din Biblie? Teabing icni uÈ™or, de parcă termenul l-ar fi jignit pe el în persoană. ― Madgalena nu a fost nicidecum o prostituată! Această greÈ™eală nefericită este moÈ™tenirea campaniei de defăimare lansate de Biserică în primele secole ale erei creÈ™tine. Era nevoie ca Maria Magdalena să fie denigrată pentru a-i ascunde periculosul secret ― rolul ei de Sfînt Graal. ― Rolul? ― AÈ™a cum am mai spus, Biserica trebuia să convingă omenirea că profetul Iisus era o fiinÈ›a divină. Prin urmare, toate evangheliile care aminteau de trăsăturile È™i aspectele pămînteÈ™ti ale vieÈ›ii Lui au fost eliminate din Biblie. Din nefericire pentru cei care au compilat noua versiune a Bibliei, un anumit element extrem de tulburător apărea iar È™i iar în majoritatea evangheliilor: Maria Magdalena, mai exact, căsătoria ei cu Iisus Hristos. ― Poftim?! Sophie privi, nevenindu-i să creadă ceea ce tocmai auzise, cînd spre Teabing, cînd spre Langdon. ― Este un fapt dovedit istoric, reluă britanicul, È™i da Vinci È™tia prea bine acest lucru. Cina cea de taină aproape că-l trage pe privitor de mînecă pentru a-i arăta că Iisus È™i Maria Magdalena formau un cuplu. Privirile ei zburară din nou la reproducerea de pe perete. ― Observă, insistă Teabing, că veÈ™mintele celor doi sînt aidoma unor imagini în oglindă. Sophie era înmărmurită. ÃŽntr-adevăr, hainele lui Iisus È™i cele ale Magdalenei aveau culori opuse. El purta o robă roÈ™ie È™i o mantie albastră; ea avea roba albastra È™i mantia roÈ™ie. "Yin È™i yang." ― Dacă vrei să observi cîteva aspecte È™i mai bizare, trebuie să remarci că Iisus È™i mireasa Lui par că se ating în dreptul È™oldurilor, avînd busturile depărtate unul de altul, de parcă aÈ™a ar fi vrut să creeze între ei un spaÈ›iu clar delimitat. Chiar înainte ca britanicul să traseze conturul pe reproducere, Sophie îl recunoscu forma evidentă: din centrul picturii ― acelaÈ™i simbol pe care Langdon îl asociase mai devreme cu Sfîntul Graal, cu potirul È™i uterul feminin. ― De asemenea, continuă Teabing, dacă îi priveÈ™ti pe Iisus È™i Maria Magdalena ca pe niÈ™te elemente compoziÈ›ionale, nu ca pe niÈ™te oameni, vei vedea o altă formă care-È›i sare imediat în ochi. O literă a alfabetului. Sophie își dădu seama imediat. Faptul că litera îți sărea în ochi era prea puÈ›in spus; aproape că tot restul se pierea în fundal, cu excepÈ›ia ei. Clar conturată în centrul picturii, ieÈ™ea parcă în relief silueta unui uriaÈ™ È™i indubitabil M. ― PuÈ›in cam prea bine conturat pentru a fi o simplă coincidență, nu crezi? ― Dar ce rost are acolo? îl întrebă Sophie, uluită. Sir Leigh ridică din umeri: ― AdepÈ›ii teoriei conspiraÈ›iei È›i-ar spune că provine de la Matrimonio sau de la Maria Magdalena. Sincer, nimeni nu È™tie sigur! Singura certitudine este că litera M nu este doar o simplă greÈ™eală sau o coincidență. Nenumărate lucrări care se refera la Graal conÈ›in aceeaÈ™i literă ― fie în filigran, fie în substrat sau în chiar cadrul compoziÈ›iei. Cea mai vizibilă este, desigur, cea de pe altarul catedralei Our Lady of Paris din Londra, proiectat de un fost Mare Maestru al Le Prieuré, Jean Cocteau. Sophie cîntări în minte informaÈ›ia primită: ― Recunosc, prezenÈ›a literei M este interesantă, dar nu cred că există cineva care să pretindă că reprezintă o dovadă a căsătoriei lui Iisus cu Maria Magdalena. ― Nu, desigur că nu, replică Teabing, apropiindu-se de o măsuță pe care trona un teanc de cărÈ›i È™i începînd să caute prin ele. AÈ™a cum am spus mai devreme, căsătoria lor este documentată istoric. ÃŽn plus, ideea lui Iisus căsătorit este mult mai logică decît imaginea standard din Biblie. ― De ce? ― Fiindcă Iisus era evreu, replică Langdon, lăsîndu-i lui Teabing timp să caute prin stiva de cărÈ›i, È™i fiindcă tradiÈ›iile din vremea Lui interziceau în mod efectiv unui evreu să rămînă celibatar. Conform obiceiurilor iudaice, burlăcia era un lucru condamnabil È™i prima îndatorire a unui tată era aceea de a-i găsi fiului său o soÈ›ie. Dacă Iisus ar fi fost necăsătorit, măcar una dintre evanghelii ar fi menÈ›ionat acest lucru È™i ar fi oferit o explicaÈ›ie pentru nefirescul său celibat. Teabing dădu, în sfîrÈ™it, de cartea pe care o căuta È™i o aÈ™eză pe masă. Era un volum de mari dimensiuni, ca un atlas supradimensionat, pe a cărui copertă scria: Evangheliile gnostice. Cînd britanicul o deschise, Sophie observă că avea în cuprins fotografii ale unor texte ce păreau fragmente din documente antice ― papirusuri zdrenÈ›uite, scrise de mînă. Nu-È™i dădu seama în ce limbă erau scrise, dar pe pagina alăturată fiecărui fragment se afla traducerea în engleză. ― Acestea sînt fotocopii ale manuscriselor Nag Hammadi È™i ale celor de la Marea Moartă, îi spuse Teabing. Cele mai vechi documente ale creÈ™tinătății. Tulburător este faptul că nu se potrivesc cu evangheliile din Biblie. Apoi, răsfoind pînă pe la mijlocul cârtii, sir Liegh îi arătă un pasaj: ― Evanghelia lui Filip este cea mai indicată pentru început. Sophie citi fragmentul: "Și însoÈ›itoarea Mîntuitorului este Maria Magdalena. Hristos o iubea mai mult decît pe oricare dintre ucenicii Sâi È™i o săruta adesea pe gură. CeilalÈ›i ucenici erau mîhniÈ›i din cauza acestui lucru È™i își arătau dezaprobarea. Ei îl întrebau: «De ce pe ea o iubeÈ™ti mai mult decît pe noi toÈ›i?»" Textul era surprinzător, dar cîtuÈ™i de puÈ›in sugestiv, aÈ™a că Sophie remarcă: ― Nu pomeneÈ™te deloc despre căsătorie! ― Au contraire, surise Teabing, arătîndu-i un cuvînt de pe primul rînd. AÈ™a cum È›i-ar spune toÈ›i cei care au studiat aramaica, termenul "însoÈ›itoare" însemna, pe atunci, tocmai soÈ›ie. Langdon încuviință. Sophie citi din nou prima frază: "Și însoÈ›itoarea Mîntuitorului este Maria Magdalena." Teabing răsfoi cartea È™i îi arătă alte fragmente care, spre surprinderea ei, sugerau fără dubiu existenÈ›a unei relaÈ›ii romantice între Iisus È™i Maria Magdalena. Cînd le citi, Sophie își aminti de un preot furios care bătuse la uÈ™a casei lor, pe cînd ea era doar un copil. ― Aici locuieÈ™te Jacques Saunière? întrebase omul, încruntîndu-se la ea. Vreau să discutăm despre articolul pe care l-a scris. Și preotul îi arătă un ziar împăturit. Sophie îl chemase pe bunicul ei È™i cei doi se retrăseseră imediat în birou È™i închiseseră uÈ™a în urma lor. "Bunicul a scris ceva în ziar?" Imediat fugise în bucătărie È™i începuse să răsfoiască ziarul de dimineață. Găsise numele bunicului ei sub un articol de pe pagina a doua. Nu înÈ›elesese ea tot ce scria acolo, dar se părea că guvernul acceptase ― sub presiunile clerului ― să interzică difuzarea în FranÈ›a a unui film artistic american intitulat Ultima ispitire a lui Iisus, în care se zicea că Iisus iubea È™i avusese relaÈ›ii sexuale cu o femeie pe nume Maria Magdalena. ÃŽn articol, bunicul ei susÈ›inea că Biserica dăduse dovadă de aroganță È™i greÈ™ise atunci cînd interzisese filmul. "Nu-i de mirare că preotul e furios!" își spusese ea. ― E o pornografie! Sacrilegiu! strigase oaspetele, în timp ce ieÈ™ea val-vîrtej din birou È™i se îndrepta spre ieÈ™ire. Cum poÈ›i să susÈ›ii aÈ™a ceva? Americanul ăsta, Martin Scorsese, este un blasfemiator È™i Biserica nu-i va permite să pună piciorul în FranÈ›a! Apoi ieÈ™ise È™i trîntise uÈ™a în urma lui. Cînd bunicul intrase în bucătărie, o găsise pe Sophie cu ziarul în mînă È™i se încruntase: ― EÈ™ti pe fază! ― Crezi că Iisus a avut o prietenă? îl întrebase ea. ― Nu, draga mea, am spus doar că Biserica n-ar trebui să ne dicteze ce anume să acceptam È™i ce nu. ― Dar Iisus chiar a avut o prietenă? Bunicul ei rămăsese tăcut cîteva clipe: ― Ar fi chiar atît de rău dacă ar fi avut? Sophie se gîndise puÈ›in È™i apoi ridicase din umeri: ― Pe mine nu m-ar deranja. Sir Leigh Teabing vorbea mai departe: ― Nu te voi plictisi cu numeroasele referiri la uniunea dintre Iisus È™i Maria Magdalena; istoricii moderni au explorat subiectul pînă la epuizare. AÈ™ vrea totuÈ™i să-È›i atrag atenÈ›ia asupra unui alt lucru, adăuga el, arătîndu-i un alt fragment. Acest text este extras din Evanghelia Mariei Magdalena. Sophie habar n-avusese că exista È™i o evanghelie a Magdalenei. "Și Petru spuse: «Chiar a vorbit Mîntuitorul cu o femeie fără È™tiinÈ›a noastră? Acum trebuie să ne întoarcem cu toÈ›ii È™i să ascultam de ea? O preferă, oare, pe ea în locul nostru?» Iar Levi răspunse: «Petru, totdeauna ai fost aprig. Acum te vad cîrcotind împotriva femeii ca împotriva unui duÈ™man. Dacă pentru Mîntuitor ea a fost vrednică, cine eÈ™ti tu să o respingi? FireÈ™te că Mîntuitorul o cunoaÈ™te bine. De aceea a iubit-o mai mult decît pe noi toÈ›i.»" ― Femeia despre care vorbesc, îi explică Teabing, este Maria Magdalena. Petru era gelos pe ea. ― Fiindcă Iisus o prefera? ― Nu numai din cauza asta. ÃŽn joc era mult mai mult decît simpla afecÈ›iune. ÃŽn momentul despre care se vorbeÈ™te în această evanghelie, Iisus bănuieÈ™te că va fi în curînd prins È™i răstignit. Drept urmare, o povățuieÈ™te pe Maria Magdalena cum să ducă mai departe Biserica Sa după ce El nu va mai fi. Ca urmare, Petru își arată nemulÈ›umirea fiindcă e pe locul doi, după o femeie. Vezi tu, Petru era puÈ›in misogin. Sophie se străduia să nu piardă firul. ― Vorbim totuÈ™i despre Sfîntul Petru! Piatra de temelie pe care Iisus È™i-a clădit Biserica. ― Exact acela, cu o singură excepÈ›ie. ÃŽn conformitate cu aceste evanghelii nemodificate, nu lui Petru i-a dat Iisus povățuiri despre fondarea Bisericii CreÈ™tine, ci Mariei Magdalena. Sophie îl privi neîncrezătoare: ― Vrei să spui că Biserica CreÈ™tină urma să fie fondată È™i condusă de o femeie?! ― Acesta era planul iniÈ›ial. Iisus a fost primul feminist din istoria omenirii. El È™i-a dorit ca viitorul Bisericii sale să fie încredinÈ›at în mîinile Mariei Magdalena. ― Iar lui Petru nu i-a convenit, interveni Langdon, arătînd spre reproducerea după Cina cea de taină. Acesta de aici e Petru! PoÈ›i să vezi că da Vinci È™tia prea bine ce sentimente nutrea ucenicul față de Magdalena. Din nou, Sophie rămăsese fără glas. ÃŽn frescă, Petru era aplecat amenințător spre Maria Magdalena, schițînd o miÈ™care de retezare cu palma a gîtului ei. "AcelaÈ™i gest ca în Fecioara între stînci!" ― Uită-te È™i aici, continuă Langdon, arătînd spre apostolii de lîngă Petru. De rău augur, nu È›i se pare? Mijindu-È™i ochii pentru a vedea mai bine, Sophie zări o mînă ieÈ™ind din mijlocul apostolilor. ― ÃŽn mîna aceea este, cumva, un pumnal?! ― Da. Și mai ciudat încă, dacă numeri braÈ›ele, vezi că mîna nu aparÈ›ine... nimănui. E o mînă fără trup. Anonimă. Sophie simÈ›ea că toată povestea asta o copleÈ™eÈ™te. ― ÃŽmi pare rău, dar tot nu înÈ›eleg cum demonstrează toate astea faptul că Maria Magdalena ar fi Sfîntul Graal. ― Aha! exclamă Teabing din nou. Aici e buba! Se duse încă o dată la teancul de cărÈ›i, luă dintre ele o diagramă de mari dimensiuni È™i o întinse pe masă. Era un complicat arbore genealogic. ― PuÈ›ini oameni își dau seama că, pe lîngă faptul că era mîna dreaptă a lui Iisus, Magdalena era deja, prin ea însăși, o femeie puternică. Sophie observă că deasupra diagramei stătea scris numele familiei: "TRIBUL LUI VENIAMIN". ― Maria Magdalena e aici, spuse Teabing, punînd vîrful creionului aproape de vîrful arborelui. ― Magdalena era din neamul lui Veniamin? ― Exact. Și prin vene îi curgea sînge regal. ― Dar eu crezusem că Magdalena era săracă. Sir Leigh clătină din cap: ― S-a spus despre ea că era o tîrfă pentru a È™terge orice urmă a descendenÈ›ei sale nobile. Sophie privi din nou spre Langdon, ca pentru o confirmare, È™i profesorul încuviință. ― Dar ce-i păsa Bisericii din acele vremuri dacă Maria Magdalena avea sînge regal sau nu? Britanicul surîse: ― Draga mea copilă, nu atît sîngele regal al Mariei Magdalena era îngrijorător pentru oamenii Bisericii, cît mai degrabă uniunea ei cu Iisus, care de asemenea avea o origine nobilă. După cum È™tii, în Evanghelia după Matei ni se spune că Iisus provenea din neamul lui David, fiind un urmaÈ™ al regelui Solomon, Regele Iudeilor. Prin căsătoria Sa cu o femeie din neamul lui Veniamin, se uneau două neamuri, creînd posibilitatea apariÈ›iei unor pretenÈ›ii legitime la tron È™i la restauraÈ›ia dinastiei regale aÈ™a cum fusese ea în vremea lui Solomon. Parcă lucrurile începeau să se lege cumva. Teabing părea È™i mai entuziasmat acum: ― Legenda Sfîntului Graal este o legendă a sîngelui regesc. Cînd aminteÈ™te despre potirul în care a fost cules sîngele lui Hristos, se referă, de fapt, la Maria Magdalena ― pîntecele care a purtat descendenÈ›a regală a lui Iisus. Cuvintele păreau că dau ocol întregii încăperi, înainte de a fi înregistrate de creierul lui Sophie. "Maria Magdalena a purtat descendenÈ›a regală a lui Iisus Hristos?" ― Dar cum a putut El să aibă o descendenÈ›a regală? Decît poate dacă... Dar se întrerupse È™i îi aruncă o privire lui Langdon: ― ... Dacă ei doi au avut un copil, sfîrÈ™i profesorul în locul ei. Sophie rămase înmărmurită. ― Iată, strigă Teabing, cea mai mare mistificare din istoria omenirii! Nu numai că Iisus a fost căsătorit, dar a avut È™i un copil! Draga mea, Maria Magdalena a fost Potirul cel Sfînt. Ea a fost cea care a purtat descendenÈ›a regală a lui Iisus Hristos ― viÈ›a din care s-a născut rodul sacru! SimÈ›ind cum i se face pielea ca de găina, Sophie bîigui: ― Dar cum a putut fi È›inut ascuns un astfel de secret, atîția ani? ― Ascuns?! exclamă Teabing. Dar nu a fost deloc ascuns! Neamul de sînge regesc al lui Iisus este sursa celei mai vii legende din istoria omenirii, cea a Sfîntului Graal. Povestea Mariei Magdalena a fost strigată în cele patru zări secole de-a rîndul, prin cele mai diverse aluzii È™i metafore. Istoria ei e prezentă în orice colÈ›iÈ™or pe care-l vezi cînd deschizi ochii! ― Dar documentele Sangreal? Ele conÈ›in dovezi care demonstrează că Iisus a avut urmaÈ™i de sînge regesc? ― ÃŽntr-adevăr. ― Deci întreaga legendă a Sfîntului Graal se referă, de fapt, la sîngele regal? ― Exact. Cuvîntul Sangreal provine din San Greal, adică Sfîntul Graal. Dar la originea sa, termenul era rostit altfel. Teabing scrise ceva pe o bucată de hîrtie È™i i-o întinse: "SANG REAL" Brusc, Sophie înÈ›elese semnificaÈ›ia celor scrise. Sang Real însemna "Sînge regal". 59 RecepÈ›ionerul din holul sediului central al Opus Dei de pe Lexington Avenue din New York recunoscu surprins vocea episcopului Aringarosa la telefon: ― Bună seara, domnule. ― Am primit ceva mesaje? întrebă episcopul, pe un ton neobiÈ™nuit de îngrijorat. ― Da, domnule. ÃŽmi pare foarte bine că aÈ›i sunat, fiindcă nu v-am putut contacta în apartamentul dumneavoastră. AÈ›i primit un mesaj urgent, cu aproape o jumătate de oră în urmă. Aringarosa părea că răsuflă uÈ™urat: ― Da? Cel care a telefonat È™i-a spus È™i numele? ― Nu, domnule, doar un număr de telefon. Operatorul i-l dictă. ― Cu prefixul treizeci È™i trei? Este prefixul FranÈ›ei, nu-i aÈ™a? ― Da, domnule, È™i numărul este din Paris. Apelantul mi-a spus că este absolut necesar să-l contactaÈ›i imediat. ― Vă mulÈ›umesc. AÈ™teptam telefonul acesta. Și Aringarosa închise brusc. RecepÈ›ionerul puse receptorul în furcă, întrebîndu-se de ce legătura fusese atît de proastă. Programul zilnic al episcopului sugera că acesta se afla în New York la sfîrÈ™it de săptămînă, însă lui i se păruse că aceasta îi vorbeÈ™te de la celălalt capăt al lumii. Omul ridică din umeri, fără să-È™i mai pună È™i alte întrebări. La urma urmei, episcopul Aringarosa se comportase foarte ciudat în ultimele luni. "Celularul meu probabil că nu a avut semnal", își spuse Aringarosa în vreme ce Fiatul negru se apropia de ieÈ™irea de pe autostrada spre aeroportul de curse charter Ciampino, de lîngă Roma. "ÃŽnvățătorul a încercat să ia legătura cu mine." DeÈ™i era îngrijorat fiindcă ratase apelul, se simÈ›ea încurajat de faptul că ÃŽnvățătorul fusese suficient de încrezător pentru a-l suna chiar la sediul Opus Dei. "ÃŽn Paris lucrurile trebuie să fi decurs conform planului." Formînd numărul pe care i-l dăduse recepÈ›ionerul, era entuziasmat la gîndul că în curînd se va afla È™i el în Paris. "Voi ateriza înainte de ivirea zorilor." La aeroport îl aÈ™tepta un turboreactor închiriat pentru a-l duce în FranÈ›a. Avioanele de linie nu constituiau o opÈ›iune de luat în considerare la această oră, mai cu seamă avînd în vedere conÈ›inutul servietei sale. La celălalt capăt al liniei un telefon începu să sune. O voce de femeie îi răspunse: ― Direction Centrale Police Judiciaire. Aringarosa ezită o clipă. Nu se aÈ™teptase la aÈ™a ceva: ― Ãăă, da... Mi s-a cerut să sun la acest număr. ― Qui êtes-vous? întreba femeia. Cum vă numiÈ›i? Episcopul nu È™tia dacă e cazul să-È™i spună numele. "PoliÈ›ia Judiciară Franceză?!" ― Numele dumneavoastră, monsieur! ― Episcop Manuel Aringarosa. ― Un moment. Se auzi un clic È™i, după o lungă aÈ™teptare, o voce de bărbat îi vorbi pe un ton aspru È™i îngrijorat: ― ÃŽmi pare bine că în sfîrÈ™it am dat de dumneavoastră. Noi doi avem multe de discutat. 60 Sangreal... Sang Real... San Greal... Sînge regal... Sfîntul Graal. Totul părea să se întrepătrundă. "Sfîntul Graal este Maria Magdalena... mama urmaÈ™ilor de sînge regal ai lui Iisus Hristos." Sophie se simÈ›i pradă unui nou val de confuzie È™i, tăcută, continuă să-l privească nedumerită pe Robert Langdon. Cu cît mai multe piese aÈ™ezau el È™i Teabing pe masă în faÈ›a ei, cu atît mai imprevizibil devenea întregul joc de puzzle. ― După cum vezi, draga mea, spuse sir Leigh È™chiopătînd uÈ™or spre un raft cu cărÈ›i, Leonardo nu a fost singurul care a încercat să spună lumii adevărul cu privire la Sfîntul Graal. Despre spiÈ›a de sînge regal ai lui Iisus au scris foarte detaliat nenumăraÈ›i istorici. Și Teabing îi arătă cu o miÈ™care largă a mîinii un È™ir de cîteva zeci de cărÈ›i. Sophie își înclină capul pe un umăr È™i citi titlurile: REVELAÞIA TEMPLIERILOR. Tainicii păstrători ai adevăratei identități a lui Hristos FEMEIA CU VASUL DE ALABASTRU. Maria Magdalena È™i Sfîntul Graal ZEIÞA DIN EVANGHELII. ÃŽn căutarea sacrului feminin ― Iată, probabil, cea mai cunoscută lucrare, adaugă Teabing luînd de pe raft un volum hărtănit È™i întinzîndu-i-1. Pe copertă scria: SÃŽNGE SFÃŽNT, SFÃŽNT GRAAL. Un best-seller internaÈ›ional. Sophie ridică ochii spre cei doi bărbaÈ›i: ― Un best-seller internaÈ›ional? Eu n-am auzit niciodată despre cartea asta. ― Erai prea mică în anii optzeci, atunci cînd a apărut, însă a agitat puÈ›in spiritele la vremea aceea. După părerea mea, autorii au tras unele concluzii cam pripite în analiza lor, dar premisa fundamentală de la care au pornit este reală È™i, spre lauda lor, au adus, în fine, ideea spiÈ›ei regale a lui Hristos în atenÈ›ia opiniei publice. ― Dar care a fost reacÈ›ia Bisericii? ― Una de furie, fireÈ™te ― ceea ce era, de altfel, È™i de aÈ™teptat. La urma urmei, este vorba despre un secret pe care Vaticanul a încercat sâ-1 îngroape încă din secolul al IV-lea. ÃŽn parte, acesta a fost È™i scopul cruciadelor. Culegerea È™i distrugerea informaÈ›iilor. Maria Magdalena constituia, pentru Biserica acelor începuturi, o adevărată ameninÈ›are cu distrugerea. Pe lîngă faptul că era femeia căreia Iisus îi încredinÈ›ase sarcina de a întemeia Biserica Sa, Magdalena constituia totodată dovada fizică a faptului că nou-proclamata divinitate vusese urmaÈ™i muritori. Pentru a se apăra, oamenii Bisericii i-au promovat imaginea de femeie uÈ™oară È™i au distrus dovezile mariajului ei cu Iisus, invalidînd astfel orice potenÈ›ialele afirmaÈ›ii cu privire la eventualii urmaÈ™i ai lui Hristos È™i la caracterul Lui muritor. Sophie se uită din nou la Langdon aÈ™teptînd ca acesta să-i confirme, È™i profesorul înclina din cap: ― Dovezile istorice în sprijinul acestor afirmaÈ›ii sînt considerabile. ― Recunosc, reluă Teabing, că implicaÈ›iile sînt cutremurătoare, dar trebuie să înÈ›elegi cît de puternice au fost motivaÈ›iile clerului pentru o asemenea mistificare. Biserica nu ar fi putut supravieÈ›ui dacă informaÈ›iile despre urmaÈ™ii lui Hristos ar fi devenit publice. Vestea că Iisus a avut un copil ar fi aruncat în aer ideea esenÈ›ială a divinității Sale È™i, o dată cu ea, însăși Biserica CreÈ™tină, care se auto-proclamase unicul mijlocitor între om È™i Dumnezeu, unica poartă de intrare în ÃŽmpărăția Cerului. ― Roza cu cinci petale, îl întrerupse Sophie, arătînd spre cotorul uneia dintre cărÈ›ile lui Teabing. "AcelaÈ™i desen cu cel incrustat pe caseta din lemn de trandafir." Sir Leigh aruncă o privire spre Langdon È™i zîmbi: ― Are ochi buni, domniÈ™oara! Apoi reveni spre Sophie È™i începu să-i explice: ― Acesta este simbolul folosit de LE PRIEURÉ de Sion pentru Sfîntul Graal. Pentru Maria Magdalena. Fiindcă numele ei fusese interzis de Biserica, Magdalena a devenit cunoscută sub numeroase pseudonime secrete ― printre ele, Potirul, Sfîntul Graal È™i Roza. Acesta din urmă aminteÈ™te de pentagrama zeiÈ›ei Venus È™i de Roza Vînturilor, călăuzitoarea navigatorilor. Apropo, cuvîntul rose este identic în franceză, engleză, germană È™i în multe alte limbi. ― "Rose", mai adăugă Langdon, este, totodată, anagrama numelui Eros, zeul grec al iubirii carnale. Sophie se uită surprinsă spre Langdon, dar Teabing continuă: ― Roza a fost dintotdeauna un simbol esenÈ›ial al sexualității feminine, în cadrul cultelor primitive ale divinității feminine, cele cinci petale reprezentau etapele principale ale vieÈ›ii unei femei ― naÈ™terea, apariÈ›ia menstruaÈ›iei, maternitatea, menopauza È™i moartea. ÃŽn epoca modernă, relaÈ›ia dintre trandafirul înflorit È™i feminitate au un caracter mai pregnant vizual. Poate că specialistul în simbolistica îți va explica mai bine, adăugă sir Leigh uitîndu-se cu subînÈ›eles spre Langdon. Robert ezită... cam prea mult. ― Oh, Doamne! exclamă Teabing. Voi, americanii, sînteÈ›i atît de pudici! Ceea ce se jenează el să-È›i spună, Sophie, este că trandafirul înflorit seamănă cu organele genitale feminine ― caliciul prin care întreaga omenire a prins viață. Și dacă ai văzut vreodată o pictură de Georgia O'Keeffe, È™tii exact la ce mă refer. ― Ceea ce trebuie să reÈ›ii, interveni Langdon arătînd spre raftul plin de cărÈ›i, este faptul că toate aceste volume confirmă aceeaÈ™i premisă istorică. ― Și anume că Iisus a fost tată! replică Sophie încă nesigură. ― Exact. Și că Maria Magdalena a fost cea care i-a purtat în pîntece copilul. Le Prieuré de Sion o venerează È™i astăzi ca Zeiță, Sfînt Graal, Roză È™i Mamă Divină. Din nou îi reveni în minte ritualul pe care îl surprinsese în subsolul cabanei. ― Confreria susÈ›ine că Maria Magdalena era însărcinată atunci cînd Iisus a fost răstignit. Și, pentru a-È™i proteja copilul încă nenăscut, nu a avut altă soluÈ›ie decît să fugă din Þara Sfîntă. Cu ajutorul lui Iosif din Arimatea, unchiul lui Iisus, Maria Magdalena a călătorit în secret pînă pe teritoriul actual al FranÈ›ei, pe atunci Galia, unde a găsit adăpost în sînul comunității evreieÈ™ti. Acolo a dat naÈ™tere unei fiice, căreia i-a pus numele Sarah. ― Se È™tie È™i numele copilului? întrebă Sophie, cuprinsă de îndoială. ― Ba chiar mai mult decît atît! ViaÈ›a Magdalenei È™i cea a micuÈ›ei Sarah au fost scrupulos consemnate în scris de protectorii lor evrei. Nu uita că fetiÈ›a era urmaÈ™a regilor David È™i Solomon! Din acest motiv, evreii din FranÈ›a considerau că Maria Magdalena era de sînge regal, sacru, fiind, totodată, precursoarea unei dinastii. NumeroÈ™i învățaÈ›i ai acelor timpuri au păstrat mărturii scrise ale vieÈ›ii pe care a dus-o Maria Magdalena în Galia, incluzînd aici naÈ™terea micuÈ›ei Sarah È™i arborele genealogic al familiei. Sophie făcu ochii mari: ― Există È™i un arbore genealogic al lui Iisus Hristos? ― BineînÈ›eles! Și constituie ― se pare ― fundamentul documentelor Sangreal. Genealogia completă a primilor descendenÈ›i ai lui Hristos. ― Dar la ce bun o asemenea genealogie? Nu constituie o dovadă. Nici un istoric nu-i poate confirma autenticitatea. Teabing chicoti uÈ™or: ― După cum nu pot confirma nici autenticitatea Bibliei! ― Adică? ― Adică istoria este scrisă totdeauna de cei mai puternici. Atunci cînd se ciocnesc două culturi, cea care pierde este, în cele din urmă, distrusă, iar cea care cîștigă scrie cărÈ›ile de istorie ― cărÈ›i care îi glorifică propria cauză È™i o discreditează pe cea a învinÈ™ilor. După cum observa odată Napoleon: "Ce e istoria altceva decît o poveste convenabil ticluită?" Prin însăși natura ei, istoria e totdeauna o relatare subiectivă. La acest aspect, Sophie nu se gîndise. ― Documentele Sangreal nu fac altceva decît să relateze cealaltă versiune a istoriei lui Iisus. ÃŽn final, pe care dintre ele o accepÈ›i devine o problemă de credință È™i de alegere personală, dar cel puÈ›in putem fi mulÈ›umiÈ›i că informaÈ›ia a supravieÈ›uit. ÃŽn documentele Sangreal se afla zeci de mii de pagini pline de date. Martorii oculari afirmă că toată această comoară era transportată în patru cufere uriaÈ™e. Printre ele se crede că se află Documentele Puriste ― mii de file originale, datînd din epoca pre-constantiniană, scrise de primii adepÈ›i ai lui Iisus, care-l venerau ca pe un ÃŽnvățător È™i un profet în întregime uman, om în carne È™i oase. Tot aici se zvoneÈ™te că s-ar găsi È™i legendarul Document "Q" ― un manuscris în a cărui existență pînă È™i Vaticanul crede. Se pare că acesta ar fi o culegere de învățături ale lui Iisus, probabil scrise chiar de mîna Lui. ― Scrieri ale lui Iisus Hristos?! ― Exact, replică Teabing. De ce n-ar fi păstrat El însuÈ™i o cronică a faptelor sale? MulÈ›i oameni procedau astfel în acele vremuri. Un alt document exploziv despre care se crede că s-ar afla într-unul din acele patru cufere este manuscrisul numit Jurnalele Magdalenei ― o relatare personală a Mariei Magdalena cu privire la relaÈ›ia sa cu Iisus, la răstignirea Lui È™i la perioada pe care a petrecut-o în FranÈ›a. Sophie rămase tăcută pentru un moment, apoi întrebă: ― Și aceste patru cufere cu documente erau, de fapt, comoara găsită de Cavalerii Templieri sub Templul lui Solomon? ― Da. Acestea au fost documentele care au conferit Templierilor puterea lor excepÈ›ională... documentele care au constituit obiectul neîncetatelor căutări ale Graalului în decursul istoriei. ― Dar spuneai că Sfîntul Graal este Maria Magdalena. Dacă documentele sînt adevărata È›intă a cercetărilor, de ce se vorbeÈ™te despre căutarea Graalului? ― Fiindcă în locul în care este ascuns Sfîntul Graal se află È™i un sarcofag. Afară, o pală de vînt răscoli frunzele copacilor. Vocea lui Teabing era mai joasă, mai potolită acum: ― Căutarea Sfîntului Graal nu reprezintă altceva decît năzuinÈ›a de a îngenunchea în faÈ›a rămășiÈ›elor pămînteÈ™ti ale Mariei Magdalena, de a te ruga la picioarele celei proscrise, ale sacrului feminin pierdut. ― Adică ascunzătoarea Sfîntului Graal este de fapt un... mormînt? Ochii căprui ai lui Teabing se umeziră: ― ÃŽntr-adevăr. Un mormînt în care odihneÈ™te trupul Mariei Magdalena, alături de documentele ce relatează adevărata poveste a vieÈ›ii ei. ÃŽn esenÈ›a sa, căutarea Graalului a fost dintotdeauna o căutare a Magdalenei ― regina defăimată, îngropată împreună cu mărturiile ce atestă dreptul la putere al urmaÈ™ilor ei. Sophie aÈ™teptă un moment ca Teabing să-È™i vină în fire. Erau încă multe lucruri despre bunicul ei pe care nu le înÈ›elegea: ― ÃŽn toÈ›i aceÈ™ti ani, întrebă ea în cele din urmă, membrii StăreÈ›iei È™i-au asumat sarcina de a apăra documentele Sangreal È™i mormîntul Mariei Magdalena? ― Da, însă confreria mai are È™i o altă îndatorire ― aceea de a proteja însăși spiÈ›a lui Iisus. UrmaÈ™ii lui Hristos s-au aflat întotdeauna în pericol. Biserica primelor secole creÈ™tine s-a temut că, dacă spiÈ›a se perpetuează, secretul lui Iisus È™i al Magdalenei va ieÈ™i la un moment dat la iveală, punînd sub semnul întrebării doctrina fundamentală a catolicismului ― aceea a unui Mesia divin, care păstra distanÈ›a față de femei È™i de iubirea sexuală. Cu toate acestea, urmaÈ™ii lui Hristos au supravieÈ›uit la adăpost în FranÈ›a, pînă în secolul al V-lea cînd, printr-o miÈ™care îndrăzneață, s-au unit cu familia regală franceză È™i au dat naÈ™tere dinastiei merovingiene. Cuvintele o luară prin surprindere pe Sophie. ToÈ›i elevii din FranÈ›a ― È™i nu numai ― auziseră despre aceasta dinastie. ― Parisul a fost fondat de merovingieni! ― Da. Acesta este unul dintre motivele pentru care legenda Graalului este atît de vie aici, în FranÈ›a. Multe aÈ™a-zise expediÈ›ii de căutare a Graalului iniÈ›iate de Vatican erau, de fapt, misiuni sub acoperire ce urmăreau anihilarea membrilor acestei dinastii. Ai auzit de regele Dagobert? Sophie își amintea vag numele dintr-o lecÈ›ie de istorie: ― Dagobert a fost un rege merovingian, nu-i aÈ™a? ÃŽnjunghiat în ochi în timp ce dormea. ― Exact! Asasinat de Vatican în înÈ›elegere cu Pepin d'Heristal. La sfîrÈ™itul secolului al VII-lea. O dată cu uciderea lui Dagobert, dinastia merovingiană aproape că s-a stins. Din fericire, fiul lui Dagobert, Sigisbert, a izbutit să scape neÈ™tiut de nimeni È™i astfel familia a supravieÈ›uit. Unul dintre urmaÈ™ii săi a fost Godefroi de Bouillon, cel care a fondat Le Prieuré de Sion. ― AcelaÈ™i om, interveni Langdon, care le-a cerut templierilor să dezgroape documentele Sangreal de sub Templul lui Solomon, obÈ›inînd astfel dovada legaturilor de sînge dintre merovingieni È™i Iisus Hristos. Teabing încuviință, suspinînd adînc: ― Astăzi, Le Prieuré de Sion are o misiune extrem de importantă ― de fapt, trei misiuni într-una singura: trebuie să protejeze documentele Sangreal, să apere mormîntul Mariei Magdalena, È™i, desigur, trebuie să ocrotească spiÈ›a regală a lui Iisus ― pe cei cîțiva membri ai dinastiei merovingiene care au supravieÈ›uit pînă în zilele noastre. Cuvintele britanicului plutiră parcă o clipă în aerul spaÈ›ioasei încăperi È™i Sophie resimÈ›i o stranie vibraÈ›ie, de parcă în străfundul fiinÈ›ei sale rezona un adevăr ascuns. "UrmaÈ™ii lui Iisus care au supravieÈ›uit pînă azi." Din nou vocea bunicului părea că-i È™opteÈ™te în ureche: "PrinÈ›esa, trebuie să-È›i spun adevărul despre familia ta." Un fior de gheață îi străbătu tot trupul. "Sînge regal!" Nu, nu era posibil! "PrinÈ›esa Sophie!" ― Sir Leigh? Vocea majordomului răsună în interfonul montat pe perete È™i Sophie tresări, surprinsă. ― PuteÈ›i veni pînă în bucătărie o clipă? Teabing se încruntă È™i, apropiindu-se de interfon, apăsă butonul: ― Rémy, după cum bine È™tii, sînt împreună cu oaspeÈ›ii mei. Dacă vom avea nevoie de ceva din bucătărie în noaptea aceasta, ne vom servi singuri. MulÈ›umesc È™i noapte bună! ― Numai un cuvînt înainte de a mă retrage, sir! Dacă nu vă supăraÈ›i! Sir Leigh bombăni È™i apăsă din nou pe buton: ― Spune repede, Rémy! ― Este o problemă a casei, sir, nu trebuie să-i deranjăm pe oaspeÈ›i cu ea. ― Și nu poate aÈ™tepta pînă dimineață? izbucni Teabing enervat. ― Nu, sir! Nu vă voi râpi decît un minuÈ›el. Britanicul își dădu ochii peste cap È™i se întoarse spre Langdon È™i Sophie: ― Cîteodată mă întreb, de fapt, cine serveÈ™te pe cine! Apoi, apăsînd pe buton încă o dată: ― Vin imediat, Rémy! Să-È›i aduc ceva cînd vin? ― Doar eliberarea de sub oprimare, sir. ― Rémy, îți dai seama, sper, că biftecul tău au poivre este unicul motiv pentru care încă mai lucrezi pentru mine. ― Asta-mi tot spuneÈ›i dumneavoastră, sir! Asta-mi tot spuneÈ›i! 61 "PrinÈ›esa Sophie!" Parcă sunetul protezelor metalice ale lui Teabing care se îndepărta spre bucătărie trecea direct prin ea. AmorÈ›ită, se întoarse spre Langdon È™i-l privi drept în față. Profesorul clătină deja din cap, de parcă i-ar fi citit gîndurile: ― Nu, Sophie! îi È™opti el. AcelaÈ™i gînd mi-a trecut È™i mie prin minte cînd mi-am dat seama că bunicul tău a fost membru al StăreÈ›iei È™i cînd mi-ai spus că voia să-È›i dezvăluie un secret despre familia ta. Dar e imposibil. Langdon făcu o pauză: Saunière nu este un nume merovingian. Sophie nu È™tia dacă ar trebui să se simtă dezamăgită sau uÈ™urată. Ceva mai devreme, Langdon o întrebase în treacăt despre numele de fată al mamei ei: Chauvel. Acum înÈ›elegea care fusese rostul întrebării lui. ― Dar Chauvel? insistă ea. Din nou Langdon făcu semn că nu. ― ÃŽmi pare rău! Știu că astfel multe dintre întrebările tale È™i-ar fi găsit răspunsul. Dar numai două ramuri ale dinastiei merovingiene mai există astăzi. Numele de familie sînt Plantard È™i Saint-Clair. Ambele familii trăiesc în mare secret, probabil protejate de StăreÈ›ie. Sophie repetă în gînd cele două nume È™i, la rîndul ei, clătină din cap. Nu exista nimeni în familia ei care să se numească Plantard ori Saint-Clair. O resemnare obosită începea să pună stăpînire pe ea. Nu făcuse nici un progres în a înÈ›elege ce anume intenÈ›ionase bunicul ei să-i dezvăluie. Aproape că-È™i dorea ca Jacques Saunière să nu fi pomenit despre familia ei; deschisese astfel niÈ™te râni vechi, care erau însă la fel de dureroase azi, ca È™i în trecut. "Sînt morÈ›i, Sophie. Nu se mai întorc." ÃŽÈ™i aminti cum mama ei obiÈ™nuia să-i cînte seara, cum o ridica tatăl ei pe umeri, iar bunica È™i frățiorul mai mic surîdeau È™i o priveau cu ochii lor verzi strălucitori. Tot ce-i mai rămăsese era bunicul. "Iar acum nici el nu mai e. Sînt singură." Tăcută, se întoarse È™i se apropie din nou de Cina cea de taină, uitîndu-se cu atenÈ›ie la părul lung, roÈ™cat, al Magdalenei È™i la ochii ei senini. Era ceva în expresia ei... ceva care amintea de pierderea cuiva drag. Sophie aproape că simÈ›ea tristeÈ›ea aceea. ― Robert? È™opti ea încet. Profesorul se apropie: ― Leigh a spus că povestea Graalului e pretutindeni în jurul nostru, È™i totuÈ™i eu de-abia în seara asta am auzit-o. Langdon păru că ar fi vrut să-i cuprindă umerii È™i s-o liniÈ™tească, dar se abÈ›inu: ― Ai mat auzit povestea È™i înainte, Sophie! Toată lumea a auzit-o. Numai că nu ne dăm seama ce e cu adevărat. ― Nu înÈ›eleg. ― Istoria Graalului este pretutindeni, numai că e ascunsă. Cînd Biserica a interzis orice referire la Maria Magdalena, povestea ei a trebuit sâ fie transmisă mai departe prin mijloace mai discrete... prin metafore È™i prin simboluri. ― Desigur. Prin arta, adică! Langdon arătă spre Cina cea de taină: ― Un exemplu perfect. Unele dintre cele mai cunoscute opere de arta, literatură sau muzică redau în secret povestea Mariei Magdalena È™i a lui Iisus. Și profesorul îi spovesti pe scurt despre operele lui da Vinci, Botticelli, Poussin, Bernini, Mozart È™i Victor Hugo ― lucrări care aminteau despre năzuinÈ›a de a reînvia sacrul feminin. Legende străvechi, precum cea a lui sir Gawain È™i a Cavalerului Verde, legenda regelui Arthur, ba chiar povestea Frumoasa-din-Pădurea-Adormită erau, de fapt, alegorii ale Graalului. Romanul CocoÈ™atul de la Notre-Dame al lui Hugo È™i opera Flautul fermecat a lui Mozart erau pline de simboluri masonice È™i aluzii referitoare la Graal. ― O dată ce È›i s-au deschis ochii spre adevărata semnificaÈ›ie a Sfîntului Graal, adăugă Langdon, începi s-o vezi peste tot: în pictură, în muzică, în cărÈ›i, ba chiar È™i în desene animate È™i în unele filme artistice. Apoi, arătîndu-i ceasul său cu Mickey Mouse, îi spuse că Walt Disney își făcuse în viață un crez din a duce mai departe istoria Graalului. MulÈ›i îl consideraseră "un da Vinci al epocii moderne". La fel ca ilustrul său predecesor, Disney fusese un vizionar, un om cu mult înaintea timpului său, un artist extrem de talentat, membru ale unor societăți secrete È™i, mai cu seamă, iubise enigmele, farsele È™i dublele înÈ›elesuri. Ca È™i Leonardo, Disney inserase în arta sa simboluri È™i mesaje ascunse. Pentru un ochi antrenat, primele filme realizate de Disney constituiau o avalanșă de aluzii È™i de metafore. Majoritatea mesajelor ascunse de Walt Disney în desenele sale se refereau la religie, la miturile păgîne È™i la femininul subjugat. Nu fusese o pură întîmplare că acest cineast alesese să transpună pe ecran poveÈ™ti ca Albă-ca-Zăpada, Cenușăreasa È™i Frumoasa-din-Pădurea-Adormită ― toate amintind de încarcerarea sacrului feminin. Nimeni nu avea nevoie de cunoÈ™tinÈ›e profunde de simbolistică pentru a înÈ›elege că Albă-ca-Zăpada ― o prinÈ›esă care aproape că se stinge după ce gustă dintr-un măr otrăvit ― nu e altceva decît o aluzie clară la căderea Evei în Grădina Raiului. Și cine se putea îndoi că prinÈ›esa Aurora din povestea Frumoasei-din-Pădu-rea-Adormitâ ― "alintată" Rose È™i ascunsă adînc în hățiÈ™ul unei păduri pentru a o feri de atingerea râului ― era de fapt povestea Graalului spusă pe înÈ›elesul copiilor. ÃŽn ciuda imaginii sale serioase, compania Disney păstra încă un filon jucăuÈ™ È™i angajaÈ›ii ei actuali se amuzau adesea ascunzînd simboluri secrete în diverse producÈ›ii. Langdon n-avea să uite niciodată cînd unul dintre studenÈ›ii săi adusese un DVD cu filmul de animaÈ›ie The Lion King È™i oprise la un moment dat derularea pentru a le arăta un cadru în care cuvîntul SEX era clar vizibil, format din particule de praf deasupra leuÈ™orului Simba. DeÈ™i bănuia că isprava era mai degrabă o farsă a unui desenator decît vreo aluzie conÈ™tienÈ›a la sexualitatea umană, Langdon învățase cu acea ocazie să nu subestimeze niciodată tendinÈ›a companiei Disney spre simbolismul ascuns. Mica-Sirenă, de pildă, era o îmbinare de simboluri care aminteau de divinitatea feminină, atît de sugestive, încît în nici un caz nu puteau fi rezultatul unei pure coincidenÈ›e. Cînd văzuse pentru prima dată Mica-Sirenă, lui Langdon i se tăiase respiraÈ›ia atunci cînd observase că tabloul ce decora căminul subacvatic al sirenei Ariei era nici mai mult nici mai puÈ›in decît Magdalena penitentă, un celebru omagiu adus Mariei Magdalena de pictorul francez Georges de la Tour în secolul al XVII-lea ― decor cît se poate de potrivit, dacă È›inem seama că filmul se dovedise a fi un colaj de nouăzeci de minute plin de referinÈ›e simbolice la sanctitatea pierdută a zeiÈ›ei Isis, la Eva È™i, în mod repetat, la Maria Magdalena. Numele sirenei, Ariel, amintea de asemenea de sacrul feminin È™i, în Cartea lui Isaia, era sinonim cu "Sfînta Cetate asediată". Desigur, nici părul lung È™i roÈ™cat al sirenei nu era doar o simplă coincidență. Dincolo de uÈ™a biroului se auzi din nou zgomotul cîrjelor lui Teabing; de această dată acesta se apropia cu paÈ™i repezi. Cînd britanicul intră în încăpere, pe chipul lui era aÈ™ternută o expresie rigidă: ― Ai face bine să-mi dai o explicaÈ›ie, Robert, spuse el pe un ton rece È™i sec. Nu se poate spune că ai fost tocmai sincer cu mine! 62 ― Sînt victima unei înscenări, Leigh! spuse Langdon încercînd să-È™i pastreze calmul. Doar mă cunoÈ™ti! N-aÈ™ fi în stare să ucid pe cineva. Vocea lui Teabing era la fel de rece cînd i se adresă din nou: ― Robert, ai apărut la televiziune, pentru numele lui Dumnezeu! Știai că eÈ™ti căutat de poliÈ›ie? ― Da. ― ÃŽn acest caz, ai abuzat de încrederea mea. Nu-mi vine să cred că mi-ai periclitat situaÈ›ia venind aici È™i cerîndu-mi să perorez despre Graal, astfel ca tu să te poÈ›i ascunde în casa mea! ― N-am omorît pe nimeni! ― Jacques Saunière e mort È™i poliÈ›ia spune că tu l-ai ucis. Brusc chipul i se întristă: AÈ™a un iubitor al artelor... ― Sir? Majordomul intrase în încăpere È™i se oprise în prag, cu braÈ›ele încruciÈ™ate la piept. ― Să-i dau afară? ― Lasă-mă pe mine! Teabing È™chiopătă pînă în celălalt capăt al biroului, deschise uÈ™ile duble de sticlă ce dădeau spre peluză È™i făcu semn spre spaÈ›iul verde de afară: ― Vă rog să vă urcaÈ›i în maÈ™ină È™i să plecaÈ›i. Sophie nu se clinti: ― Avem informaÈ›ii despre la clef de voûte. Cheia de boltă a StăreÈ›iei. Teabing se holbă la ea preÈ› de cîteva secunde È™i apoi se strîmbă: ― O încercare disperata! Robert È™tie cît de mult am căutat-o. ― Nu e o minciună, Leigh, interveni Langdon. De aceea am venit la tine. Ca să vorbim despre cheia de boltă. Majordomul făcu un pas spre ei: ― PlecaÈ›i imediat sau chem poliÈ›ia. ― Leigh, insistă profesorul, È™tim unde e ascunsă! Teabing păru că se înmoaie puÈ›in. Rémy se apropie însă cu paÈ™i hotărîți: ― PlecaÈ›i imediat! Sau vă voi da... ― Rémy! izbucni sir Leigh. Scuză-ne pentru un moment! Majordomul rămase cu gura căscată: ― Sir? Trebuie să mă opun! Oamenii aceÈ™tia sînt... ― Mă ocup eu, replică Teabing È™i-i făcu semn să iasă din încăpere. După o clipă de tăcere înmărmurită, Rémy se retrase ca un cîine care tocmai a fost certat de stăpîn. Rezemat de pervazul ferestrei deschise, britanicul se întoarse spre oaspeÈ›ii săi, cu aceeaÈ™i expresie rigidă pe chip: ― Să vă aud povestea. Ce È™tiÈ›i despre cheia de boltă? ÃŽn tufăriÈ™ul des de sub fereastra lui Teabing, Silas strînse bine pistolul în mînă È™i aruncă o privire prin uÈ™ile de sticlă. Cu cîteva clipe în urmă, înconjurase clădirea È™i-l văzuse pe Langdon vorbind cu femeia în birou. ÃŽnainte de a reuÈ™i să intre însă, apăruse un individ cu cîrje, care È›ipase la Langdon, deschisese uÈ™ile de sticlă È™i le ceruse celor doi să plece. "Apoi femeia spusese ceva despre cheia de boltă È™i totul se schimbase." Strigătele deveniseră È™oapte. Atmosfera se calmase. Și uÈ™ile de sticlă fuseseră imediat închise. Acum, ascuns în întuneric, Silas privi înăuntru pe furiÈ™. "Cheia de boltă e undeva în casă." Era sigur de asta. Fără a ieÈ™i din umbra tufiÈ™urilor, se apropie mai mult de ușă È™i încercă să audă ce se discuta înăuntru. Le va da cinci minute. Dacă nu vor menÈ›iona între timp unde se află cheia de boltă, va intra peste ei È™i-i va obliga să vorbească. ÃŽn birou, Teabing făcuse ochii mari È™i se bîlbîia surprins la culme: ― Mare Maestru? Jacques Saunière?! Sophie încuviință, conÈ™tientă de È™ocul prin care trecea britanicul: ― Dar n-ai de unde să È™tii tu una ca asta! ― Jacques Saunière era bunicul meu. Teabing se împletici, sprijinindu-se în cîrje, È™i privi repede spre Langdon, care confirmă spusele lui Sophie. ― Miss Neveu, am rămas fără grai. Dacă este adevărat, atunci îmi exprim regretul pentru pierderea dumneavoastră! Trebuie să recunosc că, în cadrul cercetărilor mele, am alcătuit o listă cu oameni din Paris pe care îi bănuiam de implicare în activitatea StăreÈ›iei din Sion. Jacques Saunière se afla È™i el pe această listă. Dar... Mare Maestru? Mi-e greu să-mi È™i imaginez! Teabing rămase tăcut o clipă, gînditor, È™i apoi clătină din cap cu hotărîre: ― Dar tot nu se leagă. Chiar dacà Saunière ar fi fost cu adevărat Marele Maestru al StăreÈ›iei È™i ar fi creat el însuÈ™i cheia de boltă, sub nici un motiv nu È›i-ar fi spus dumitale unde o poÈ›i găsi. Cheia de boltă dezvăluie calea către cea mai de preÈ› comoară a StăreÈ›iei. Nepoată sau nu, în nici un caz nu puteai primi o asemenea informaÈ›ie. ― Domnul Saunière era pe moarte atunci cînd i-a dezvăluit-o, interveni Langdon. Nu avea alte opÈ›iuni. ― Dar nu avea nevoie de alte opÈ›iuni! replică Teabing. Există trei seneÈ™ali care cunosc acelaÈ™i secret. Atît de ingenios este sistemul lor. ÃŽntr-o astfel de situaÈ›ie unul dintre ei devine Mare Maestru È™i apoi aleg un alt seneÈ™al căruia să-i împărtășească secretul cheii de boltă. ― Bănuiesc că n-ai văzut întreaga emisiune de È™tiri, spuse Sophie. Pe lîngă bunicul meu, alte trei personalități pariziene au fost asasinate în seara aceasta. ÃŽn acelaÈ™i mod. Toate lăsînd impresia că au fost interogate. ― Și crezi că erau... bîigui Teabing? ― SeneÈ™alii, încheie Langdon. ― Dar... cum? Nu este posibil ca un asasin să afle numele tuturor celor patru membri de vîrf din Le Prieuré de Sion! Uită-te la mine! Eu studiez ordinul ăsta de zeci de ani È™i n-am putut afla nici măcar numele unui singur membru al său! Mi se pare de neconceput ca toÈ›i cei trei seneÈ™ali È™i Marele Maestru să poată fi descoperiÈ›i È™i uciÈ™i într-o singură zi. ― Mâ îndoiesc că informaÈ›iile au fost obÈ›inute într-o singură zi, îi replică Sophie. Mai degrabă pare o acÈ›iune tip décapiter bine pusă la punct. Este o tehnică pe care noi o folosim în lupta împotriva organizaÈ›iilor mafiote. Dacă DCPJ vrea să intervină asupra unui astfel de grup, îl È›ine în secret sub supraveghere È™i ascultare luni de zile, îi identifică pionii principali È™i apoi intră în acÈ›iune È™i-i prinde pe toÈ›i în acelaÈ™i moment. Decapitare. Lipsit de conducere, grupul nu se mai poate controla È™i divulgă alte informaÈ›ii. Este posibil ca cineva să fi urmărit răbdător confreria È™i apoi să fi atacat brusc, sperînd că unul dintre cei patru va divulga locul unde este ascunsa cheia de boltă. Teabing încă nu părea convins. ― Dar fraÈ›ii nu ar fi vorbit niciodată! Au jurat să păstreze tăcerea! Chiar È™i în faÈ›a morÈ›ii. ― Exact, confirmă Langdon. Cu alte cuvinte, dacă nici unul n-ar fi divulgat secretul È™i dacă toÈ›i ar fi fost uciÈ™i... Britanicul icni: ― Atunci locaÈ›ia cheii de boltă ar fi pierdută pentru totdeauna! ― Și o dată cu ea, însăși locaÈ›ia Sfîntului Graal. Teabing păru că se clatină sub greutatea cuvintelor rostite de Langdon. Apoi, de parcă ar fi fost prea istovit pentru a se mai putea È›ine pe picioare, se prăbuÈ™i în scaunul de-alături, cu privirile pierdute pe fereastră. Sophie se apropie de el È™i-i vorbi cu o voce joasă, blîndă: ― Þinînd seama de situaÈ›ia dificilă a bunicului meu, este posibil ca, în disperare de cauză, să fi încercat să transmită secretul cuiva din afara StâreÈ›iei. Unei persoane în care È™tia că poate avea încredere deplină. Unui membru al familiei. ― Dar cineva capabil de un asemenea atac... cineva care a putut descoperi atît de multe lucruri despre confrerie... Se întrerupse È™i pe chipul lui palid apăru expresia unei noi spaime: ― La mijloc nu poate fi decît o singură forță. Tipul acesta de infiltrare nu poate veni decît din rîndurile celui mai vechi duÈ™man al StăreÈ›iei. Langdon îl privi uimit: ― Biserica. ― Cine altcineva? Vaticanul caută de secole Graalul. Sophie se uită la amîndoi cu scepticism. ― CredeÈ›i că Biserica l-a ucis pe bunicul meu?! ― N-ar fi pentru prima data în istorie cînd Biserica ar ucide pentru a se apăra. Documentele care însoÈ›esc Graalul sînt explozive È™i de secole întregi clerul caută să le distrugă. Lui Langdon nu-i venea totuÈ™i să creadă ipoteza lui Teabing, că Biserica ar fi în stare să omoare oameni de dragul obÈ›inerii acestor documente. ÃŽl cunoÈ™tea pe noul papă È™i pe mulÈ›i dintre cardinali È™i È™tia că toÈ›i erau persoane profund spirituale, care n-ar fi acceptat niciodată asasinatul. "Indiferent care era miza." Sophie părea că gîndeÈ™te la fel. ― Dar n-ar fi oare posibil ca membrii StăreÈ›iei să fi fost uciÈ™i de cineva din afara Bisericii? Cineva care nu È™tie ce este Graalul cu adevărat? Cupa din care a băut Iisus ar putea constitui, la urma urmei, o comoară de invidiat. Fără îndoială, au fost comise crime È™i pentru mult mai puÈ›in de atît! ― Din experienÈ›a mea pot spune că oamenii sînt dispuÈ™i să facă mult mai mult pentru a evita ceea ce le stîrneÈ™te frica decît pentru a obÈ›ine ceea ce-È™i doresc. Simt disperare în acest atac asupra StăreÈ›iei. ― Leigh, interveni Langdon, argumentul tău e paradoxal. De ce ar ucide prelaÈ›ii catolici patru membri ai StâreÈ›iei, în încercarea de a găsi È™i distruge niÈ™te documente despre care cred că sînt doar niÈ™te minciuni? Teabing chicoti încet. ― Turnurile de fildeÈ™ de la Harvard te-au cam înmuiat, Robert! Da, clericii de la Roma nutresc o credință puternică, datorită căreia pot face față oricărei furtuni ― inclusiv unor documente care contrazic tot ce au ei mai scump în suflet. Dar ce te faci cu restul lumii? Cum rămîne cu cei care nu au credinÈ›a lor? Cei care, văzînd haosul È™i violenÈ›a care domnesc azi în lume, se întreabă unde-i Dumnezeu? Cei care aud despre scandalurile din Biserică È™i se întreabă cine sînt oamenii ăștia care pretind că spun adevărul despre Hristos È™i totuÈ™i mint pentru a ascunde fărădelegile comise de propriii lor preoÈ›i? Cum rămîne cu oamenii aceia, Robert, dacă apar dovezi È™tiinÈ›ifice care demonstrează că povestea spusă de Biserică despre Iisus este incorectă È™i că nu e, de fapt, altceva decît o poveste bine ticluită, cea mai mare minciună aruncată vreodată în faÈ›a omenirii'? Profesorul nu îi răspunse. ― ÃŽÈ›i spun eu ce s-ar întîmpla dacă documentele ar ieÈ™i la iveală, reluă Teabing. Vaticanul s-ar vedea confruntat cu o criză fără precedent din cei două mii de ani de existență. După o lungă tăcere, Sophie întrebă: ― Dar dacă Biserica este cea care a pus la cale aceste atacuri, de ce acÈ›ionează tocmai acum? După atîția ani? StăreÈ›ia păstrează ascunse documentele Sangreal È™i deci nu constituie o ameninÈ›are imediată pentru Biserică! Teabing oftă adînc È™i se întoarse spre Langdon: ― Robert, presupun că tu cunoÈ™ti care este misiunea finală a StăreÈ›iei. ― O cunosc, răspunse el simÈ›ind un nod în gît atunci cînd realiză implicaÈ›iile acesteia. ― Miss Neveu, reluă britanicul, Biserica È™i confreria au încheiat cu mult timp în urmă o înÈ›elegere tacită: Biserica nu atacă StăreÈ›ia, StăreÈ›ia păstrează ascunse documentele Sangreal. Dar confreria a nutrit dintotdeauna ideea de a dezvălui la un anume moment dat secretul. O dată cu apropierea de o anumită dată în istorie, StăreÈ›ia plănuieÈ™te să rupă tăcerea È™i să-È™i savureze triumful, făcînd publice documentele Sangreal È™i strigînd în cele patru zări adevărul despre Iisus Hristos. Sophie îl privi în tăcere cîteva clipe, apoi se văzu È™i ea nevoită să se aÈ™eze pe un fotoliu. ― Și crezi că data aceasta se apropie? Și că Biserica È™tie? ― E doar o speculaÈ›ie, însă, dacă ar fi aÈ™a, Biserica ar avea o motivaÈ›ie puternică pentru a orchestra un atac menit să ducă la găsirea documentelor înainte de a fi prea tîrziu. Langdon avea neplăcuta impresie că raÈ›ionamentul lui Teabing era corect. ― Crezi că Biserica a reuÈ™it să obÈ›ină dovezi concrete ale respectivei date vizate de confrerie? ― De ce nu? Dacă a reuÈ™it să descopere identitățile membrilor, atunci cu siguranță a izbutit să le afle È™i planurile. Și chiar dacă nu cunoaÈ™te data exactă, superstiÈ›iile pot împinge clerul la acÈ›iune. ― SuperstiÈ›iile? ― Din punctul de vedere al profeÈ›iilor, ne aflăm în prezent într-o epoca de uriaÈ™e transformări. Am intrat de curînd într-un nou mileniu È™i, o dată cu acest prag, s-a încheiat bimilenara Eră a PeÈ™tilor, peÈ™tele fiind, totodată, simbolul lui Iisus. AÈ™a cum È™tiu toÈ›i cei care studiază simbolistica, esenÈ›a zodiei PeÈ™tilor susÈ›ine ca omului trebuie să i se spună ― de către o putere mai înaltă ― ce anume să facă, fiindcâ el nu este capabil să gîndească de unul singur. Prin urmare, Era PeÈ™tilor a fost o epocă a ferventelor sentimente religioase. Acum intrăm însă în Era Vărsătorului, al cărei ideal afirmă că omul va afla adevărul È™i va deveni capabil să gîndească singur. Transformarea ideologică este covîrÈ™itoare È™i se petrece chiar în zilele noastre. Langdon simÈ›i un fior. ProfeÈ›iile astrologice nu-l interesaseră niciodată prea mult È™i nu le acordase o credibilitate deosebită, dar È™tia că în cadrul Bisericii erau oameni care credeau cu toată fiinÈ›a în ele. ― Biserica numeÈ™te această perioadă de tranziÈ›ie Ziua de Apoi. Sophie îl privi cu scepticism: ― Adică sfîrÈ™itul lumii? Apocalipsă? ― Nu, îi răspunse Langdon. Asta e o greÈ™eală frecvent întîlnită. Multe religii amintesc de Ziua de Apoi, dar sintagma nu se referă la sfîrÈ™itul lumii, ci la finele erei actuale, Era PeÈ™tilor, care a început o dată cu naÈ™terea lui Iisus, a durat două mii de ani È™i s-a încheiat o dată cu trecerea în noul mileniu. Acum, că am trecut în Era Vărsătorului, putem spune că Ziua de Apoi a venit. ― MulÈ›i istorici ai Graalului, adaugă Teabing, cred că ― dacă StăreÈ›ia are de gînd să dezvăluie adevărul ― acest moment al istoriei ar fi unul cît se poate de potrivit. Majoritatea specialiÈ™tilor ― È™i eu mă număr printre ei ― au presupus că dezvăluirea va coincide cu tre-cerea în noul mileniu. Evident, ne-am înÈ™elat. Dar calendarul actual nu coincide perfect cu semnele astrologice, aÈ™a încît predicÈ›iile se referă la o perioadă incertă. Dacă Biserica are informaÈ›ii despre o eventuală dată precisă, apropiată, sau dacă doar își face griji în temeiul pofeÈ›iilor astrologice ― nu È™tiu. Și nici nu mai contează. Ambele scenarii ar putea explica un eventual atac al Bisericii împotriva StăreÈ›iei din Sion. Și, credeÈ›i-mă ― adăugă Teabing încruntîndu-se ― dacă Vaticanul găseÈ™te Graalul, îl va distruge imediat. Atît documentele, cît È™i relicvele Mariei Magdalena. Și atunci, dragii mei, toate dovezile vor fi pierdute; Biserica își va fi cîștigat lupta de rescriere a istoriei pe care o poartă de milenii. Adevărata față a trecutului va fi È™tearsă pentru totdeauna. Cu miÈ™cări încete, Sophie scoase cheia aurie din buzunar È™i i-o întinse britanicului. Teabing o luă È™i o studie cîteva clipe. ― Dumnezeule! Sigiliul StareÈ›iei! De unde ai cheia asta? ― Mi-a dat-o bunicul în seara asta, înainte de a muri! ― E cheia unei biserici? Sophie trase adînc aer în piept: ― Cheia aceasta permite accesul la cheia de bolta. Capul lui Teabing zvîcni în sus È™i pe chip i se aÈ™ternu o expresie de totală neîncredere: ― Imposibil! Ce biserică mi-a scăpat? Am căutat în toate bisericile din FranÈ›a! ― Nu e într-o biserică, ci într-o bancă elveÈ›iană. Entuziasmul din ochii lui Teabing se evaporă: ― Cheia de boltă se află într-o bancă? ― ÃŽntr-un seif, interveni Langdon. ― ÃŽn seiful unei bănci?! Britanicul clătină din cap energic: ― E imposibil! Cheia de boltă este ascunsă sub semnul Rozei. ― Exact. Era aÈ™ezată într-o caseta din lemn de trandafir pe capacul căreia e incrustată o roză cu cinci petale. Ochii britanicului păreau gata să-i sară din cap: ― Adică ai văzut cheia de boltă?!! Sophie încuviință: ― Am fost la bancă. Teabing se apropie de ei, privindu-i ca trăsnit: ― Prieteni, trebuie să facem ceva! Cheia de boltă e în pericol! Avem datoria de a o proteja. Dacă mai există È™i alte chei? Furate, poate, de la seneÈ™alii asasinaÈ›i? Dacă Biserica are acces la bancă, aÈ™a cum aÈ›i avut voi... ― Cînd vor ajunge ei, va fi prea tîrziu, replică Sophie, pentru că noi am luat cheia de boltă de acolo. ― Ce? ! AÈ›i scos-o din ascunzătoarea ei? ! ― Nu-È›i face griji, îl liniÈ™ti Langdon. Cheia de boltà se află într-un loc sigur. ― Extrem de sigur, sper! ― Păi, replică profesorul fără a-È™i putea reÈ›ine zîmbetul, depinde de cît de des mături pe sub divan! Vîntul se înteÈ›ise È™i, ghemuit lîngă zidul castelului, Silas își strînse sutana pe lîngă corp. DeÈ™i nu putuse auzi decît fragmente disparate din discuÈ›ia celor dinăuntru, cuvintele "cheie de boltă" răzbătuseră de multe ori prin fereastra închisă. "E înăuntru!" Cuvintele ÃŽnvățătorului îi reveniră în minte: "Du-te la Château Villete. Ia cheia de boltă. Nu răni pe nimeni." Acum, Langdon È™i ceilalÈ›i se retrăseseră brusc într-o altă cameră, după ce stinseseră toate luminile din birou. Ca o panteră care-È™i pîndeÈ™te prada, Silas se apropie de uÈ™ile de sticlă. Nu erau încuiate, aÈ™a că le deschise, se strecura înăuntru È™i le închise în urma sa. Dintr-o altă încăpere, se auzeau voci înăbuÈ™ite. ÃŽÈ™i scoase revolverul din buzunar, îi ridică piedica È™i porni cu paÈ™i uÈ™ori pe culoar. 63 Locotenentul Collet se oprise în capătul aleii de acces către reÈ™edinÈ›a lui Teabing È™i privea clădirea masivă. "Izolată. ÃŽntunecată. Bună ascunzătoare." Cei È™ase agenÈ›i ai săi se aÈ™ezară în dispozitiv, pe toată lungimea gardului. Aveau să înconjoare casa în numai cîteva minute. Langdon nici nu ar fi putut alege un loc mai nimerit unui atac prin surprindere. Se pregătea să-l sune pe Fache, cînd se auzi soneria telefonului său. Căpitanul nu se arătă nici pe departe atît de mulÈ›umit pe cît crezuse Collet că va fi. ― De ce mie nu mi-a zis nimeni că avem veÈ™ti despre Langdon? ― VorbeaÈ›i la telefon È™i... ― Unde eÈ™ti acum, locotenent Collet? ÃŽi dădu adresa È™i continuă: ― Proprietatea aparÈ›ine unui cetățean britanic, pe nume Teabing. Langdon a parcurs o distanță considerabilă pînă aici È™i vehiculul cu care a venit se află dincolo de poartă, nu sînt semne de pătrundere forÈ›ată; pesemne că îl cunoaÈ™te pe proprietar. ― Sosesc imediat, îi spuse Fache. Nu faceÈ›i nici o miÈ™care. Mă ocup personal de problema asta. Collet rămase cu gura căscată: ― Dar, căpitane, veÈ›i face douăzeci de minute pînă aici! Trebuie să acÈ›ionăm imediat! ÃŽl am sub supraveghere. Sîntem opt oameni în total. Patru dintre noi au carabine, iar restul, revolvere. ― AÈ™teptaÈ›i-mă! ― Căpitane, dar dacă Langdon are un ostatic înăuntru? Dacă ne vede È™i decide să plece pe jos? Trebuie să acÈ›ionam acum! Oamenii mei sînt pe poziÈ›ii, gata de atac! ― Locotenent Collet, ai să aÈ™tepÈ›i sosirea mea înainte de a face vreo miÈ™care. E un ordin! Și închise. ÃŽnmărmurit, Collet își puse telefonul în buzunar. "De ce mama dracului îmi cere Fache să aÈ™tept?" Dar în sinea lui È™tia deja răspunsul. DeÈ™i celebru pentru instinctul lui care nu dădea greÈ™, căpitanul era recunoscut È™i pentru orgoliul lui nemăsurat. "Fache vrea să facă el însuÈ™i arestarea." După ce împînzise ecranele televizoarelor cu figura lui Langdon, voia acum ca È™i el să aibă parte de aceeaÈ™i publicitate. Iar el, Collet, trebuia doar să È›ină prada în È™ah pînă cînd venea È™eful să se erijeze în eroul zilei. Dar în minte îi veni imediat È™i o a doua explicaÈ›ie posibilă: "Controlul pierderilor." ÃŽn poliÈ›ie, ezitările în arestarea unui suspect își aveau locul doar atunci cînd apăruseră unele suspiciuni cu privire la vinovăția acestuia. "Să aibă oare Fache dubii privind implicarea lui Langdon?" Gîndul era înspăimîntător. Căpitanul depășise toate limitele în încercarea de a-l prinde pe american ― surveillance cachée, Interpol, televiziune... Nici măcar marele Bezu Fache nu va scăpa prea uÈ™or È™i neÈ™ifonat, dacă se va dovedi că afiÈ™ase pe ecrane figura unui respectat profesor american, acuzîndu-l de crimă, cînd adevărul era cu totul altul. Dacă își dăduse seama că greÈ™ise, era firesc să-i ceară acum lui Collet să nu treacă la acÈ›iune. Ultimul lucru care-i mai trebuia căpitanului acum era ca locotenentul său să dea buzna în casa unui nevinovat cetățean britanic È™i să-l ia pe Langdon în vizorul armei. ÃŽn plus, dacă americanul era nevinovat, se explica astfel unul dintre cele mai bizare paradoxuri ale acestui caz: de ce îl ajuta Sophie Neveu, nepoata victimei, pe presupusul asasin să scape? Comportamentul ei ar fi de înÈ›eles însă dacă femeia ar È™ti că acuzÈ›iile împotriva profesorului erau false. Fache făcuse cele mai extravagante presupuneri în încercarea de a explica strania purtare a lui Sophie Neveu, mergînd chiar pînă la a bănui că femeia ― unica moÈ™tenitoare a lui Saunière ― își convinsese iubitul, pe Langdon, să-l ucidă pe bătrîn pentru a pune mîna mai repede pe moÈ™tenire. Bănuind acest lucru, Saunière ar fi putut lăsa poliÈ›iei mesajul: "P.S. găseÈ™te-1 pe Robert Langdon." Collet era însă sigur că alta trebuie să fie explicaÈ›ia. Sophie Neveu părea o persoană mult prea integră pentru a se implica în niÈ™te acÈ›iuni atît de josnice. ― Locotenente! se auzi glasul unuia dintre oamenii săi, care se apropia în fugă. Am găsit o maÈ™ină! Collet îl urmă în fugă vreo cincizeci de metri, pînă la o curbă largă în alee. Acolo, ascuns printre tufiÈ™uri aproape în întregime, se afla un Audi negru. Numere de înmatriculare indicau faptul că era o maÈ™ină închiriată. Colet îi pipăi capota. Era caldă încă. Ba chiar fierbinte. ― Probabil că aÈ™a a ajuns Langdon aici. Sună la compania de închirieri, îi ceru locotenentul agentului. Află dacă maÈ™ina a fost furată! ― Da, domnule. Un alt agent îi făcu semn să privească spre gard: ― Locotenente, ia uitaÈ›i-vă aici, la pîlcul de copaci din capătul aleii, îi spuse întinzîndu-i un binoclu. Collet ajustă binoclul È™i privi în direcÈ›ia indicată. Dincolo de cotul aleii, treptat, siluetele verzui ale copacilor îi intrară în cîmpul vizual. Iar ceea ce văzu acolo îl lăsă cu gura căscată. Ascunsă bine în vegetaÈ›ia deasă, era o furgonetă blindată. Identică întru totul cu cea pe care el însuÈ™i o lăsase să plece de la sediul băncii elveÈ›iene, ceva mai devreme. Collet se rugă ca aceasta să fie doar o bizară coincidență, deÈ™i È™tia că adevărul era cu totul altul. ― Mi se pare clar că asta e modalitatea prin care au reuÈ™it Langdon È™i Neveu să părăsească banca, remarcă agentul. Locotenentul rămăsese fără grai. ÃŽÈ™i aminti de È™oferul furgonetei. De ceasul Rolex. Cît de nerăbdător era să plece. "Iar eu n-am verificat compartimentul pentru marfă!" Aproape nevenindu-i să creadă, își dădu seama că o persoană din cadrul băncii minÈ›ise poliÈ›ia cu privire la Sophie È™i Langdon, ajutîndu-i, de fapt, să fugă. "Dar cine? Și de ce?" Poate că totuÈ™i acesta era motivul pentru care Fache îi interzisese să acÈ›ioneze. Poate căpitanul își dăduse seama că în toată afacerea asta erau implicate mai multe persoane. "Dar dacă Langdon È™i Neveu au venit aici cu furgoneta blindată, al cui este Audi-ul negru?" La sute de kilometri depărtare spre sud, un avion charter Beechcraft Baron 58 survola Marea Tireniană. ÃŽn ciuda zborului lin, episcopul Aringarosa strînse în mînă punga pe care o avea pregătită pentru cazul în care îi era rău de avion. ConversaÈ›ia telefonică pe care o avusese cu Parisul nu decursese deloc aÈ™a cum sperase el. Singur în cabina, Aringarosa își răsucea inelul de aur pe deget, încercînd să-È™i domolească senzaÈ›ia de frică È™i de disperare. "SituaÈ›ia în Paris a luat o întorsătură extrem de urîtă." închizînd ochii, episcopul rosti în gînd o rugăciune pentru ca Bezu Fache să găsească modalitatea de a o remedia. 64 Teabing È™edea pe divan, È›inea în braÈ›e caseta din lemn de trandafir È™i îi admira incrustaÈ›iile delicate. "Trăiesc cea mai stranie È™i mai incitantă noapte a vieÈ›ii mele." ― Deschide capacul, È™opti Sophie. Britanicul surîse. "Nu mă grăbi!" După mai bine de zece ani în care căutase cheia de boltă, voia să savureze fiecare nanosecundă din acest moment. ÃŽÈ™i trecu palma peste capacul lustruit, simÈ›ind textura florii: ― Roza, È™opti el. "Roza este Maria Magdalena È™i Sfîntul Graal. Roza e busola ce arată calea." Sir Leigh se simÈ›ea ca un fraier. Ani de-a rîndul bătuse bisericile È™i catedralele, plătind pentru acces special, È™i analizase sute de arcade situate sub rozare, căutînd cheia de boltă. "La clef de voûte ― o piatră unghiulara sub semnul rozei." Cu miÈ™cări încete, deschise închizătoarea capacului È™i îl ridică. Cînd, în sfîrÈ™it, zări obiectul din interior, își dădu seama brusc că nu putea fi altceva decît cheia de boltă. Privea pierdut cilindrul de piatră, alcătuit din discuri interconectate. Dispozitivul i se părea ciudat de familiar. ― Proiectat È™i construit după o schiță din jurnalele lui da Vinci, îi spuse Sophie. Bunicului mei îi plăcea să construiască asemenea obiecte. "Desigur!" Văzuse È™i el schiÈ›ele È™i planurile lui Leonardo. "Cheia către Sfîntul Graal se află în acest cilindru." Teabing ridică cu grijă criptex-ul din casetă. DeÈ™i habar n-avea cum să-l deschidă, avea impresia că însuÈ™i destinul său se află ascuns înăuntru. ÃŽn momentele de deznădejde, se întrebase adesea dacă va vedea vreodată încununarea căutărilor sale. Acum, aceste dubii dispăruseră pentru totdeauna. Putea auzi aievea cuvintele străvechi... esenÈ›a legendei Graalului: "Vous ne trouvez pas le Saint-Graal, c'est le Saint-Graal qui vous trouve. Nu tu găseÈ™ti Graalul, el te găseÈ™te pe tine." Și, incredibil, în noaptea asta, cheia aflării Sfîntului Graal îi apăruse în pragul uÈ™ii! ÃŽn timp ce Sophie È™i Teabing studiau criptex-ul discutînd despre discuri, oÈ›el È™i gîndindu-se care ar putea fi parola, profesorul luă caseta È™i se apropie cu ea de o masă bine iluminată, pentru a o examina îndeaproape. Cîteva dintre cuvintele rostite de britanic, ceva mai devreme, îi răsunau È™i acum ciudat în minte. "Cheia către Graal este ascunsă sub semnul Rozei." Langdon îndreptă caseta spre lumină È™i studie trandafirul incrustat. DeÈ™i nu avea cunoÈ™tinÈ›e vaste în domeniul lucrării lemnului sau al mobilierului intarsiat, își aminti celebrul plafon casetat al unei mînăstiri de lîngă Madrid din care, la trei secole după construcÈ›ia sa, plăcile din tavan începuseră brusc să cadă, revelînd textele sacre scrijelate de călugări pe ghipsul de dedesubt. Privi din nou trandafirul de pe capac. "Sub roză. Sub Rosa. Secret." O bufnitură undeva pe hol îi atrase atenÈ›ia. Se întoarse, dar nu zări nimic în întuneric. Probabil că majordomul lui Teabing trecuse pe acolo. ÃŽÈ™i îndreptă din nou privirea spre caseta din lemn. ÃŽÈ™i trecu degetul peste marginea netedă a intarsiei, întrebîndu-se dacă nu cumva ar putea desprinde trandafirul, dar îmbinarea era perfectă. Nici măcar lama unui cuÈ›it nu ar fi încăput între floare È™i adîncitura în care era montată. Deschise cutia È™i examină interiorul capacului. Neted. ÃŽnclinînd-o pe o parte È™i pe alta, la un moment dat o rază de lumină se reflectă în ceea ce părea a fi un minuscul orificiu aflat pe dosul capacului. ÃŽnchise caseta È™i examină din nou trandafirul incrustat. Nici un orificiu. "Nu trece dintr-o parte în alta." Puse cutia pe masă È™i, privind în jur, văzu un teanc de coli prinse cu o agrafă de birou. Luă agrafa, se întoarse la cutie, o deschise È™i studie din nou orificiul. Apoi dezdoi agrafa È™i, cu miÈ™cări atente, introduse un capăt în cavitate È™i împinse uÈ™or. Imediat auzi cum ceva cade pe masă È™i închise capacul pentru a vedea ce este. Era o mică bucățică de lemn, ca o piesă dintr-un puzzle. Trandafirul din lemn ieÈ™ise din locaÈ™ul lui È™i se afla acum pe masă. Mut de uimire, Langdon privi adîncitura în care fusese floarea. Acolo, gravate în lemn, scrise de mînă, se aflau patru rînduri de text într-o limbă pe care n-o mai întîlnise. "Literele îmi par semitice, È™i totuÈ™i nu recunosc limba!" O miÈ™care bruscă în spatele lui îl luă prin surprindere. Venită parcă de nicăieri, o izbitură în moalele capului îl făcu să aterizeze direct în genunchi. ÃŽn cădere, i se păru că zăreÈ™te o bizară fantomă albicioasă aplecată deasupra lui cu o armă în mînă. Apoi în faÈ›a ochilor lui totul se făcu negru. 65 DeÈ™i lucra în poliÈ›ie, Sophie Neveu nu fusese niciodată ameninÈ›ată cu arma ― pînă în noaptea asta. Revolverul în È›eava căruia privea acum era È›inut de mîna palidă a unui uriaÈ™ albinos cu păr lung È™i alb. Ochii lui roÈ™iatici aveau o căutătură înfricoșătoare, nepămîn-tească. ÃŽnveÈ™mîntat într-o sutană de lînă, legată în jurul mijlocului cu o funie, părea un călugăr medieval. Sophie nu-È™i putea da seama cine ar putea fi individul, dar dintr-o dată acordă ceva mai multă consideraÈ›ie ipotezei emise de Teabing, că în spatele întregului complot se afla Biserica. ― ȘtiÈ›i pentru ce am venit, spuse călugărul cu o voce răguÈ™ită. Sophie È™i Teabing È™edeau pe divan, cu mîinile ridicate, aÈ™a cum le ceruse intrusul. Langdon zăcea pe podea, gemînd. Privirea călugărului se fixă imediat pe criptex-ul din poala britanicului. Acesta i se adresă pe un ton sfidător: ― N-ai să fii în stare să-l deschizi! ― ÃŽnvățătorul meu e foarte înÈ›elept, replică Albinosul făcînd un pas spre ei, cu arma îndreptată cînd spre un prizonier, cînd spre celălalt. "Unde naiba o fi acum majordomul lui Teabing?" se întrebă Sophie. "Oare nu l-a auzit pe Robert căzînd?" ― Cine e ÃŽnvățătorul tău? Poate că putem ajunge la o înÈ›elegere cu el, îi propuse sir Leigh. ― Graalul e nepreÈ›uit! ― Sîngerezi, remarcă Teabing calm, făcînd semn spre glezna dreaptă a călugărului, pe care se vedea cum se scurge un firicel de sînge. Și È™chiopătezi. ― Ca È™i tine, replică Albinosul È™i îi arătă cîrjele sprijinite de divan. Acum, dă-mi cheia de boltă! ― Știi despre cheia de boltă? ― Nu te priveÈ™te pe tine ce È™tiu eu. Ridică-te încet È™i dă-mi-o! ― Eu chiar mă ridic mai greu! ― Tocmai. Prefer ca nimeni să nu facă miÈ™cări bruÈ™te. Teabing se prinse cu mîna dreaptă de una dintre cîrje, iar cu stînga luă criptex-ul. Ridicîndu-se cu greu de pe canapea, rămase în picioare, deÈ™i se clătina uÈ™or; È›inea cilindrul greu în mîna stîngă È™i cu cealaltă se sprijinea în cîrje. Călugărul se apropie, cu revolverul îndreptat spre capul britanicului. Sophie nu putea decît să privească deznădăjduită cum Albinosul întinde braÈ›ul pentru a înÈ™făca criptex-ul. ― N-o să reuÈ™eÈ™ti niciodată, declară Teabing. "Numai cei merituoÈ™i pot deschide piatra." "Doar Dumnezeu hotărăște cine e merituos È™i cine nu", își spuse Silas. ― Vezi că este greu, îl preveni infirmul. Dacă nu-l iei acum, mi-e teamă că am să-l scap, mai adaugă omul, al cărui braÈ› începu să tremure violent. Silas făcu repede un pas înainte pentru a apuca piatra È™i, în aceeaÈ™i clipă, bătrînul își pierdu echilibrul. Cîrja îi aluneca sub el È™i trupul i se înclină spre dreapta. "Nu!" Călugărul se repezi să prindă cilindrul È™i, în miÈ™care, arma își pierdu È›inta. Dar cheia de boltă începuse să se depărteze de el. Infirmul se înclină spre dreapta, iar braÈ›ul lui stîng zvîcni spre spate È™i cilindrul îi căzu din mînă, pe canapea. ÃŽn aceeaÈ™i clipă, cîrja care alunecase păru să accelereze uimitor È™i schiță un arc de cerc prin aer, spre piciorul lui Silas. Mii de ace i se înfipseră în carne atunci cînd cîrja izbi cureaua cilice È™i È›epii ei metalici îi sfîșiară rana deja deschisă. Silas căzu în genunchi, iar fierul ascuÈ›it muÈ™că È™i mai rău din piciorul lui. Arma bubui asurzitor È™i se descărcă, iar glonÈ›ul se înfipse stingher, în pardoseală. ÃŽnainte ca Silas să își poată ridica pistolul pentru a trage din nou, gheata femei i se înfipse sub maxilar. La capătul aleii, Collet auzi focul de armă. Bubuitura îi trimise un val de adrenalină în vene. ÃŽn timp ce-l aÈ™tepta pe Fache, renunÈ›ase deja la visul de a-l aresta el în persoană pe Langdon, dar ― naiba să-l ia! ― în nici un caz nu avea de gînd să permită ca, din cauza orgoliului nemăsurat al căpitanului, să se trezească el acuzat de neglijență profesională. "Un foc de armă s-a auzit din interiorul unei case particulare È™i dumneata ai aÈ™teptat liniÈ™tit în capătul aleii?!" Collet È™tia că ratase ocazia unui atac prin surprindere. Dar mai È™tia È™i că, dacă mai aÈ™tepta încă o secundă, întreaga sa cariera în poliÈ›ie avea sa devină o chestiune de domeniul trecutului. ― BăieÈ›i, intrăm! Undeva, într-un colÈ› al creierului său năucit, Robert Langdon înregistrase bubuitura armei. Totodată, auzise È™i strigătul de durere. Al lui oare? Un ciocan pneumatic îi pisa de zor capul în dreptul cefei. Undeva, în apropiere, cineva vorbea. ― Unde mama dracului ai fost?! Asta fusese vocea furioasă a lui Teabing. Majordomul năvăli în încăpere. ― Ce s-a întîmplat? Oh, Dumnezeule! Cine mai e È™i ăsta? Chem poliÈ›ia! ― Pe moaÈ™-ta! Nu chemi nici o poliÈ›ie! Fă-te È™i tu util È™i adu ceva cu care să-l legăm pe monstrul ăsta! ― Și puÈ›ină gheață, strigă Sophie în urma lui. Langdon leÈ™ină din nou. Alte voci. MiÈ™care. Acum era întins pe divan. Sophie îi È›inea la cap o pungă cu gheață. Capul îl durea îngrozitor. Treptat, privirea i se limpezi È™i zări forma care zăcea pe podea. "Am oare vedenii?" Trupul masiv al unui călugăr albinos era legat cu bandă adezivă, iar gura îi era astupată cu acelaÈ™i material. ÃŽn bărbie avea o tăietură urîtă, iar deasupra coapsei drepte, sutana îi era îmbibată de sînge. Și el părea că tocmai își vine în fire. Langdon se întoarse cu greu spre Sophie: ― Cine e ăsta? Și ce s-a... întîmplat? Teabing se apropie È™chiopătînd: ― Ai fost salvat de un cavaler înarmat cu o spadă "made by" Acme Orthopedic! Americanul făcu ochii mari, dar renunță să se chinuie să mai priceapă ceva È™i dădu să se ridice. Sophie puse pe umărul lui mîna care-i tremura, dar care în acelaÈ™i timp era hotărîtă: ― Ai puÈ›ina răbdare, Robert! ― Mă tem, continuă Teabing să peroreze, că tocmai i-am demonstrat prietenei tale care este nefericitul avantaj al condiÈ›iei mele: toată lumea mă subestimează! ÃŽn timp ce încă mai stătea pe divan, Langdon îl privi pe călugărul întins pe jos È™i încercă să-È™i dea seama ce se întîmplase. ― Omul purta un cilice, îi explică sir Leigh. ― Un ce? Teabing îi arătă brîul de pînză cu spini metalici mînjiÈ›i de sînge, aflată lîngă călugăr, pe podea. ― O curea sau brîu al Disciplinei. ÃŽl purta pe coapsă. Am È›intit bine! Langdon își fricÈ›ionă capul. Auzise cîte ceva despre asemenea curele. ― Dar cum... de unde ai È™tiut? Teabing rînji: ― CreÈ™tinismul e domeniul meu de studiu, Robert, È™i sînt unele secte care își afiÈ™ează deschis crezul. După cum se vede, adăugă el, arătînd cu cîrja spre sîngele ce È™iroia prin sutana călugărului. ― Opus Dei, È™opti profesorul, amintindu-È™i de recentul scandal din presă, care implicase o serie de cunoscuÈ›i oameni de afaceri din Boston, membri ai Opus Dei. Unii colegi îi acuzaseră în mod public că, pe sub costumele scumpe la trei rînduri, purtau cilice. AcuzaÈ›iile se dovediseră a fi false. La fel ca mulÈ›i alÈ›i membri ai sectei, aveau o implicare destul de redusă în activitățile Opus Dei È™i nu practicau mortificarea corporală; erau catolici fervenÈ›i, soÈ›i È™i părinÈ›i devotaÈ›i, cetățeni oneÈ™ti È™i serioÈ™i. Deloc surprinzător, presa își mutase repede atenÈ›ia asupra celorlalÈ›i membri ai sectei... precum era cel care zăcea acum pe podea. Teabing studia îndeaproape bucata de pînză însîngerată. ― Dar de ce ar încerca Opus Dei să găsească Sfîntul Graal? Langdon încă nu-È™i revenise în totalitate pentru a se mai gîndi la aÈ™a ceva. Sophie se apropie de masa pe care se afla caseta: ― Robert, ce e asta? Și-i arătă micul trandafir desprins de pe capac. ― Intarsia ascundea un text care era gravat pe capac. Cred că textul ne spune cum să deschidem cheia de boltă. ÃŽnainte ca Sophie sau Teabing să apuce să-i răspundă, o mare de sirene È™i lumini ale maÈ™inilor de poliÈ›ie se revărsă la poalele dealului È™i începu să urce aleea spre casă. Sir Leigh se încruntă: ― Prieteni, se pare că trebuie să luăm o decizie. Și de data asta trebuie s-o luăm repede! 66 Collet È™i agenÈ›ii săi se năpustiră în casa lui sir Leigh Teabing cu armele în mîini. După ce s-au răspîndit, au început să cerceteze toate camerele de la parter. Găsiră urma unui glonÈ› în podeaua salonului, semne ale unei lupte, puÈ›in sînge, un fel de curea ciudată cu spini metalici È™i o rolă de bandă adezivă pe jumătate consumată. Toate încăperile păreau pustii. Pe cînd voia să-È™i împartă oamenii în două echipe pentru a cerceta subsolul È™i terenul din spatele casei, auzi niÈ™te voci la etaj: ― Sînt sus! Urcînd treptele două cîte două, agenÈ›ii verificară fiecare încăpere, dormitoarele È™i coridoarele întunecate pe măsură ce se apropiau de sunetul vocilor. Acestea păreau a veni din dormitorul aflat la capătul unui culoar interminabil. AgenÈ›ii înaintau cu precauÈ›ie È™i viteză, blocînd toate posibilele ieÈ™iri. ÃŽn timp ce se apropia de ultimul dormitor, Collet văzu că uÈ™a acestuia era larg deschisă. Vocile încetară brusc, în locul lor răsunînd un huruit ciudat, ca de motor. Cu revolverul în mînă, locotenentul dădu semnalul. Pipăi peretele de lîngă ușă, găsi întrerupătorul È™i aprinse lumina. Răsucindu-se È™i dînd buzna în cameră, urmat de grupul de agenÈ›i, Collet își aÈ›inti arma spre... nimic. Un dormitor gol. Părea a fi foarte vechi. Huruitul automobilului încă se mai auzea dintr-un panou electronic montat pe peretele de lîngă pat. Locotenentul mai văzuse asemenea panouri È™i în celelalte încăperi din casă. Era un fel de interfon. Se repezi la el È™i rămase cu mîna suspendată în aer, deasupra celor zece butoane etichetate: "BIROU... BUCATÃRIE... SPÃLÃTORIE... BECI". "De unde dracu' aud maÈ™ina?" "DORMITORUL PRINCIPAL... SOLAR... ȘOPRON... BIBLIOTECÃ" "Șopron!" ÃŽn cîteva secunde, Collet era deja jos, trăgîndu-l după el pe unul dintre agenÈ›i. Umăr la umăr, traversară în fugă peluza din spatele casei È™i ajunseră cu răsuflarea tăiată în faÈ›a unui È™opron ponosit. ÃŽnainte de a intra, locotenentul auzi huruitul motorului care se îndepărta. ÃŽÈ™i scoase arma, se repezi înăuntru È™i aprinse luminile. ÃŽn partea dreaptă a È™opronului fusese amenajat un fel de atelier rudimentar ― maÈ™ini de tuns iarba, unelte de grădinărit, resturi de plante È™i îngrășăminte. Pe peretele alăturat se afla bine cunoscutul panou de interfon. Unul dintre butoane era deschis: "DORMITORUL DE OASPEÞI II". Collet se răsuci, fierbînd de mînie. "Ne-au ademenit la etaj cu ajutorul interfonului!" Privind în partea stîngă a È™opronului, văzu un È™ir lung de boxe pentru cai. Fără cai. Proprietarul prefera, probabil, caii-putere; boxele fuseseră transformate în garaje. Iar "colecÈ›ia" de maÈ™ini era uimitoare ― un Ferrari negru, un Rolls-Royce de odinioară, un vechi Aston Martin sports coupé È™i un Porsche 356 de colecÈ›ie. Ultima boxă era goală. Collet se apropie în fugă È™i văzu cîteva pete de ulei pe jos. "Nu au cum să iasă din perimetrul încercuit!" Aleea È™i poarta erau blocate de două maÈ™ini ale poliÈ›iei tocmai pentru o astfel de eventualitate. ― Domnule! Agentul îi făcu semn spre capătul È™irului de boxe. Oblonul din spate al È™opronului era ridicat È™i, dincolo de el, cîmpul noroios È™i întunecat se întindea pînă departe, în noapte. Collet ieÈ™i repede afară, încercînd să scruteze bezna cu privirea. Nu se zărea însă nimic altceva decît umbra vagă a unei păduri care se afla la orizont. Faruri de automobil ― nu. Valea era, probabil, străbătută de numeroase drumuri forestiere È™i poteci de vînătoare, dar locotenentul era sigur că prada sa nu va reuÈ™i să ajungă pînă la pădure. ― Ia cîțiva oameni È™i răspîndiÈ›i-vă pe cîmp! Probabil că s-au împotmolit pe undeva. MaÈ™inile astea elegante nu fac față terenului neasfaltat. ― Hm, domnule! Agentul îi arătă un suport pe care atîrnau cîteva seturi de chei. Etichetele din dreptul fiecăruia purtau nume familiare: "DAIMLER... ROLLS-ROYCE... ASTON MARTIN... PORSCHE" Ultimul suport era gol. Cînd citi eticheta de sub el, Collet își dădu seama că situaÈ›ia nu era tocmai roz. 67 Range Rover-ul era negru sidefiu, cu tracÈ›iune 4x4, transmisie standard, faruri din polipropilenă armată È™i volanul pe dreapta. Langdon era mulÈ›umit că nu era el la volan. La ordinul stăpînului său, majordomul Rémy manevră vehiculul cu o agilitate impresionantă pe cîmpul desÈ›elenit, scăldat în lumina lunii. Fără a aprinde farurile, trecuse peste un gorgan È™i acum cobora panta lină îndepărtîndu-se de Château Villette, aparent spre silueta întunecată a pădurii din față. Þinînd în braÈ›e cheia de boltă, Langdon se răsuci în scaun, spre Sophie, care È™edea pe bancheta din spate, alături de Teabing. ― Ce-È›i mai face capul, Robert? întrebă ea. ― Mai bine, mulÈ›umesc, spuse americanul, încercînd să surîdă, deÈ™i îl durea cumplit. Teabing se întoarse È™i aruncă o privire spre călugărul legat fedeleÈ™, înghesuit în spatele banchetei, în compartimentul pentru bagaje. Sir Leigh È›inea în poală revolverul Albinosului È™i parcă era portretul îngălbenit de vreme al unui senior englez într-un safari, pozînd deasupra prăzii ucise. ― Habar n-ai cît mă bucur că ai trecut pe la mine în seara asta, Robert, exclamă Teabing, rîzînd de parcă se distra de minune, aÈ™a cum nu o mai făcuse de mult timp. ― ÃŽmi pare rău că te-am implicat în chestia asta, Leigh! ― Oh, te rog, toată viaÈ›a mea am aÈ™teptat să fiu implicat! Zărind prin parbriz umbra unui gard viu lung, își bătu majordomul pe umăr: ― Þine minte, fără lumini de poziÈ›ie. Dacă e nevoie, foloseÈ™te frîna de mînă. Vreau să intrăm puÈ›in în pădure. N-are rost să ne complicăm să riscăm să fim văzuÈ›i din casă. Rémy încetini È™i pătrunse printr-o deschidere în gardul viu. Rover-ul înaintă uÈ™or pe o potecă acoperită de vegetaÈ›ie È™i instantaneu ramurile copacilor ascunseră lumina lunii. "Nu văd nimic", își spuse Langdon, străduindu-se să distingă ceva în față. Nimic, doar întuneric cît cuprinzi cu ochii. Cîteva ramuri măturară portierele din stînga È™i majordomul roti uÈ™or volanul în direcÈ›ie opusă. Þinînd drumul mai mult sau mai puÈ›in drept, parcurse astfel cam treizeci de metri. ― Te descurci perfect, Rémy. Cred că e de-ajuns. Robert, vrei tu să acÈ›ionezi butonul acela albastru de sub supapa? Uite-l acolo, îl vezi? Langdon găsi butonul È™i apăsă: Două conuri de lumină galbenă se deschiseră în față, revelînd vegetaÈ›ia deasă ce încadra poteca. "Faruri de ceață", realiză profesorul. Ofereau suficientă lumină cît să poată È›ine drumul drept È™i nu mai era nici un pericol să fie văzuÈ›i de pe cîmp. ― Ei bine, Rémy, chicoti Teabing, acum ai È™i lumină. VieÈ›ile noastre sînt în mîinile tale ! ― Dar unde mergem? întrebă Sophie. ― Poteca înaintează cam trei kilometri în pădure, întretaie domeniul Villette È™i apoi coteÈ™te spre nord. Cu condiÈ›ia să nu dăm de vreun lac sau de copaci căzuÈ›i în drum, vom ieÈ™i nevătămaÈ›i pe autostrada cinci. "NevătămaÈ›i!" Capul lui Langdon nu era deloc de aceeaÈ™i părere. Privi din nou spre cheia de boltă, cuibărită în siguranță în caseta ei din lemn. Trandafirul de pe capac fusese repus la loc È™i, cu toate că era încă buimac, profesorul ardea de nerăbdare să-l scoată È™i să examineze din nou textul gravat dedesubt. Desfăcu încuietoarea capacului È™i dădu să-l deschidă, cînd Teaing puse o mînă fermă pe umărul lui: ― Ai răbdare, Robert! Terenul e accidentat È™i nu avem nici lumină suficientă. Ferească Dumnezeu să stricăm ceva! Dacă n-ai recunoscut limba pe lumină, n-ai să reuÈ™eÈ™ti nici în bezna asta! Hai mai bine să aÈ™teptăm pînă ce vom fi în siguranță. Vom avea timp È™i pentru asta în curînd! Profesorul È™tia că Teabing are dreptate. ÃŽnclină din cap È™i închise capacul. ÃŽn spate, călugărul gemea È™i se zbătea. Brusc, începu să bîțîie din picioare destul de puternic. Britanicul se întoarse È™i-i puse pistolul în față. ― Nu pot să-mi dau seama ce nu-È›i convine, domnule! Ai pătruns prin efracÈ›ie în casa mea È™i ai tras o lovitură urîtă în È›easta unui bun prieten. AÈ™ putea foarte bine să te împuÈ™c pe loc È™i să te las să putrezeÈ™ti aici, în pădure! Călugărul se potoli. ― EÈ™ti sigur că am făcut bine atunci cînd ne-am hotărît să-l luăm cu noi? întrebă Langdon. ― Al naibii de sigur! EÈ™ti căutat pentru crimă, Robert! Ticălosul ăsta e biletul tău spre libertate! Se pare că poliÈ›ia te vrea din tot sufletul dacă te-a urmărit pînă la mine acasă. ― GreÈ™eala a fost a mea, interveni Sophie! Furgoneta blindată avea, probabil, un transmițător. ― Asta n-are importanță. Pe mine nu faptul că v-a găsit poliÈ›ia mă surprinde, ci faptul că insul ăsta a dat de voi. Din cîte mi-aÈ›i spus, nu-mi imaginez cum v-a putut urmări pînă la mine acasă; doar dacă a avut informaÈ›ii din interiorul PoliÈ›iei Judiciare sau al băncii. Langdon zăbovi puÈ›in asupra acestei idei. Era clar că Bezu Fache È›inea neapărat să găsească un È›ap ispășitor pentru asasinatele din seara asta. Iar Vernet își schimbase atitudinea cam prea brusc, deÈ™i era, oarecum, de înÈ›eles, È›inînd seama că americanul era căutat pentru patru crime. ― Călugărul ăsta n-a acÈ›ionat de unul singur, îi spuse Teabing, È™i pînă cînd nu vom afla cine se află în spatele întregii afaceri, nici unul dintre voi nu e în siuranță. Vestea bună, prieteni, e aceea că acum vă aflaÈ›i voi pe o poziÈ›ie de forță! Monstrul ăsta din spatele meu are informaÈ›iile de care avem noi nevoie È™i cel ce trage sforile care-l mînuiesc probabil că fierbe acum de îngrijorare! MaÈ™ina prinsese deja viteza È™i, după ce traversase un pîrîu È™i urcase un gorgan, acum cobora din nou. ― Robert, vrei să fii amabil È™i să-mi dai telefonul de pe bord? îi ceru sir Leigh. Langdon i-l dădu È™i Teabing formă un număr. După o lungă aÈ™teptare, cineva răspunse. ― Richard? Te-am trezit? FireÈ™te că da! Ce întrebare prostească! ÃŽmi pare rău. Am însă o mică problemă. Nu mă simt foarte bine È™i trebuie să plec în Insule pentru tratamentul meu, împreună cu Rémy. Păi, chiar acum. Regret că te-am luat pe neaÈ™teptate. PoÈ›i s-o pregăteÈ™ti pe Elizabeth în cam douăzeci de minute? Știu, dar fă È™i tu ce poÈ›i! Ne vedem în curînd! Și închise. ― Elizabeth? se miră Langdon. ― Avionul meu. Mă costă cît valoarea reginei în aur! Profesorul se răsuci în scaun È™i-l privi lung: ― Ce e? izbucni Teabing. Nu puteÈ›i rămîne în FranÈ›a, cînd toată PoliÈ›ia Judiciara e pe urmele voastre! ÃŽn Londra veÈ›i fi mult mai în siguranță. Sophie îi aruncă È™i ea o privire întrebătoare: ― Crezi că ar trebui să plecăm din È›ară? ― Prieteni, sînt un tip mult mai influent în lumea civilizată decît aici, în FranÈ›a! ÃŽn plus, se crede că Graalul e ascuns pe undeva, prin Marea Britanie. Dacă vom reuÈ™i să deschidem criptex-ul, sînt sigur că vom găsi o hartă care va demonstra că am pornit în direcÈ›ia cea bună. ― ÃŽÈ›i asumi un risc uriaÈ™ dacă ajuÈ›i doi fugari. PoliÈ›ia din FranÈ›a n-o să te vadă deloc cu ochi buni. Teabing făcu un gest de dezgust: ― Am terminat-o cu FranÈ›a. M-am mutat aici numai pentru a găsi cheia de boltă. Acum nu mai am nici o treabă aici. Nici nu-mi pasă dacă n-am să mai văd vreodată Château Villette. ― Dar cum vom trece de securitatea de la aeroport? întrebă Sophie. Teabing rîse uÈ™or: ― Zburăm de la Le Bourget ― un aerodrom situat nu departe de aici. Medicii francezi mă scot din sărite, aÈ™a că la fiecare două săptămîni plec în Anglia pentru a-mi face tratamentul. Plătesc, desigur, pentru anumite privilegii È™i aici, È™i acolo. O dată ce vom fi deasupra mării, poÈ›i decide, Robert, dacă vrei să fim aÈ™teptaÈ›i de cineva de la Ambasada SUA. Dar Langdon își spuse că nu voia să aibă de-a face cu nimeni de la ambasadă. Deocamdată nu se putea gîndi decît la cheia de boltă, la inscripÈ›ie È™i la posibilitatea de a descoperi Graalul. Oare Teabing avea dreptate în ceea ce priveÈ™te Marea Britanie? ÃŽntr-adevăr, majoritatea legendelor plasau Graalul undeva în Regatul Unit. Chiar È™i mitica Insulă Avalon a regelui Arthur se credea că ar fi, de fapt, Glastonbury, în Anglia. Oriunde s-ar fi aflat Graalul însă, niciodată nu-È™i închipuise că avea să pornească în căutarea lui. "Documentele Sangreal. Adevărata istorie a lui Iisus Hristos. Mormîntul Mariei Magdalena." Brusc, avea impresia că se află pe un fel de tărîm nepămîntesc, în care lumea reală nu-l putea atinge. ― Sir? răsună vocea majordomului. Vă gîndiÈ›i cu adevărat să vă întoarceÈ›i definitiv în Anglia? ― Rémy, n-ai de ce să-È›i faci griji! Dacă mă întorc pe pămînturile reginei, nu înseamnă că am să mă mulÈ›umesc toată viaÈ›a de acum înainte cu budincă È™i cartofi. Sper să vii È™i tu cu mine acolo! Am de gînd să cumpăr o vilă splendidă în Devonshire È™i toate lucrurile tale îți vor putea fi trimise fără întîrziere. E o aventură, Rémy. ÃŽÈ›i spun eu, o adevărată aventură! Langdon nu-È™i putu stăpîni un surîs. Entuziasmul britanicului încîntat de ideea unei reveniri triumfale în propria È›ara era molipsitor. Privirile îi rătăceau absente pe fereastră, peste umbrele fantomatice ale copacilor. Oglinda laterală a maÈ™inii era orientată spre interior È™i chipul lui Sophie se reflecta în ea. O privi tăcut un timp îndelungat È™i un val de plăcută căldură puse stăpînire pe el. ÃŽn ciuda necazurilor din seara asta, era mulÈ›umit că se afla într-o companie atît de încîntătoare. După cîteva minute, de parcă i-ar fi simÈ›it brusc privirile aÈ›intite asupra ei, Sophie se aplecă în scaun È™i puse o mînă pe umărul lui, bătîndu-l uÈ™or cu palma: ― EÈ™ti bine, da? ― Mda, răspunse el. Oarecum. Sophie se rezemă din nou de spătarul banchetei È™i Langdon zări un surîs care tocmai îi flutura pe buze. Brusc, își dădu seama că È™i el zîmbea. ÃŽnghesuit după banchetă, Silas de-abia mai putea respira. BraÈ›ele îi erau răsucite la spate È™i strîns legate de glezne cu frînghie de rufe È™i cu bandă adezivă. La fiecare hîrtop din È™osea, un nou val de durere îi străbătea umerii. Bine că, măcar, îi scoseseră cureaua cilice! Cu gura acoperită de rînduri de bandă adezivă, nu putea respira decît pe nas È™i nările începuseră deja să i se înfunde din cauza prafului care acoperea compartimentul de bagaje. ÃŽncepu să tuÈ™ească. ― Cred că se sufocă, spuse È™oferul pe un ton îngrijorat. Britanicul care-l lovise cu cîrja se întoarse È™i privi spre el peste spătarul banchetei, cu o uitătură rece: ― Din fericire pentru tine, noi, britanicii, judecăm buna creÈ™tere a unui om nu după felul în care se poartă cu prietenii, ci după compasiunea pe care o arată duÈ™manilor. Cu aceste cuvinte, insul se aplecă È™i întinse mîna spre gura lui. Dintr-o singură miÈ™care, apucă banda È™i trase de ea. Silas simÈ›i că buzele parcă-i luară foc, dar aerul care-i pătrunse în piept părea trimis chiar de însuÈ™i bunul Dumnezeu. ― Pentru cine lucrezi? întrebă britanicul. ― Eu împlinesc lucrarea Domnului, bălmăji el, abia miÈ™cîndu-È™i maxilarul după lovitura de picior a femeii. ― EÈ™ti membru al Opus Dei. Fusese o afirmaÈ›ie, nu o întrebare. ― Nu È™tii tu cine sînt eu! ― De ce vrea Opus Dei cheia de boltă? Silas nu avea de gînd să-i răspundă. Cheia de boltă era cheia către Sfîntul Graal, iar acesta era primul pas spre apărarea dreptei credinÈ›e. "Eu împlinesc lucrarea Domnului. Calea este în pericol." ÃŽnsă, aÈ™a cum era îngrămădit în spatele maÈ™inii, legat ca o boccea, se temea că îi dezamăgise crunt pe ÃŽnvățător È™i pe episcop. Nu avea cum să ia legătura cu ei È™i să-i înÈ™tiinÈ›eze despre teribila turnură pe care o luaseră evenimentele. "Răpitorii mei deÈ›in cheia de boltă! Vor ajunge la Graal înaintea noastră!" ÃŽn tăcere È™i în întuneric, Silas se rugă. Durerea care-i chinuia trupul era un stimulent nimerit. "Un miracol, Doamne! Am nevoie de un miracol!" N-avea de unde să È™tie că, peste numai cîteva ore, chiar i se va oferi unul. ― Robert! Ce-i cu expresia aceea ciudată de pe chipul tău? Langdon se întoarse spre ea, dîndu-È™i seama că avea dinÈ›ii încleÈ™taÈ›i È™i că inima îi bătea furibund. Tocmai îi trecuse prin minte o idee incredibilă. "Oare explicaÈ›ia să fie chiar atît de simplă?" ― Am nevoie de celularul tău, Sophie! ― Acum? ― Cred că mi-a venit o idee. ― Ce anume? ― ÃŽÈ›i spun într-o clipă. Mai întîi am nevoie de telefon. Pe chipul ei se aÈ™ternu o expresie de îngrijorare: ― Mă îndoiesc că Fache l-a pus sub urmărire, dar, pentru orice eventualitate, nu vorbi mai mult de un minut. Și-i întinse aparatul. ― Cum sun în Statele Unite? ― Trebuie să vorbeÈ™ti cu taxă inversa. Abonamentul meu nu include convorbiri transatlantice. Langdon forma zero, conÈ™tient că în următoarele È™aizeci de secunde va afla probabil răspunsul la o întrebare care-l frămîntase toată noaptea. 68 ÃŽn New York, editorul Jonas Faukman era pe punctul de a se băga în pat, gata de un somn bun, cînd tocmai îi sună telefonul. "Cam tîrziu pentru discuÈ›ii", bombăni el È™i ridică receptorul. ― PrimiÈ›i un apel cu taxă inversă de la Robert Langdon? întrebă operatoarea. Buimac, Jonas aprinse lumina. ― Păi... da, sigur. După un clic, pe fir se auzi glasul lui Langdon. ― Robert? Mă trezeÈ™ti la miezul nopÈ›ii È™i mă pui tot pe mine să plătesc pentru asta? ― Jonas, iartă-mă! Voi vorbi pe scurt. Trebuie neaparat să te întreb. Manuscrisul pe care È›i l-am dat... ai...? ― Robert, îmi pare râu, È™tiu că mi-ai cerut să-È›i trimit È™palturile săptămîna asta, dar sînt mult prea aglomerat. Lunea următoare. Promit. ― Nu mă îngrijorează È™palturile. Vreau să È™tiu dacă ai trimis vreun text de prezentare fără să-mi spui. Faukman ezită. Ultimul manuscris al lui Langdon ― o istorie a venerării divinului feminin ― includea cîteva fragmente despre Maria Magdalena ce ar fi iscat anumite controverse. DeÈ™i materialul era bine documentat È™i fusese abordat deopotrivă de alÈ›i specialiÈ™ti, el, unul, nu avea de gînd să dea publicității nici un text de prezentare fără a avea mai întîi girul unor istorici È™i oameni de artă reputaÈ›i. Jonas alesese deja zece nume mari cărora le trimisese fragmente din manuscris, împreuna cu o scrisoare prin care le solicita în mod politicos cîteva cuvinte pentru prezentarea cărÈ›ii. Din experienÈ›a lui, majoritatea erau încîntaÈ›i de perspectiva de a-È™i vedea numele tipărit. ― Jonas! insistă Langdon. Ai trimis manuscrisul, nu-i aÈ™a? Faukman ezită o clipă, sesizînd nemulÈ›umirea din glasul profesorului. ― Textul era curat, Robert, È™i am vrut să-È›i fac o surpriza cu niÈ™te texte de prezentare extra. ― Ai trimis unul È™i custodelui de la Luvru? ― Dar tu ce crezi? Manuscrisul tău face referire de mai multe ori la exponatele din Muzeul Luvru, în bibliografie ai menÈ›ionat cărÈ›ile lui Saunière... Era firesc să-i trimit o copie! LiniÈ™tea de la celălalt capăt al firului se prelungi. ― Cînd i-ai trimis-o? ― Cu aproximativ o lună în urmă. Am menÈ›ionat că vei veni la Paris È™i i-am sugerat să vă întîlniÈ›i pentru o discuÈ›ie. Faukman se întrerupse, frecîndu-se la ochi, apoi reluă brusc: ― Stai puÈ›in, nu trebuia să fii chiar la Paris săptămîna asta? ― Păi, sînt la Paris. Editorul se ridică foarte repede în capul oaselor: ― Și mă suni cu taxă inversa din FranÈ›a? ― Retrage suma din drepturile mele de autor, Jonas. De la Saunière ai primit vreun răspuns? I-a plăcut manuscrisul? ― Nu È™tiu, încă nu mi-a răspuns. ― Ei bine, nici n-o să-È›i răspundă. Asta explică multe. Acum trebuie să închid. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc. ― Robert... Dar nu mai era nimeni la celălalt capăt al firului. Faukman aÈ™eză receptorul în furcă È™i clătină din cap, siderat. "Scriitorii! exclamă în sinea lui. Chiar È™i cei care par normali sînt È›icniÈ›i!" Pe bancheta Rover-ului, Teabing izbucni în rîs: ― Robert, zici că ai scris o carte despre o societate secretă È™i editorul tău a trimis un exemplar chiar pe adresa respectivei societăți?! Langdon oftă: ― Evident! ― O coincidență crudă, prietene! "CoincidenÈ›a nu are nici un amestec aici." A-i cere lui Jacques Saunière să-È™i spună părerea despre un manuscris despre divinitatea feminină era la fel de firesc ca a-i solicita lui Carl Lewis cîteva cuvinte despre atletism. ÃŽn plus, era perfect normal ca orice carte pe tema venerării zeiÈ›ei să menÈ›ioneze È™i Le Prieuré de Sion. ― Uite care-i întrebarea de un milion de dolari, spuse Teabing încă rîzînd. Atitudinea ta față de StăreÈ›ie ― în carte ― este favorabilă ei sau nu? Langdon înÈ›elegea unde bătea, de fapt. MulÈ›i istorici doriseră în decursul timpului să È™tie de ce confreria nu făcuse încă publice documentele Sangreal; unii considerau că informaÈ›ia trebuia dezvăluită de mult. ― Nu mi-am exprimat nici o poziÈ›ie față de acÈ›iunile StăreÈ›iei. ― Adică față de lipsa acÈ›iunilor ei. Langdon ridică din umeri. Teabing era aÈ™adar de părere că documentele ar fi trebuit date publicității. ― Am expus doar istoria confreriei È™i am descris-o ca pe o organizaÈ›ie modernă ce venerează divinul feminin, păstrătoare a Graalului È™i a unor străvechi documente. ― Ai amintit È™i despre cheia de boltă? întreba Sophie. Profesorul oftă din nou. Amintise. ÃŽn mod repetat. ― Am menÈ›ionat-o ca pe un exemplu al măsurilor extreme pe care StăreÈ›ia este dispusă să le ia pentru a proteja documentele Sangreal. ― Păi, remarcă Sophie uluită, cred că aÈ™a se explică mesajul bunicului meu ― "P.S. găseÈ™te-l pe Robert Langdon." El credea că mai exista totuÈ™i È™i altceva în manuscrisul lui, un alt amănunt care îi atrăsese atenÈ›ia custodelui, dar acesta era un lucru despre care trebuia să discute cu Sophie doar atunci cînd vor rămîne singuri. ― Deci, adaugă ea, l-ai minÈ›it pe Fache. ― Poftim? ― I-ai spus că n-ai corespondat cu bunicul meu. ― Păi n-am făcut-o! Editorul meu i-a trimis manuscrisul. ― Da, dar gîndeÈ™te-te puÈ›in! Dacă n-a găsit plicul cu adresa expeditorului, n-are de unde să È™tie că nu tu i l-ai trimis. Sau, mai rău, că nu i l-ai înmînat personal È™i că apoi ai minÈ›it. Cînd ajunseră la aerodromul Le Bourget, Rémy parcase în faÈ›a unui mic hangar, la capătul pistei. La apariÈ›ia lor, un ins într-o salopetă mototolită le ieÈ™i în întîmpinare È™i ridică uriaÈ™a poartă metalică a hangarului. ÃŽnăuntru aÈ™tepta un turbojet alb-argintiu. Langdon rămase cu ochii pironiÈ›i : ― Asta-i Elizabeth? ― Ne trece peste afurisitul ăla de Canal! Omul în salopetă se apropie de maÈ™ina, ducîndu-È™i mîna streaÈ™ină la ochi pentru a se feri de lumina farurilor. ― Sînt aproape gata, sir, rosti el cu un pronunÈ›at accent britanic. ÃŽmi cer scuze pentru întîrziere, dar m-aÈ›i luat prin surprindere È™i... Se opri brusc, în momentul în care văzu cîte persoane coboară din maÈ™ină. Privi spre Sophie È™i Langdon, apoi din nou spre Teabing. ― Am, împreună cu asociaÈ›ii mei, o afacere urgentă în Londra! N-avem timp de pierdut. Te rog să te pregăteÈ™ti de plecare imediat! ÃŽn timp ce vorbea, Teabing luă revolverul de pe bordul maÈ™inii È™i i-l întinse lui Langdon. La vederea armei, pilotul căscă ochii È™i gura, apoi se apropie de Teabing È™i-i È™opti: ― Vă cer iertare, domnule, dar autorizaÈ›ia mea de zbor menÈ›ionează doar numele dumneavoastră È™i al majordomului. Nu-i pot lua È™i pe oaspeÈ›ii dumneavoastră! ― Richard, replică britanicul cu un zîmbet cald, două mii de lire sterline È™i pistolul ăsta încărcat spun că îi poÈ›i lua È™i pe ei. Apoi, făcînd semn spre maÈ™ină, mai adăugă: ― Și pe nefericitul din spate! 69 Motoarele Garrett TFE-731 ale avionului Hawker 731 propulsară aeronava cu forÈ›a tunetului. Jos, aerodromul Le Bourget devenea parcă mai mic cu fiece secundă. "Fug din È›ară", își spuse Sophie aÈ™ezîndu-se mai bine în scaunul de piele. Pînă în acest moment, jocul ei cu Fache, de-a È™oarecele È™i pisica, păruse oarecum justificabil în faÈ›a Ministerului Apărării. "ÃŽncercam să apăr un om nevinovat. ÃŽncercam să îndeplinesc ultimele dorinÈ›e ale bunicului meu." Acum însă, depășise limitele acceptabile. Părăsea È›ara pe furiÈ™, fără acte în regulă, în compania unui individ căutat de poliÈ›ie È™i a unui ostatic imobilizat. Dacă existase vreodată o "limită a raÈ›ionalului", tocmai o depășise. "Aproape cu viteza sunetului." Sophie È™edea lîngă Langdon È™i Teabing în partea din față a cabinei ― Fan Jet Executive Design, după cum scria pe medalionul auriu de pe ușă. Fotoliile luxoase erau prinse pe È™ine în podea, putînd fi repoziÈ›ionate È™i fixate în jurul unei mese dreptunghiulare. O minisală de conferinÈ›e. DecoraÈ›iunile elegante nu puteau disimula însă situaÈ›ia cîtuÈ™i de puÈ›in elegantă din celălalt compartiment al avionului, aproape de toaletă, unde Rémy, posac È™i cu pistolul în mînă, îndeplinea ordinele stăpînului său, de a-l păzi pe călugărul albinos aruncat la picioarele lui ca un balot murdar. ― ÃŽnainte de a ne îndrepta atenÈ›ia asupra cheii de boltă, spuse Teabing, v-aÈ™ ruga să-mi permiteÈ›i cîteva cuvinte. Avea un aer stînjenit, ca un tată ce se pregătea să explice copiilor săi adevărul despre fete È™i băieÈ›i: ― Prieteni, îmi dau seama că eu sînt doar un oaspete în aceasta călătorie È™i mă simt onorat pentru acest statut. TotuÈ™i, ca unul care È™i-a petrecut întreaga viață în căutarea Graalului, simt că este datoria mea să vă previn că aÈ›i pornit pe un drum pe care nu mai exista cale de întoarcere ― indiferent de pericolele ce vă vor sta în cale. Miss Neveu, bunicul dumitale È›i-a înmînat acest criptex în speranÈ›a că vei păstra viu secretul Sfîntului Graal. ― Da. ― Și, fireÈ™te, te simÈ›i obligată să urmezi acest drum, indiferent unde te va duce el. Sophie încuviință, cu toate că mai avea o motivaÈ›ie, la fel de puternică: "Adevărul despre familia mea". DeÈ™i Langdon o asigurase că nu exista nici o legătură între cheia de boltă È™i trecutul ei, simÈ›ea totuÈ™i că acest mister avea o componentă profund personală, ca È™i cum criptex-ul făurit de mîinile bunicului ei încerca să-i vorbească, să-i ofere un fel de alinare pentru pustiul care-i chinuise sufletul în toÈ›i aceÈ™ti ani. ― Bunicul tău È™i cei trei seneÈ™ali au murit în seara aceasta pentru a păstra cheia de boltă departe de Biserică. Opus Dei s-a apropiat de ea primejdios de mult. ÃŽnÈ›elegi, sper, că acest fapt îți aÈ™azâ pe umeri o responsabilitate imensă. Þi s-a încredinÈ›ată o torță! O flacără vie, ce arde de două mii de ani È™i pe care n-o poÈ›i lăsa să se stingă. TorÈ›a aceasta nu poate cădea în mîinile cui nu trebuie. ÃŽmi dau seama ― continuă Teabing privind spre caseta din lemn de trandafir ― că nu ai avut de ales în această privință, dar, È›inînd seama de ce se află în joc aici, trebuie ori să-È›i asumi deplina responsabilitate... ori s-o încredinÈ›ezi altcuiva. ― Bunicul mi-a dat mie criptex-ul. Sînt sigură că voi putea face față acestei responsabilități. Teabing părea mai încurajat, dar nu pe deplin: ― Bun! VoinÈ›a È™i hotărîrea fermă sînt necesare. Și totuÈ™i, aÈ™ vrea să mai È™tiu ceva: înÈ›elegi că deschiderea criptex-ului te va pune în faÈ›a unei încercări È™i mai grele? ― Cum aÈ™a? ― Draga mea, imaginează-È›i că ai deodată în față o hartă care îți arată unde este ascuns Sfîntul Graal. ÃŽn acel moment, vei fi în posesia unui adevăr capabil să schimbe istoria pentru totdeauna. Vei deveni păstrătoarea unui secret pe care omul l-a căutat timp de secole. Și te vei confrunta cu responsabilitatea de a-l face cunoscut întregii lumi. Cel care va face acest lucru va fi venerat de unii È™i dispreÈ›uit de alÈ›ii. Problema care se pune este dacă vei fi suficient de puternică pentru a putea duce la îndeplinire o asemenea sarcină. După un moment de gîndire, Sophie replică: ― Nu sînt sigura că această decizie îmi aparÈ›ine. Sprîncenele lui Teabing zvîcniră: ― Nu? Dacă nu È›ie, cea care deÈ›ine cheia de boltă, atunci cui aparÈ›ine? ― Confreriei, care a reuÈ™it să păstreaze secretul timp de aproape două mii de ani. ― StăreÈ›ia? Cum? ÃŽn noaptea asta a fost nimicită. Decapitată, aÈ™a cum ai spus tu. Dacă este vinovat un spion din propriile rînduri sau cineva din afară, noi nu vom È™ti probabil niciodată, dar faptul rămîne: cineva a descoperit identitățile celor patru membri de vîrf ai organizaÈ›iei. ÃŽn momentul de față, eu n-aÈ™ avea încredere în nici o persoană care se declară reprezentant al StăreÈ›iei. ― Și atunci, ce sugerezi? întrebă Langdon. ― Robert, È™tii la fel de bine ca mine că StăreÈ›ia nu a apărat acest adevăr atîția ani doar pentru a-l È›ine ascuns o veÈ™nicie. Membrii ei aÈ™teptau momentul potrivit pentru a-l dezvălui ― momentul în care lumea este pregătită să facă față adevărului. ― Și crezi că acest moment a sosit? ― Absolut. Nici n-ar putea fi mai evident acest lucru. Toate semnele istorice sînt vizibile È™i, pe urmă, dacă StăreÈ›ia nu ar fi intenÈ›ionat să-È™i dezvăluie secretul foarte curînd, de ce ar fi atacat Biserica tocmai acum? ― Călugărul încă nu ne-a spus ce urmărea, ripostă Sophie. ― Scopul pe care-l urmărea el este acelaÈ™i cu al Bisericii ― de a distruge documentele care ar dezvălui marea mistificare. Vaticanul s-a apropiat acum de acest obiectiv mai mult decît oricînd în trecut, iar StăreÈ›ia È›i-a acordat dumitale toată încrederea ei, miss Neveu. Misiunea de salvare a Graalului include, în mod evident, È™i suprema dorință a confreriei, aceea de a împărtăși lumii întregi adevărul. Langdon interveni: ― Leigh, a-i cere lui Sophie să ia o astfel de decizie înseamnă să-i arunci pe umeri o povară mult prea mare pentru cineva care a aflat abia cu o oră în urmă de existenÈ›a documentelor Sangreal. ― ÃŽmi cer scuze dacă te presez, miss Neveu. Eu, unul, am fost totdeauna de părere că aceste documente trebuie date publicității, dar, la urma urmei, decizia îți aparÈ›ine. Cred însă că e important să te gîndeÈ™ti la ceea ce se va întîmpla dacă vom reuÈ™i să deschidem cheia de boltă. ― Domnilor, replică Sophie pe un ton ferm, pentru a folosi cuvintele voastre: "Nu tu găseÈ™ti Graalul, ci el te găseÈ™te pe tine". Cred că Graalul m-a găsit pentru un motiv anume È™i că, atunci cînd va veni timpul, voi È™ti ce să fac! Amîndoi o priviră surprinÈ™i. ― Deci, adăugă ea cu un semn spre caseta din lemn. Să-i dăm drumul! 70 La Château Villette, în salon, locotenentul Collet privea focul din È™emineu, dezamăgit la culme. Fache sosise cu cîteva momente în urmă È™i acum se afla în încăperea alăturată, zbierînd la telefon È™i încercînd să coordoneze tentativa eÈ™uată de a localiza Range Rover-ul. "Ar putea fi oriunde acum", își spuse Collet. Nesocotise ordinele directe ale căpitanului È™i-l ratase pe Langdon a doua oară, aÈ™a că era mulÈ›umit cel puÈ›in că PTS identificase urma de glonÈ› în podea, coroborînd astfel afirmaÈ›iile sale că în casă fusese tras un foc de armă. DispoziÈ›ia lui Fache era însă cruntă È™i locotenentul nu se îndoia că, o dată ce apele se vor mai liniÈ™ti, repercusiunile grave nu vor întîrzia să apară. Din păcate, nimic din ce găsiseră în salon nu părea să indice nici ceea ce se întîmplase, nici cine fusese implicat. Audi-ul negru de afară fusese închiriat pe un nume fals, cu o carte de credit falsă, iar amprentele din maÈ™ină nu se potriveau cu cele existente în baza de date a Interpolului. Un agent dădu buzna în salon: ― Unde-i căpitanul Fache? ― VorbeÈ™te la telefon, răspunse Collet fără a-È™i lua privirea de la focul ce se stingea în È™emineu. ― Am terminat de vorbit! lătră Fache, intrînd în salon. Ce-ai aflat? ― Domnule, Centrala a primit un apel de la André Vernet, Depository Bank of Zürich. Omul vrea să discute cu dumneavoastră personal. Și-a schimbat mărturia. ― Ce? Acum Collet își ridică, în sfîrÈ™it, ochii. ― Vernet recunoaÈ™te că Langdon È™i Neveu au intrat în bancă în seara asta. ― Ne-am dat È™i noi seama. De ce a minÈ›it Vernet? ― Zice că nu vorbeÈ™te decît cu dumneavoastră, dar a fost de acord să coopereze total. ― ÃŽn schimbul a ce? ― Vrea ca numele băncii să nu ajungă în presă È™i să-l ajutam să recupereze un bun furat. Se pare că Langdon È™i Neveu au furat ceva din contul lui Saunière. ― Ce?! izbucni Collet. Cum? Fache nici nu tresări. ― Ce au furat? ― Vernet nu ne-a oferit È™i amănunte, dar se pare că e dispus la orice pentru a-È™i recupera bunul respectiv. Collet încercă să-È™i imagineze cum de s-a putut întîmpla aÈ™a ceva. Poate că Langdon È™i Neveu l-au ameninÈ›at pe bancher cu arma. Poate că l-au silit să deschidă contul lui Saunière È™i să-i scoată din bancă în furgoneta blindată. Oricît de logic ar fi părut acest scenariu, locotenentului îi venea totuÈ™i greu să creadă că Sophie Neveu s-ar implica într-o astfel de acÈ›iune. Din bucătărie, un alt agent strigă: ― Căpitane! Verificăm numerele de urgență ale lui Teabing È™i am dat de aerodromul Le Bourget. Am veÈ™ti proaste! După treizeci de secunde, Fache se pregătea să părăsească Château Villette. Aflase că Teabing avea un avion personal în apropiere de Le Bourget È™i că acesta își luase zborul cu o jumătate de oră în urmă. FuncÈ›ionarul de la aerodrom susÈ›inuse că nu È™tie cine era în avion È™i nici încotro se îndreaptă. Decolarea nu fusese programată È™i nu existase nici un plan de zbor. Cît se poate de ilegal, chiar pentru un aerodrom mic. Fache era sigur că, dacă-i va presa suficient de mult, va putea obÈ›ine răspunsurile dorite. ― Locotenent Collet! lătră el în drum spre ușă. Nu am de ales È™i trebuie să te las la conducerea operaÈ›iunilor PTS de aici. ÃŽncearcă să n-o dai în bară È™i de data asta! 71 Cînd avionul ajunse la altitudinea de croazieră, zburînd spre Londra, Langdon își desfăcu braÈ›ele din jurul casetei È™i o aÈ™eză pe masă. De-o parte È™i de alta a lui, Sophie È™i Teabing se aplecară spre ea, nerăbdători. Profesorul nu acordă atenÈ›ie de aceasta dată criptex-ului È™i discurilor sale marcate cu litere, ci se concentră asupra feÈ›ei interioare a capacului. Cu vîrful unui pix, desfăcu atent trandafirul incastrat, scoțînd la iveală textul gravat dedesubt. ,"Sub Rosa", murmură el, sperînd că o nouă privire asupra scrisului îi va aduce lămurirea dorită. Focalizîndu-È™i întreaga atenÈ›ie, profesorul studie textul ciudat: După cîteva secunde, frustrarea pe care o simÈ›ise È™i prima oară la început începu să pună din nou stăpînire pe el. ― Leigh, pur È™i simplu nu pot să înÈ›eleg. Din locul în care stătea, pe partea opusă a mesei, Sophie nu vedea textul, dar neputinÈ›a lui Langdon de a identifica imediat limba o luă prin surprindere. "Bunicul folosea o limbă atît de obscură, încît nici un specialist în simbolistică n-o poate recunoaÈ™te?" Dar apoi își dădu seama că acest fapt n-ar fi trebuit s-o mire; la urma urmei, n-ar fi fost acesta primul secret pe care i-l ascunsese bunicul ei. ÃŽn faÈ›a ei, sir Leigh Teabing părea gata să explodeze. Nerăbdător să studieze È™i el textul, se fîțîia pe scaun, se aplecă într-o parte È™i încercă să vadă ceva pe lîngă Langdon, care era încă aplecat deasupra casetei. ― Nu È™tiu, È™opti profesorul. AÈ™ zice că-i o limbă semitică, dar nu sînt foarte sigur. Majoritatea limbilor semitice timpurii includ nek-kudot. Aceasta însă, nu! ― Probabil e mai veche, presupuse Teabing. ― Nekkudot? întreba Sophie. ― Majoritatea alfabetelor semitice modeme, îi explică britanicul fără a-È™i ridica ochii, nu au vocale È™i folosesc nekkudot ― puncte È™i liniuÈ›e scrise sub sau deasupra consoanelor ― pentru a indica sunetele vocalice. ÃŽn termeni istorici, nekkudot a apărut recent în limbă. Langdon continuă să privească textul, pierdut. ― O transliteraÈ›ie sefardică, poate...? Dar Teabing deja nu mai rezistă: ― Dacă aÈ™ putea È™i eu să... ÃŽÈ™i întinse braÈ›ul È™i trase caseta din faÈ›a lui Langdon, apropiind-o de el. Americanul cunoÈ™tea bine limbile vechi standard ― greaca, latina, limbile romanice ― dar, din cîte remarcase el, cea de aici părea mai specializată, poate o scriere Rashi sau a STAM cu ghirlande. Trăgînd adînc aer în piept, Teabing își lăsă privirea să se înfrupte din textul gravat. Minute îndelungi rămase tăcut. Cu fiecare secundă, încrederea în sine i se topea: ― Sînt uluit, spuse, în cele din urmă. Limba asta nu seamănă cu nimic din ce am văzut eu pînă acum! Langdon oftă, descurajat: ― Pot să văd È™i eu? întrebă Sophie. Teabing se prefăcu a n-o fi auzit: ― Robert, spuneai mai devreme că ai impresia că ai mai văzut ceva asemănător înainte? Profesorul părea siderat: ― AÈ™a am crezut, dar nu sînt sigur. Scrierea îmi pare oarecum familiară. ― Leigh! insistă Sophie, deloc încîntată să fie lăsată pe dinafară. Pot să mă uit È™i eu la caseta pe care mi-a lăsat-o bunicul? ― FireÈ™te, dragă, replică el È™i împinse caseta spre ea. Nu voise s-o umilească, dar era cert că Sophie Neveu se amesteca unde nu-i fierbea oala. Dacă un istoric al Royal Society È™i un profesor de simbolistică de la Harvard nu puteau identifica limba respectivă, cum să reuÈ™ească ea... ― Aaah! exclamă Sophie la cîteva secunde după ce-È™i aruncase privirea pe text. Trebuia să-mi fi închipuit! Langdon È™i Teabing se întoarseră în acelaÈ™i timp, privind-o uimiÈ›i. ― Să-È›i fi închipuit ce? se interesă sir Leigh. ― Că asta e limba pe care ar fi folosit-o bunicul. ― Vrei să spui că poÈ›i citi textul? ― Foarte uÈ™or, ciripi Sophie, încîntată de sine. Bunicul m-a învățat limba asta pe cînd aveam doar È™ase ani. O vorbesc fluent. Apoi se aplecă peste masă È™i-l fulgeră pe Teabing cu o privire dojenitoare: ― Și sincer, sir, È›inînd cont de loialitatea dumneavoastră față de Coroană, sînt puÈ›intel surprinsă că n-aÈ›i recunoscut-o de la bun început. Instantaneu, Langdon își dădu seama. "Nu-i de mirare că scrisul îmi părea al naibii de familiar!" Cu cîțiva ani în urmă, profesorul luase parte la un eveniment desfășurat în cadrul Muzeului Fogg de la Harvard. Fost absolvent al universității, Bill Gates acceptase să împrumute muzeului una dintre nepreÈ›uitele sale achiziÈ›ii ― optsprezece coli de hîrtie pe care le cumpărase recent în cadrul unei licitaÈ›ii de la Armand Hammer Estate. Suma oferită ― nu mai puÈ›in de 30,8 milioane de dolari. Autorul paginilor ― Leonardo da Vinci. Cele optsprezece file ― numite Codex Leicester, în cinstea celebrului lor deÈ›inător, contele de Leicester ― erau tot ce mai rămăsese dintr-un fascinant jurnal al lui da Vinci: eseuri È™i schiÈ›e ce rezumau teoriile sale originale despre astronomie, geologie, arheologie È™i hidrologie. Profesorul își mai amintea È™i acum reacÈ›ia pe care o avusese atunci cînd, după ce stătuse răbdător la rînd, zărise în sfîrÈ™it preÈ›ioasele documente. O cruntă dezamăgire. Scrisul era ininteligibil. DeÈ™i excelent conservate È™i scrise într-o caligrafie impecabilă ― cerneală stacojie pe hîrtie alb-gălbuie ― codexul părea o aiureală. La început, Langdon crezuse că nu poate citi nimic fiindcă da Vinci scrisese textul în italiana veche. Dar după ce le studiase cu atenÈ›ie, își dăduse seama că nu recunoaÈ™te nici un cuvînt, ba chiar nici o literă. ― ÃŽncercaÈ›i aÈ™a, domnule, i se adresase unul dintre responsabilii muzeului, arătîndu-i o oglinjoară de mînă prinsă cu un lănÈ›iÈ™or de marginea vitrinei. Langdon luase oglinda È™i privise textul reflectat pe suprafaÈ›a ei. Totul era perfect lizibil! ÃŽn nerăbdarea sa de a citi notiÈ›ele marelui savant, uitase că una dintre numeroasele sale aptitudini deosebite era aceea de a scrie "în oglindă". Istoricii se întrebaseră adesea dacă da Vinci proceda aÈ™a doar pentru a se amuza sau pentru a se asigura că nimeni altcineva nu-i înÈ›elege scrisul È™i deci nu-i poate fura ideile. Motivele erau însă lipsite de importanÈ›a; doar Leonardo È™tia sigur de ce. Sophie surîse în sinea ei, văzînd câ Langdon înÈ›elesese. ― Pot să citesc primele cuvinte, spuse ea. Sînt în engleză. Teabing încă nu pricepuse: ― ExplicaÈ›i-mi È™i mie! ― Scriere inversă, răspunse Langdon. Avem nevoie de o oglindă. ― Ba nu, replica Sophie. Sînt sigura că furnirul ăsta este suficient de subÈ›ire. Luă caseta È™i, plasînd-o în faÈ›a unei lămpi de pe perete, începu să examineze partea interioară a capacului. Bunicul ei nu putea scrie invers, aÈ™a că întotdeauna "triÈ™a": scria normal, apoi întorcea hîrtia pe partea cealaltă È™i retrasa contururile. ÃŽn acest caz, probabil că pirogravase textul firesc pe o bucată de lemn È™i apoi rindeluise dosul lemnului pînă ce rămăsese doar o foiță subÈ›ire, prin care scrisul pi-rogravat se vedea clar. Nu-i mai rămăsese după aceea decît să întoarcă foiÈ›a de lemn invers È™i s-o fixeze în capacul casetei. AÈ™ezînd capacul în dreptul lămpii, își dădu seama că presupunerile ei erau corecte. Fasciculul viu de lumină străbătea stratul subÈ›ire de lemn, iar textul apărea scris normal. Perfect inteligibil. ― Engleză, bîigui Teabing, luîndu-È™i capul în mîini de ruÈ™ine. Limba mea maternă! ÃŽn partea din spate a avionului, Rémy Legaludec asculta cu atenÈ›ie, încercînd să audă ceva pe fondul sonor al motoarelor, dar nu reuÈ™ea să desluÈ™ească nimic. Nu-i plăcea deloc modul în care decurgeau evenimentele din această noapte. Absolut deloc. Privi din nou spre călugărul legat fedeleÈ™ de la picioarele sale. Omul zăcea nemiÈ™cat, resemnat parcă sau rugîndu-se în tăcere pentru izbăvire. 72 La cinci mii de metri în atmosferă, Robert Langdon simÈ›ea cum lumea reală dispare în jurul lui, lăsîndu-se absorbit de poemul lui Saunière, lizibil în lumină prin capacul casetei: Sophie luă o bucată de hîrtie È™i transpuse repede scrierea în engleza obiÈ™nuită. Cînd sfîrÈ™i, toÈ›i trei se aplecară asupra textului, citindu-i pe rînd. Era ca un fel de rebus arheologic... o ghicitoare ce făgăduia să indice cum poate fi deschis criptex-ul: An ancient word of wisdom frees this scroll... And helps us keep her scaner'd family whole... A headstone praised by Templars is the key... And atbash will reveal the truth to thee. "Un străvechi cuvînt de-nÈ›elepciune liberează acest papirus... Pentru ca al ei neam unit să îl păstram... Piatra de căpătîi dragă templierilor e cheia... Ce atbash adevărul È›i-l va revela." ÃŽnainte să se apuce să se întrebe care poate fi parola ascunsă în aceste versuri, Langdon sesiză un alt aspect, mult mai profund: metrica poemului. "Pentametru iambic!" ÃŽl întîlnise de nenumărate ori de-a lungul anilor în care studiase societățile secrete din Europa ― ba chiar È™i anul trecut, în Arhivele Secrete ale Vaticanului. Vreme de secole, pentametrul iambic fusese preferatul învățaÈ›ilor de pretutindeni, de la grecul Arhilocus pînă la Shakespeare, Milton, Chaucer È™i Voltaire ― oameni cu vederi largi, care își scriseseră comentariile pe teme sociale într-un metru pe care mulÈ›i îl considerau ca avînd proprietăți mistice. Rădăcinile pentametrului iambic erau extrem de vechi, datînd din vremurile păgîne. "Iambi. Două silabe cu accent opus. Accentuată È™i neaccentuatâ. Yin È™i yang. O pereche echilibrată. Șiruri de cîte cinci astfel de perechi. Pentametru. Cinci ― pentru pentagrama zeiÈ›ei Venus È™i pentru sacrul feminin." ― E un pentametru! exclamă Teabing, întorcîndu-se spre Langdon. Și poemul e în engleză! La lingua pura! Profesorul încuviință. La fel ca majoritatea societăților secrete aflate pe poziÈ›ii opuse față de cea a Bisericii, Le Prieuré de Sion considerase timp de secole că engleza era unica limbă europeană "pură". Spre deosebire de franceză, spaniolă È™i italiană, toate înrudite cu latina ― limba Vaticanului ― engleza nu era accesibilă maÈ™inii de propagandă a Romei, devenind astfel în timp o limbă secretă, folosită preponderent de acele organizaÈ›ii suficient de educate pentru a o învăța. ― Poemul acesta, exclamă Teabing, se referă nu numai la Graal, ci È™i la templieri È™i la urmaÈ™ii Mariei Magdalena! Ce am putea cere mai mult? ― Parola, replică Sophie, citind încă o dată poemul. Se pare că avem nevoie de un străvechi cuvînt de înÈ›elepciune. ― Abracadabra? propuse britanicul, cu privirea scînteind. "Un cuvînt din cinci litere", își spuse Langdon, gîndindu-se la uriaÈ™ul număr de termeni vechi ce ar putea fi consideraÈ›i cuvinte de înÈ›elepciune ― fragmente din texte mistice, profeÈ›ii astrologice, legăminte ale societăților secrete, incantaÈ›ii Wicca, formule magice egiptene, mantre păgîne... Lista era nesfîrÈ™ită. ― Parola, continuă Sophie, pare a avea legătură cu templierii. "Și piatra de căpătîi a templierilor e cheia." ― Leigh, tu eÈ™ti specialistul în templieri. Ai vreo idee? După cîteva secunde de meditaÈ›ie, Teabing oftă. ― Păi, piatra de căpătîi nu poate fi altceva decît o piatră de mormînt. Este posibil ca poemul să se refere la mormîntul pe care templierii îl consideră ca fiind al Mariei Magdalena, însă asta nu ne ajută prea mult, fiindcă nu È™tim unde se află acest loc de veci. ― ÃŽn ultimul vers, interveni Sophie, se spune că atbash va revela adevărul. Am mai auzit undeva cuvîntul acesta... atbash. ― Nu mă miră deloc, replică Langdon. L-ai auzit probabil la cursul de criptografie. Cifrul Atbash este unul dintre cele mai vechi coduri. "Desigur! Celebrul sistem ebraic de codificare." ÃŽntr-adevăr, învățase la cursul de criptografie despre cifrul Atbash, care data din jurul anului 500 înainte de Hristos È™i era folosit în prezent ca un exemplu clasic de schemă de substituÈ›ie rotaÈ›ională. O formă banală de criptogramă ebraică, cifrul Atbash era un simplu cod de substituÈ›ie bazat pe alfabetul ebraic, de douăzeci È™i două de litere. ÃŽn Atbash, prima literă era înlocuită cu ultima a alfabetului, cea de-a doua cu penultima È™i aÈ™a mai departe. ― Cifrul Atbash este cum nu se poate mai potrivit, remarcă Teabing. Texte criptate cu ajutorul lui pot fi întîlnite în Cabala, în manuscrisele de la Marea Moartă È™i chiar în Vechiul Testament. SpecialiÈ™tii È™i misticii evrei mai descoperă încă È™i astăzi înÈ›elesuri ascunse folosind acest cod. Nu mă îndoiesc că StăreÈ›ia a studiat È™i ea cifrul Atbash. ― Singura problemă, interveni Langdon, este că nu avem nici un text căruia să-i aplicăm acest cifru. Teabing oftă. ― Trebuie să fie un cod pe piatra aceea de mormînt! Nu trebuie decît să găsim piatra de căpătîi atît de preÈ›uită de templieri. După expresia întunecată de pe chipul profesorului, Sophie înÈ›elese că nu le va fi deloc uÈ™or să facă acest lucru. "Atbash e cheia. Dar ne lipseÈ™te uÈ™a!" Trei minute mai tîrziu, britanicul suspină din greu È™i clatină din cap: ― Prieteni, sînt depășit! LăsaÈ›i-mă să mă gîndesc puÈ›in în liniÈ™te; mă duc să văd ce fac Rémy È™i oaspetele nostru È™i să aduc ceva de ronțăit. Și plecă spre compartimentul din spate al avionului. Sophie se simÈ›ea È™i ea istovită. Afară, întunericul dinaintea apariÈ›iei zorilor era ca de smoală. O senzaÈ›ie stranie își făcu loc în sufletul ei: parcă zbura aiurea prin spaÈ›iu, fără nici cea mai vagă idee unde va ateriza. ÃŽÈ™i petrecuse întreaga copilărie dezlegînd enigme create de Jacques Saunière È™i acum avea neplăcuta impresie că poemul din faÈ›a lor conÈ›inea informaÈ›ii pe care încă nu le sesizaseră. "Trebuie să mai fie ceva aici, își spuse. Ingenios ascuns... dar real." Și mai era un gînd care o frămînta: se temea că, presupunînd că vor izbuti să deschidă criptex-ul, ceea ce vor găsi înăuntru nu va fi o simplă "hartă către Sfîntul Graal". ÃŽn ciuda convingerii celor doi bărbaÈ›i că în cilindrul de piatra se afla "adresa" comorii, ea dezlegase suficiente mistere ale bunicului său pentru a È™ti că acesta nu-È™i dezvăluia secretele prea uÈ™or. 73 Controlorul de trafic aerian din tura de noapte moțăia în faÈ›a unui radar în aÈ™teptare, cînd căpitanul PoliÈ›iei Judiciare dădu cu uÈ™a de perete. ― Avionul lui Teabing! È›ipă la el Bezu Fache dînd buzna în turnul de control. ÃŽncotro a plecat? IniÈ›ial, omul bîigui ceva într-o jalnică încercare de a proteja interesele britanicului ― unul dintre cei mai respectabili clienÈ›i ai aerodromului. ― Bine, replică Fache. Te bag la arest fiindcă ai permis unui avion particular să decoleze fără să aibă un plan de zbor. Căpitanul îi făcu semn unui agent, care se apropie cu o pereche de cătuÈ™e. Controlorul se ridică, tremurînd. ÃŽÈ™i aminti articolele din presă care dezbăteau o problemă controversată: era căpitanul Fache un erou sau un pericol public? El, unul, tocmai aflase răspunsul la această întrebare. ― StaÈ›i! se rugă el la vederea cătuÈ™elor. Doar atît vă pot spune: sir Leigh Teabing zboară adesea la Londra pentru un tratament medical. Are un hangar la Aeroportul Biggin Hill din Kent. La marginea Londrei. Fache făcu semn ofiÈ›erului cu cătuÈ™ele să se îndepărteze: ― Spre Biggin Hill se îndreaptă È™i în seara asta? ― Nu È™tiu. Avionul a decolat pe culoarul său obiÈ™nuit È™i ultimul contact radar avut cu el sugerează Londra ca destinaÈ›ie. Biggin Hill pare foarte probabil. ― Mai avea È™i alÈ›i pasageri? ― Domnule, jur că eu n-am de unde È™ti acest lucru. ClienÈ›ii noÈ™tri se pot duce direct la hangar È™i se îmbarcă aÈ™a cum doresc. Persoanele care se află la bord intră în responsabilitatea ofiÈ›erilor vamali de la aeroportul de destinaÈ›ie. Fache se uită din nou la ceas È™i apoi privi aeronavele înÈ™iruite ce aÈ™teptau afară. ― Dacă se duc la Biggin Hill, în cît timp ajung? Controlorul își răsfoi documentele: ― E un zbor scurt. Avionul ar putea ateriza în jurul orei... È™ase treizeci. Adică peste cincisprezece minute. Fache se încruntă È™i se întoarse spre unul dintre oamenii săi. ― Adu-mi un elicopter aici. Plec la Londra. Și fă-mi legătura cu poliÈ›ia din Kent. Nu cu serviciul MI 5. Vreau discreÈ›ie. PoliÈ›ia locală. Spune-le să permită aeronavei lui Teabing să aterizeze È™i pe urmă să-l înconjoare pe pistă. Să nu debarce nimeni pînă ce n-ajung eu acolo! 74 ― EÈ™ti tăcută, observă Langdon privind-o pe Sophie, aÈ™ezată de cealaltă parte a mesei. ― Doar obosită. Și poemul acesta... Nu È™tiu. Profesorul avea È™i el aceeaÈ™i stare de spirit. Huruitul motoarelor È™i uÈ™oara legănare a avionului parcă îl hipnotizau, iar capul încă îl durea acolo unde îl lovise călugărul. Teabing era tot undeva în compartimentul din spate È™i Langdon hotărî să profite de momentul de singurătate pentru a vorbi cu Sophie ceva ce-l frămîntase de mult. ― Cred că am înÈ›eles, în parte, motivul pentru care bunicul tău È›i-a cerut să iei legătura cu mine. Cred că voia ca eu să-È›i explic ceva! ― Istoria Sfîntului Graal È™i a Mariei Magdalena nu sînt motive suficiente? Langdon ezită o clipă, neÈ™tiind cum ar trebui să continue. ― Este vorba despre răceala dintre voi doi, despre motivul pentru care nu ai mai vorbit cu el timp de zece ani. Jacques Saunière spera, cred, că lucrurile se vor îndrepta dacă vei înÈ›elege ce anume v-a îndepărtat unul de altul. Sophie se foi în scaun: ― Dar nu È›i-am spus ce anume ne-a îndepărtat unul de altul. El o privi atent, scrutător: ― Ai surprins un ritual sexual, nu-i aÈ™a? ― De unde È™tii asta? ! ― Sophie, mi-ai spus că ai văzut un lucru care te-a convins că bunicul tău făcea parte dintr-o societate secretă. Iar acel lucru te-a deranjat atît de tare, încît de atunci ai refuzat să mai stai de vorbă cu el. Eu È™tiu destule despre societățile secrete; n-am nevoie de mintea unui da Vinci pentru a-mi închipui ce anume ai văzut! Ea tăcea. ― S-a întîmplat prin primăvară, nu-i aÈ™a? continuă Langdon. ÃŽn preajma echinocÈ›iului. Pe la mijlocul lui martie. Sophie privea în continuare pe fereastră: ― Veneam în vacanÈ›a de primăvara, de la universitate. Mă întorsesem acasă cu cîteva zile mai devreme. ― Vrei să-mi povesteÈ™ti? ― Nu cred. Apoi, brusc, se întoarse spre el; avea ochii în lacrimi. ― Nu È™tiu prea bine ce am văzut. ― Erau prezenÈ›i atît bărbaÈ›i, cît È™i femei? După o clipă, Sophie încuviință. ― ÃŽmbrăcaÈ›i în alb È™i negru? ÃŽÈ™i È™terse lacrimile È™i apoi înclină din nou din cap, părînd mai relaxată. ― Femeile purtau rochii albe de mătase... È™i pantofi aurii. Þineau în mîini globuri aurii. BărbaÈ›ii aveau tunici negre È™i pantofi negri. Profesorul se strădui să-È™i ascundă emoÈ›iile, aproape că nu-i venea să creadă ceea ce auzea. Sophie Neveu fusese martora unei ceremonii sacre, vechi de două mii de ani! ― Purtau măști? întrebă el. Măști androgine? ― Da. ToÈ›i. Identice. Femeile albe, bărbaÈ›ii negre! Langdon citise numeroase descrieri ale acestei ceremonii È™i-i înÈ›elegea originile mistice: ― Se numeÈ™te Hieros Gamos, îi spuse în È™oaptă. Datează de peste două mii de ani. PreoÈ›ii È™i preotesele egiptene o îndeplineau periodic, pentru a celebra puterea reproductivâ a femeii. Iar dacă ai surprins Hieros Gamos fără a avea pregătirea È™i cunoÈ™tinÈ›ele necesare pentru a-i înÈ›elege semnificaÈ›ia, îmi dau seama că ai fost destul de È™ocată. Ea nu îi răspunse. ― Expresia Hieros Gamos provine în limba greacă È™i înseamnă mariaj sacru. ― Ritualul pe care l-am văzut eu nu era deloc o căsătorie. ― Mariaj, adică uniune, Sophie. ― Mai bine zis, sex. ― Nu. ― Nu? Ochii ei măslinii îl priveau întrebători acum È™i, pentru moment, Langdon cedă puÈ›in. ― Adică... da, dintr-un punct de vedere, dar nu aÈ™a cum înÈ›elegem noi termenul azi. Și-i explica mai departe că, deÈ™i ceea ce văzuse ea păruse probabil un fel de ritual sexual, Hieros Gamos nu avea nimic de-a face cu erotismul. Era un act spiritual. ÃŽn trecut, actul sexual era modalitatea prin care omul putea ajunge la experienÈ›a dumnezeirii. Anticii credeau că nici un bărbat nu era împlinit din punct de vedere spiritual dacă nu avea cunoaÈ™terea carnală a sacrului feminin. Uniunea fizică dintre bărbat È™i femeie constituia unica modalitate prin care omul se împlinea spiritual È™i ajungea la gnosis ― cunoaÈ™terea divinului. Pe vremea zeiÈ›ei Isis, ritualurile sexuale erau considerate unica punte dintre Pămînt È™i Ceruri. ― Prin comuniunea cu femeia, continuă Langdon, bărbatul putea atinge un moment de orgasm în care mintea i se golea de orice gînd È™i atunci putea să-l vadă pe Dumnezeu. Sophie îi aruncă o privire sceptică: ― Orgasmul ca... rugăciune? Profesorul ridică din umeri, deÈ™i ea avea dintr-un anumit punct de vedere dreptate. Din punct de vedere fiziologic, orgasmul masculin era însoÈ›it de o frîntură de secundă complet lipsită de gînduri. Un scurt vacuum mental. Un moment de limpezime, în care Dumnezeu putea fi întrezărit. Cei care practică meditaÈ›ia ating aceeaÈ™i stare de vid mental fără să aibă nevoie de sex È™i descriu adesea Nirvana ca pe un infinit orgasm spiritual. ― Sophie, nu trebuie să uiÈ›i că opiniile despre sex ale anticilor erau complet diferite de ale noastre, cei de astăzi. Actul sexual dădea naÈ™tere unei noi vieÈ›i ― miracolul suprem ― ori miracolele nu pot fi împlinite decît de zei. Capacitatea femeii de a da viață din pîntecele ei îi conferea un caracter sacru. De zeiță. Iar actul sexual era comuniunea celor două jumătăți ale spiritului uman ― cea masculină È™i cea feminină ― prin care bărbatul putea afla împlinirea spirituală È™i cunoaÈ™terea lui Dumnezeu. Ce ai văzut tu nu avea nimic de-a face cu sexul, ci cu spiritualitatea. Ritualul Hieros Gamos nu e o perversiune. E o ceremonie profund sacrosanctă. Cuvintele lui păreau că au atins o coardă sensibilă a sufletului ei. Sophie fusese extrem de reÈ›inută È™i de stăpînă pe sine toată seara, dar acum, pentru prima dată, Langdon văzu cum aerul ei ferm È™i controlat începe să se destrame. Ochii i se umplură din nou de lacrimi, pe care È™i le È™terse cu mîneca jachetei. Mai bine să-i lase o clipă să-È™i revină. Desigur, conceptul actului sexual ca o cale de comuniune cu Dumnezeu era, la prima vedere, de neimaginat. StudenÈ›ii lui evrei afiÈ™au întotdeauna o expresie siderată cînd le spunea că tradiÈ›ia iudaică timpurie implica acte sexuale rituale. "Și nu altundeva, ci doar în Templu!" Evreii din vechime credeau că în Sfînta Sfintelor din Templul lui Solomon rezida nu numai Dumnezeu, ci È™i corespondentul său feminin, Shekinah. Oamenii care căutau împlinirea spirituală veneau la Templu pentru a consulta preotesele ― hierodule ― cu care făceau dragoste È™i aveau asfel experienÈ›a divinului prin intermediul uniunii fizice. Tetragrama iudaică YHWH ― numele sacru al lui Dumnezeu ― provine, de fapt, din numele Yehova, la rîndul lui o îmbinare androgină a masculinului Yah cu numele pre-ebraic al Evei, Havah. ― Pentru Biserica începuturilor creÈ™tine, îi explică Langdon pe acelaÈ™i ton blînd, "utilizarea" actului sexual ca un mijloc de a comunica direct cu Dumnezeu constituia o ameninÈ›are serioasă pentru puterea È™i autoasumata ei poziÈ›ie de unic intermediar între om È™i divinitate. Din motive lesne de înÈ›eles, Biserica a făcut tot ce a putut pentru a demoniza dragostea fizică È™i a o ostraciza ca pe un act dezgustător È™i păcătos. Iar celelalte religii majore ale vremii au procedat la fel. Sophie rămase tăcută, dar profesorul avea impresia că încet-încet începe să-l înÈ›eleagă mai bine pe bunicul ei. Ca o ironie a sorÈ›ii, Langdon abordase aceeaÈ™i temă în sala de curs, cu numai cîteva luni în urmă. ― E, oare, surprinzător faptul că avem față de sex sentimente contradictorii? îi întrebase atunci pe studenÈ›ii săi. MoÈ™tenirea noastră antică È™i însăși fiziologia corpului uman ne sugerează că sexul e un lucru perfect natural ― o cale spre împlinirea spirituală ― È™i totuÈ™i religia modernă îl blamează, considerîndu-l ruÈ™inos, È™i ne învață să ne înăbuÈ™im dorinÈ›ele sexuale ca fiind porniri diavoleÈ™ti. Langdon preferase totuÈ™i să nu-È™i È™ocheze studenÈ›ii povestindu-le că mai mult de zece societăți secrete din lumea întreagă ― multe foarte influente ― practicau încă È™i astăzi ritualuri sexuale, păstrînd astfel vii vechile tradiÈ›ii. Personajul interpretat de Tom Cruise în Eyes Wide Shut descoperise acest lucru cînd se strecurase în mijlocul unei întruniri secrete a elitei din Manhattan È™i surprinsese o ceremonie Hieros Gamos. Din păcate, realizatorii filmului denaturaseră semnificaÈ›ia ritualului, dar esenÈ›a lui totuÈ™i rămăsese ― o societate secretă care celebra magia uniunii sexuale. ― Domnule profesor, îl interpelase un student de prin ultimele rînduri. VreÈ›i să spuneÈ›i că, în loc să mergem la biserică, ar trebui să facem mai mult sex? Langdon surîsese, fără a muÈ™ca din momeală. Din ce auzise el despre petrecerile de la Harvard, tinerii ăștia nu duceau deloc lipsă de sex. ― Domnilor, replicase el, conÈ™tient că se află pe un teren minat, aÈ™ putea să vă ofer doar o sugestie. Fără a fi atît de temerar, încît să propovăduiesc sexul premarital È™i, deopotrivă, fără a fi atît de naiv încît să cred că sînteÈ›i cu toÈ›ii niÈ™te îngeraÈ™i puri, vă voi oferi un singur sfat referitor la viaÈ›a sexuală... ToÈ›i băieÈ›ii din sală se aplecaseră în față, pentru a auzi mai bine. ― Data viitoare cînd vă veÈ›i afla în compania unei femei, încercaÈ›i să priviÈ›i în propriul suflet È™i să vedeÈ›i dacă nu cumva puteÈ›i aborda sexul ca pe un act mistic, spiritual. StrăduiÈ›i-vă să găsiÈ›i acea scînteie de divinitate pe care bărbatul o poate atinge numai prin uniunea cu sacrul feminin. Fetele din bănci aprobaseră în tăcere, surîzînd cu subînÈ›eles. BăieÈ›ii schimbaseră între ei chicote grosolane È™i glume fără perdea. Langdon oftase. BărbaÈ›ii de la colegiu erau încă niÈ™te băieÈ›ei. Sophie își lipi fruntea rece de fereastră È™i, privind în gol, în noapte, încercă să înÈ›eleagă tot ce-i spusese Langdon. Păreri de rău începeau iarăși s-o copleÈ™ească. "Zece ani." Gîndul îi zbură la teancurile de scrisori nedeschise pe care le primise de la bunicul ei. "ÃŽi voi spune totul lui Robert." Fără a-È™i întoarce privirea de la geam, începu să îi povestească. ÃŽncet. Cu reÈ›inere. Relatîndu-i cele întîmplate în noaptea aceea, simÈ›i cum alunecă înapoi, în trecut... străbate păduricea din jurul proprietății bunicului ei din Normandia... cercetează casa care pare pustie... aude vocile care răzbesc de undeva, de dedesubt... È™i apoi descoperă uÈ™a secretă. Coboară încet scara de piatră, treaptă cu treaptă. Parcă simte È™i acum în nări aerul jilav, rece... Era în martie. Din penumbra în care se ascunsese, la capătul scării, privea grupul de oameni necunoscuÈ›i care se legănau È™i intonau incantaÈ›iile la lumina tremurătoare a lumînărilor. "Visez", își spusese în sinea ei. "E un vis. Ce altceva ar putea fi?" Femeile È™i bărbaÈ›ii erau intercalaÈ›i, alb, negru, alb, negru. Robele de mătase fluturau atunci cînd femeile ridicau în mîini globurile aurii È™i rosteau în cor: ― Am fost cu tine de la începuturi, în zorii a tot ce e sfînt, te-am purtat în pîntece înainte de venirea zilei. Apoi globurile erau lăsate mai jos È™i toÈ›i participanÈ›ii începeau să se legene înainte È™i înapoi, de parcă ar fi fost în transă. Celebrau, probabil, ceva ce se afla chiar în mijlocul cercului. "La ce se uită oare?" Ritmul incantaÈ›iei se acceleră. Mai repede! Mai tare! ― Femeia din faÈ›a ta e dragoste! strigau femeile, ridicînd din nou globurile. Iar bărbaÈ›ii răspundeau: ― Ea-È™i are sălaÈ™ în eternitate! IncantaÈ›ia era din ce în ce mai sacadată. Mai rapidă. Mai sonoră. ParticipanÈ›ii făcuseră un pas înainte È™i îngenuncheaseră cu toÈ›ii, în acea clipă, Sophie reuÈ™ise, în sfîrÈ™it, să vadă ceea ce priveau toÈ›i. Pe un altar jos, decorat, din mijlocul cercului, se afla un bărbat. Gol, întins pe spate, cu chipul acoperit de o mască neagră. Sophie recunoscuse imediat trupul È™i semnul din naÈ™tere de pe umăr. Abia izbutise să-È™i înăbuÈ™e strigătul de surprindere. Grand-père! Imaginea era într-adevăr È™ocantă, dar asta nu era totul. Deasupra bunicului ei se afla o femeie, goală È™i ea, cu o mască albă È™i cu părul bogat, argintiu, care-i cădea liber pe spate. Avea un trup durduliu, departe de a fi perfect, È™i se legăna în ritmul incantaÈ›iei, făcînd dragoste cu bunicul ei. Sophie voise să se întoarcă È™i să fugă, dar picioarele îi erau ca de plumb. Zidurile subsolului o încarcerau, iar incantaÈ›ia, ajunsă la un ritm ameÈ›itor, o hipnotiza. Cuvintele intonate deveniseră aproape un cîntec, tot mai tare, mai sacadat È™i mai frenetic. Cu un urlet brusc, întreaga atmosferă păruse că explodează. SimÈ›ea că i se taie respiraÈ›ia È™i își dăduse seama că plînge în hohote mute. Se întorsese È™i se împleticise pe scări, ieÈ™ise afară din casă, È™i pornise imediat spre Paris, tremurînd din tot corpul. 75 Turbojetul survola marea de lumini de pe Coasta de Azur, cînd Aringarosa își închise telefonul, după o a doua convorbire cu Fache. ÃŽntinse mîna după punga pe care o folosea cînd avea rău de avion, dar își dădu seama că era prea È™ocat pentru a mai simÈ›i chiar È™i greață. "De s-ar termina odată!" Ultimele veÈ™ti primite de la Fache erau greu de imaginat, incredibile, dar în noaptea asta nimic nu mai părea să aibă sens. "Ce se întîmplă?" Totul ieÈ™ise violent de sub orice posibilitate de control, "ÃŽn ce l-am amestecat pe Silas? ÃŽn ce m-am amestecat eu însumi?!" Tremurînd, episcopul se apropie de cabina pilotului. ― Trebuie să schimbam destinaÈ›ia. Pilotul îi aruncă o privire peste umăr È™i izbucni în rîs: ― GlumeÈ™ti, nu-i aÈ™a? ― Nu. Trebuie să ajung imediat la Londra! ― Părinte, ăsta e un zbor charter, nu un taxi! ― ÃŽÈ›i voi plăti suplimentar, fireÈ™te! Cît vrei? Pînă la Londra facem doar o oră în plus spre nord È™i aproape că nu e nevoie să schimbam direcÈ›ia, aÈ™a că... ― Nu e o chestiune legată de bani, părinte! Sînt alte elemente de care trebuie să È›in seama. ― Zece mii de euro. Pe loc. Pilotul se întoarse, cu ochii cît cepele. ― Cît? Ce fel de preot poartă cu el atîția bani lichizi?! Aringarosa se apropie de servieta lui neagră, o deschise È™i scoase una dintre obligaÈ›iunile la purtător, pe care i-o întinse. ― Ce-i asta? întreba omul. ― O obligaÈ›iune la purtător emisă de Banca Vaticanului, în valoare de zece mii de euro. Pilotul îi aruncă o privire nedumerită: ― E acelaÈ™i lucru cu banii lichizi! ― Numai că banii sînt bani, îi răspunse omul È™i-i înapoie obligaÈ›iunea. Aringarosa simÈ›i că i se înmoaie picioarele È™i se rezemă de uÈ™a cabinei. ― E o problemă de viață È™i de moarte, îi spuse. Trebuie să mă ajuÈ›i. Trebuie să ajung la Londra. Pilotul privi lung inelul de aur de pe degetul episcopului. ― Sînt diamante adevărate? ― Oh, nu mă pot despărÈ›i de acest inel! Omul ridică din umeri È™i-i întoarse spatele, revenind la comenzile avionului. Cu o tristeÈ›e copleÈ™itoare, Aringarosa își mîngîie inelul de pe deget. Din păcate, tot ce însemna acest inel pentru el avea să fie pierdut, oricum. După un îndelung moment, îl scoase de pe inelar È™i-l aÈ™eză tăcut pe bordul avionului. Apoi se retrase la locul său din spate È™i se trînti pe o banchetă. După cincisprezece secunde, simÈ›i cum avionul virează cîteva grade spre nord. TotuÈ™i, episcopul nu simÈ›ea nici o urmă de bucurie în suflet. Totul începuse sub forma unei cauze sfinte. Un plan ingenios pus la punct. Acum, aidoma unui domino, piesele se prăbuÈ™eau una cîte una... iar finalul nu se întrezărea încă. 76 Se vedea clar că Sophie nu-È™i revenise încă de pe urma amintirilor recent răscolite. ÃŽn ceea ce-l privea pe el, Langdon era uluit de ceea ce tocmai auzise. Pe lîngă faptul că surprinsese ritualul în plină desfășurare, Sophie se văzuse nevoită să facă față unei realități de două ori mai È™ocante: personajul central fusese însuÈ™i bunicul ei... Marele Maestru al confreriei Le Prieuré de Sion. E drept, într-o companie selectă: da Vinci, Botticelli, Isaac Newton, Victor Hugo, Jean Cocteau... Jacques Saunière. ― Nu È™tiu ce altceva È›i-aÈ™ mai putea spune, È™opti el. Ochii ei, scăldaÈ›i în lacrimi, aveau acum o nuanță adîncă, măslinie: ― M-a crescut ca pe propria fiică. Profesorul recunoscu emoÈ›ia care, treptat, îi înceÈ›oÈ™a privirea: remuÈ™care. Profundă È™i rece. Sophie Neveu îl alungase pe bătrîn din viaÈ›a ei È™i în sfîrÈ™it acum îl vedea într-o cu totul altă lumină. Afară, zorii se iveau deja pe cer, o dungă roÈ™iatică marca răsăritul. Sub ei, pămîntul era încă învăluit în întuneric. ― Ceva de mîncare, dragii mei? Teabing intră în cabina, ducînd în mînă o tavă cu o cutie de biscuiÈ›i È™i cîteva cutii de Cola, scuzîndu-se pentru puÈ›inele rezerve de care dispunea. ― Prietenul nostru, călugărul, încă nu e pregătit să vorbească! Să-i mai lăsăm însă puÈ›in timp! Apoi, muÈ™cînd dintr-un biscuit, își îndreptă atenÈ›ia spre poem. ― Deci, dragii mei, înregistrăm vreun progres? Ce încearcă bunicul tău să ne spună aici? întreba el uitîndu-se la Sophie. Unde mama dracului e piatra aceea de căpătîi? Piatra atît de dragă templierilor! Sophie clătină din cap, fără să-i răspundă. Lăsîndu-l pe britanic să studieze din nou versurile, Langdon deschise o cutie de Cola È™i se întoarse spre fereastră, cu gîndurile pierdute printre imagini ale unor ritualuri tainice È™i coduri secrete. "Piatra de căpătîi dragă templierilor e cheia." Luă o înghiÈ›itură din lichidul dulce È™i călduÈ›. "O piatră de căpătîi venerată de templieri!" ÃŽntunericul nopÈ›ii se destrămă rapid È™i, sub ochii săi, apele oceanului căpătară luciri vii. "Canalul Mînecii." Nu mai era mult pînă la destinaÈ›ie. Poate că lumina zilei le va aduce o nouă înÈ›elegere, o nouă viziune, dar cu cît cerul devenea mai alburiu, cu atît gîndurile lui păreau mai negre. Ritmurile pentametrului iambic È™i incantaÈ›iile ritualului Hieros GamoÈ™ păreau a se confunda cu huruitul motoarelor. "O piatră de căpătîi venerată de templieri." Dedesubt, oceanul lăsase din nou loc pămîntului È™i, brusc, o idee nouă îi străfulgeră prin minte. Cutia de băutură aproape că-i scăpă din mînă: ― N-o să vă vină să credeÈ›i, exclamă în timp ce se întorcea spre ceilalÈ›i. Piatra de căpătîi a templierilor... Mi-am dat seama ce este! Teabing făcu ochii mari, de parcă erau două farfurioare: ― Știi unde este piatra de mormînt? Langdon surîse: ― Nu, nu unde este, ci mai degrabă ce anume este. Sophie È™i britanicul se traseră mai aproape, numai ochi È™i urechi. ― Cred că termenul "piatră de căpătîi" este o exprimare aproape literală, care se referă efectiv la un cap din piatră, le explică Langdon, care căzuse pradă din nou entuziasmului său didactic. Nu e o piatră de mormînt. ― Un cap din piatră? bîigui Teabing. Nici Sophie nu părea cîtuÈ™i de puÈ›in convinsă. ― Leigh, pe vremea InchiziÈ›iei, Biserica i-a acuzat pe Templieri de tot felul de erezii, nu-i aÈ™a? ― ÃŽntr-adevăr. O sumedenie de acuzaÈ›ii false. Sodomie, urinare pe cruce, venerarea diavolului ― o listă întreagă. ― Și pe lista aceea se afla deopotrivă adorarea unor falÈ™i idoli, am dreptate? Mai exact, Biserica i-a acuzat pe Templieri că practică ritualuri secrete în cadrul cărora venerează un cap sculptat în piatră... un zeu păgîn care... ― Baphomet! izbucni Teabing. Pe legea mea, Robert, ai dreptate! O piatră de căpătîi atît de dragă Templierilor! Profesorul îi explică lui Sophie, în cîteva cuvinte, că Baphomet era o străveche divinitate păgînă a fertilității, asociată cu forÈ›a creatoare a actului reproducerii. Baphomet era reprezentat sub forma unui cap de berbec sau de È›ap ― un simbol obiÈ™nuit al fecundității È™i procreării. Cavalerii templieri îl venerau formînd un cerc uman în jurul capului sculptat È™i înălțînd rugăciuni. ― Baphomet! exclamă din nou Teabing. Ceremonia preamărea magia creatoare a unirii sexuale, dar papa Clement a insistat È™i a convins în cele din urmă lumea că piatra sculptată a templierilor, îl reprezenta de fapt pe diavol. Vaticanul a folosit capul lui Baphomet ca pe o probă incendiară împotriva templierilor. Langdon încuviință. CredinÈ›a modernă într-un diavol încornorat, numit Satan, deriva din strădania Bisericii de a face din capul de berbec sau de È›ap al zeului fertilității un simbol al răului. Și, evident, strădaniile sale dăduseră roade, deÈ™i nu în întregime. Masa de Ziua RecunoÈ™tinÈ›ei din tradiÈ›ia americană amintea È™i astăzi de simbolurile păgîne ale fertilității. De asemenea, "cornul abundenÈ›ei" constituia un tribut adus lui Baphomet È™i se regăsea în mitologia greacă, în care micul Zeus fusese alăptat de o capră al cărei corn se rupsese, oferindu-i o provizie nesfîrÈ™ită de fructe. Baphomet "apărea" neÈ™tiut È™i în fotografiile de grup, în care vreun glumeÈ› ridica două degete în spatele capului unui prieten, ca două coarne; puÈ›ini dintre aceÈ™ti glumeÈ›i È™tiau însă că gestul lor făcea, de fapt, aluzie la virilitatea robustă a "victimei" ― un fel de reclamă, s-ar putea zice. ― Da, da! continuă Teabing să exclame, incitat. La Baphomet trebuie să se refere poemul! O piatră de căpătîi atît de dragă templierilor! ― Bine, dar dacă aÈ™a stau lucrurile, înseamnă că avem de-a face cu o nouă dilemă, interveni Sophie, arătînd spre discurile criptex-ului. Baphomet are opt litere. Aici e loc însă numai pentru cinci. Britanicul afișă un zîmbet larg: ― Draga mea, acesta e momentul în care intră în scenă cifrul Atbash. 77 Langdon era impresionat. Teabing tocmai sfîrÈ™ise de scris întregul alfabet ebraic ― alef-beit. E drept, folosise echivalentele latine, nu caracterele ebraice, È™i acum le citea cu glas tare, cu o pronunÈ›ie perfectă: A B G D H V Z Ch T Y K L M N S O P Tz Q R Sh Th ― Alef, Beit, Gimel, Hei, Vav, Zayin, Chet, Tet, Yud, Kaf, Lamed, Mem, Nun, Samech, Ayin, Pei, Tzadik, Kuf, Reish, Shin, Tav. Ștergîndu-È™i fruntea cu un gest dramatic, Teabing continuă: ― ÃŽn ortografia tradiÈ›ională ebraică, vocalele nu au reprezentare grafică. Prin urmare, dacă vom scrie cuvîntul Baphomet cu literele alfabetului ebraic, vocalele vor dispărea, rămînînd doar... ― Cinci litere, sfîrÈ™i Sophie. Teabing încuviință È™i începu din nou să scrie: ― Bun, iată cum se scrie cuvîntul Baphomet cu caracterele ebraice. Voi menÈ›iona È™i vocalele, pentru mai multă claritate: B a P V o M e Th ― Să nu uitam, desigur, adăugă el, că textele în ebraică se scriu de la dreapta la stînga, dar noi putem aplica cifrul Atbash direct. ÃŽn continuare, nu mai trebuie decît să ne creăm propria schemă de substituÈ›ie, rescriind întregul alfabet în ordine inversă. ― Există o cale mai uÈ™oară, interveni Sophie, luînd creionul din mîna britanicului. FuncÈ›ionează la toate cifrurile de substituÈ›ie reflectivă, inclusiv la Atbash. E un mic truc pe care I-am învățat la Royal Holloway. Scrise prima jumătate a alfabetului de la stînga la dreapta È™i apoi, dedesubt, scrise cea de-a doua jumătate în sens invers. ― CriptanaliÈ™tii numesc această metodă "dublarea". E mult mai puÈ›in complicată È™i mult mai exactă: A B G D H V Z Ch T Y K Th Sh R Q Tz P O S N M L Teabing chicoti vesel: ― Ai dreptate. Mă bucur să văd că amicii de la Holloway își fac bine treaba. Privind matricea de substituÈ›ie, Langdon simÈ›i acelaÈ™i fior pe care bănuia că-l încercaseră savanÈ›ii din vechime, cînd utilizaseră pentru prima dată cifrul Atbash pentru a decripta acum celebrul Misterul Sheshach. Timp de secole, cei ce studiau textele sacre fuseseră deconcertaÈ›i de referirile biblice la o cetate numită Sheshach. OraÈ™ul nu apărea pe nici o hartă È™i nici în alte documente, cu toate că era menÈ›ionat deseori în Cartea lui Ieremia ― regele din Sheshach, cetatea Sheshach, poporul din Sheshach. ÃŽn cele din urmă, un învățat transpusese numele folosind cifrul Atbash, iar rezultatul se dovedise exploziv. Cifrul arăta că termenul Sheshach era, de fapt, un cod ce desemna o altă cetate, mult mai cunoscută. Procesul de decriptare fusese simplu. Sheshach era scris în ebraică Sh-Sh-K. Transpus în matriÈ›a de substituÈ›ie, Sh-Sh-K devenea B-B-L. Iar B-B-L în ebraică se citea Babel. Misterioasa cetate se dovedise a nu fi alta decît Babel, ceea ce declanÈ™ase un val frenetic de reexaminări ale Bibliei. ÃŽn numai cîteva săptămîni, mai multe cuvinte codificate astfel fuseseră descoperite în Vechiul Testament, dezvăluind o varietate uluitoare de semnificaÈ›ii ascunse, despre existenÈ›a cărora savanÈ›ii nu avuseseră măcar habar pînă atunci. ― Ne apropiem, È™opti Langdon, incapabil să-È™i stăpîneascâ entuziasmul. ― Pas cu pas, Robert. Sophie, eÈ™ti gata? Ea înclină capul, tăcută. ― Bun! ÃŽn ebraică È™i fără vocale, Baphomet se scrie B-P-V-M-Th. Acum aplicăm matricea ta de substituÈ›ie, pentru a obÈ›ine parola formată din cinci litere. Profesorul simÈ›ea că inima lui mai are puÈ›in È™i îi sare din piept. Lumina vie a soarelui răzbătea acum de afară. Privind tabelul schiÈ›at de Sophie, începu să opereze atent transformările. ― B devine Sh... P devine V... Teabing rîdea cu gura pînă la urechi, ca un băieÈ›el care tocmai a descoperit pomul de Crăciun. ― Și cifrul Atbash ne dezvăiuie... Dumnezeule mare! bîigui el È™i deodată se făcu alb la față. Langdon tresari È™i el: ― Ce s-a întîmplat? întreba Sophie. ― N-o să-È›i vină să crezi! Mai cu seamă È›ie, adaugă Teabing, ridicîndu-È™i ochii spre ea. ― Ce vrei să spui? ― Este... ingenios, È™opti britanicul. Peste măsură de ingenios! Aplauze, vă rog! Iată parola! Și întoarse spre ei hîrtia pe care scrisese noul cuvînt: "Sh-V-P-Y-A" ― Ce-i asta? se încruntă Sophie. Se părea că nici Langdon nu înÈ›elesese. Vocea lui Teabing tremura însă de admiraÈ›ie È™i de emoÈ›ie: ― Acesta, prieteni, este, într-adevăr, un vechi cuvînt de înÈ›elepciune. Profesorul citi literele încă o dată. "Un străvechi cuvînt de înÈ›elepciune eliberează papirusul." După o clipă, își dădu seama. Aproape cu un È™oc. ― Un străvechi cuvînt de înÈ›elepciune! Sophie privi cuvîntul È™i apoi discurile criptex-ului. Imediat își dădu seama că nici Teabing È™i nici Langdon nu observaseră un neajuns major. ― StaÈ›i puÈ›in! exclamă ea. Nu poate fi asta parola! Pe nici unul dintre discuri nu e scris grupul de litere Sh; aici sînt trecute numai literele alfabetului latin. ― CiteÈ™te cuvîntul în întregime, o îndemnă Langdon. Și nu uita două lucruri: în ebraică, simbolul pentru sunetul Sh poate fi pronunÈ›at la fel de bine S, în funcÈ›ie de accent. AÈ™a cum È™i litera P poate fi pronunÈ›ată F. "SVFYA?" îi veni ei în minte, dar totuÈ™i era nelămurită. ― Genial! exclamă Teabing. Litera "Vav" este adesea un indicator al vocalei O! Sophie studie din nou literele, citind noul cuvînt: ― S... o...f...y... a. DeÈ™i își auzi sunetul propriei sale voci, aproape că nu-i veni să creadă. ― Sophia? Am citit Sophia?! Langdon dădea din cap frenetic, afirmativ. ― Da! Sophia înseamnă "înÈ›elepciune" în limba greacă! Rădăcina numelui tău, Sophie, este, efectiv, un "cuvînt de înÈ›elepciune". Brusc, un dor cumplit de bunicul ei o cuprinsese. "A criptat cheia de boltă a StăreÈ›iei È™i a folosit numele meu!" Un nod dureros îi urcă în gît. Totul părea că se leagă perfect. ÃŽnsă, privind din nou cele cinci discuri ale criptex-ului, observă că mai exista o problemă. ― Dar... nu se poate... cuvîntul Sophia are È™ase litere! Zîmbetul larg nu dispăru nici acum de pe chipul lui Teabing: ― CiteÈ™te poemul din nou. Bunicul tău a scris "un străvechi cuvînt de înÈ›elepciune". ― Da, È™i? ― ÃŽn greaca veche, cuvîntul "înÈ›elepciune" se scria S-O-F-I-A. 78 DeÈ™i tremura, Sophie luă criptex-ul È™i începu să rotească discurile, potrivind literele. "Un străvechi cuvînt de-nÈ›elepciune liberează acest papirus." Langdon È™i Teabing păreau că nici nu mai respiră, cu ochii lipiÈ›i de mîinile ei. S...O... F... ― Cu grijă, o îndemna britanicul. Cu infinită grijă! ...I... A. Sophie alinie ultimul disc. ― Bun, È™opti ea, ridicîndu-È™i priviriea spre ei. Acum îl voi deschide. ― Nu uita de oÈ›et, o atenÈ›ionă Langdon cu glasul pierit. Fii atentă! Ea însă È™tia că, dacă acest criptex semănă cu cele pe care le deschisese de atîtea ori în copilăria ei, nu va fi nevoie decît să apuce cilindrul de cele două capete È™i să tragă uÈ™or, dar ferm, în direcÈ›ii opuse. Dacă discurile erau corect aliniate, aÈ™adar parola corect formată, unul dintre capete avea să se desprindă de cilindru, precum capacul unui flacon, lăsînd să se vadă papirusul rulat în jurul fiolei cu oÈ›et. Pe de altă parte, dacă parola formată era incorectă, presiunea exercitată de ea la capetele criptex-ului avea să fie transferată unei pîrghii din interior care, pivotînd, apăsa fiola, o va sparge, în cele din urmă. "Trage uÈ™or", își spuse ea. Teabing È™i Langdon se aplecară în față cînd ea prinse în mîini capetele cilindrului. ÃŽn emoÈ›ia stîrnită de descifrarea codului, Sophie aproape că uitase ce era de aÈ™teptat să găsească înăuntru. "Am în față cheia de boltă a StăreÈ›iei!" După părerea britanicului, în interiorul ei se afla o hartă care indica drumul către Sfîntul Graal, mormîntul Mariei Magdalena È™i documentele Sangreal... nepreÈ›uita comoară a adevărului ascuns. Mai verifică o dată alinierea celor cinci litere față de semnul indicator È™i apoi, încet, trase de cele două capete. Nimic. Trase puÈ›in mai tare. Brusc, cilindrul de piatră se desfăcu, aidoma unui ax telescopic. Capătul greu îi rămase în mîna stîngă. Teabing È™i Langdon săriră drept în picioare. Inima ei bătea frenetic cînd puse piesa detaÈ™ată pe masă È™i apoi înclină tubul pentru a privi înăuntru. "Un papirus!" ÃŽn mijlocul ruloului de hîrtie se vedea un obiect cilindric ― probabil fiola cu oÈ›et. ÃŽn mod ciudat însă, materialul înfășurat în jurul recipientului cu oÈ›et nu era obiÈ™nuita foiță subÈ›ire de papirus, ci un pergament. "Straniu, își spuse; oÈ›etul nu poate dizolva pergamentul din piele de miel." Se uită iarăși în mijlocul ruloului È™i își dădu seama că obiectul pe care-l zărea nu era totuÈ™i o fiolă cu oÈ›et. Era cu totul altceva. ― Ce s-a întîmplat? întrebă Teabing. Scoate papirusul! ÃŽncruntîndu-se, Sophie prinse cu două degete ruloul È™i obiectul din mijlocul lui, extrăgîndu-le din cilindru. ― Dar nu e un papirus! exclamă Teabing. E prea greu! ― Știu. E o căptuÈ™eală. ― Pentru ce? Pentru fiola cu oÈ›et? ― Nu. Sophie derulă materialul È™i scoase la vedere obiectul din interior. ― Pentru asta. Cînd Langdon văzu ce se afla în interiorul ruloului de pergament, simÈ›i cum i se frînge inima. ― Dumnezeu să ne ajute! bîigui Teabing, prăbuÈ™indu-se înapoi în scaun. Bunicul tău a fost un arhitect crud. Profesorul continua să privească uluit. "Văd că Saunière n-a avut de gînd să ne uÈ™ureze cîtuÈ™i de puÈ›in sarcina." Pe masă, în faÈ›a lor, stătea un al doilea criptex. Mai mic. ConfecÈ›ionat din onix negru. Fusese închis în interiorul celui dintîi. Pasiunea lui Saunière pentru dualism era din nou evidentă. Două criptex-uri. Totul în dublu exemplar. "Duble înÈ›elesuri. Masculin-feminin. Negru închis în alb. Pînza de simbolism se întindea parcă la nesfîrÈ™it. Albul dă naÈ™tere negrului. Fiece om se naÈ™te din femeie. Alb ― feminin. Negru ― masculin." ÃŽntinse mîna È™i luă al doilea criptex. Părea identic cu primul, numai că era mai mic È™i avea culoarea neagră. ÃŽl clătină È™i auzi în interior gîlgîitul familiar. Probabil că fiola cu oÈ›et pe care o auziseră mai devreme era cea din criptex-ul mic. ― Ei bine, Robert, spuse Teabing întinzîndu-i bucata de pergament. Vei fi mulÈ›umit să afli cel puÈ›in că ne îndreptăm în direcÈ›ia cea bună! Langdon examină foaia groasă de pergament. Pe ea, scris de mînă, era alt poem de patru versuri. Tot în pentametru iambic. Versurile erau criptice, dar nu avu nevoie să citească decît primul vers pentru a realiza că Teabing avusese dreptate să-i aducă în Marea Britanie. "ÃŽN LONDRA ZACE-UN CAVALER DE PAPà ÎNGROPAT" Restul poemului sugera clar că parola pentru deschiderea celui de-al doilea criptex putea fi găsită dacă vizita mormîntul respectivului cavaler, aflat undeva, în oraÈ™. Profesorul se întoarse incitat spre britanic. ― Ai idee la ce cavaler se referă poemul? ― Nici cea mai vagă. Dar È™tiu exact în ce criptă trebuie să căutăm. ÃŽn acelaÈ™i moment, la douăzeci de kilometri în faÈ›a lor, È™ase maÈ™ini ale poliÈ›iei din Kent străbăteau străzile ude de ploaie, spre Aeroportul Biggin Hill. 79 Locotenentul Collet se autoservi cu o sticlă de Perrier din frigiderul lui Teabing È™i se înapoie în salon. ÃŽn loc să-l însoÈ›ească pe Fache la Londra, unde acÈ›iunea era în plină desfășurare, rămăsese aici, să dădăcească echipa PTS care se răspîndise în toate încăperile reÈ™edinÈ›ei. Pînă acum, nu descoperiseră nimic util: un unic glonÈ› îngropat în duÈ™umea, o foaie de hîrtie cu cîteva simboluri desenate pe ea împreună cu cuvintele "paloÈ™" È™i "potir", plus o curea cu È›epi metalici îmbibaÈ›i cu sînge, despre care unul dintre oamenii PTS îi spusese că aminteÈ™te de gruparea catolică Opus Dei, ce stîrnise recent un scandal media pe tema practicilor agresive de recrutare a membrilor săi în Paris. Collet oftă. "Poftim! Să înÈ›elegi ceva din amestecul ăsta ciudat!" Parcurse un culoar elegant, apoi locotenentul intră în vasta bibliotecă, unde unul dintre ofiÈ›erii PTS preleva amprentele. Omul era un individ corpolent, cu bretele pe pieptul lui lat. ― AÈ›i găsit ceva? întrebă Collet. ― Nimc nou. Seturi multiple, dar aceleaÈ™i cu cele identificate în restul casei. ― Dar pe cilice? ― Interpolul încă mai lucrează la ele. Le-am trimis tot ce-am găsit. ― Și asta? se interesă Collet arătînd spre două pungi sigilate de pe birou. Omul ridică din umeri. ― Le-am luat din obiÈ™nuință; prelevez tot ce mi se pare ciudat. Locotenentul se apropie de birou. "Ciudat?" ― Englezul ăsta-i un individ ciudat, adăugă ofiÈ›erul. Ia uitaÈ›i-vă aici! Căută printre punguÈ›ele sigilate È™i alese una, pe care i-o întinse lui Collet. Era o fotografie a intrării principale într-o catedrală gotică ― tradiÈ›ionala arcadă ce se îngusta treptat, pînă la uÈ™a de mici dimensiuni. Locotenentul studie fotografia È™i își ridică privirea spre ofiÈ›er: ― Chestia asta e ciudată? ― ÃŽntoarceÈ›i-o È™i pe partea cealaltă. Pe dosul pozei se aflau cîteva cuvinte în engleză, care descriau naosul lung È™i îngust a catedralei ca pe un tribut păgîn È™i secret adus pîntecelui unei femei. ÃŽntr-adevăr, era ciudat. Mai uimitoare erau însă cuvintele referitoare la intrarea în catedrală. ― Stai puÈ›in! exclamă. Tipul ăsta crede că uÈ™a catedralei reprezintă... OfiÈ›erul clătină capul în sens afirmativ. ― Cu tot cu marginile labiale È™i un simpatic clitoris cinquefoil deasupra intrării. Te cam face să-È›i doreÈ™ti să mergi mai des la biserică! observă omul. Collet luă de pe masă o a doua pungă cu probe. Prin plasticul transparent se vedea o altă fotografie, aparent a unui document vechi. ÃŽn capătul ei scria: "Les Dossiers Secrets ― Number 4" Im1 249." ― Ce-i asta? întrebă. ― N-am idee. Are o grămadă de copii ale fotografiei ăsteia, aÈ™a că am luat È™i noi una. Collet cercetă documentul: PRIEURÉ DE SION ― LES NAUTONEERS/MARII MAEȘTRI JEANDEGISORS 1188-1220 MARIE DE SAINT-CLAIR 1220-1266 GUILLAUME DE GISORS 1266-1307 EDOUARD DE BAR 1307-1336 JEANNE DE BAR 1336-1351 JEAN DE SAINT-CLAIR 1351-1366 BLANCHE D'EVREUX 1366-1398 NICOLAS FLAMEL 1398-1418 RENE D'ANJOU 1418-1480 IOLANDE DE BAR 1480-1483 SANDRO BOTTICELLI 1483-1510 LEONARDO DA VINCI 1510-1519 CONNETABLE DE BOURBON 1519-1527 FERDINAND DE GONZAGUE 1527-1575 LOUIS DE NEVERS 1575-1595 ROBERT FLUDD 1595-1637 J. VALENTIN ANDREA 1637-1654 ROBERT BOYLE 1654-1691 ISAAC NEWTON 1691-1727 CHARLES RADCLYFFE 1727-1746 CHARLES DE LORRAINE 1746-1780 MAXIMILIAN DE LORRAINE 1780-1801 CHARLES NODIER 1801 -1844 VICTOR HUGO 1844-1885 CLAUDE DEBUSSY 1885-1918 JEAN COCTEAU 1918-1963" "Prieuré de Sion?" se miră Collet. ― Locotenente! strigă un alt agent din pragul uÈ™ii. Centrala are un apel urgent pentru căpitanul Fache, dar operatorul nu-l poate contacta. ÃŽl preluaÈ›i dumneavoastră? Collet reveni în bucătărie È™i ridică receptorul. Era André Vernet. Accentul rafinat al bancherului nu reuÈ™ea să mascheze nervozitatea din vocea lui. ― Căpitanul Fache mi-a spus că mă va suna, însă n-am primit nici o veste din partea domniei sale pînă acum. ― Căpitanul este foarte ocupat. Vă pot ajuta eu? ― Am fost asigurat că voi fi È›inut la curent cu progresele înregistrate de ancheta dumneavoastră. Pentru un moment, Collet avu impresia că recunoaÈ™te timbrul vocii, dar nu reuÈ™ea să-È™i amintească de unde. ― Monsieur Vernet, eu mă ocup în prezent de investigaÈ›iile care au loc aici, în Paris. Sînt locotenentul Collet! La celalalt capăt al firului se lăsă o lungă tăcere: ― Domnule locotenent, am un apel pe o altă linie. Vă rog să mă scuzaÈ›i. Vă voi contacta mai tîrziu. Și-nchise. Collet rămase cu receptorul în mînă preÈ› de cîteva secunde. Apoi, brusc, își dădu seama. "Știam eu că recunosc vocea aceea de undeva!" De surprindere, aproape că i se tăie răsuflarea. "Șoferul maÈ™inii blindate! Cu Rolexul fals." Acum înÈ›elegea de ce închisese bancherul atît de repede; își reamintise numele Collet ― ofiÈ›erul de poliÈ›ie pe care îl minÈ›ise cu cîteva ore în urmă. Locotenentul cîntări implicaÈ›iile acestei revelaÈ›ii ciudate. "Vernet e implicat!" Instinctiv, È™tia că ar trebui să-l sune pe Fache. EmoÈ›ional, era conÈ™tient că această pleaÈ™că putea să-i aducă momentul său de glorie. Contacta imediat Interpolul È™i solicită să i se trimită toate informaÈ›iile deÈ›inute despre Depository Bank of Zürich È™i despre preÈ™edintele său, André Vernet. 80 ― LegaÈ›i-vă centurile, vă rog! îi anunță pilotul lui Teabing, în vreme ce avionul începu să coboare spre pistă, prin burniÈ›a monotonă a dimineÈ›ii. Vom ateriza în cinci minute! Sir Leigh se simÈ›i însufleÈ›it de un sentiment plăcut de nostalgie văzînd dealurile molcome din Kent cum se pierd în zare. Anglia se afla la numai o oră de zbor de Paris, È™i totuÈ™i între ele se întindea o lume întreagă. ÃŽn această dimineață, peisajul umed È™i înverzit al tărîmului natal părea neobiÈ™nuit de îmbietor. "Exilul meu în FranÈ›a s-a sfîrÈ™it. Mă întorc victorios în Anglia. Cheia de boltă a fost găsită." Desigur, nu È™tia încă unde anume îi va duce. Undeva în Regatul Unit. Exact unde, sir Leigh nu avea încă idee, dar gloria-i aparÈ›inea È™i putea deja s-o savureze. ÃŽn vreme ce Langdon È™i Sophie se pregăteau de aterizare, Teabing se ridică È™i, retrăgîndu-se într-un colÈ› al cabinei, glisă un panel al peretelui, care-i oferi acces la un seif discret ascuns. Formă cifrul, deschise seiful È™i scoase două paÈ™apoarte. ― Acte pentru mine È™i Rémy, spuse el, apoi luă dinăuntru un teanc gros de bancnote de cîte cincizeci de lire sterline. Și "acte" pentru voi doi. Sophie făcu ochii mari: ― Mită?! ― DiplomaÈ›ie în spirit creator. Autoritățile aeroportuare fac din cînd în cînd anumite concesii. La hangarul meu ne va întîmpina un ofiÈ›er vamal britanic, care va dori să urce la bord. ÃŽn loc să-i permitem să facă acest lucru, îi voi spune că am venit împreună cu o celebritate franceză care preferă să călătorească incognito ― din raÈ›iuni de presă, È™tiÈ›i dumneavoastră ― È™i-i voi oferi omului o compensaÈ›ie financiară generoasă, drept mulÈ›umire pentru discreÈ›ia sa. Lui Langdon nu-i venea să creadă: ― Și ofiÈ›erul o va accepta? ― N-ar accepta de la oricine, desigur, dar oamenii ăștia mă cunosc. Nu sînt un traficant de arme, pentru numele lui Dumnezeu! Am fost înnobilat de regină! AristocraÈ›ia are È™i ea privilegiile ei, fireÈ™te! adăugă britanicul, surîzînd. Rémy se apropie de ei, È›inînd în mînă revolverul Heckler and Koch: ― Sir, eu ce am de făcut? Teabing îi aruncă o privire: ― Va trebui să rămîi la bord împreună cu oaspetele nostru, pînă ce ne vom întoarce. Nu-l putem căra după noi prin toată Londra! ― Leigh, interveni Sophie, eu am vorbit serios cînd am spus că poliÈ›ia va fi aici înainte de a ne întoarce noi. Britanicul izbucni în rîs: ― Da, È™i imaginează-È›i surprinderea lor cînd vor urca la bord È™i-l vor găsi pe Rémy! Sophie părea uimită de uÈ™urinÈ›a cu care vorbea despre asemenea lucruri. ― Leigh, ai transportat peste graniță un ostatic imobilizat. E un lucru serios! ― La fel de serioÈ™i sînt È™i avocaÈ›ii mei! exclamă el, privind încruntat către călugărul aflat în partea din spate a avionului. Animalul ăsta a intrat în casa mea È™i aproape că m-a ucis. Acesta e adevărul È™i Rémy îl va confirma. ― Dar l-ai legat È™i l-ai luat forÈ›at la Londra! Teabing ridică mîna dreaptă, mimînd prestaÈ›ia sa din sala de tribunal: ― Onorată Instanță, iertaÈ›i-i unui bătrîn cavaler excentric preferinÈ›a sa copilărească pentru sistemul judiciar britanic. ÃŽmi dau seama că ar fi trebuit să chem autoritățile franceze, dar sînt un snob È™i nu am încredere în acei franÈ›uji ― lasă-mă să te las! Omul acesta aproape că m-a ucis. Da, am luat o decizie pripită, obligîndu-mi majordomul să mă ajute să-l aduc pe ticălos în Anglia, dar am acÈ›ionat sub un stres considerabil. Mea culpa! Mea culpa! Langdon îl privi cu neîncredere: ― Venind de la tine, Leigh, cred că ar putea chiar să funcÈ›ioneze! ― Sir? se auzi vocea pilotului. Am primit un apel de la turnul de control. Au nu È™tiu ce problemă administrativă în apropierea hangarului dumneavoastră È™i mi-au cerut să aduc avionul direct la terminal. Teabing venea regulat la Biggin Hill de peste zece ani È™i pînă acum nu i se mai întîmplase aÈ™a ceva: ― Au specificat despre ce problemă e vorba? ― Controlorul de zbor a fost destul de evaziv ― ceva despre o scurgere de combustibil la staÈ›ia de alimentare. Mi-a cerut să opresc în faÈ›a terminalului È™i toată lumea să rămînă la bord pînă sosesc noi ordine. Din motive de siguranță. Nu avem voie să coborîm înainte de a primi permisiunea autorităților aeroportuare. Teabing era sceptic. "Trebuie să fie o scurgere a naibii de mare!" StaÈ›ia de alimentare se afla la mai bine de un kilometru distanță de hangarul lui. Și Rémy părea îngrijorat. ― Sir, mie mi se pare cam suspect. Teabing se întoarse spre Sophie È™i Langdon: ― Prieteni, am neplăcuta bănuială că vom fi întîmpinaÈ›i de un veritabil comitet de primire! ― Fache este, probabil, la fel de convins că eu sînt omul lui, oftă profesorul. ― Ori asta, interveni Sophie, ori s-a implicat prea mult pentru a recunoaÈ™te acum că s-a înÈ™elat. Teabing nu-i mai asculta. Indiferent de ceea ce era în mintea lui Fache, el trebuia să acÈ›ioneze imediat. "Să nu pierdem din vedere scopul final. Graalul. Am ajuns atît de aproape!" Sub ei, trenul de aterizare se auzi coborînd. ― Leigh, spuse Langdon pe un ton plin de remuÈ™cări, ar trebui să mă predau È™i s-o luăm pe calea legală. Să nu vă mai implic È™i pe voi! ― La naiba, Robert! Chiar îți închipui că pe noi ne vor lăsa să scăpam chiar cu una, cu două? Eu tocmai v-am trecut graniÈ›a fraudulos. Miss Neveu te-a ajutat să fugi de la Luvru, iar în avion avem un prizonier legat fedeleÈ™. Să fim serioÈ™i! Sîntem cu toÈ›ii implicaÈ›i! ― Dacă ne-am îndrepta spre un alt aeroport? sugeră Sophie. Teabing clătină din cap: ― Dacă decolăm acum din nou, pînă cînd vom primi permisiunea de aterizare oriunde în altă parte, sînt sigur că acel comitet de primire va include È™i cîteva tancuri ale armatei! Sophie oftă, descurajată. Sir Leigh È™tia însă că, dacă voiau să amîne confruntarea cu autoritățile britanice suficient de mult pentru a avea timp să găsească mai întîi Graalul, era nevoie de o acÈ›iune hotărîtă, imediat. ― LăsaÈ›i-mă un minut, le spuse el, È™chiopătînd spre cabina pilotului. ― Unde te duci? ― La o întîlnire de afaceri, replică el, întrebîndu-se cît îl va costa pentru a-È™i convinge pilotul să efectueze o manevră cu totul neobiÈ™nuită. 81 Aparatul Hawker opera manevrele de aterizare. Simon Edwards ― È™ef de departament la Aeroportul Biggin Hill ― se plimba nervos prin turnul de control, cu ochii la pista de aterizare. Niciodată nu-i plăcuse să fie trezit sîmbăta cu noaptea-n cap, dar acum îi era cu atît mai dezagreabil să È™tie că motivul era o solicitare din partea francezilor de a asista la arestarea unuia dintre cei mai "graÈ™i" clienÈ›i ai săi. Sir Leigh Teabing plătea nu doar pentru a dispune de un hangar personal, ci achita È™i o "taxă per aterizare", pentru frecventele sale sosiri È™i plecări. De obicei, aeroportul era înÈ™tiinÈ›at din vreme cu privire la programul său de zbor È™i putea urma un protocol strict la aterizare; aÈ™a îi plăcea lui Teabing. Limuzina Jaguar pe care o È›inea în hangarul său trebuia să-l aÈ™tepte spălată, lustruită, cu plinul făcut È™i cu un exemplar din London Times pe bancheta din spate. Un ofiÈ›er vamal urma să întîmpine avionul la hangar pentru completarea documentelor necesare È™i verificarea bagajului. Uneori, ofiÈ›erii acceptau o "contribuÈ›ie financiară" substanÈ›ială din partea lui Teabing, pentru a închide ochii la cîte un transport de mărfuri inofensive, de obicei delicatese alimentare ― escargots, un tip special de brînză Roquefort, anumite fructe. Multe prevederi legale vamale erau absurde, în orice caz, È™i dacă Biggin Hill nu se dovedea flexibil cu clienÈ›ii săi, risca să afle pe propria piele că vreun aeroport concurent o făcea. Lui Teabing i se oferea aici tot ce dorea, iar angajaÈ›ii culegeau beneficiile acestei flexibilități. Acum, în timp ce privea aeronava cum se apropia, Edwards își simÈ›i nervii întinÈ™i la maximum. Oare firea generoasă a lui Teabing îi crease neplăceri? Autoritățile franceze păreau foarte hotărîte să îl reÈ›ină. Lui nu-i fusese comunicat încă motivul, dar acuzaÈ›iile ce i se aduceau păreau grave. La solicitarea francezilor, poliÈ›ia din Kent îi ceruse controlorului de trafic să ia legătura prin radio cu pilotul È™i să-l îndrepte nu spre hangarul lui Teabing, ci direct spre terminal. Pilotul acceptase, înghiÈ›ind, probabil, povestea cu scurgerea de combustibil. DeÈ™i poliÈ›iÈ™tii britanici nu erau, de obicei, înarmaÈ›i, gravitatea situaÈ›iei impusese totuÈ™i acest lucru. Acum, opt oameni dotaÈ›i cu revolvere aÈ™teptau în aerogară clipa în care avionul își va opri motoarele. ÃŽn acel moment, un lucrător de la întreÈ›inere avea să blocheze roÈ›ile aeronavei, pentru ca aceasta să nu se mai poată deplasa. Apoi poliÈ›ia își va face apariÈ›ia È™i va È›ine pasagerii pe loc, pînă la sosirea autorităților franceze. Bimotorul Hawker ajunsese aproape de sol acum È™i se apropia dinspre dreapta. Simon Edwards coborî la parter, pentru a urmări aterizarea de la nivelul pistei. PoliÈ›ia din Kent era pe poziÈ›ie, ascunsă vederii, iar lucratorul de la întreÈ›inere aÈ™tepta pregătit. Deasupra pistei, nasul avionului se înclină, iar trenul de aterizare atinse betonul, stîrnind un noriÈ™or de fum. Viteza scăzu treptat, iar fuzelajul argintiu continuă să se deplaseze de la dreapta spre stînga, strălucitor în burniÈ›a dimineÈ›ii. ÃŽnsă în loc să frîneze È™i să vireze spre terminal, trecu liniÈ™tit dincolo de pista de acces È™i își continuă drumul spre hangarul lui Teabing. PoliÈ›iÈ™tii zvîcniră, holbîndu-se la Edwards: ― Ai spus că pilotul a acceptat să oprească în faÈ›a terminalului! ― Păi, a acceptat! replică omul, uluit. După cîteva secunde, Edwards se trezi el însuÈ™i înghesuit într-o maÈ™ină ce rula în viteză spre hangar. Convoiul maÈ™inilor de poliÈ›ie se afla încă la mai bine de cinci sute de metri distanță, cînd avionul rulă liniÈ™tit în hangarul lui Teabing È™i dispăru înăuntru. Cînd, în sfîrÈ™it, frînară în faÈ›a uÈ™ii enorme deschise, cei opt poliÈ›iÈ™ti năvăliră în interior, cu armele pregătite. Edwards coborî după ei. Zgomotul era asurzitor. Motoarele încă huruiau, avionul încheindu-È™i rotaÈ›ia obiÈ™nuită în hangar, poziÈ›ionîndu-se cu botul spre ușă, pentru a fi gata de plecare. ÃŽn vreme ce aeronava făcea ultimele manevre, Edwards zări figura pilotului, care afiÈ™a o expresie surprinsă È™i speriată la vederea barajului format de poliÈ›ie. ÃŽn sfîrÈ™it, avionul se opri È™i huruitul motoarelor încetă. PoliÈ›iÈ™tii luară poziÈ›ie în jurul fuzelajului. Edwards se apropie de inspectorul-È™ef, care înaintă precaut spre cabină. După cîteva secunde, uÈ™a compartimentului de pasageri se deschise. Leigh Teabing apăru în cadrul uÈ™ii, în vreme ce scara comandată electronic coborî. Privind marea de arme aÈ›intite asupra lui, se propti bine în cîrje È™i se scărpină în cap, cu un aer perplex: ― Simon, am cîștigat cumva la tombola poliÈ›iei cît timp am fost plecat? întrebă el pe un ton mai degrabă uimit decît îngrijorat. Simon Edwards făcu un pas înainte, încercînd să înghită nodul care îi stătea în gît: ― Bună dimineaÈ›a, domnule! Vă rog să ne scuzaÈ›i pentru această situaÈ›ie. Am avut o scurgere de combustibil È™i pilotul dumneavoastră a confirmat că va aduce aeronava în faÈ›a terminalului. ― Da, da, însă eu i-am cerut s-o aducă aici. Sînt deja în întîrziere la o întrevedere. Plătesc pentru acest hangar È™i aiureala asta cu evitarea scurgerii mi s-a părut o exagerare. ― Mi-e teamă că sosirea dumneavoastră ne-a luat puÈ›in prin surprindere, sir. ― Știu. Nu mi-am respectat programul de zbor, într-adevăr. ÃŽntre noi doi fie vorba, noua medicaÈ›ie îmi dă furnicături. M-am gîndit să vin pentru o revizuire a tratamentului. PoliÈ›iÈ™tii schimbară între ei priviri nedumerite. Edwards surîse: ― Foarte bine, sir. Inspectorul-È™ef făcu un pas în față: ― Sir, trebuie să vă rog să rămîneÈ›i la bord încă aproximativ o jumătate de oră. Teabing începu să coboare treptele È™i nu părea deloc încîntat: ― Mi-e teamă că îmi este imposibil. Am o programare medicală, pe care nu-mi pot permite s-o ratez, adăugă el, pășind pe pistă. Inspectorul se aÈ™eză în faÈ›a lui, pentru a-l împiedica să se îndepărteze de avion. ― Mă aflu aici la solicitarea PoliÈ›iei Judiciare Franceze, care susÈ›ine că în acest avion se află persoane ce au încălcat legea pe teritoriul acestei țări. Teabing se holbă lung la poliÈ›ist È™i apoi izbucni în rîs: ― Sîntem cumva la vreuna dintre emisiunile acelea cu camera ascunsă? Grozava farsă! Inspectorul nici măcar nu clipi: ― Vorbesc serios, sir! PoliÈ›ia Franceza pretinde, în plus, că aveÈ›i È™i un ostatic la bord. Majordomul Rémy apăru È™i el în cadrul uÈ™ii: ― Mă simt ca un ostatic lucrînd pentru sir Teabing, dar domnia sa mă asigură că sînt liber să plec. Sir, adăugă el uitîndu-se la ceas È™i îndreptîndu-È™i privirile către Teabing, sîntem deja în întîrziere! Apoi arătă cu bărbia spre limuzina Jaguar parcată în colÈ›ul din spatele hangarului ― un automobil luxos, negru ca ebonita, cu geamuri fumurii È™i pneuri bicolore ― È™i începu să coboare scările. ― Aduc maÈ™ina! ― Mă tem că nu vă pot lăsa să coborîți, interveni inspectorul. Vă rog să vă întoarceÈ›i în aeronavă. Amîndoi. ÃŽn scurt timp vor sosi reprezentanÈ›ii PoliÈ›iei Franceze. Teabing se răsuci spre Simon Edwards: ― Simon, pentru numele lui Dumnezeu, e ridicol! Nu avem pe nimeni altcineva la bord. Doar persoanele obiÈ™nuite ― Rémy, pilotul È™i cu mine. Nu poÈ›i acÈ›iona tu ca un intermediar? Urcă la bord, ca să vezi că avionul e gol. Edwards È™tia că era prins în cursă. ― Da, sir! Cred că pot să fac acest lucru. ― La dracu' dacă ai să urci! protestă inspectorul, È™tiind probabil suficient de multe despre autoritățile aeroportuare pentru a bănui că Edwards ar putea minÈ›i în încercarea de a-È™i "ajuta" clientul. ― O să urc eu însumi! Teabing clătină din cap: ― Ba nu vei urca, domnule inspector! Aceasta este o proprietate particulară È™i, dacă nu ai mandat de percheziÈ›ie, nu te atingi de avionul meu. Þi-am oferit o alternativă rezonabilă. Domnul Edwards poate verifica aeronava. ― Nu-mi convine! Expresia lui Teabing deveni una de gheață: ― Domnule inspector, mi-e teamă că nu am timp să particip la jocurile dumitale. Am întîrziat, aÈ™a că plec. Dacă vrei să mă opreÈ™ti, mă tem că va trebui să mă împuÈ™ti! Cu aceste cuvinte, sir Leigh, urmat de Rémy, îl ocoli pe inspector È™i se îndreptă spre capătul hangarului, unde îi aÈ™tepta limuzina. Inspectorul-È™ef al poliÈ›iei din Kent nu simÈ›ea decît dezgust pentru Teabing È™i pentru atitudinea lui sfidătoare. Oamenii ăștia din clasele privilegiate aveau impresia întotdeauna că sînt mai presus de lege. "Ei bine, nu sînt!" Inspectorul se răsuci pe călcîie È™i își îndreptă arma spre spinarea aristocratului. ― Stai! Altfel trag! ― Dă-i drumul, replică Teabing fără a se întoarce sau a încetini pasul. AvocaÈ›ii mei îți vor prăji testiculele la micul dejun. Iar dacă îndrăzneÈ™ti să urci la bordul avionului meu fără mandat, în tigaie-È›i vor ajunge È™i ficaÈ›ii! Inspectorul-È™ef cunoÈ™tea blufurile de genul acesta È™i nu se lăsă deloc impresionat. Din punct de vedere tehnic, omul avea dreptate ― poliÈ›ia avea nevoie de un mandat ca să urce la bordul avionului, dar fiindcă punctul de decolare a zborului fusese în FranÈ›a È™i fiindcă marele Bezu Fache fusese cel care dăduse ordinul, omul legii era sigur că, pentru binele carierei sale, era preferabil să afle ce anume se străduia Teabing să ascundă. ― OpriÈ›i-l, le ceru oamenilor săi. Eu percheziÈ›ionez avionul. PoliÈ›iÈ™tii făcură un zid viu în faÈ›a lui Teabing, cu armele la vedere, blocîndu-i înaintarea spre limuzină. De această dată, britanicul se întoarse: ― Inspectore, te avertizez pentru ultima dată! Nici să nu te gîndeÈ™ti să urci la bordul avionului! Altfel ai să regreÈ›i! Ignorînd ameninÈ›area, poliÈ›istul puse piciorul pe prima treaptă È™i începu să urce scara. Ajungînd la uÈ™a, privi înăuntru. După o clipă, trecu pragul în interior. "Ce mama dracului?" Cu excepÈ›ia pilotului înspăimîntat din cabină, aeronava era goală. Nimeni înăuntru. Inspectorul verifică toaleta, scaunele, compartimentul pentru bagaje, fără a găsi absolut nimic, nici un suflet. "Ce dracu' o fi fost în mintea lui Bezu Fache?!" Se părea că Leigh Teabing spusese adevărul. Inspectorul-È™ef al poliÈ›iei din Kent rămase încremenit în mijlocul avionului, înghiÈ›indu-È™i cu greu nodul din gît. "Rahat!" Cu faÈ›a roÈ™ie de furie, ieÈ™i din nou în capătul scării È™i privi spre Teabing È™i spre servitorul acestuia; lîngă limuzină, cei doi erau înconjuraÈ›i de oamenii săi, în bătaia armelor. ― LăsaÈ›i-i să plece, le ordonă el. Am fost greÈ™it informaÈ›i! AmeninÈ›area din privirile lui Teabing era sesizabilă, chiar de la distanță. ― Vezi c-o să te sune avocaÈ›ii mei! Iar pentru cultura ta generală, È›ine minte că PoliÈ›ia Franceză nu e de încredere! Majordomul deschise portiera limuzinei È™i își ajută stăpînul să se aÈ™eze pe bancheta din spate. Apoi înconjură maÈ™ina, se urcă È™i el la volan È™i porni motorul. PoliÈ›iÈ™tii se traseră în lături, lăsînd Jaguarul să treacă. ― Bine jucat, amice! hohoti Teabing cînd limuzina acceleră, părăsind aeroportul. Apoi se aplecă spre marginea întunecoasă a interiorului spaÈ›ios: ― Toată lumea stă confortabil? Langdon înclină din cap tăcut. Alături de Sophie, È™edea ghemuit pe podea, lîngă Albinosul legat È™i cu căluÈ™ în gură. Cu cîteva minute mai devreme, cînd bimotorul pătrunsese în hangar, Rémy deschisese trapa de bagaje în cele cîteva secunde în care avionul se oprise la jumătatea rotaÈ›iei. PoliÈ›ia se apropia în viteză, aÈ™a că Langdon È™i Sophie îl trăseseră după ei pe călugăr È™i fugiseră pentru a se ascunde după limuzină. Apoi motoarele porniseră din nou È™i bimotorul își încheiase rotaÈ›ia, chiar în clipa în care poliÈ›ia dăduse buzna în hangar. Acum, aflaÈ›i deja în drum spre Kent, ieÈ™iră din ascunzătoare lăsîndu-l pe Albinos în continuare pe podea È™i se aÈ™ezară pe bancheta din faÈ›a lui Teabing, chiar în spatele lui Rémy. Sir Leigh îi întîmpină cu un zîmbet larg È™i deschise micul bar din spatele limuzinei. ― Pot să vă ofer o băutură răcoritoare? Ori poate ceva de ronțăit? BiscuiÈ›i? Alune? O apă minerală? Langdon È™i Sophie îi făcură semn că nu. Teabing închise barul È™i surîse iar, bine dispus: ― AÈ™a deci, să revenim atunci la mormîntul cavalerului aceluia... 82 ― Fleet Street? întreba Langdon mirat. "Exista o cripta pe Fleet Street?" Pînă acum, sir Leigh păruse evaziv, glumind în legătură cu locul în care credea că se află "mormîntul cavalerului" ― cel care, conform poemului, avea să le dezvăluie parola pentru al doilea criptex. Teabing se întoarse spre Sophie, afișînd aceeaÈ™i expresie jucăușă: ― Miss Neveu, arată-i băiatului de Harvard poemul încă o dată, dacă eÈ™ti drăguță. Sophie căută în buzunarul jachetei È™i scoase criptex-ul negru, înfășurat în fila de pergament. Hotărîseră de comun acord să lase caseta din lemn È™i criptex-ul mare în seiful avionului, luînd cu ei doar strictul necesar ― criptex-ul cel mic, mult mai discret È™i mai uÈ™or de transportat. Fără un cuvînt, îi întinse profesorului pergamentul. Langdon citise versurile de cîteva ori înainte de a coborî din avion, dar nu i se păruse că ar indica o locaÈ›ie exactă. Acum le parcurse încă o dată, încet È™i cu răbdare, sperînd că ritmul pentametric își va desluÈ™i în fine înÈ›elesul: In London lies a knight a Pope interred. His Jabor's fruit a Holy wrath incurred. You seek the orb that ought be on his tomb. It speaks of Rosy flesh and seeded womb. "ÃŽn Londra zace un cavaler de papă îngropat. A lui strădanie o sfîntă urgie își atrase. Să cauÈ›i globul ce pe al lui mormînt se afla odat'. Vorbind de carne Roza È™i pîntece însămînÈ›at." Exprimarea din engleză părea simplă. Era vorba despre un cavaler înmormîntat undeva, în Londra. Un cavaler care făcuse ceva ce atrăsese mînia Bisericii. Un cavaler de pe al cărui mormînt lipsea un glob ce ar fi trebuit să se afle acolo. Iar ultimul vers, cel care amintea de "carne Roza" È™i de "pîntece însămînÈ›at" era o aluzie clară la Maria Magdalena, Roza care purtase sămînÈ›a lui Iisus. ÃŽn ciuda aparentei lipse de duble înÈ›elesuri a poemului, Langdon nu avea idee la ce cavaler se referea È™i nici unde ar putea fi el îngropat. Mai mult de-atît, o dată ce vor reuÈ™i să identifice mormîntul, se părea că aveau de căutat ceva ce nu mai exista acum. "Globul ce pe al lui mormînt se afla odat"?" ― Nu-È›i spune nimic? întrebă Teabing cu o aparentă dezamăgire, deÈ™i Langdon era sigur că britanicul savura faptul că se afla cu un pas înaintea lui. Dar dumitale, miss Neveu? Sophie clătină din cap: ― Ce v-aÈ›i face voi doi fără mine?! Eh, bine, să vă luminez, atunci. E foarte simplu, totuÈ™i! Primul vers e cheia! Vrei să-l citeÈ™ti cu glas tare, te rog? Langdon se conformă: ― "ÃŽn Londra zace un cavaler de papă îngropat." ― Exact! Un cavaler îngropat de un papă. Ce-È›i spune asta? Profesorul ridică din umeri, nedumerit: ― Un cavaler înmormîntat de un papă? Un cavaler la ale cărui funeralii a participat un papă? Teabing rîse cu gura pînă la urechi: ― Oh, asta-i bună! Tot timpul optimist, Robert! Ia priveÈ™te al doilea vers. Cavalerul nostru a făcut o faptă ce i-a atras sfînta urgie a Bisericii. Mai gîndeÈ™te-te puÈ›in! AminteÈ™te-È›i care erau relaÈ›iile dintre Biserica È™i templieri. Un cavaler îngropat de un papă... ― Să fie vorba despre un cavaler ucis de un papă? sugeră Sophie. Teabing surîse È™i o bătu amical pe genunchi: ― Foarte bine, draga mea! Un cavaler înmormîntat de un papă. Adică ucis. Gîndul profesorului zbură la celebrul complot din anul 1307 împotriva templierilor ― ghinionul zilei de vineri, treisprezece ― cînd papa Clement ucisese È™i îngropase sute de templieri. ― Dar trebuie să fie nenumărate morminte ale unor cavaleri uciÈ™i de papi! ― Ei, nici chiar aÈ™a! MulÈ›i dintre ei au fost arÈ™i pe rug È™i cenuÈ™a lor a fost azvîrlită în apele Tibrului. Dar poemul nostru se referă în mod explicit la un mormînt. Unul aflat în Londra. Și puÈ›ini au fost cavalerii îngropaÈ›i în capitala Albionului. Făcu o pauză, privindu-l pe Langdon, de parcă s-ar fi aÈ™teptat să-i cadă fisa. ÃŽn cele din urmă, pufni: ― Robert, pentru numele lui Dumnezeu! Biserica pe care a construit-o în Londra, aripa militară a StăreÈ›iei ― templierii înÈ™iÈ™i! ― Temple Church? realiză Langdon dintr-o dată. Există acolo o criptă? ― Cu zece dintre cele mai înspăimîntătoare morminte din cîte ai văzut vreodată. Langdon nu vizitase niciodată Temple Church, deÈ™i găsise numeroase referiri la ea în cercetările sale despre Le Prieuré de Sion. Odinioară un veritabil epicentru al activităților înfăptuite de StăreÈ›ie È™i de Templieri în Regatul Unit, locaÈ™ul de cult fusese numit astfel în amintirea Templului lui Solomon, de unde deriva însuÈ™i numele templierilor È™i în ruinele căruia fuseseră descoperite documentele Sangreal. Mult timp circulaseră zvonuri cu privire la ritualurile secrete È™i bizare practicate în neobiÈ™nuitul altar al bisericii. ― Temple Church este pe Fleet Street? întrebă Langdon. ― PuÈ›in în afara ei, pe aleea Inner Temple. Voiam îți mai baÈ›i capul puÈ›in înainte de a-È›i dezvălui adevărul, adăugă Teabing cu o privire È™trengărească. ― MulÈ›umesc! ― Nici unul dintre voi nu a fost acolo? Profesorul È™i Sophie clătinară din cap în acelaÈ™i timp. ― Nici nu mă surprinde, de fapt. Biserica este ascunsă acum vederii, în spatele unor clădiri mai mari. PuÈ›ini oameni mai È™tiu că se află acolo. E un loc straniu. Iar arhitectura este cît se poate de păgînă. Sophie îl privi mirată: ― Păgînă? ― La fel ca Panteonul de la Roma! Este o construcÈ›ie rotundă. Templierii au ignorat planul tradiÈ›ional creÈ™tin, în formă de cruce, È™i au construit o biserică perfect circulară, în onoarea Soarelui. O "bezea" nu foarte subtilă la adresa amicilor de la Roma, mai adăugă britanicul, ridicîndu-È™i ironic o sprînceană. La fel de bine ― È™i cu acelaÈ™i efect ― ar fi putut muta monoliÈ›ii de la Stonehenge în mijlocul Londrei. ― Dar restul poemului? îl întrerupse Sophie. Aerul vesel al istoricului dispăru într-o clipă: ― Nu sînt sigur. E... derutant. Trebuie să cercetăm cu atenÈ›ie toate cele zece morminte. Cu puÈ›in noroc, vom remarca la unul dintre ele globul lipsă. Pe neaÈ™teptate, Langdon își dădu seama cît de aproape se aflau. Dacă globul lipsă le-ar dezvălui parola, vor putea deschide cel de-al doilea criptex. Nici nu reuÈ™ea să-È™i imagineze ce vor putea găsi înăuntru. Se uită din nou la textul poemului. Era ca un fel de ghicitoare primitivă. "Un cuvînt de cinci litere care să amintească de Graal?" ÃŽn avion încercaseră deja toate variantele care le veniseră în minte ― GRAAL, GREAL, VENUS, MARIA, IISUS, SARAH ―, dar cilindrul nu se clintise. "Mult prea evidente!" Probabil că existau alÈ›i termeni formaÈ›i din cinci litere ce se refereau la pîntecele însămînÈ›at al Rozei. Iar faptul că un specialist de talia lui Leigh Teabing nu-i identificase deja sugera că trebuie să fie totuÈ™i un cuvînt mai puÈ›in obiÈ™nuit. ― Sir Leigh! îl strigă Rémy peste umăr, privindu-i în retrovizor. SpuneaÈ›i că Fleet Street este undeva în apropiere de Blackfriars Bridge? ― Da. Ia-o pe Victoria Embankment! ― ÃŽmi pare rău, dar nu È™tiu pe unde vine asta. De obicei mergem numai la spital. Teabing își dădu ochii peste cap È™i bombăni: ― Pe cuvîntul meu, uneori parca aÈ™ dădăci un copil! ScuzaÈ›i-mă o clipă, vă rog! ServiÈ›i-vâ cu cîte o gustare È™i o băutură răcoritoare! Și se aplecă peste paravanul despărÈ›itor, deschis, pentru a vorbi cu Rémy. Sophie se întoarse spre Langdon È™i-i È™opti: ― Robert, nimeni nu È™tie că noi doi sîntem aici, în Anglia. Avea dreptate. PoliÈ›ia din Kent îi va spune lui Fache că avionul era gol È™i căpitanul va presupune că atît el, cît È™i Sophie se aflau încă în FranÈ›a. "Am devenit invizibili!" Cascadoria lui Teabing îi ajutase să cîștige timp preÈ›ios. ― Fache nu va renunÈ›a uÈ™or, adăugă ea. Deja s-a implicat pînă peste cap în această afacere. Langdon încercase să nu se gîndească la Fache. Sophie promisese să facă tot ce-i va sta în puteri pentru a-l disculpa, o dată ce vor sfîrÈ™i căutările, dar acum începuse să se teamă că acest lucru deja nu mai conta. "Este foarte posibil ca Fache să fie È™i el implicat în complot." DeÈ™i nu-È™i putea imagina PoliÈ›ia Judiciară amestecată în "vînarea" Sfîntului Graal, apăruseră prea multe coincidenÈ›e în noaptea asta pentru a trece cu vederea ideea unei posibile complicități a căpitanului. "Fache este un individ religios È™i pare hotărît să-mi arunce mie în cîrcă toate aceste crime." TotuÈ™i, Sophie îi spusese că ar putea fi totuÈ™i vorba doar despre un exces de zel. La urma urmei, probele împotriva lui erau substanÈ›iale. Pe lîngă faptul că numele său era scris pe podeaua Luvrului È™i în agenda lui Saunière, Langdon părea că a minÈ›it cu privire la manuscrisul său È™i apoi a fugit. "La sugestia lui Sophie." ― Robert, îmi pare rău că eÈ™ti implicat atît de mult, spuse ea, punîndu-È™i o mînă caldă pe genunchiul lui. Mă bucur tare mult că eÈ™ti aici. AfirmaÈ›ia părea mai degrabă pragmatică decît romantică, È™i totuÈ™i profesorul simÈ›i o neaÈ™teptată undă de atracÈ›ie între ei. ÃŽi surise obosit: ― Sînt un tip mult mai plăcut după o noapte în care dorm. Sophie râmase tăcută cîteva clipe. ― Bunicul mi-a spus să am încredere în tine. ÃŽmi pare bine că, măcar de data asta, l-am ascultat. ― Bunicul tău nici măcar nu mă cunoÈ™tea. ― Cu toate astea, nu pot să nu mă gîndesc că ai făcut tot ce-ar fi vrut el să faci. M-ai ajutat să găsesc cheia de boltă, mi-ai povestit ce-i cu Sangrealul È™i mi-ai explicat ritualul pe care l-am surprins în subsol. ÃŽntr-un fel, în seara asta mă simt mai aproape de bunicul meu decît în orice secundă în ultimii zece ani. Și È™tiu că el ar fi fericit să È™tie asta! Prin burniÈ›a ce nu mai contenea, în zare se vedeau deja siluetele clădirilor din Londra. Odinioară dominat de Big Ben È™i de Tower Bridge, orizontul se pleca astăzi în faÈ›a RoÈ›ii Mileniului ― un carusel colosal, ultramodern, care, cu înălÈ›imea sa de o sută cincizeci de metri, oferea o perspectivă extraordinară asupra oraÈ™ului. Langdon încercase să urce È™i el o dată, dar "capsulele" îi aminteau de niÈ™te sarcofage închise ermetic È™i preferase să rămînă cu picioarele pe pămînt È™i să admire priveliÈ™tea de pe malul Tamisei. Mîna lui Sophie aÈ™ezată pe genunchiul lui îl aduse înapoi dintre amintiri. Nici nu-È™i dăduse seama că-i vorbeÈ™te. ― Ce crezi tu că ar trebui să facem cu documentele Sangreal, dacă le vom găsi în cele din urmă? ― Ce cred eu nu mai are importanță! Jacques Saunière È›i-a lăsat criptex-ul È›ie È™i ar trebui să procedezi aÈ™a cum îți spune inima că ar fi dorit el. ― Dar vreau să È™tiu È™i eu părerea ta. Este evident că un anumit lucru din manuscrisul tău l-a determinat să îți acorde încredere. Ba chiar È™i-a programat o întrevedere cu tine ― ceea ce i se întîmpla foarte rar. ― Poate voia doar să-mi spună că mă înÈ™el în totalitate. ― De ce mi-ar fi cerut să te găsesc, dacă nu ar fi fost de acord cu ideile tale? ÃŽn manuscrisul acela, ce anume susÈ›ineai: dezvăluirea documentelor Sangreal sau tăinuirea lor pe mai departe? ― Nici una, nici alta! Nu am spus nimic în acest sens. Manuscrisul meu se referă doar la simbologia femininului sacru È™i la iconografia aferentă acesteia în decursul secolelor. ÃŽn nici un caz nu am sugerat că aÈ™ È™ti ceva despre locul în care este ascuns Graalul. ― TotuÈ™i, scrii o carte în care tratezi acest subiect, deci, în mod cert, consideri că informaÈ›ia ar trebui făcută publică. ― Este o deosebire ca de la cer la pămînt între a discuta la nivel ipotetic asupra unei istorii alternative a lui Iisus È™i... ― Și ce? ― Și a prezenta lumii întregi mii de documente antice ca o dovadă È™tiinÈ›ifică a falsității Noului Testament. ― Dar mie mi-ai spus că Noul Testament are la bază "adevăruri" fabricate. Langdon surîse: ― Sophie, orice religie din lume are la bază "adevăruri" fabricate. Aceasta e însăși definiÈ›ia credinÈ›ei ― acceptarea unor lucruri pe care nu le putem dovedi, dar despre care ne imaginăm că sînt adevărate. Fiecare religie îl descrie pe Dumnezeu prin intermediul metaforelor, al alegoriilor È™i al hiperbolelor, de la anticii egipteni pînă la dascălii È™colilor teologice de astăzi. Metafora este o modalitate de a ajuta mintea umană să înÈ›eleagă neînÈ›elesul. Problemele apar atunci cînd începem să credem efectiv în propriile noastre metafore. ― Deci eÈ™ti de părere că documentele Sangreal ar trebui să rămînă îngropate pentru veÈ™nicie? ― Eu sînt istoric. Nu pot fi de acord cu distrugerea unor documente È™i mi-ar plăcea ca minÈ›ile luminate din Biserică să dispună de mai multe informaÈ›ii cu privire la extraordinara viață a lui Iisus Hristos. ― ÃŽmi pare că ai argumente pentru ambele variante de răspuns la întrebarea mea. ― AÈ™a sa fie'? Biblia constituie "Cartea de Căpătîi" pentru milioane de oameni din lumea întreagă, aÈ™a cum este pentru alÈ›ii Coranul, Tora sau Canonul Pali. Dacă eu sau tu am descoperi informaÈ›ii care contrazic preceptele sfinte ale credinÈ›ei islamice, budiste, iudaice ori păgîne, ar trebui oare să le facem publice? Ar trebui să batem toba È™i să le spunem budiÈ™tilor că avem dovezi care atestă că Buddha nu s-a născut dintr-o floare de lotus? Sau că Iisus n-a venit pe lume printr-o naÈ™tere literal miraculoasă? Cei care-È™i înÈ›eleg cu adevărat credinÈ›a È™tiu că toate aceste istorii sînt metaforice. Sophie îl privi cu scepticism. ― Prietenii mei, creÈ™tini evlavioÈ™i, cred că Iisus a mers literal pe apă, că a transformat literal apa în vin È™i că a venit pe lume printr-o naÈ™tere literal miraculoasă. ― Exact ce-È›i spuneam eu! Alegoria a devenit parte integrantă a realității. Și, prin faptul că trăiesc în această realitate, milioane de oameni reuÈ™esc să facă față mai bine vieÈ›ii de zi cu zi È™i să fie puÈ›in mai buni. ― Dar se pare că realitatea lor e falsă. Langdon rîse uÈ™or: ― Deloc mai falsă decît aceea a unui criprograf care crede în numărul imaginar "i" fiindcă îl ajută să spargă unele coduri. Sophie se încruntă: ― Nu-i cinstit din partea ta! După un moment de tăcere, profesorul o întrebă: ― Și, care era întrebarea ta? ― Nu-mi mai amintesc. ― Hm, îmi reuÈ™eÈ™te de fiecare dată, surîse el. 83 Ceasul cu Mickey Mouse al lui Langdon arăta aproape È™apte È™i treizeci de minute cînd coborî din limuzina pe aleea Inner Temple, alături de Sophie È™i Teabing. ÃŽmpreună, se strecurară printr-un labirint de clădiri, pînă la piaÈ›eta din jurul Bisericii Temple. Zidurile de piatră luceau spălate de ploaie, iar în niÈ™ele de sub cupolă uguiau turturele. Biserica era construită în întregime din piatră de Caen. Clădirea circulară, cu o faÈ›adă care te intimida de-a dreptul, cu un foiÈ™or central È™i un naos excentric amplasat, semăna mai degrabă cu o fortăreaÈ›a militară decît cu un lăcaÈ™ de rugăciune. SfinÈ›ită pe data de 10 februarie 1185 de patriarhul Ierusalimului, Heraclius, Temple Church a supravieÈ›uit secolelor de tulburări politice, marelui incendiu din Londra, Primului Război Mondial, fiind grav afectată de bombele germane în 1940. După război, a fost restaurată, redîndu-i-se măreÈ›ia È™i gloria de odinioară. "Simplitatea structurii circulare", își spuse Langdon, privind clădirea pentru prima dată. Arhitectura era robustă È™i simplă, amintind mai degrabă de asprul Castel Sant' Angelo, decît de rafinatul Panteon roman. Anexa pătrățoasă din dreapta era o excrescență hidoasă, care nu reuÈ™ea să modifice însă forma iniÈ›ială, păgînă, a structurii centrale. ― E sîmbătă dimineaÈ›a, spuse Teabing È™chiopătînd spre intrare, È™i îmi închipui că nu va fi slujbă înăuntru. Intrarea în biserică se făcea printr-o nișă de piatră ce încadra o ușă masivă din lemn. ÃŽn stînga uÈ™ii, părînd ajunsă acolo printr-o întîmplare nefericită, se afla o mică plăcuță pe care erau trecute programul de funcÈ›ionare È™i orarul slujbelor religioase. Citind-o, sprîncenele lui Teabing se încruntară: ― Biserica e închisă pentru vizitatori timp de încă două ore. Puse mîna pe clanță È™i împinse. UÈ™a nu se clinti. Lipindu-È™i urechea de tăblia groasă din lemn, ascultă. După o clipă, chipul îi căpătă o expresie jucăușă, È™i Teabing arătă cu degetul spre plăcuță. ― Robert, citeÈ™te programul slujbelor, dacă vrei. Cine este de serviciu săptămîna aceasta? ÃŽn biserică, băiatul de altar tocmai isprăvea de aspirat pernuÈ›ele de rugăciune cînd auzi un ciocănit în ușă. Nu-i dădu nici o atenÈ›ie. Părintele Harvey Knowles avea propriile lui chei È™i, oricum, trebuia să apară abia peste două ore. Probabil că era doar un turist sau vreun localnic nerăbdător. Băiatul nu opri aspiratorul, însă nici ciocănitul nu încetă. "Dar nu È™tii să citeÈ™ti?" Pe plăcuÈ›a de pe ușă scria clar că sîmbăta biserica se deschidea abia la nouă È™i jumătate, aÈ™a că tînărul își continuă netulburat curățenia. Brusc, ciocănitul se transformă într-un bubuit violent, de parcă omul de afară izbea uÈ™a cu o rangă de metal. Băiatul opri aspiratorul È™i se apropie mînios de ușă, o descuie È™i o deschise. Trei oameni se aflau în faÈ›a intrării. "TuriÈ™ti", mîrîi el. ― Deschidem la nouă È™i jumătate. Tipul mai solid făcu un pas înainte, sprijinindu-se în cîrjele sale metalice. ― Eu sînt sir Leigh Teabing, declară solemn, cu un accent saxon afectat. AÈ™a cum nu mă îndoiesc că È™tii, îi însoÈ›esc pe doamna È™i domnul Cristopher Wren al Patrulea. Și se trase în lături, făcînd un semn elegant cu braÈ›ul către cuplul din spatele său. Femeia avea trăsături plăcute È™i păr bogat, roÈ™cat, ce-i cădea pe umeri. Bărbatul era înalt, brunet È™i avea o figură care îi părea cunoscută. Băiatul de altar rămase o clipă tăcut, neÈ™tiind ce să răspundă. Sir Cristopher Wren era cel mai de seamă donator al Bisericii Temple. Datorită lui fusese posibilă refacerea lăcaÈ™ului după marele incendiu. Numai că omul trecuse în lumea drepÈ›ilor la începutul secolului al optsprezecelea. ― Ãăă... sînt... onorat să vă întîlnesc... Insul cu cîrjele se încruntă: ― Bine că nu lucrezi în vînzări, tinere, fiindcă nu ai deloc un aer convingător. Unde este părintele Knowles? ― Azi e sîmbătă. Programul său începe mai tîrziu. Sprîncenele infirmului coborîră È™i mai mult: ― Poftim recunoÈ™tință! Ne-a dat asigurări că va fi aici, dar se pare că va trebui să ne descurcăm fără el. Nu va dura mult. Băiatul nu se clinti din pragul uÈ™ii. ― ÃŽmi cer scuze, dar ce anume nu va dura mult? Ochii celui cu cîrjele se îngustară ca două fante, iar È™i se aplecă spre È™optind, ca È™i cum voia să-i scutească pe ceilalÈ›i de aceasta neplăcere: ― Tinere, se pare că eÈ™ti nou aici! ÃŽn fiecare an, urmaÈ™ii lui sir Cristopher Wren aduc un dram din cenuÈ™a răposatului, pentru a o împrăștia în Biserica Temple. AÈ™a e prevăzut în testamentul lui. Nimeni nu e tocmai încîntat de această tradiÈ›ie, dar ce putem face noi? Băiatul lucra aici de vreo doi ani, dar pînă acum nu auzise de un asemenea obicei. ― Ar fi mai bine dacă aÈ›i aÈ™tepta pînă la nouă È™i jumătate. Biserica e închisă pentru moment È™i încă n-am terminat curățenia. Infirmul se încruntă iarăși, furios: ― Tinere, unicul motiv pentru care mai ai astăzi unde face curățenie este domnul din buzunarul acelei doamne! ― PoftiÈ›i?! ― Doamnă Wren, reluă omul cu cîrjele, sînteÈ›i atît de amabilă încît să-i arătaÈ›i acestui tînăr impertinent relicvariul cu cenușă? Femeia ezită o clipă, apoi, de parcă È™i-ar fi revenit dintr-o transă profundă, duse mîna la buzunarul jachetei È™i scoase un mic cilindru înfășurat într-un material protector: ― Iată, vezi? lătră infirmul. Acum, ori respecÈ›i ultima dorință a defunctului È™i ne laÈ™i să presarăm cenuÈ™a, ori am să-i spun părintelui Knowels cît de bine am fost trataÈ›i. Băiatul mai ezită o clipă, amintindu-È™i că părintele era foarte riguros în respectarea tradiÈ›iilor bisericii È™i, mai cu seamă, că se înfuria cumplit atunci cînd ceva, indiferent ce, arunca o lumină mai puÈ›in plăcută asupra acestui lăcaÈ™ de cult. Poate că părintele uitase pur È™i simplu de sosirea acestor oaspeÈ›i. Dacă aÈ™a stăteau lucrurile, atunci risca mult mai mult refuzîndu-i, decît dacă le-ar fi permis să intre. "La urma urmei, au zis că nu durează decît un minut. Ce râu aÈ™ face?" Cînd făcu un pas într-o parte pentru a-i lăsa pe cei trei să intre, băiatul ar fi putut să jure că doamna È™i domnul Wren erau la fel de năuci ca È™i el. Destul de tulburat, se întoarse la treburile lui, privindu-i pe furiÈ™ cu coada ochiului. Langdon nu-È™i putu stăpîni un zîmbet atunci cînd intrară în biserică: ― Leigh, È™opti el, eÈ™ti un mincinos desăvîrÈ™it! Ochii lui Teabing străluceau de încîntare: ― Clubul de Teatru de la Oxford. Și acum se mai vorbeÈ™te încă despre magistrala mea interpretare în rolul lui Iulius Caesar. Sînt sigur că nimeni n-a jucat Scena întîi din Actul al treilea cu mai multă dăruire decît mine. ― Parcă personajul tău era deja mort în scena aceea?! Teabing își suflă nasul: ― Da, dar toga mi s-a desfăcut cînd m-am prăbuÈ™it È™i a trebuit să zac jumătate de oră pe scenă cu "băieÈ›aÈ™ul" pe afară. Și totuÈ™i, nici un muÈ™chi nu mi s-a clintit. Am fost magistral, îți spun eu! Langdon făcu o grimasă: "Uite ce-am pierdut!" Străbătînd anexa rectangulară spre arcada de la intrare în corpul central al bisericii, profesorul privi cu uimire interiorul auster. DeÈ™i structura altarului era similară cu cea a unei biserici creÈ™tine obiÈ™nuite, mobilierul era rece È™i simplu, fără ornamentaÈ›iile tradiÈ›ionale. ― Sumbru, È™opti el. Teabing chicoti încet: ― Biserica Angliei. Anglicanilor le place religia nediluată ― fără nimic care să-i distragă de la nenorocirea lor. Sophie pătrunse prin arcada ce dădea în vasta sală circulară a lăcaÈ™ului. ― Parcă ar fi o fortăreață, È™opti ea. Langdon încuviință tăcut. Chiar de aici, de la intrare, zidurile păreau neobiÈ™nuit de robuste. ― Cavalerii templieri erau un ordin războinic, le reaminti Teabing. O organizaÈ›ie militară È™i religioasa în acelaÈ™i timp. Bisericile pe care le construiau erau totodată fortăreÈ›e È™i bănci. ― Bănci? se miră Sophie. ― Ei, da. Templierii au fost cei care au inventat conceptul modern de activitate bancară. Era periculos pentru nobilimea europeană a acelor vremuri să călătorească avînd cu sine aur, aÈ™a că templierii le permiteau celor avuÈ›i să-È™i depună averile în cea mai apropiată Biserică a Templului È™i apoi să le retragă din orice altă biserică a lor din Europa. Iar pentru aceasta nu aveau nevoie decît de o documentaÈ›ie bine pusă la punct. Și de un mic comision, adăugă britanicul făcînd cu ochiul. AÈ™a s-au născut primele automate bancare. Teabing arătă cu cîrja spre un vitraliu în care primele raze ale soarelui aureolau un cavaler înveÈ™mîntat în alb, pe un cal rozaliu. ― Alanus Marcel, adăugă el, a fost Maestru al Templului la începutul secolului al XIII-lea. El È™i succesorii săi au deÈ›inut titlul parlamentar de Primus Baro Angiae. Langdon părea surprins: ― Primul Baron al Tărîmului? ― Maestrul Templului ― susÈ›in unii ― avea o putere mai mare decît însuÈ™i regele. Oprindu-se pentru o clipă, Teabing aruncă o privire furișă spre băiatul de altar, care continua să cureÈ›e pardoseala. ― Știi, îi È™opti el lui Sophie, se zice că Sfîntul Graal a fost adus o dată în aceasta biserică peste noapte, cînd Templierii îl mutau dintr-o ascunzătoare în alta. ÃŽÈ›i poÈ›i imagina cele patru cufere cu documentele Sangreal odihnindu-se aici, alături de sarcofagul Mariei Magdalena? Mi se face pielea ca de găină cînd mă gîndesc. Langdon încercă aceeaÈ™i senzaÈ›ie atunci cînd pătrunseră în sala circulară. Străbătuse cu privirea zidurile de piatră È™i garguiele, demonii, monÈ™trii È™i chipurile schimonosite, care parcă priveau toate spre centrul încăperii. Sub ele, un singur rînd de strane din piatră înconjurau întreaga sală, ca un brîu. ― O arenă, È™opti el. Teabing ridică o cîrjă È™i arătă spre stînga È™i spre dreapta. Langdon îi văzuse deja. Zece cavaleri de piatră. Cinci la stînga, cinci la dreapta. ÃŽntinse pe pardoseală, siluetele sculptate în mărime naturală se odihneau senine. Cavalerii erau înveÈ™mîntaÈ›i în armuri, cu săbii È™i scuturi, mormintele oferindu-i profesorului strania impresie că se strecurase cineva în biserică È™i turnase ipsos peste oÈ™tenii adormiÈ›i. Trupurile de piatră erau roase de vreme, dar totuÈ™i fiecare avea o înfățiÈ™are distinctă ― armuri diferite, poziÈ›ii deosebite ale braÈ›elor sau picioarelor, trăsături caracteristice È™i însemne specifice pe fiecare scut. "ÃŽn Londra zace un cavaler de papă îngropat." Cu fiecare pas, Langdon se simÈ›ea mai emoÈ›ionat. Aici era locul! 84 Pe o alee dosnică, foarte aproape de Temple Church, Rémy Legaludec opri limuzina Jaguar în spatele unui È™ir de tomberoane industriale. Verifică repede zona. Pustie. Coborî din maÈ™ină, deschise portiera din spate È™i urcă. SimÈ›ind prezenÈ›a majordomului, călugărul se scutură din aparenta lui amorÈ›eală È™i-l privi cu ochii roÈ™ii, mai degrabă curioÈ™i decît temători. Pe Rémy îl impresionase puternic puterea lui de a-È™i păstra calmul atîta vreme. Se zbătuse puÈ›in la început. ÃŽn Range Rover, călugărul păruse că-È™i acceptă soarta È™i că-È™i încredinÈ›ează viitorul în mîinile unei puteri suprapămîntene. Lărgindu-È™i puÈ›in papionul, Rémy își deschise gulerul înalt, apretat, al uniformei, își descheie smochingul È™i simÈ›i că respiră cu adevărat pentru primă dată, după ani de zile. Se apropie de minibar È™i își turnă un pahar de votcă Smirnoff, pe care-l dădu peste cap dintr-o singură înghiÈ›itură, umplîndu-l imediat la loc. "Curînd voi fi un om avut." Scotocind prin minibar, găsi un tirbuÈ™on È™i-i deschise lama ascuÈ›ită. CuÈ›itul era folosit în mod obiÈ™nuit pentru retezarea foliei de plumb de pe dopurile sticlelor de vin, însă în dimineaÈ›a asta avea să servească unui scop mult mai dramatic. Rémy se întoarse spre Silas, È›inînd în mînă lama argintie. ÃŽn ochii roÈ™ii ai călugărului licări acum spaima. Majordomul zîmbi È™i se apropie. Albinosul se trase înapoi, luptîndu-se cu banda adezivă care-l imobiliza. ― Stai liniÈ™tit, È™opti Rémy, ridicînd cuÈ›itul. Silas nu putea crede că Dumnezeu îl uitase. ReuÈ™ise chiar să transforme durerea fizică pricinuită de legăturile care-i sfîșiau carnea într-un exerciÈ›iu spiritual, cîrceii care-i cuprinseseră muÈ™chii lipsiÈ›i de sînge amintindu-i de suferinÈ›ele îndurate de Iisus. "M-am rugat toată noaptea pentru izbăvire." Acum, văzînd cum lama se apropie, își închise ochii. Un junghi ascuÈ›it îi străpunse umerii. Þipă, neputînd să creadă că avea să moară acolo, pe podeaua acestei limuzine, incapabil să se apere. "Am înfăptuit lucrarea Domnului! ÃŽnvățătorul a zis că mă va apăra." SimÈ›i o căldură furnicătoare care-i învăluia spatele È™i umerii È™i își imagina valurile de sînge care i se scurgeau din trup. Un alt junghi îi înÈ›epă coapsele È™i în creier își făcu apariÈ›ia vălul familiar de ceață ― mecanismul de apărare a corpului împotriva durerii. FierbinÈ›eala îi cuprinse toÈ›i muÈ™chii È™i Silas strînse ochii mai tare, hotărît ca ultima imagine din viaÈ›a sa să nu fie aceea a propriului asasin. ÃŽn locul ei, È™i-l închipui pe tînărul episcop Aringarosa în faÈ›a micii bisericuÈ›e din Spania... biserica pe care ei doi o clădiseră doar cu mîinile goale. "ÃŽnceputul vieÈ›ii mele." Parcă tot trupul îi luase foc. ― Ia o înghiÈ›itură, È™opti majordomul, vorbind cu un puternic accent francez. ÃŽÈ›i face bine la circulaÈ›ie. Silas deschise ochii, uluit. Un chip înceÈ›oÈ™at È™edea aplecat asupra lui, oferindu-i un pahar. Pe podeaua maÈ™inii, alături de cuÈ›itul imaculat, se afla un morman de bandă adezivă. ― Bea asta, repeta omul. Durerea pe care o simÈ›i e sîngele care începe să-È›i circule prin muÈ™chi. Zvîcnetul fierbinte se transformă treptat într-un val de furnicături. Votca avea un gust oribil, dar o bău, recunoscător. Soarta îi rezervase o porÈ›ie zdravănă de ghinion în noaptea asta, dar Dumnezeu remediase totul, cu o singură întorsătură miraculoasă. "Domnul nu m-a uitat!" Știa cum ar numi episcopul Aringarosa această schimbare de situaÈ›ie. "IntervenÈ›ie divină." ― Am vrut să te eliberez mai devreme, se scuză servitorul, dar mi-a fost imposibil. Cu toată poliÈ›ia care a năvălit la Château Villette È™i mai apoi la aeroport n-am avut cînd, pînă acum. ÃŽnÈ›elegi, Silas, nu-i aÈ™a? Albinosul tresări, stupefiat. ― De unde îmi cunoÈ™ti numele? Servitorul îi surîse. Silas se ridică, frecÈ›ionîndu-È™i muÈ™chii înÈ›epeniÈ›i, pradă unui amestec de necredință, recunoÈ™tință È™i nedumerire: ― Tu eÈ™ti... ÃŽnvățătorul? Rémy clătină din cap, izbucnind în rîs: ― AÈ™ fi vrut eu să am atîta putere. Nu, nu sînt eu ÃŽnvățătorul. Dar, ca È™i tine, îl slujesc pe el. Dar ÃŽnvățătorul are o părere bună despre tine. Mă numesc Rémy. ― Dar... nu înÈ›eleg. Dacă lucrezi pentru ÃŽnvățător, de ce a adus Langdon cheia de boltă la tine acasă? ― Nu era casa mea, ci a unuia dintre cei mai cunoscuÈ›i istorici ai Graalului, sir Leigh Teabing. ― Dar tu locuiai acolo. Șansele ca... Rémy zîmbi din nou, aparent cîtuÈ™i de puÈ›in mirat de coincidenÈ›a care-l adusese pe Langdon acolo. ― Totul a fost extrem de previzibil. Robert Langdon intrase în posesia cheii de boltă È™i avea nevoie de ajutor. Unde ar fi fost mai logic să-l caute, decît în casa lui Leigh Teabing? Faptul că locuiam È™i eu tot acolo a fost motivul pentru care ÃŽnvățătorul m-a abordat. De unde crezi că È™tie el atîtea lucruri despre Graal? Acum își dădu Silas seama, uluit. ÃŽnvățătorul recrutase un servitor care avea acces la cercetările lui Leigh Teabing. Un plan strălucit! ― Am multe să-È›i povestesc, continuă Rémy È™i-i întinse revolverul Heckler and Koch încărcat. Apoi se întinse spre bordul maÈ™inii È™i scoase din torpedo un pistol mic: ― Dar mai întîi avem o treabă de făcut. Căpitanul Fache coborî din elicopter pe Aeroportul Biggin Hill È™i ascultă, siderat, relatarea inspectorului-È™ef. ― Am percheziÈ›ionat eu însumi avionul, insistă el, È™i n-am găsit pe nimeni înăuntru. Apoi adăugă pe un ton ofensat: ― Și trebuie să adaug că, dacă sir Leigh Teabing mă dă în judecată, voi... ― L-aÈ›i interogat pe pilot? ― FireÈ™te că nu! Este cetățean francez È™i procedurile noastre impun... ― Du-mă la avion! Ajuns la hangar, Fache nu avu nevoie nici de un minut întreg pentru a identifica o ciudată pată de sînge pe jos, aproape de locul în care fusese parcată limuzina. Cînd se apropie de avion, începu să bată energic în fuzelaj. ― Sînt căpitanul Fache de la PoliÈ›ia Judiciară Franceză. Deschide imediat! Speriat, pilotul deschise uÈ™a È™i coborî scara. Fache urcă. Trei minute mai tîrziu, cu ajutorul revolverului, obÈ›inuse o mărturisire completă, inclusiv o descriere fidelă a călugărului albinos. ÃŽn plus, află că Langdon È™i Sophie lăsaseră ceva în seiful avionului, un fel de cutie din lemn. DeÈ™i declară că nu È™tia ce se afla în acea cutie, pilotul îi spuse că asupra ei se concentrase întreaga atenÈ›ie a lui Langdon, pe tot parcursul zborului pînă la Londra. ― Deschide seiful! Omul îi aruncă o privire îngrozită: ― Nu È™tiu combinaÈ›ia! ― Foarte rău! Tocmai aveam de gînd să nu-È›i retrag licenÈ›a de zbor! Pilotul își frînse mîinile: ― Cunosc niÈ™te oameni de la întreÈ›inere de aici. Poate vor reuÈ™i să dea o gaură. ― Ai o jumătate de oră la dispoziÈ›ie! Omul se repezi la staÈ›ia radio. Fache intră în compartimentul din spate al avionului È™i își turnă un pahar mare de tărie. Era devreme, dar nu dormise toată noaptea, aÈ™a că nu mai conta dacă bea ceva înainte de prînz. AÈ™ezîndu-se într-un fotoliu confortabil, închise ochii, încercînd să-È™i pună ordine în gînduri. "Gafa poliÈ›iei din Kent mă poate costa mult." Toate forÈ›ele porniseră deja în urmărirea limuzinei Jaguar. Telefonul începu să-i sune. ― Alo? ― Sînt în drum spre Londra! Ajung într-o oră. Era episcopul Aringarosa: ― Credeam că te duci la Paris! ― Sînt foarte îngrijorat. Mi-am schimbat planurile. ― N-ar fi trebuit s-o faci. ― L-ai recuperat pe Silas? ― Nu. Răpitorii lui au păcălit poliÈ›ia locală înainte de a ajunge eu aici. Aproape că simÈ›ea în receptor furia din glasul episcopului: ― M-ai asigurat că vei opri avionul acela! Fache coborî vocea: ― Þinînd seama de situaÈ›ia în care te afli, îți recomand să nu-mi pui răbdarea la încercare azi. ÃŽi voi găsi pe Silas È™i pe ceilalÈ›i cît de curînd. Unde aterizezi? ― O clipă. Aringarosa acoperi receptorul cu mîna È™i după un moment reveni: ― Pilotul încearcă să obÈ›ină permisiunea de aterizare la Heathrow. Sînt unicul lui pasager, dar cursa nu era programată. ― Spune-i să vină la Aeroportul Biggin Hill din Kent. ÃŽi obÈ›in eu permisiunea de aterizare. Dacă nu voi fi aici cînd veÈ›i sosi, voi lăsa o maÈ™ină să vă aÈ™tepte. ― MulÈ›umesc. ― AÈ™a cum È›i-am spus de la bun început, ai face bine să-È›i aminteÈ™ti că nu eÈ™ti singurul pe punctul de a pierde totul în afacerea asta. 85 "Să cauÈ›i globul ce pe al lui mormînt se afla odat'." ToÈ›i cavalerii din Temple Church stăteau întinÈ™i pe spate, cu capul sprijinit pe cîte o pernă din piatră. Sophie își stăpîni un tremur uÈ™or. Globul din poem îi stîrnea amintiri ale ritualului surprins în casa bunicului. "Hieros Gamos. Globurile." Oare acelaÈ™i ritual fusese practicat È™i în această biserică? ÃŽncăperea circulară părea construită special pentru astfel de ritualuri păgîne. Un È™ir de strane din piatră urma întreaga circumferință a zidului. "O arenă", aÈ™a cum o numise Robert. ÃŽÈ™i imagină incinta noaptea, plină de persoane mascate murmurînd incantaÈ›ii la lumina torÈ›elor È™i urmărind o "sacră comuniune" ce se desfășura în mijlocul lor. Alungîndu-È™i imaginea din minte, se apropie, împreuna cu Langdon È™i Teabing, de primul grup de cavaleri. ÃŽn ciuda insistenÈ›elor britanicului, care susÈ›inea că trebuie să dea dovada de meticulozitate, Sophie era nerăbdătoare È™i o luă înaintea lor, trecînd în revistă rapid cei cinci cavaleri din partea stîngă. Cercetînd aceste prime morminte, observă asemănările È™i deosebirile dintre ele. ToÈ›i cavalerii erau întinÈ™i pe spate, dar trei dintre ei aveau picioarele aÈ™ezate drept, iar ceilalÈ›i doi le aveau încruciÈ™ate. DiferenÈ›a nu părea a avea vreo relevanță. Examinîndu-le veÈ™mintele, observă că doi purtau cîte o tunică peste armură, iar trei aveau robe lungi pînă la glezne. La fel de irelevant! Sophie își îndreptă apoi atenÈ›ia spre singura deosebire pe care o mai remarca: poziÈ›ia mîinilor. Doi cavaleri È›ineau în mîini cîte o spadă, doi se rugau, iar cel de-al patrulea avea braÈ›ele întinse pe lîngă corp. După ce-i mai studie atentă cîteva secunde, ridică din umeri: nicăieri nu se vedea vreun semn al unui glob lipsă. SimÈ›ind greutatea criptex-ului în buzunar, privi înapoi, spre Langdon È™i Teabing. Cei doi se miÈ™cau încet È™i ajunseseră abia la al treilea cavaler ― aparent fără mai mult succes decît ea. Neavînd răbdare să mai aÈ™tepte, se îndreptă spre cel de-al doilea grup de cavaleri. ÃŽn vreme ce traversa sala spre partea dreaptă, recită în gînd poemul pe care îl citise de atîtea ori, încît îl È™tia pe dinafară: "ÃŽn Londra zace un cavaler de papa îngropat. A lui strădanie o sfîntă urgie își atrase. Să cauÈ›i globul ce pe al lui mormînt se afla odat'. Vorbind de carne Roza È™i pîntece însămînÈ›at." Cînd ajunse în dreptul mormintelor, își dădu seama că erau asemănătoare cu primele. ToÈ›i cavalerii zăceau întinÈ™i pe spate, purtau armuri È™i aveau spade. ToÈ›i, cu excepÈ›ia celui de-al zecelea. Grăbindu-se într-acolo, rămase cu privirile lipite de mormînt. "Fără pernă. Fără armură. Fără tunică. Fără spadă." ― Robert! Leigh! strigă È™i vocea ei răsună între zidurile de piatră. De aici lipseÈ™te ceva. Cei doi bărbaÈ›i porniră imediat spre ea: ― Un glob? întrebă Teabing, agitat. Cîrjele È™i protezele lui clincăneau în ritm rapid pe pardoseală. ― LipseÈ™te un glob? ― Nu chiar, le răspunsese. Pare că lipseÈ™te cavalerul cu totul. Ajungînd lîngă ea, cei doi încremeniră, năuciÈ›i. ÃŽn locul cavalerului întins cu faÈ›a în sus, se afla un sarcofag de piatră, închis. Sicriul avea o formă trapezoidală, mai îngust la picioare È™i lățindu-se spre cap, cu capacul bombat. ― De ce nu e È™i acest cavaler la vedere? întrebă Langdon. ― Fascinant, murmură Teabing, frecîndu-È™i bărbia. Uitasem complet de această ciudățenie. Sînt ani de zile de cînd n-am mai fost aici. ― Sicriul acesta, interveni Sophie, pare a fi fost lucrat în aceeaÈ™i perioadă È™i de acelaÈ™i sculptor ca È™i celelalte nouă. Atunci, de ce cavalerul de aici este în sarcofag, È™i nu deasupra lui, la fel ca ceilalÈ›i? Britanicul clătină din cap agale. ― Iată unul dintre misterele acestei biserici. Din cîte È™tiu eu, nimeni nu a găsit încă o explicaÈ›ie ― Hei! strigă băiatul de altar, apropiindu-se cu o expresie iritată. IertaÈ›i-mă dacă par nepoliticos, dar mi-aÈ›i spus că vreÈ›i să împrăștiaÈ›i cenuÈ™a defunctului, ori eu văd că, de fapt, admiraÈ›i interiorul. Teabing se încruntă È™i se întoarse spre Langdon: ― Domnule Wren, se pare că generozitatea de care a dat dovadă familia dumneavoastră nu vă permite să vă petreceÈ›i cîteva momente în aceasta biserică. Poate că ar fi mai bine să risipim cenuÈ™a È™i să terminam odată! Apoi se răsuci către Sophie: ― Doamnă Wren? Ea preluă mingea È™i scoase criptex-ul din buzunar: ― Și acum, se răsti slr Leigh la băiat, eÈ™ti amabil să ne oferi puÈ›ină intimitate? Tînărul nu se clinti, studiindu-l pe Langdon cu o privire fixă: ― ÃŽmi păreÈ›i cunoscut de undeva. ― Poate fiindcă domnul Wren vine aici în fiecare an! exclamă Teabing. "Sau poate", își spuse Sophie cu teama, "fiindcă l-a văzut la televizor anul trecut, la Vatican." ― Nu l-am întîlnit niciodată pe domnul Wren, răspunse băiatul. ― GreÈ™eÈ™ti, interveni profesorul pe un ton calm È™i politicos. Cred că noi doi ne-am mai văzut anul acesta. Părintele Knowles nu a făcut prezentările de rigoare, dar eu È›i-am recunoscut figura de la bun început. ÃŽmi dau seama că am venit într-un moment nepotrivit, dar dacă-mi vei mai permite doar cîteva minute... Am parcurs o distanță considerabilă pentru a împrăștia cenuÈ™a printre aceste morminte. DeÈ™i Langdon își rostise minciunile cu acelaÈ™i aer inocent ca È™i Teabing, băiatul părea din ce în ce mai neîncrezător: ― Acestea nu sînt morminte! ― Poftim? ― Ba sigur că sînt morminte, protestă sir Leigh. Ce tot vorbeÈ™ti acolo? ― Mormintele conÈ›in cadavre. Acestea sînt efigii. Monumente în onoarea celor decedaÈ›i. Nu e nici un trup îngropat sub aceste statui. ― Dar asta e o criptă! strigă Teabing. ― AÈ™a scrie numai în cărÈ›ile vechi de istorie. Se credea că aceasta e o criptă, dar în timpul restaurărilor din anul 1950 s-a constatat că nu e. Și îmi închipui, adăugă băiatul întorcîndu-se spre Langdon, că domnul Wren ar fi È™tiut acest lucru. Þinînd seama că familia lui a descoperit acest adevăr. Peste cei patru se aÈ™ternu o liniÈ™te stînjenitoare. Brusc, în anexa de la intrare răsună zgomotul unei uÈ™i trîntite. ― Trebuie să fi sosit părintele Knowles, spuse Teabing. Vrei să te duci să verifici? Băiatul nu părea hotărît, dar porni înapoi, spre intrare. ― Leigh, È™opti Langdon. Nu sînt trupuri înăuntru? Ce tot spune tînărul acela? ― Nu È™tiu. Eu totdeauna am crezut... Dar sigur acesta trebuie să fie locul. Nu cred că băiatul È™tie ce spune! N-are nici un sens! ― Pot să văd poemul din nou? ceru profesorul. Sophie scoase criptex-ul din buzunar È™i i-l înmînă. Langdon derulă pergamentul, È›inînd cilindrul în mînă în vreme ce recitea versurile. ― Da, poemul se referă clar la un mormînt. Nu la o efigie. ― Să fie versul greÈ™it? Să fi făcut Jacques Saunière aceeaÈ™i greÈ™eală pe care am făcut-o È™i eu? presupuse Teabing. Profesorul se gîndi o clipă È™i apoi clătină din cap. ― Leigh, tu însuÈ™i ai spus-o: biserica aceasta a fost construită de templieri ― braÈ›ul armat al confreriei din Sion. Ceva îmi spune că Marele Maestru al Ordinului È™tia exact dacă aici e îngropat sau nu vreun cavaler. Teabing îl privi perplex: ― Dar locul ăsta e perfect! Sînt sigur că ne-a scăpat ceva! Intrînd în anexă, băiatul de altar văzu cu surprindere că nu e nimeni înăuntru. ― Părinte Knowles! "Sînt sigur că am auzit uÈ™a", își spuse el È™i se apropie de intrare. Un individ uscățiv îmbrăcat în smoching È™edea în prag, scărpinîndu-se în cap cu un aer pierdut. Băiatul pufni enervat, dîndu-È™i seama că uitase să încuie uÈ™a după ce-i lăsase pe cei trei să intre. Iar acum, tipul ăsta amărît a venit aici, rătăcit, încercînd, după toate aparenÈ›ele, să găsească nunta la care trebuia să participe. ― ÃŽmi pare rău, spuse el ocolind o coloană masivă. N-am deschis încă. ÃŽn clipa următoare auzi foÈ™net de haine lîngă el È™i, înainte de a-È™i da seama ce se petrece, capul îi zvîcni spre spate, tras de o mînă ca de fier care i se încleÈ™tă pe gură, înăbuÈ™indu-i strigătul. Mîna era albă ca laptele È™i mirosea a alcool. Individul în smoching scoase un revolver micuÈ› din buzunar È™i i-l lipi de frunte. Băiatul simÈ›i o căldură ciudată în pantaloni È™i își dădu seama că făcuse pe el. ― Ascultă-mă cu atenÈ›ie, spuse individul cu pistolul. Ai să ieÈ™i imediat din biserică, în liniÈ™te, È™i ai să fugi cît poÈ›i. Fără să te mai opreÈ™ti. E clar? Băiatul clătină din cap: ― Dacă ai de gînd să chemi poliÈ›ia... Individul apăsă mai tare revolverul pe fruntea lui. ― Am să te găsesc eu! ÃŽn secunda următoare, băiatul alerga cît îl È›ineau picioarele, hotărît să nu se oprească decît atunci cînd nu va mai putea. 86 Ca o fantomă, Silas se strecură neauzit în spatele victimei sale. Sophie Neveu îl simÈ›i mult prea tîrziu. ÃŽnainte de a se putea întoarce, Albinosul îi înfipse deja pistolul între omoplaÈ›i È™i, înfășurîndu-È™i braÈ›ul în jurul ei, o lipi cu spinarea de trupul lui. Speriată, scoase un È›ipăt. Teabing È™i Langdon se întoarseră, aÈ›intindu-l cu priviri speriate: ― Ce...? bîigui britanicul. Ce-ai făcut cu Rémy? ― Singurul lucru care vă priveÈ™te în momentul ăsta e să-mi daÈ›i cheia de boltă. Misiunea de recuperare ― îi spusese Rémy ― avea să fie simplă È™i precisă: "Intri în biserică, iei cheia de boltă È™i ieÈ™i; fără victime, fără violență." Þinînd-o strîns È™i cu putere pe Sophie, Silas își coborî braÈ›ul spre talia ei, în buzunarele adînci ale jachetei È™i scotoci prin el. Parfumul părului ei îi intră în nări, anihilîndu-l pe cel de alcool al propriei răsuflări. ― Unde e? È™opti. "Cheia de boltă era în buzunarul ei! Acum unde a dispărut?" ― Aici e! se auzi vocea joasă a lui Langdon din cealaltă parte a sălii. Silas se întoarse È™i-l văzu pe american È›inînd criptex-ul negru în mînă È™i legănîndu-l dintr-o parte în alta, aÈ™a cum își agită un matador capa în faÈ›a unui taur bleg. ― Lasă-l jos! îi ceru Silas. ― Lasă-i pe Sophie È™i Leigh să iasă din biserică! Putem rezolva afacerea asta între noi doi! Albinosul o împinse pe Sophie într-o parte È™i, cu arma îndreptată spre Langdon, începu să se apropie de el. ― Rămîi acolo unde eÈ™ti! AÈ™teaptă ca ei să iasă din biserică! ― Nu tu faci regulile! ― AÈ™a crezi? ripostă Langdon ridicînd criptex-ul deasupra capului. N-am să ezit să-l trîntesc de podea... È™i aÈ™a sparg È™i fiola dinăuntru. DeÈ™i se strîmbă dispreÈ›uitor, Silas nu-È™i putu opri un fior de spaimă. La aÈ™a ceva nu se aÈ™teptase. Þinîndu-È™i arma îndreptată spre pieptul americanului, încercă să-È™i păstreze vocea la fel de fermă ca È™i braÈ›ul: ― N-ai îndrăzni să distrugi cheia de boltă! Vrei È™i tu să găseÈ™ti Graalul la fel de mult ca mine. ― Aici greÈ™eÈ™ti! Tu-1 vrei mai mult decît mine. Ai demonstrat acest lucru fiindcă eÈ™ti gata să ucizi pentru el. La zece metri depărtare, privind pe furiÈ™ din anexă, ascuns în dosul stranelor, Rémy Legaludec era din ce în ce mai îngrijorat. OperaÈ›iunea nu decurgea conform planului È™i, chiar de la distanÈ›a, se vedea că Silas nu È™tie cum să se descurce în situaÈ›ia ivită. La ordinele ÃŽnvățătorului, Rémy îi interzisese Albinosului să facă uz de armă. ― Lasă-i să plece, spuse Langdon din nou, È›inînd criptex-ul deasupra capului È™i privind drept în È›eava revolverului. Ochii roÈ™ii ai călugărului scînteiau de furie È™i de frustrare È™i Rémy începu să se teamă că Silas l-ar putea împuÈ™ca pe Langdon. Criptex-ul nu trebuia să cadă! Cilindrul acela negru era biletul lui spre libertate È™i bogăție. Cu aproximativ un an în urmă, era doar un amărît de servitor de cincizeci È™i cinci de ani, care trebuia să satisfacă toate capriciile infirmului nesuferit pe nume sir Leigh Teabing. Apoi i se făcuse o propunere extraordinară. Apropierea sa de sir Leigh ― cel mai cunoscut cercetător al Graalului ― avea să-i ofere servitorului tot ce-È™i dorise de la viață. De atunci, fiecare clipă petrecută la Château Villette avusese darul de a-l aduce mai aproape de momentul acesta. "Am ajuns atît de aproape!" își spuse el, privind cheia de boltă din mîna americanului. "Dacă Langdon îi va da drumul, totul va fi pierdut! Sînt gata să-mi arăt chipul?" ÃŽnvățătorul îi interzisese cu desăvîrÈ™ire să facă aÈ™a ceva; Rémy era singurul care cunoÈ™tea adevărata identitate a ÃŽnvățătorului. ― EÈ™ti sigur că vrei ca Silas să se ocupe de acest lucru? îl întrebase cu numai o jumătate de oră în urmă, cînd primise ordinele de a recupera cheia de boltă. Pot s-o fac eu însumi! Dar ÃŽnvățătorul fusese ferm: "Silas s-a descurcat foarte bine cu cei patru membri ai StăreÈ›iei. Acum va reuÈ™i să obÈ›ină È™i cheia de boltă. Tu trebuie să-È›i păstrezi anonimatul. Dacă ceilalÈ›i îți vor vedea chipul, va fi nevoie să-i eliminăm, È™i au fost deja prea multe crime. Nu-È›i dezvălui identitatea!" "Chipul meu se va schimba, își spuse el acum. Cu banii pe care urmează să-i primesc, voi deveni un cu totul alt om." Chirurgia plastică îi putea modifica pînă È™i amprentele ― aÈ™a îi spusese ÃŽnvățătorul. Curînd va fi liber ― va avea un chip nou, de nerecunoscut È™i va gusta din plin viaÈ›a pe plajele însorite. ― Am înÈ›eles, îi răspunse. ÃŽl voi asista pe Silas din umbră. ― Pentru cultura ta, Rémy, adăugase ÃŽnvățătorul, mormîntul în chestiune nu se află în Temple Church. AÈ™a că nu-È›i face griji. Nu caută unde trebuie! Majordomul îl privise stupefiat: ― Știi unde e mormîntul? ― Desigur. Mai tîrziu îți voi spune! Deocamdată, însă, trebuie să acÈ›ionăm repede. Dacă își dau seama unde este ascunzătoarea adevărată a Graalului È™i părăsesc biserica înainte ca Silas să ia criptex-ul, riscăm să pierdem Graalul pentru totdeauna. Lui Rémy nu-i păsa cîtuÈ™i de puÈ›in de Graal, dar îi păsa grozav de faptul că ÃŽnvățătorul refuzase să-i dea vreun ban înainte de găsirea lui. Iar acum se-nfiora de fiecare dată cînd se gîndea la averea ce va fi în curînd a lui. "O treime din douăzeci de milioane de euro! Suficient ca să dispar pentru totdeauna." Vedea deja în faÈ›a ochilor oraÈ™ele însorite de pe Coasta de Azur, unde avea de gînd să-È™i petreacă restul zilelor, întins la soare È™i aÈ™teptînd ca alÈ›ii să-l servească pe el. Acum însă, cu acest american care ameninÈ›a să distrugă cheia de boltă, viitorul său părea compromis. Neputînd suporta gîndul că ajunsese atît de aproape doar pentru a risca să piardă totul, hotărî să treacă la acÈ›iune. Arma pe care o È›inea în mînă era un revolver Medusa de mici dimensiuni È™i de calibru pe măsură însă de aproape putea fi extrem de eficientă. IeÈ™i din umbra stranei, înaintă spre sala circulară È™i aÈ›inti pistolul spre È›easta lui Teabing: ― Bătrîne, de cînd aÈ™tept să fac asta! Inima lui sir Leigh se opri pentru o clipă cînd văzu că Rémy îl amenință cu arma. "Ce naiba face?!" Recunoscu micul revolver Medusa, cel pe care-l È›inea încuiat în torpedoul limuzinei, pentru siguranță. ― Rémy? bîlbîi el È™ocat. Ce se întîmplă? Langdon È™i Sophie păreau deopotrivă È™ocaÈ›i. Majordomul se apropie prin spatele lui Teabing È™i-i înfipse pistolul sub omoplaÈ›i, în stînga, chiar în dreptul inimii. Britanicul simÈ›i cum carnea i se strînge de spaimă. ― Rémy, eu nu... ― O să fiu explicit, È™uieră servitorul, cu ochii aÈ›intiÈ›i spre Langdon. Lasă cilindrul jos sau îl împuÈ™c! Pentru o clipă, profesorul râmase ca paralizat: ― Cheia de boltă nu È›i-e de nici un folos, bîigui el. N-o vei putea deschide. ― ProÈ™ti aroganÈ›i! Nu v-aÈ›i dat seama că v-am ascultat toată noaptea, cînd aÈ›i vorbit despre poemul acela? Tot ce am auzit, am împărtășit È™i altora. Altora care È™tiu mai multe decît voi. Nici măcar nu căutaÈ›i acolo unde trebuie! Mormîntul care vă trebuie se află în cu totul alt loc! Teabing simÈ›i un nou val de panică. "Ce tot spune el acolo?" ― De ce vrei Graalul? îl întrebă Langdon. Pentru a-l distruge? ÃŽnainte de Ziua de Apoi? ― Silas, ia cheia de boltă de la domnul Langdon! Călugărul se apropie, dar profesorul se trase înapoi, È›inînd criptex-ul sus, deasupra capului, gata să-l azvîrle pe podea. ― Mai degrabă îl distrug, decît să-l lasă să ajungă în mîinile cui nu trebuie! Teabing avea impresia că un nou val de oroare îl sugrumă. Munca lui de-o viață risca să piară acum, chiar în faÈ›a ochilor săi, spulberîndu-i visul drag dintotdeauna. ― Robert, nu! strigă alarmat. Nu-l distruge! Ai în mînă însuÈ™i Graalul! Rémy nu m-ar împuÈ™ca niciodată! Ne cunoaÈ™tem de zece... Majordomul ridică revolverul spre plafon È™i trase. Bubuitura răsună asurzitor pentru o armă atît de mică, în incinta circulară auzindu-se un zgomot ca un tunet. Toată lumea îngheță: ― Eu nu mă joc, replica Rémy. Următorul glonÈ› va intra în spinarea lui. Dă-i cheia de boltă lui Silas. Reticent, Langdon întinse criptex-ul. Silas se apropie È™i îl luă, ochii lui roÈ™ii sclipind de bucuria răzbunării. Puse cilindrul în buzunar È™i se trase înapoi, cu arma încă îndreptată spre Langdon È™i Sophie. Teabing simÈ›i braÈ›ul lui Rémy încleÈ™tîndu-se pe pieptul lui È™i începînd să-l tragă spre ieÈ™ire. ― Dă-i drumul! ceru Langdon. ― ÃŽl luăm pe domnul Teabing la o mică plimbare, răspunse majordomul, retrăgîndu-se în continuare. Dacă chemaÈ›i poliÈ›ia, îl omor! Dacă încercaÈ›i ceva, îl omor. E clar? ― Ia-mă pe mine, insistă Langdon, cuprins de emoÈ›ie. Dă-i lui drumul! Rémy începu să rîdă: ― Nu prea cred. Noi doi împărtășim un trecut atît de plăcut! Și, în plus, s-ar putea să-mi mai fie încă de folos. Silas se retrăgea È™i el cu spatele, alături de servitor È™i de Teabing, ale cărui cîrje atîrnau în urma lui, inutile. ― Pentru cine lucraÈ›i? răsună vocea lui Sophie, limpede È™i fermă. ÃŽntrebarea aduse o grimasă ironică pe chipul lui Rémy: ― Ai fi tare surprinsa să afli, mademoiselle Neveu! 87 La Château Villette, È™emineul din salon era deja rece, dar Collet se plimba încă agitat prin faÈ›a lui, citind faxurile primite de la Interpol. InformaÈ›iile nu se potriveau deloc cu ceea ce crezuse el. ÃŽn conformitate cu datele oficiale, André Vernet era un cetățean model. Nu avea cazier ― nici măcar o amendă pentru parcare ilegală. Educat la Sorbona, obÈ›inuse o diplomă magna cum laudae în FinanÈ›e InternaÈ›ionale. Interpolul susÈ›inea că numele bancherului apărea uneori în ziare, dar totdeauna într-o lumina favorabilă. Se părea că omul contribuise la proiectarea sistemului de securitate graÈ›ie căruia The Depository Bank of Zürich era un lider pe piaÈ›a ultramodernă a securității electronice. Istoricul cărÈ›ilor lui de credit arăta o aplecare spre cărÈ›i de artă, vinuri scumpe È™i muzică clasică ― îndeosebi Brahms ― pe care o asculta la o combină stereo de vîrf, pe care o cumpărase cu cîțiva ani în urmă. "Zero!" oftă Collet. Unicul indiciu primit de la Interpol era un set de amprente digitale care, aparent, aparÈ›ineau majordomului lui Teabing. Șeful echipei PTS citea acum raportul aÈ™ezat confortabil într-un fotoliu, în celălalt capăt al încăperii. ― Ceva interesant? OfiÈ›erul ridică din umeri: ― Amprentele îi aparÈ›in lui Rémy Legaludec. Căutat pentru infracÈ›iuni minore. Nimic serios. Se pare că a fost dat afară de la universitate fiindcă s-a conectat ilegal la cablurile telefonice, pentru a vorbi pe gratis. Iar mai tîrziu s-a făcut vinovat de cîteva furturi mărunte. Prin efracÈ›ie. Și n-a achitat o factură de spitalizare pentru o traheotomie de urgență. Collet dădu din cap, amintindu-È™i o anchetă a poliÈ›iei la un restaurant care omisese să menÈ›ioneze în meniu că reteÈ›a de chili includea È™i ulei de arahide. Un inocent om de afaceri murise la masă, în urma È™ocului anafilactic, după numai o înghiÈ›itură. ― Probabil că Legaludec este intern aici, evitînd astfel să fie găsit de poliÈ›ie. Iar asta a fost noaptea lui norocoasa! glumi anchetatorul. Collet oftă din nou: ― Bine, trimite-i datele căpitanului Fache. OfiÈ›erul părăsi încăperea, în acelaÈ™i moment în care un alt agent PTS năvăli înăuntru. ― Domnule locotenent! Am găsit ceva în È™opron! După figura crispată a omului, Collet bănui ce era. ― Un cadavru? ― Nu. Ceva mai... Mai neaÈ™teptat! Frecîndu-se la ochi, locotenentul își urmă omul spre È™opron. Cînd intrară în magazia umedă, agentul îi făcu semn spre mijloc, unde o scară din lemn era proptită vertical de marginea fînarului aflat deasupra lor. ― Scara asta nu era aici mai devreme! ― Nu, domnule. Eu am pus-o aÈ™a. Căutam amprente lîngă locul de parcare a Rolls-ului, cînd am văzut scara culcată pe podea. Nu i-aÈ™ fi dat nici o atenÈ›ie, dar am remarcat că treptele sînt uzate È™i pline de noroi. Scara asta e folosită frecvent. ÃŽnălÈ›imea fînarului se potrivea cu lungimea ei, aÈ™a că am ridicat-o È™i am urcat să arunc o privire. Collet privi spre fînar. "Cineva urcă acolo cu regularitate?" De jos, locul părea doar o platformă goală aflată la mare înălÈ›ime, însă cea mai mare parte a sa era ascunsă vederii. Un alt agent PTS își făcu apariÈ›ia în capătul scării, privind în jos. ― Domnule locotenent, sînt sigur că v-ar plăcea să vedeÈ›i asta, spuse omul, făcîndu-i semn cu mîna. Suspinînd obosit, Collet se prinse cu mîinile de scară È™i începu să urce. Treptele se îngustau spre vîrf È™i, la un moment dat, aproape că-È™i pierdu echilibrul. Șopronul părea că se învîrteÈ™te cu el cu tot. Punînd piciorul cu atenÈ›ie, ajunse, în sfîrÈ™it, în capăt. Agentul de pe platforma îi întinse mîna È™i locotenentul o apucă, pășind în fînar. ― Acolo e, spuse ofiÈ›erul. Am găsit un singur set de amprente. Vom avea È™i identificarea în curînd. Collet se strădui să străpungă penumbra cu privirea. "Ce mama dracului?!" Lipită de peretele din spate al È™opronului, se afla o complexă staÈ›ie de lucru computerizată ― două computere, un monitor video cu ecran plat È™i boxe, o serie de discuri È™i o consolă audio cu multiple canale, care părea a avea propria sursă de alimentare electrică. "De ce ar urca cineva în fiecare zi pînă aici pentru a lucra?" ― Ai examinat sistemul? ― E un post de ascultare. Collet se întoarse, uimit: ― Supraveghere electronică? ― Un sistem de ultimă generaÈ›ie, încuviință agentul È™i arată spre o masă lungă pe care se îngrămădeau componente electronice, manuale, fire, ciocane de lipit È™i alte dispozitive. Cineva È™tia bine ce are de făcut. Multe dintre echipamentele astea sînt la fel de sofisticate ca acelea pe care le folosim noi. Microfoane miniaturale, acumulatoare fotoelectrice, cipuri RAM de mare capacitate... Are chiar È™i cîteva nano-discuri. Collet era impresionat. ― Acesta-i un sistem complet, adăugă agentul, întinzîndu-i un dispozitiv nu mai mare decît un calculator de buzunar. Din aparat pornea un fir de vreo treizeci de centimetri lungime, care avea la capăt o folie foarte subÈ›ire, de mărimea unui timbru. ― Baza e un sistem de înregistrare audio cu un hard disk de mare capacitate È™i acumulator reîncărcabil. Folia aceea de la capătul firului e o combinaÈ›ie de microfon cu celulă fotoelectricâ. Locotenentul cunoÈ™tea acest tip de dispozitiv. Microfoanele acestea ca o foiță fuseseră o invenÈ›ie extraordinară. Acum, un înregistrator putea fi ataÈ™at în spatele unui bec, de pildă, microfonul său tip foiță copiind conturul bazei È™i fiind vopsit într-o nuanță similară. Cîtă vreme microfonul era poziÈ›ionat astfel încît să poată primi lumina soarelui timp de cîteva ore pe zi, celulele fotoelectrice menÈ›ineau sistemul continuu în funcÈ›iune. Asemenea dispozitive puteau înregistra la infinit. ― Metoda de recepÈ›ie? întrebă Collet. Agentul îi arată un fir izolat care ieÈ™ea din computer, urca paralel cu peretele È™i dispărea printr-o gaură în acoperiÈ™. ― Unde radio. Cu o mică antenă pe acoperiÈ™. Collet È™tia că aceste sisteme erau, de obicei, plasate în birouri, fiind activate sonor pentru a economisi spaÈ›iul ocupat pe hard disk, È™i înregistrau frînturi de conversaÈ›ie, transmițînd noaptea fiÈ™ierele audio arhivate, pentru a nu fi detectate. După transmitere, hard disk-ul se È™tergea automat, luînd-o de la capăt a doua zi. Locotenentul își îndreptă atenÈ›ia spre un raft pe care erau depozitate cîteva sute de casete audio, etichetate cu date È™i numere de ordine. ― Cineva a dus o activitate intensă aici. Ai idee cine era ascultat? îl întrebă pe agent. ― Ei bine, domnule locotenent ― răspunse acesta apropiindu-se de computer È™i lansînd un program ―, ăsta e cel mai straniu aspect... 88 Langdon era istovit cînd, alături de Sophie, sări barele de acces în staÈ›ia de metrou È™i o luă la fugă prin labirintul de tunele È™i persoane. RemuÈ™cările erau copleÈ™itoare. "L-am implicat pe Leigh È™i acum e într-un pericol cumplit." Rolul jucat de Rémy venise ca un È™oc, È™i totuÈ™i părea logic. Cei care căutau Graalul racolaseră pe cineva din interior. "L-au abordat pe Teabing din acelaÈ™i motiv pentru care am făcut-o È™i eu." ÃŽn decursul istoriei, toÈ›i cei care deÈ›inuseră cunoÈ™tinÈ›e despre Graal fuseseră È›inta hoÈ›ilor È™i specialiÈ™tilor, deopotrivă. Faptul că sir Leigh fusese vizat tot timpul ar fi trebuit să-i mai atenueze sentimentul de vinovăție, însă nu reuÈ™ea. "Trebuie să-l găsim È™i să-l ajutăm. Neîntîrziat!" Langdon o urmă pe Sophie spre linia District and Circle, unde ea alergă spre o cabină telefonică pentru a anunÈ›a poliÈ›ia, în ciuda avertismentelor lui Rémy. ÃŽntre timp, profesorul se aÈ™eză pe o bancă alăturată, pradă aceloraÈ™i remuÈ™cări. ― Cea mai bună modalitate de a-l ajuta pe Leigh, insistă ea în timp ce forma numărul, este să implicăm imediat autoritățile londoneze. Crede-mă! La început, el nu fusese de acord, dar, în timp ce-i explica planul, logica lui Sophie părea că are din ce în ce mai mult sens. Pentru moment, Teabing era în siguranță. Chiar dacă Rémy È™i superiorii lui È™tiau unde se află mormîntul cavalerului, probabil că tot aveau nevoie de ajutorul lui pentru a descifra versul care se referea la glob. Pe Langdon îl îngrijora mai mult ceea ce se va întîmpla după ce vor găsi harta către Graal. "Leigh va deveni un accesoriu inutil." Dacă voia să-l ajute pe britanic È™i să pună din nou mîna pe cheia de boltă, era absolut necesar să ajungă la mormîntul acela înaintea celorlalÈ›i. "Din păcate, Rémy are un avans considerabil." Sarcina lui Sophie era aceea de a-i încetini înaintarea. Iar sarcina lui era să găsească mormîntul. Anunțînd autoritățile, îi vor obliga pe Silas È™i pe Rémy să piardă timp încercînd să se ascundă de poliÈ›ie sau ― È™i mai bine ― poate că vor fi prinÈ™i. Planul la care Langdon se gîndise era mai puÈ›in sigur decît al lui Sophie: să ia metroul pînă la staÈ›ia King's College, care se afla în apropiere È™i era renumită pentru baza sa de date teologice computerizate. "Cel mai performant instrument de căutare", se spunea. "Răspunsuri pe loc la orice întrebare pe teme de istorie a religiilor." Oare ce ar fi găsit în baza aceea de date despere "un cavaler de papă îngropat"? Se ridica È™i începu să se plimbe de colo, colo, aÈ™teptînd metroul. ÃŽn sfîrÈ™it, Sophie obÈ›inuse legătura cu poliÈ›ia londoneză. ― Divizia Snow Hill, spuse dispecera. Cu cine să vă fac legătura? ― Vreau să raportez o răpire. ― Numele, va rog! ― Agent Sophie Neveu, PoliÈ›ia Judiciară Franceză. FuncÈ›ia avu imediat efectul scontat: ― Două secunde, doamnă. Vă fac legătura cu un detectiv. Oare poliÈ›ia îi va da crezare cînd îi va descrie pe răpitorii lui Teabing? "Un individ în smoching." Nici nu se putea o modalitate de identificare mai uÈ™oară. Chiar dacă Rémy È™i-ar fi schimbat hainele, partenerul său sărea imediat în ochi: un călugăr albinos. "Imposibil de ratat." Și apoi, cîte limuzine Jaguar existau în Londra? Legătura cu detectivul părea să se prelungească la infinit. "Haide o dată!" Auzea pe fir tot soiul de clicăituri È™i păcănituri, de parcă apelul ar fi fost transferat. Trecuseră deja cincisprezece secunde. ÃŽn cele din urma, vocea unui bărbat se auzi la capătul firului: ― Agent Neveu? ÃŽnmărmurită, Sophie recunoscu instantaneu tonul aspru È™i repezit: ― Agent Neveu, repeta Bezu Fache. Unde mama dracului sînteÈ›i? Cîteva clipe rămase fără grai. Căpitanul ceruse, probabil, dispeceratului să-l anunÈ›e în cazul în care suna Sophie. ― Ascultă, continuă el vorbindu-i în franceză. Am făcut o greÈ™eală teribilă. Robert Langdon e nevinovat. Au fost retrase toate acuzaÈ›iile împotriva lui. TotuÈ™i, amîndoi sînteÈ›i în pericol! Trebuie să veniÈ›i aici! Parcă o izbi un pumn în față. ÃŽncă nu È™tia ce să-i răspundă; Fache nu era omul care să se scuze pentru o nimica toată. ― Nu mi-ai spus că Jacques Saunière era bunicul tău. Am de gînd să trec cu vederea insubordonarea de care ai dat dovadă, punînd-o pe seama stresului emoÈ›ional. ÃŽn acest moment însă È™i tu, È™i Langdon trebuie să veniÈ›i la cea mai apropiată secÈ›ie de poliÈ›ie londoneză. "Știe că sînt în Londra?! Oare ce altceva mai È™tie?" ÃŽn fundal se auzea ceva ca o maÈ™ină de găurit, iar pe fir răsună din nou un clic ciudat. ― ÃŽncerci să localizezi apelul, căpitane? Vocea lui Fache deveni mai fermă: ― Trebuie să colaborezi cu mine, agent Neveu. Amîndoi avem multe de pierdut È™i trebuie să ne reducem cît mai mult pierderile! Am făcut niÈ™te greÈ™eli noaptea trecută, iar dacă aceste greÈ™eli o să ducă la moartea unui profesor american È™i a unui criptograf de la DCPJ, cariera mea s-a dus pe apa sîmbetei. De cîteva ore tot încerc să vă readuc undeva în siguranță. Un curent de aer cald se făcu simÈ›it în staÈ›ie, semn că trenul se apropia, È™i Sophie nu avea de gînd să-l piardă, iar Langdon gîndea probabil la fel, fiindcă se ridicase de pe bancă È™i se apropia de ea. ― Omul pe care-l cauÈ›i este Rémy Legaludec, spuse Sophie în receptor. E servitorul lui Teabing. Tocmai È™i-a răpit stăpînul în Temple Church È™i... ― Agent Neveu! izbucni Fache în clipa în care trenul intra în staÈ›ie. Nu discutăm aÈ™a ceva pe o linie nesecurizată. Vino imediat aici împreună cu Langdon! Pentru binele vostru! E un ordin direct! Sophie îi închise telefonul în nas È™i sări în tren, în urma profesorului. 89 Cabina imaculată a bimotorului Hawker era plină acum de È™pan È™i mirosea a propan È™i a aer stătut. Bezu Fache îi expediase pe toÈ›i È™i, rămas singur, se aÈ™eză într-un fotoliu cu un pahar de băutură È™i cutia din lemn masiv găsită în seiful lui Teabing. Trecîndu-È™i un deget peste trandafirul incrustat, deschise capacul. ÃŽnăuntru se afla un cilindru de piatra cu cinci discuri marcate cu litere. Discurile erau astfel aranjate, încît formau cuvîntul "SOFIA". Fache îl studie îndelung È™i apoi îl scoase din cutie, examinîndu-l pe îndelete, în cele din urmă, trase uÈ™or de capete È™i îl deschise. Era gol. ÃŽl închise È™i-l aÈ™eză înapoi în casetă. Cu privirea rătăcindu-i pe fereastra, rememoră scurta conversaÈ›ie cu Sophie Neveu È™i informaÈ›ia pe care o primise de la echipa PTS de la Château Villette. Sunetul telefonului îl smulse din visare. Era centralista de la DCPJ care, pe un ton de scuză, îi spuse că preÈ™edintele Depository Bank of Zürich sunase în repetate rînduri È™i insistase să vorbească direct cu căpitanul, deÈ™i i se spusese că acesta era ocupat cu probleme de serviciu în Londra. Bombănind, căpitanul îi spuse centralistei să-i facă legătura. ― Monsieur Vernet, spuse el înainte ca omul să apuce să deschidă gura, îmi pare rău că nu v-am sunat mai devreme, dar am fost ocupat. AÈ™a cum am promis, numele băncii dumneavoastră nu a apărut în presă. ÃŽn acest caz, ce anume vă îngrijorează? Bancherul îi povesti neliniÈ™tit cum Langdon È™i Sophie scoseseră din bancă o casetă din lemn È™i apoi îl convinseseră pe el să-i ajute să scape de poliÈ›ie. ― După aceea am auzit la radio că sînt criminali, am oprit maÈ™ina È™i le-am cerut caseta înapoi, dar ei m-au atacat È™i mi-au furat furgoneta. ― AÈ™adar sînteÈ›i îngrijorat pentru o casetă din lemn, replică Fache privind trandafirul incrustat È™i ridicînd din nou capacul pentru a zări cilindrul din interior. ÃŽmi puteÈ›i spune ce anume se află în caseta aceea? ― ConÈ›inutul nu are nici o importanță. Pe mine mă preocupa doar reputaÈ›ia băncii mele. Niciodată nu s-a înregistrat vreun furt la noi. Niciodată. Dacă nu pot recupera acest bun în numele clientului meu, banca riscă să fie ruinată. ― SpuneaÈ›i că Sophie Neveu È™i Robert Langdon aveau o cheie È™i o parolă. Ce vă face să credeÈ›i că au furat caseta? ― Au ucis oameni în seara asta. Inclusiv pe bunicul lui Sophie Neveu. Cheia È™i parola au fost obÈ›inute, evident, prin mijloace ilegale. ― Domnule Vernet, oamenii mei au investigat puÈ›in trecutul È™i interesele domniei voastre. Evident, sînteÈ›i un om de o mare cultură È™i de un rafinament deosebit. ÃŽmi imaginez că sînteÈ›i, deopotrivă, È™i un om de onoare. Ca È™i mine, de altfel! Acestea fiind zise, vă dau cuvîntul meu de comandant al PoliÈ›iei Judiciare că reputaÈ›ia băncii dumneavoastră, împreună cu acea casetă, se află pe mîini cît se poate de sigure. 90 ÃŽn fînarul de la Château Villette, Collet privea stupefiat monitorul computerului: ― Sistemul spiona toate persoanele astea? ― Da, îi confirmă agentul. Se pare că datele sînt stocate de peste un an. Locotenentul citi din nou lista, mut de uimire: "COLBERT SOSTAQUE ― PreÈ™edintele Consiliului ConstituÈ›ional; JEAN CHAFFÉE ― Custode, Muzeul Jeu de Paume; EDOUARD DESROCHERS ― Arhivist-È™ef, Biblioteca Mitterand; JACQUES SAUNIÈRE ― Custode, Muzeul Luvru; MICHEL BRETON ― Director General, DAS (Securitatea Franceza)." Agentul arăta spre ecran: ― Numărul patru este, evident, principala noastră preocupare. Collet încuviință; observase È™i el imediat. "Jacques Saunière era spionat." Parcurse din nou È™i celelalte nume. "Cum a reuÈ™it cineva să se infiltreze în intimitatea acestor personalități?" ― Ai ascultat vreunul dintre fiÈ™ierele audio? ― Da, cîteva. Iată unul dintre cele mai recente. OfiÈ›erul tastă cîteva comenzi È™i boxele prinseră viață: "Capitaine, un agent du Département de Cryptographie est arrivé." Collet crezu că nu aude bine. ― Eu sînt! Asta-i vocea mea! ÃŽÈ™i aminti cum, în timp ce stătea la biroul lui Saunière, îl contactase prin radio pe Fache, aflat în Marea Galerie, pentru a-i anunÈ›a sosirea lui Sophie Neveu. ― O mare parte din ancheta noastră de noaptea trecută a putut fi ascultată, dacă cineva È™i-a dat puÈ›in interesul, adăugă agentul. ― Ai trimis pe cineva să caute microfonul? ― Nu-i nevoie. Știu exact unde e plasat. OfiÈ›erul se apropie de un teanc de notiÈ›e È™i planuri îngrămădite pe masă. Alese o filă È™i i-o întinse locotenentului. ― Vi se pare cunoscut? Collet rămase din nou fără grai. ÃŽn faÈ›a sa se afla o fotocopie a unei scheme vechi ce înfățiÈ™a o maÈ™inărie rudimentară. Nu putea citi legenda scrisă de mînă, în italiană, dar È™tia bine ce era obiectul respectiv. O machetă articulată a unui cavaler medieval francez. "Cavalerul de pe biroul lui Saunière!" Pe marginile filei cineva scrisese cîteva cuvinte cu o carioca roÈ™ie. NotiÈ›ele erau în franceză È™i păreau a fi sugestii de introducere în machetă a unui dispozitiv de ascultare. 91 Silas stătea pe bancheta din dreapta a limuzinei Jaguar, parcate în apropierea Temple Church. ÃŽÈ™i simÈ›ea palmele umede, strînse în jurul criptex-ului, în vreme ce aÈ™tepta ca Rémy să-l lege pe Teabing cu frînghia pe care o găsise în portbagaj. ÃŽn cele din urmă, majordomul coborî pe portiera din spate, ocoli maÈ™ina È™i urcă la volan. ― Legat bine? se interesă Silas. Rémy rîse uÈ™or, își scutură haina de ploaie È™i privi peste umăr la Leigh Teabing ― un balot abia vizibil în penumbra din spate. ― N-o să plece nicăieri! răspunse el. Istoricul se chinuia să scoată niÈ™te strigăte înfundate È™i Silas își dădu seama că gura-i fusese acoperită cu fragmente din banda adezivă ce-l imobilizase pe el. ― Ferme ta gueule! strigă Rémy. Manevrînd un buton de pe bord, ridică paravanul de protecÈ›ie dintre banchetele din față È™i restul limuzinei. Instantaneu, Teabing deveni invizibil È™i de neauzit. ― I-am ascultat destul pînă acum lamentările jalnice! explică Rémy. După cîteva minute, cînd limuzina străbătea străzile Londrei, telefonul lui Silas începu să sune. "ÃŽnvățătorul." ÃŽi răspunse repede, bucuros: ― Alo? ― Silas, se auzi accentul cunoscut al ÃŽnvățătorului, îmi pare bine să te aud. ÃŽnseamnă că eÈ™ti în siguranță. Și el era încîntat să audă glasul celuilalt. Trecuseră ore bune de cînd nu mai vorbise cu el È™i lucrurile luaseră o întorsătură neaÈ™teptată. Acum însă, păreau să fi reintrat pe făgaÈ™ul normal. ― Am cheia de boltă. ― Iată o veste excelentă! Rémy este cu tine? Silas ramase surprins auzind că ÃŽnvățătorul îi spune majordomului pe nume. ― Da. El m-a eliberat. ― AÈ™a cum i-am cerut eu. ÃŽmi pare rău că a trebuit să suporÈ›i captivitatea atîta vreme. ― Disconfortul fizic nu are nici o însemnătate. Important e că avem cheia de boltă. ― Da. Trebuie să-mi parvină imediat. Timpul este esenÈ›ial acum. Silas era nerăbdător să-l întîlnească, în sfîrÈ™it, pe ÃŽnvățător: ― Da, domnule, aÈ™ fi onorat. ― AÈ™ prefera ca Rémy să mi-o aducă. "Rémy?" Silas era siderat. După tot ce făcuse el pentru ÃŽnvățător, acum onoarea de a-i înmînă comoara îi revenea altuia?! "ÃŽnvățătorul îl preferă pe Rémy?" ― ÃŽmi dau seama că eÈ™ti dezamăgit, È™i acest lucru îmi spune că nu m-ai înÈ›eles. Fii convins, adăugă ÃŽnvățătorul vorbindu-i în È™oapta, că mi-ar plăcea mult să primesc cheia de bolta de la tine ― un om al Domnului, nu un criminal ― însă trebuie să discut puÈ›in cu Rémy. Mi-a nesocotit ordinele È™i a comis o greÈ™eală gravă, care a periclitat întreaga misiune. Silas simÈ›i un fior pe È™ira spinării È™i trase cu ochiul către Rémy. Răpirea lui Teabing nu făcuse parte din planul iniÈ›ial È™i ridica o problemă în plus: ce vor face cu el. ― Tu È™i cu mine sîntem oameni ai Domnului, îi È™opti în continuare ÃŽnvățătorul, È™i nimic nu ne abate de la scopul nostru. Acesta este motivul pentru care vreau ca Rémy să-mi aducă cheia de boltă, înÈ›elegi? Silas sesiză mînia din glasul ÃŽnvățătorului È™i se întrebă de ce era atît de dur. "Rémy a fost nevoit să-È™i arate faÈ›a; a făcut ceea ce trebuia să facă. A salvat cheia de boltă." ― ÃŽnÈ›eleg, răspunse el. ― Bun! Pentru siguranÈ›a ta, trebuie să te ascunzi fără întîrziere. PoliÈ›ia va porni curînd pe urmele limuzinei È™i nu vreau să fii prins. Opus Dei are un sediu în Londra, nu-i aÈ™a? ― Desigur. ― Și te poÈ›i retrage acolo? ― Ca orice alt membru. ― Atunci du-te imediat È™i să rămîi ascuns! Te voi suna în clipa în care voi avea cheia de boltă È™i-mi voi fi rezolvat problemele curente. ― EÈ™ti în Londra? ― Fă aÈ™a cum È›i-am spus È™i totul va fi bine. ― Da, domnule. ÃŽnvățătorul oftă, parcă pentru a-i arăta ce rău îi pare pentru ceea ce avea să urmeze. ― Acum trebuie să vorbesc din nou cu Rémy. Silas îi întinse majordomului celularul, conÈ™tient că, probabil, aceasta era ultima convorbire telefonica din viaÈ›a lui Rémy Legaludec. Rémy luă telefonul își spuse în sinea sa că acest biet călugăr n-avea idee ce soartă îl aÈ™tepta, acum, că se achitase de misiunea ce-i revenise. "ÃŽnvățătorul te-a folosit, Silas, iar episcopul tău e doar un pion." ÃŽncă se mai minuna de puterea de convingere a ÃŽnvățătorului. Aringarosa crezuse totul, orbit de propria lui disperare. "Era mult prea dornic să creadă totul." DeÈ™i lui, unuia, ÃŽnvățătorul nu-i plăcea în mod deosebit, era mîndru că izbutise să-i cîștige încrederea È™i să-l ajute atît de mult. "Mi-am cîștigat banii!" ― Ascultă-mă cu atenÈ›ie, îi spuse ÃŽnvățătorul. Du-l pe Silas la sediul Opus Dei È™i lasă-l la cîteva străzi distanță. Apoi vino la St. James's Park. E lîngă Parlament È™i Big Ben. PoÈ›i parca limuzina pe Horse Guards Parade. Vorbim acolo. Și închise. 92 Departamentul de Teologie È™i Studii Religioase de la King's Collège ― înfiinÈ›at de regele George al IV-lea în 1829, se află în apropiere de Parlament. Departamentul se mîndreÈ™te nu doar cu cei 150 de ani de experiență în domeniul învățămîntului È™i cercetării, ci È™i cu fondarea, în 1982, a Institutului de Cercetări în Teologie Sistematică, deÈ›inător al uneia dintre cele mai avansate È™i complexe biblioteci de studii religioase din lume. Langdon se simÈ›ea istovit cînd, împreună cu Sophie, intră în bibliotecă. Principala sală de studiu era exact aÈ™a cum o descrisese Teabing ― o uriașă încăpere octogonală dominată de o masă rotundă enormă, în jurul căreia regele Arthur È™i cavalerii săi s-ar fi putut lăfăi ― dacă ar fi È™tiut să utilizeze cele douăsprezece staÈ›ii de lucru computerizate. La unul dintre capetele sălii, o bibliotecară își turna o ceaÈ™că de ceai, pregătindu-se să-È™i înceapă ziua de muncă. ― Minunată dimineață, spuse ea cu accentul britanic caracteristic, lăsîndu-È™i ceaiul È™i apropiindu-se de ei. Vă pot ajuta cu ceva? ― Da, vă mulÈ›umim. Numele meu este... ― Robert Langdon, surîse femeia. Știu cine sînteÈ›i. Pentru o clipă, profesorul se temu că Fache îi difuzase portretul È™i la televiziunea britanică, dar zîmbetul bibliotecarei sugera altceva. Langdon încă nu se obiÈ™nuise cu aceste momente de neaÈ™teptată celebritate. Și totuÈ™i, nimeni n-ar fi fost mai în măsură să-1 recunoască decît o bibliotecară de la un centru de studii religioase. ― Pamela Gettum, se prezentă ea, întinzîndu-i mîna. Avea o figură jovială, inteligentă, È™i o voce plăcută. La gît îi atîrna o pereche de ochelari cu ramă de baga È™i lentile groase. ― ÃŽmi pare bine. Dumneaei este prietena mea, Sophie Neveu. Cele două femei se salutară È™i Gettum se întoarse imediat spre Langdon: ― Nu È™tiam că ne veÈ›i vizita. ― Nici noi. Dacă deranjul nu este prea mare, v-am solicita ajutorul pentru a afla unele informaÈ›ii. Femeia începu să-È™i mute greutatea de pe un picior pe altul, cu o expresie stînjenită: ― ÃŽn mod normal, serviciile noastre sînt disponibile numai la cerere È™i cu programare ― cu excepÈ›ia cazului în care aÈ›i fost invitat de cineva de la Colegiu. Langdon clătină din cap: ― Mă tem că am venit neanunÈ›aÈ›i. Un prieten mi-a vorbit despre dumneavoastră în termeni deosebit de apreciativi. Sir Leigh Teabing. Istoric al Royal Academy. Gettum se lumină deodată la față È™i începu să rîdă: ― Oh, Doamne, da! Ce personaj! Fanatic! Ori de cîte ori vine, caută acelaÈ™i lucru. Graalul È™i numai Graalul. Sînt sigură că nu-È™i va abandona căutările decît mort. Timpul È™i banii permit o pasiune atît de plăcută, nu credeÈ›i? Un adevărat Don Quijote, omul acesta! ― Și credeÈ›i că ne puteÈ›i ajuta? întrebă Sophie. Este foarte important pentru noi. Femeia privi în jur, în sala pustie È™i apoi le făcu un semn amical cu ochiul: ― Păi, nu prea pot susÈ›ine că sînt ocupată, nu-i aÈ™a? Atîta vreme cît vă treceÈ›i numele în registru, nu văd cine ar avea ceva împotrivă. Ce anume doriÈ›i? ― ÃŽncercăm să găsim un mormînt în Londra. ― Avem cam douăzeci de mii de morminte în oraÈ™. ÃŽmi puteÈ›i da mai multe amănunte? ― Este vorba despre mormîntul unui cavaler. Nu îi cunoaÈ™tem numele. ― Un cavaler! Asta reduce raza de acÈ›iune considerabil. E mult mai puÈ›in obiÈ™nuit. ― Nu È™tim prea multe despre acest cavaler, îi explică Sophie. Iată ce avem despre el. Și scoase din buzunar o bucățică de hîrtie pe care scrisese primele două versuri din poem. Nedorind să arate întregul poem unui necunoscut, Langdon È™i Sophie hotăriseră să arate numai primele două versuri, cele care se refereau la cavaler. "Criptografie compartimentată." Cînd o agenÈ›ie de spionaj intercepta un cod ce conÈ›inea date delicate, fiecare criptograf lucra la o anumită secvență a codului. ÃŽn acest fel, cînd textul era decriptat, nu exista nici un lucrător care să cunoască întregul mesaj. ÃŽn cazul lor, precauÈ›iile erau, probabil, exagerate; chiar dacă bibliotecara ar fi văzut întregul poem, ar fi identificat mormîntul cavalerului È™i ar fi È™tiut ce glob lipsea, informaÈ›iile i-ar fi fost inutile în absenÈ›a criptex-ului. Gettum sesiză o intensitate aparte în ochii renumitului profesor american, de parcă găsirea urgentă a acelui mormînt ar fi fost o problemă de o importanță capitală. Femeia cu ochi verzi care-l însoÈ›ea părea la fel de neliniÈ™tită. Nedumerită, bibliotecara își puse ochelarii È™i citi cele cîteva cuvinte de pe hîrtiuÈ›a ce-i fusese înmînatâ: In London lies a knight a Pope interred. His labor's fruit a Holy wrath incurred. "ÃŽn Londra zace un cavaler de papă îngropat. A lui strădanie o sfîntă urgie își atrase." ― Ce-i asta? Un joc de-a "căutaÈ›i indiciile" în stil Harvard? Rîsul lui Langdon sună oarecum forÈ›at: ― Mda, ceva de genul acesta! Gettum rămase tăcută o clipă, bănuind că nu i se spusese întreaga poveste. TotuÈ™i, era intrigată È™i citi cu atenÈ›ie versurile: ― Se pare că un cavaler a comis o faptă care n-a fost pe placul lui Dumnezeu, È™i cu toate acestea un papă a fost suficient de milos pentru a-l înmormînta în Londra. Langdon încuviință: ― Vă sugerează ceva? Femeia se apropie de una dintre staÈ›iile de lucru. ― Acum nu, dar să vedem ce avem în baza de date. ÃŽn ultimele două decenii, Institutul de Cercetare în Teologie Sistematică de la King's College utilizase programe de recunoaÈ™tere optică a caracterelor, împreună cu dispozitive de transpunere lingvistică pentru a sistematiza È™i cataloga o gamă uriașă de texte ― enciclopedii de religie, biografii, scripturi în zeci de limbi, culegeri istorice, corespondență a Vaticanului, jurnale ale clericilor ― tot ce putea fi considerat ca aparÈ›inînd spiritualității umane. Dat fiind că această uriașă culegere de informaÈ›ii se prezenta în formă computerizată, datele erau mult mai accesibile decît cele dintr-o bibliotecă obiÈ™nuită, cu cărÈ›i obiÈ™nuite. AÈ™ezîndu-se în faÈ›a unui computer, Gettum reciti versurile È™i începu să tasteze: ― Pentru început, vom încerca o căutare directă, cu cîteva cuvinte-cheie evidente, È™i vom vedea ce obÈ›inem. ― MulÈ›umim. Bibliotecara tastă cîteva cuvinte: "LONDON, KNIGHT, POPE ― «LONDRA, CAVALER, PAPA»" Dădu comanda de căutare È™i masiva unitate centrală aflată la subsol începu să scaneze datele cu viteza de 500 MB/secundă. ― Am cerut sistemului să ne arate toate documentele al căror text complet cuprinde toate aceste trei cuvinte. Vom obÈ›ine foarte multe trimiteri, dar mi se pare un bun punct de plecare. Pe ecran apăruseră deja primele trimiteri: "Picturi ale papei. Portretele lui sir Joshua Reynolds, London University Press." Gettum clătină din cap: ― Asta nu seamănă cu ceea ce căutam noi. Și trecu la următoarea trimitere: "Scrierile londoneze ale lui Alexander Pope, de G. Wilson Knight." Tot nimic! Lista de pe ecran se lungea mai repede decît în mod obiÈ™nuit. Zeci de texte apărură, multe dintre ele referindu-se la scriitorul britanic din secolul al XVIII-lea Alexander Pope, a cărui operă antireligioasă părea a conÈ›ine o sumedenie de referiri la Londra È™i la cavaleri. Gettum aruncă o privire rapidă către cîmpul numeric aflat la baza ecranului. Calculînd numărul curent de trimiteri È™i înmulÈ›indu-l cu procentul care mai trebuie analizat din întreaga bază de date, computerul afiÈ™a o estimare a numărului total de trimiteri potenÈ›iale. De data aceasta, cifra era incredibil de mare! Numărul estimat al trimiterilor totale: 2 692. ― Trebuie să mai rafinăm parametrii de căutare, spuse ea, oprind computerul. Acestea sînt unicele informaÈ›ii pe care le aveÈ›i despre acel mormînt? Nu mai È™tiÈ›i nimic altceva? Langdon îi aruncà lui Sophie o privire nesigură. "Ãsta nu-i un joc", își spuse femeia. Auzise ea ceva despre aventurile lui Robert Langdon în Roma, anul trecut. Americanului îi fusese oferit acces liber la cea mai stricta biblioteca din lume ― Arhivele Secrete ale Vaticanului. Acum se întreba ce lucruri ascunse aflase el acolo È™i dacă nu cumva această căutare avea vreo legătură cu unele informaÈ›ii descoperite la Vatican. Iar experienÈ›a ei profesională era suficient de bogată pentru a È™ti că majoritatea celor ce căutau cavaleri în Londra aveau un unic scop: Graalul. Gettum surîse È™i-È™i potrivi ochelarii: ― SînteÈ›i prieten cu sir Leigh Teabing, vă aflaÈ›i în Londra È™i căutaÈ›i un cavaler. Nu pot decît să presupun că È›inta dumneavoastră este Graalul. Langdon È™i Sophie schimbară o privire îngrijorată. ― Prieteni, această bibliotecă este, dacă vreÈ›i, tabăra de bază a celor care caută Graalul. Și Leigh Teabing se numără printre ei. AÈ™ vrea să am eu cîte un È™iling pentru fiecare ocazie în care am tastat nume ca Rose, Maria Magdalena, Sangreal, Merovingian, Le Prieuré din Sion etc. etc. Tuturor le plac conspiraÈ›iile. Apoi, scoțîndu-È™i ochelarii, îi privi în față: ― Am nevoie de mai multe informaÈ›ii. ÃŽn tăcerea care urmă, își dădu seama că dorinÈ›a de discreÈ›ie a oaspeÈ›ilor săi începea să fie depășită de nerăbdarea de a obÈ›ine repede un rezultat. ― Iată, izbucni Sophie Neveu. Asta e tot ce È™tim. ÃŽmprumutînd un pix de la Langdon, scrise încă două versuri pe bucata de hîrtie iniÈ›ială: You seek the orb tfiat ought be on his tomb. It speaks of Rosy flesh and seeded womb. "Să cauÈ›i globul ce pe al lui mormînt se afla odat'. Vorbind de carne Roză È™i pîntece însămînÈ›at." Gettum surîse în sinea ei. "ÃŽntr-adevăr, Graalul", își spuse, remarcînd aluzia la roză È™i la pîntecele ei însămînÈ›at. ― Am să vă ajut, spuse ridicîndu-È™i privirea spre ei. Pot întreba de unde provin aceste versuri? Și de ce căutaÈ›i un glob? ― PuteÈ›i întreba, replică Langdon cu un zîmbet cald, însă e o poveste lungă È™i noi avem foarte puÈ›in timp la dispoziÈ›ie. ― ÃŽmi pare un fel politicos de a-mi spune să-mi văd de treaba mea. ― Þi-am rămîne profund recunoscători, Pamela, insistă profesorul, dacă ai putea afla cine este acest cavaler È™i unde a fost îngropat. ― Foarte bine, răspunse ea È™i începu să tasteze din nou. Dacă această căutare are legătură cu Graalul, ar trebui să folosim È™i cuvinte-cheie referitoare la el. Voi adăuga un parametru de proximitate È™i voi elimina obligativitatea titlului. Astfel vom limita trimiterile la acele cuvinte-cheie ce apar în apropierea unui termen referitor la Graal. "Caută: LONDON, KNIGHT, POPE, TOMB Caută rezultate È™i cu oricare dintre cuvintele: GRAIL, ROSE, SANGREAL.CHALICE." ― Cît timp va dura? o întreba Sophie. "Cîteva sute de terabiÈ›i cu cîmpuri multiple de referinÈ›e încruciÈ™ate?" Ochii bibliotecarei luciră cînd dădu comanda de căutare: ― Doar vreo cincisprezece minute! OaspeÈ›ii ei rămaseră amîndoi tăcuÈ›i, dar Gettum era sigură că sfertul de oră era pentru ei o veÈ™nicie. ― PuÈ›in ceai? întrebă ea, ridicîndu-se de la masa rotundă. Leigh întotdeauna gustă ceaiul meu. 93 Centrul Opus Dei din Londra este o clădire modestă din cărămidă la numărul 5 pe Orme Court, cu vedere spre Kensington Gardens. Silas nu mai fusese niciodată aici, dar, în vreme ce se apropia de clădire, îl cuprinse o liniÈ™titoare senzaÈ›ie de adăpost È™i de ocrotire. ÃŽn ciuda ploii, Rémy îl lăsase puÈ›in mai departe, pentru a nu intra cu limuzina pe străzile principale. Lui însă nu-i displăcea să meargă pe jos, iar ploaia simÈ›ea că îl purifică. La sugestia lui Rémy, își È™tersese revolverul È™i îl aruncase într-o gură de canal. Era bucuros să scape de el. Se simÈ›ea mai uÈ™or acum. Picioarele încă îl dureau de la atîtea ore de imobilizare, dar îndurase el suferinÈ›e È™i mai cumplite. ÃŽÈ™i aminti de Teabing, pe care majordomul îl lăsase legat în spatele limuzinei; fără îndoială că È™i el simÈ›ea deja durerea. ― Ce vei face cu bătrînul? îl întrebase pe Rémy în maÈ™ină. ― Decizia asta îi aparÈ›ine ÃŽnvățătorului, îi spuse servitorul, cu o hotărîre stranie în voce. Acum, în timp ce se apropia de sediul Opus Dei, ploaia se înteÈ›i, îmbibîndu-i roba È™i răscolindu-i rănile de ieri. Era gata să lase în urmă păcatele ultimelor douăzeci È™i patru de ore È™i să-È™i cureÈ›e sufletul, își îndeplinise misiunea. Traversînd curticica spre intrarea principală, găsi uÈ™a descuiată. O împinse È™i păși în holul modest. Un semnal electronic se activă sus, în clipa în care el păși pe covor. Soneria era ceva obiÈ™nuit în aceste centre în care locatarii își petreceau cea mai mare parte a timpului în camerele lor, rugîndu-se. La etaj, podeaua de lemn scîrțîi sub paÈ™ii cuiva. Un bărbat cu o manta în spate coborî scările: ― Vă pot ajuta cu ceva? Avea o privire blîndă, care părea să nu observe aspectul neobiÈ™nuit al vizitatorului. ― Vă mulÈ›umesc. Numele meu este Silas. Sînt membru Opus Dei. ― American? El încuviință. ― Mă aflu în oraÈ™ doar pentru o zi. Pot rămîne aici? ― Nici nu trebuie să întrebaÈ›i. Sînt două camere libere la etajul al treilea. Să vă aduc puÈ›in ceai È™i pîine? ― MulÈ›umesc. Era flămînd. Silas urcă în modesta cămăruță cu fereastră, în care își scoase sutana È™i, rămînînd în lenjeria de corp, îngenunche ca să se roage. ÃŽl auzi pe călugărul de adineauri cum urcă scara È™i îi lasă o tavă în faÈ›a uÈ™ii. ÃŽÈ™i încheie rugăciunea, mîncă È™i se întinse în pat. Trei etaje mai jos, un telefon începu să sune. Călugărul Opus Dei care îl întîmpinase pe Silas răspunse: ― PoliÈ›ia londoneză, spuse vocea de la celălalt capăt al firului. ÃŽncercăm să dăm de urma unui călugăr albinos. Am fost informaÈ›i că ar putea fi la dumneavoastră. L-aÈ›i văzut cumva? ― Da, replica omul surprins, e aici. S-a întîmplat ceva? ― Este la dumneavoastră acum? ― Da, sus în cameră È™i se roagă. Ce se întîmplă? ― LăsaÈ›i-l acolo unde e, îi ceru ofiÈ›erul. Nu spuneÈ›i nimănui nici un cuvînt. ÃŽmi trimit oamenii imediat. 94 St. James's Park este o insulă de verdeață în mijlocul Londrei, o grădină publică între palatele Westminster, Buckingham È™i St. James's. Odinioară închis de regele Henric al VIII-lea È™i populat cu vînat, parcul este azi deschis publicului. ÃŽn zilele însorite, londonezii ies la picnic la umbra sălciilor È™i hrănesc pelicanii de pe lac, ai căror strămoÈ™i i-au fost dăruiÈ›i regelui Carol al II-lea de ambasadorul Rusiei. Acum nu se zărea însă nici un pelican. Vremea ploioasă atrăsese, în schimb, pescăruÈ™ii de pe malul oceanului. SpaÈ›iile verzi erau pline ― sute de trupuri aerodinamice, argintii care se îndreptau toate în aceeaÈ™i direcÈ›ie. ÃŽn ciuda ceÈ›ii de dimineață, parcul oferea o priveliÈ™te splendidă spre Parlament È™i Big Ben. Rătăcind cu privirea peste peluze, dincolo de lac È™i de siluetele elegante ale sălciilor, ÃŽnvățătorul zări clădirea în care se afla mormîntul cavalerului ― adevăratul motiv pentru care îi ceruse lui Rémy să vină aici. ÃŽn momentul în care îl văzu că se apropie de limuzină, majordomul se întinse È™i îi deschise portiera. ÃŽnvățătorul se opri o clipă È™i luă o înghiÈ›itură din sticla cu coniac pe care o avea în buzunar. Apoi, È™tergîndu-È™i gura, urcă în maÈ™ină È™i închise portiera. Rémy ridică în mînă cheia de boltă, ca pe un trofeu: ― Aproape că o pierdusem. ― Te-ai descurcat foarte bine. ― Ne-am descurcat foarte bine, îl corectă Rémy, înmînîndu-i criptex-ul. ÃŽnvățătorul îl admiră pe îndelete, surîzînd: ― Dar pistolul? L-ai È™ters? ― Da, È™i l-am pus în torpedo, acolo unde l-am găsit. ― Excelent! Apoi, mai luînd o gură de coniac, îi întinse sticla: ― Să toastam pentru succesul nostru. Capătul drumului e aproape. Rémy acceptă sticla cu plăcere. Coniacul avea un gust cam sărat, dar nu-i păsa. El È™i ÃŽnvățătorul erau parteneri cu adevărat acum. Se È™i vedea ajuns pe o altă treaptă în viață. "Nu voi mai fi niciodată servitor." Privind lacul cu raÈ›e, Château Villette îi părea undeva, la sute de kilometri depărtare. Luă o altă înghiÈ›itură È™i simÈ›i cum alcoolul îi pune sîngele în miÈ™care. Căldura plăcută din gît se transformă însă foarte repede într-o fierbinÈ›eală inconfortabilă. ÃŽÈ™i lărgi puÈ›in papionul, în încercarea de a respira mai bine. ÃŽi înapoie sticla cu un gest încet: ― Probabil că am băut destul. ― Rémy, după cum bine È™tii, tu eÈ™ti singurul care-mi cunoaÈ™te identitatea. Þi-am acordat o încredere uriașă. ― Da, replica el lărgindu-È™i È™i mai mult papionul. Și identitatea ta va merge cu mine în mormînt. ÃŽnvățătorul rămase tăcut cîteva clipe lungi: ― Te cred. După ce puse în buzunar sticluÈ›a de coniac È™i cheia de boltă, se întinse spre torpedo È™i scoase dinăuntru micul revolver Medusa. Pentru un moment, Rémy simÈ›i un val de spaimă, dar ÃŽnvățătorul se mulÈ›umi să ascundă arma în buzunarul pantalonului. "Ce naiba face?" se întrebă servitorul, cuprins de transpiraÈ›ie rece. ― Știu că È›i-am promis libertatea, reluă ÃŽnvățătorul pe un ton plin de regret. Dar È›inînd seama de circumstanÈ›e, asta e tot ce pot face. Brusc, gîtul i se umflă tăindu-i răsuflarea È™i Rémy se prăbuÈ™i peste volan, simÈ›ind un val de vomă care-i urca în traheea din ce în ce mai puÈ›in încăpătoare. ÃŽncercă să strige, dar nu scoase decît un scîncet. Acum înÈ›elese de ce era cognacul sărat. "Am fost otrăvit!" Nevenindu-i să creadă, se întoarse È™i-l văzu pe ÃŽnvățător care stătea calm lîngă el È™i privea drept înainte, prin parbriz. Ochii i se înceÈ›oÈ™ară È™i se chinui să tragă aer în piept. "Am făcut tot ce mi-a cerut! Cum îmi poate face una ca asta?!" Daca avusese de gînd de la bun început să-l omoare sau dacă luase hotărîrea asta după evenimentele din Temple Church ― Rémy n-avea s-o mai afle niciodată. Mînat de furie È™i de teroare, încercă să se repeadă la ÃŽnvățător, dar trupul său aproape È›eapăn abia reuÈ™i să se clintească. "Am avut încredere în tine!" Se chinui să își ridice pumnii încleÈ™taÈ›i pentru a apăsa pe claxon, dar alunecă într-o parte È™i căzu pe banchetă, cu capul aproape de coapsele ÃŽnvățătorului, strîngîndu-È™i spasmodic gîtlejul. Ploaia cădea ca o perdea. Nu mai vedea deja nimic, dar creierul lui lipsit de oxigen se chinuia să mai păstreze o urmă de luciditate. Lumea se întunecă din ce în ce mai mult în jurul lui È™i Rémy Legaludec ar fi putut să jure că în apropiere aude foÈ™netul valurilor de pe Riviera franceză. ÃŽnvățătorul coborî din limuzină, mulÈ›umit să vadă că nimeni nu se uita spre el. "N-am avut de ales", își spuse, observînd cu surprindere că nu simÈ›ea nici o remuÈ™care. "Rémy È™i-a hotărît singur soarta!" Se temuse de la bun început că majordomul va trebui eliminat la încheierea misiunii, dar prin faptul că-È™i arătase faÈ›a în biserică, Rémy își grăbise sfîrÈ™itul. Vizita neaÈ™teptată a lui Robert Langdon la Château Villette fusese un noroc la care n-ar fi îndrăznit să spere, dăr ridicase È™i o dilemă complexă. Langdon adusese cheia de boltă chiar în "inima" operaÈ›iunilor ― lucru care constituise o surpriză plăcută ―, dar atrăsese È™i poliÈ›ia pe urmele lui. Amprentele lui Rémy se aflau în toată reÈ™edinÈ›a, ca È™i la postul de ascultare din hambar. Acum era încîntat de faptul că avusese atîta grijă să elimine orice potenÈ›ială legătură între propriile activități È™i cele ale lui Rémy. Nimeni nu avea cum să-l bănuiască de implicare dacă majordomul nu vorbea, iar acum acest risc fusese eliminat. "ÃŽncă un amănunt de rezolvat", își spuse, apropiindu-se de portiera din spate. "PoliÈ›ia nu va avea idee ce s-a întîmplat... È™i nu va mai exista nici un martor viu care să le povestească." Privind cu atenÈ›ie în jur pentru a se asigura că nu-l vede nimeni, deschise portiera È™i urcă în limuzină. Cîteva minute mai tîrziu, ÃŽnvățătorul traversa St. James Park. Doar două persoane mai rămăseseră. Langdon È™i Neveu. Cu ele situaÈ›ia era puÈ›in mai complicată. Deocamdată însă trebuia să se ocupe de criptex. Privind triumfător peste aleile parcului, își zări destinaÈ›ia. "ÃŽn Londra zace un cavaler de papă îngropat." Imediat ce auzise poemul, È™tiuse răspunsul. Faptul că toÈ›i ceilalÈ›i nu-È™i dăduseră seama nu era însă surprinzător. "Eu am un avantaj deloc cinstit!" Ascultînd timp de luni de zile conversaÈ›iile lui Saunière, îl auzise pe Marele Maestru menÈ›ionînd adesea numele acestui cavaler, pentru care nutrea o apreciere aproape egală cu aceea pe care o resimÈ›ea față de Leonardo da Vinci. Aluzia din primele două versuri ale poemului era uimitor de simplă, o dată ce-È›i dădeai seama de ea ― un punct în plus pentru ingeniozitatea lui Saunière! ― dar încă nu-È™i imagina cum anume avea să-i dezvăluie acel mormînt parola pentru criptex. "Să cauÈ›i globul ce pe al lui mormînt se afla odat'." ÃŽÈ™i amintea vag că văzuse fotografii ale mormîntului, cu evidenta sa particularitate: un glob magnific. Sfera uriașă plasată deasupra sarcofagului era aproape la fel de mare ca È™i mormîntul în sine. Dar prezenÈ›a globului era deopotrivă încurajatoare È™i tulburătoare. Pe de o parte, părea un fel de semn de avertizare; È™i totuÈ™i, poemul pomenea despre un glob ce se afla odinioară pe acel mormînt... nu unul care exista È™i azi. Dar probabil că, la o examinare mai atentă, sarcofagul își va dezvălui misterul. Ploaia era mai deasă acum È™i ÃŽnvățătorul afundă bine criptex-ul în buzunarul drept, pentru a-l feri de umezeală. Micul revolver Medusa era ascuns bine în cel din stînga. După cîteva minute, pășea deja în tăcutul sanctuar al clădirii vechi de nouă sute de ani. Exact în clipa în care ÃŽnvățătorul intra la adăpost de ploaie, episcopul Aringarosa pășea pe pista udă a Aeroportului Biggin Hill, strîngîndu-È™i sutana în jurul corpului. Sperase să fie întîmpinat de căpitanul Fache, dar în locul lui văzu un tînăr poliÈ›ist britanic care se apropiase cu o umbrelă. ― Episcopul Aringarosa? Căpitanul Fache a fost nevoit să plece È™i m-a rugat pe mine să mă ocup de dumneavoastră. Mi-a sugerat să vă conduc la Scotland Yard, fiind de părere că aÈ™a este cel mai sigur. "Mai sigur?" Aringarosa privi spre servieta cu obligaÈ›iuni pe care o strîngea în mînă. Aproape că uitase de ea. ― Da, vă mulÈ›umesc. Urcă în maÈ™ina poliÈ›iei, întrebîndu-se pe unde o fi Silas. După cîteva minute, staÈ›ia radio de la bord îi oferi răspunsul: "Orme Court, numărul 5." Episcopul recunoscu imediat adresa. "Centrul Opus Dei din Londra!" Se întoarse brusc spre È™ofer: ― Du-mă imediat acolo! 95 Langdon nu-È™i luase privirea de la monitor de cînd începuse căutarea. "Cinci minute È™i doar două trimiteri! Ambele irelevante." ÃŽncepea să se îngrijoreze. Pamela Gettum se afla într-o încăpere alăturată, pregătindu-le ceva de băut. NeinspiraÈ›i, el È™i Sophie întrebaseră dacă n-ar putea avea È™i puÈ›ină cafea lîngă ceaiul pe care îl oferise bibliotecara È™i, după piuitul cuptorului cu microunde ce răzbătea de dincolo, profesorul bănui că vor fi trataÈ›i cu cafea instant. ÃŽn cele din urmă, computerul dădu un nou semn de viață: ― Se pare că a mai găsit o trimitere, strigă Gettum din cealaltă cameră. Care-i titlul? Langdon privi monitorul: Alegoria Graalului în literatura medievală: un tratat despre sir Gawain È™i Cavalerul Verde. ― Alegoria Cavalerului Verde, răspunse el. ― Inutilă. N-avem prea mulÈ›i uriaÈ™i verzi îngropaÈ›i în Londra! Răbdători, Langdon È™i Sophie rămaseră neclintiÈ›i lîngă monitor, aÈ™teptînd încă două trimiteri. Cînd însă computerul emise un nou "bing" informativ, titlul apărut pe ecran îi luă complet pe nepregătite: Die opern von Richard Wagner ― Opera lui Wagner? se miră Sophie. Gettum apăru în cadrul uÈ™ii, cu un pliculeÈ› de cafea instant în mînă. ― Mi se pare o trimitere ciudată. Wagner a fost cavaler? ― Nu, răspunse Langdon intrigat. Dar a fost un bine cunoscut francmason. "La fel ca Mozart, Beethoven, Shakespeare, Gerswin, Houdini È™i Disney." Nenumărate cărÈ›i fuseseră scrise pe tema legăturilor dintre masoni, cavalerii templieri, Le Prieuré din Sion È™i Sfîntul Graal. ― Vreau să văd asta, adăugă profesorul. Cum fac să citesc întregul text? ― Nu aveÈ›i nevoie de tot textul. DaÈ›i un clic pe titlul hypertext. Computerul va afiÈ™a cuvintele-cheie împreuna cu mono prelog-uri È™i triple postlog-uri ale contextului. Langdon nu înÈ›elesese nimic din ce-i spusese femeia, dar accesă titlul respectiv. O nouă fereastră apăru pe ecran: "... cavaler mitologic pe nume Parsifal care... ... căutare metaforică a Graalului despre care... ... Filarmonica din Londra în 1855... ... antologia Diva a Rebeccăi Pope în care... ... la mormîntul lui Wagner din Bayreuth, Germania..." ― Aici apare cuvîntul "Pope" aici, dar nu cel pe care îl căutăm, observă Langdon, dezamăgit. TotuÈ™i, eficacitatea È™i uÈ™urinÈ›a de utilizare a sistemului computerizat i se păreau extraordinare. Cuvintele-cheie cu contextul lor erau suficiente pentru a-i aminti că opera Parsifal a lui Wagner constituia un tribut adus Mariei Magdalena È™i urmaÈ™ilor lui Iisus Hristos, redat în povestea unui tînăr cavaler pornit în căutarea adevărului. ― AveÈ›i răbdare, insistă Gettum. LăsaÈ›i computerul să-È™i facă treaba! ÃŽn următoarele minute pe ecran apărură alte cîteva referiri la Graal, inclusiv un text despre trubaduri ― celebrii menestreli ai FranÈ›ei medievale. Langdon È™tia că nu e doar o simplă coincidență faptul că termenii "menestrel" È™i "minister" din limba engleză, cu înÈ›elesul de pastor, au aceeaÈ™i rădăcina etimologică. Trubadurii erau slujitori sau "pastori" itineranÈ›i ai Bisericii Mariei Magdalena, folosind muzica pentru a răspîndi în rîndul populaÈ›iei povestea sacrului feminin. Și astăzi, ei preamăreau în cîntec virtuÈ›ile "Doamnei noastre" ― o splendidă femeie misterioasa, căreia îi jurau credință veÈ™nică. Nerăbdător, dădu un clic pe hypertext, dar nu găsi nimic. Computerul piui din nou: Cavaleri, valeÈ›i, popi È™i pentagrame: Istoria sfîntului Graal în tarot ― Nu mă surprinde deloc, îi spuse profesorul lui Sophie. Unele dintre cuvintele noastre cheie sînt identice cu cele ale cărÈ›ilor de Tarot. Nu È™tiu dacă bunicul tău È›i-a spus vreodată, dar jocul acesta e un fel de "catehism prescurtat" pentru povestea Miresei Pierdute È™i a subjugării ei de către Biserică. Sophie îl privi neîncrezătoare: ― Habar nu aveam. ― Tocmai asta e. Folosind un joc metaforic, căutătorii Graalului își disimulau mesajul, ferindu-l de ochii scrutători ai Bisericii. Langdon se întreba adesea cîți dintre cei ce se distrau astăzi cu jocurile de cărÈ›i È™tiau că obiÈ™nuitele patru culori ― pică, treflă, cupă È™i caro ― erau simboluri ce aminteau de Graal È™i proveneau din cele patru culori ale cărÈ›ilor de Tarot: spadă, cupă, sceptru È™i pentagramă. Pica era spada ― PaloÈ™ul. Simbol masculin. Cupa era, fireÈ™te, tot cupa ― Potirul. Simbol feminin. Trefla era sceptrul ― MoÈ™tenirea regală. UrmaÈ™ii. Caroul era Pentagrama ― ZeiÈ›a. Sacrul feminin. Patru minute mai tîrziu, cînd Langdon începuse deja să se teamă că nu vor găsi ceea ce căutau, computerul le oferi o nouă trimitere: GravitaÈ›ia geniului: biografia unui cavaler modern. ― GravitaÈ›ia geniului! striga Langdon către Gettum. Biografia unui cavaler modern! ― Cît de modern? replică bibliotecara. Te rog să nu-mi spui că este vorba despre sir Rudy Giuliani al vostru! Mie, personal, mi se pare puÈ›in cam prea trasă de păr. Langdon avea propriile lui dubii cu privire la proaspăt îrmobilatul sir Mick Jagger, dar nu era acum momentul să dezbată politica în domeniu a CurÈ›ii Britanice. ― Să ne uităm, sugeră el È™i accesă titlul hypertext: "... Onorabilul cavaler, sir Isaac Newton... ... ÃŽn Londra în 1727 È™i... ... Mormîntul său de la Westminster Abbey... ... Alexander Pope, prieten È™i coleg..." ― Cred că "modern" este, totuÈ™i, un termen destul de relativ, strigă Sophie către Gettum. E o carte veche. Despre sir Isaac Newton. Bibliotecara clătină din cap: ― Inutil! Newton a fost îngropat la Westminster Abbey ― inima protestantismului englez È™i în nici un caz nu a participat vreun papă! FriÈ™că È™i zahăr? întrebă ea arătînd spre ceÈ™tile de cafea solubila. Sophie încuviință. ― Robert! îl strigă Gettum, văzînd că Langdon nu are de gînd să îi răspundă. Profesorul își ridică ochii de pe ecran, simÈ›ind cum inima începe să-i bată mai tare: ― Sir Isaac Newton e cavalerul pe care-l căutăm, declară el. Cercetările sale au dus la descoperiri È™tiinÈ›ifice care au atras mînia Bisericii. Și a fost Mare Maestru al Le Prieuré din Sion. Nu e suficient? ― Suficient? îi răspunse Sophie arătînd spre poem. Cum rămîne cu cavalerul îngropat de papă? Ai auzit-o pe doamna Gettum: la înmormîntarea lui Newton nu a luat parte nici un papă, nici un catolic. Langdon întinse mîna spre mouse: ― Cine a zis ceva despre un papă ― catolic? Dădu un clic pe "Pope" È™i pe ecran apăru întreaga frază: "ÃŽnmormîntarea lui sir Isaac Newton, la care au asistat regi È™i membri ai nobilimii, a fost prezidată de Alexander Pope, prieten È™i coleg, care i-a adus decedatului un emoÈ›ionant elogiu înainte de a-i arunca primul pumn de țărînă peste sicriu." Profesorul își ridică ochii spre Sophie: ― De data asta l-am nimerit pe cel care trebuie. Alexander Pope. A. Pope. In London lies a knight a Pope interred! Sophie se ridică, înmărmurită. Jacques Saunière, maestrul dublelor înÈ›elesuri, își demonstrase încă o dată, dacă mai era nevoie, uimitoarea-i ingeniozitate. 96 Silas se trezi, tresărind brusc. Nu È™tia ce-l deÈ™teptase È™i nici cît timp dormise. "Oare visam?" Ridicîndu-se în capul oaselor pe salteaua de paie, ascultă răsuflarea tăcută a clădirii, liniÈ™tea deplină fiind întreruptă doar de murmurul slab al rugăciunii cuiva de la etajul de dedesubt. Erau sunete familiare, care ar fi trebuit să-l mai liniÈ™tească. Și totuÈ™i, simÈ›ea o bruscă È™i ciudată îngrijorare. Doar în lenjerie de corp, se apropie de fereastră. "Am fost, oare, urmărit?" Curtea era pustie, exact aÈ™a cum fusese È™i atunci cînd venise el. Ascultă din nou. LiniÈ™te! "Și atunci, de ce simt că undeva, ceva nu e în ordine?" Silas învățase, cu mult timp în urmă, să aibă încredere în propria intuiÈ›ie; ea îl È›inuse în viață pe cînd era copil, pe străzile Marsiliei, cu mult înainte de a ajunge la închisoare... cu mult înainte de a se naÈ™te din nou, graÈ›ie episcopului Aringarosa. Deodată, prin gardul viu de la marginea curÈ›ii zări silueta unei maÈ™ini care se apropia. Pe capotă, zări sirena de poliÈ›ie. Jos, la recepÈ›ie, duÈ™umeaua scîrțîi. O ușă se deschise. Instinctiv, Silas se repezi la ușă È™i încremeni în spatele ei, exact în clipa în care clanÈ›a coborî È™i uÈ™a se deschise uÈ™or. Primul poliÈ›ist năvăli înăuntru, legănîndu-È™i arma la stînga È™i la dreapta în mîna întinsă. Camera părea goală. ÃŽnainte de a fi zărit, Silas își buÈ™i umărul în tăblia uÈ™ii, izbind un al doilea poliÈ›ist. Primul se răsuci, gata să tragă, dar Albinosul i se repezi la picioare. GlonÈ›ul zbură peste capul său, iar poliÈ›istul își pierdu echilibrul È™i se prăbuÈ™i, lovindu-se puternic la cap. Al doilea izbuti să se ridice de jos, în pragul uÈ™ii, dar Silas îi expedie un picior în burtă È™i, sărind peste trupul lui încovrigat de durere, ieÈ™i pe culoar. Aproape gol, coborî în fugă treptele. Fusese trădat, dar de cine? Cînd ajunse în hol, văzu alÈ›i poliÈ›iÈ™ti năvălind înăuntru. Se răsuci dintr-o miÈ™care È™i alergă în partea cealaltă. "Intrarea pentru femei. Fiecare centru Opus Dei are una." Străbătînd coridoarele înguste, traversă bucătăria, strecurîndu-se printre bucătarii înspăimîntaÈ›i, care se trăgeau la o parte din calea Albinosului despuiat ce dărîma în goană oale È™i veselă. ÃŽn cele din urmă, ajunse pe un culoar întunecat, aproape de încăperea în care se afla centrala termică. La capătul lui, zări uÈ™a pe care o căuta. Alergînd cît îl È›ineau picioarele, ieÈ™i afară, în ploaie, È™i nu-l zări decît prea tîrziu pe poliÈ›istul care se apropia. Cele două trupuri se izbiră în forță, umărul alb al lui Silas intrînd ca un berbece în sternul celuilalt. PoliÈ›istul căzu, iar Albinosul se prăvăli peste el. Arma ofiÈ›erului zbură pe pavaj. ÃŽn spate se auzeau tropot de picioare È™i glasuri agitate. Se rostogoli È™i înhăță revolverul. Un foc de armă răsună în ușă, È™i în coaste simÈ›i o împunsătură puternică. Turbat de furie, începu să tragă spre cei trei poliÈ›iÈ™ti ce se apropiau. Sîngele țîșni din trupurile lor ca dintr-o fîntînă arteziană. O umbră întunecată se ivi în spatele lui, apărută parcă de nicăieri. Mîinile care-i prinseră umerii goi păreau a avea însăși forÈ›a diavolului. Omul răcni în urechea lui: ― SILAS, NU! Albinosul se răsuci È™i trase. Ochii li se întîlniră. Silas urla deja de oroare, cînd episcopul Aringarosa se prăbuÈ™i. 97 Mai bine de trei mii de persoane își dorm somnul de veci în Westminster Abbey, colosala clădire din piatră care adăposteÈ™te rămășiÈ›ele pămînteÈ™ti ale unor regi, oameni politici, savanÈ›i, poeÈ›i È™i muzicieni. Mormintele lor, dispuse în toate niÈ™ele È™i alcovurile disponibile, variază ca grandoare de la mausoleele regale ― cum este al reginei Elizabeth I, al cărei sarcofag tronează în propria capelă laterală ― pînă la modestele plăci încastrate în pardoseală, ale căror inscripÈ›ii au fost tocite de vreme È™i de paÈ™ii vizitatorilor, astfel că de multe ori nu mai poÈ›i decît ghici numele celui care odihneÈ™te dedesubt. Avînd structura marilor catedrale din Amiens, Chartres È™i Canterbury, Westminster Abbey nu este considerată nici catedrală în adevăratul sens al cuvîntului, dar nici biserica parohială obiÈ™nuită. Purtînd titlul de royal peculiar se află în subordinea directă a reginei. De la încoronarea lui William Cuceritorul în ziua de Crăciun a anului 1066, impresionantul sanctuar a găzduit nenumărate ceremonii regale È™i diverse evenimente de stat ― începînd cu canonizarea lui Edward Confesorul È™i sfîrÈ™ind cu nunta prinÈ›ului Andrew cu Sarah Ferguson sau funeraliile lui Henric al V-lea, ale reginei Elizabeth I sau ale prinÈ›esei de Wales, Diana. TotuÈ™i, pe Robert Langdon nu-l interesa în momentul de faÈ›a nimic din străvechea istorie a lăcaÈ™ului ― cu o singură excepÈ›ie: înmormîntarea cavalerului britanic sir Isaac Newton. "In London lies a knight a Pope interred!" Traversă în mare grabă, împreuna cu Sophie, marele portic al transeptului nordic, ajunseră în faÈ›a unor supraveghetori care îi poftiră politicos spre cea mai recentă dotare a abaÈ›iei ― un detector de metale tip cadru, prezent acum în majoritatea clădirilor istorice din Londra. Trecură amîndoi fără a declanÈ™a alarma È™i își continuară drumul spre intrarea propriu-zisă. ÃŽncă de la primii paÈ™i în imensul interior de piatră, Langdon avu impresia că lumea de afară dispare brusc, se evaporă. Nu se mai auzea zgomotul traficului. Nu se mai auzea răpăitul ploii. Doar o liniÈ™te asurzitoare, ce părea o reverberaÈ›ie între zidurile masive, ca È™i cînd biserica È™i-ar fi vorbit sieÈ™i în È™oaptă. Ochii lor, la fel ca aceia ai majorității vizitatorilor, se ridicară imediat spre înălÈ›imile ameÈ›itoare ale plafonului. Coloane de piatră cenuÈ™ie țîșneau spre cer aidoma unor maiestuoÈ™i arbori seculari, arcuindu-se graÈ›ios È™i părînd a fi susÈ›inute de aer, È™i apoi coborau din nou pînă la pardoseală. ÃŽn faÈ›a lor, transeptul nordic se întindea asemenea unui canion adînc, mărginit de falezele înalte ale vitraliilor. ÃŽn zilele însorite, podeaua devenea un mozaic prismatic de lumini È™i de umbre. Astăzi însă, ploaia È™i norii îi confereau vastului spaÈ›iu interior o aură spectrală... ca de criptă, într-adevăr. ― E într-adevăr goală, È™opti Sophie. Langdon se simÈ›i È™i el dezamăgit. Sperase să găsească aici mai multă lume; nu avea nici un chef să repete experienÈ›a neplăcută de la Temple Church. Ar fi vrut ca acolo să simtă siguranÈ›a pe care È›i-o oferă de obicei destinaÈ›iile turistice arhiaglomerate, dar uitase că acest lucru se întîmpla, îndeosebi, doar în plin sezon turistic. Era o dimineață ploioasă de aprilie. ÃŽn loc de grupuri numeroase de turiÈ™ti È™i raze de soare filtrate prin vitralii, în faÈ›a lui nu se zărea decît imensitatea goală a pardoselei mărginite de niÈ™e întunecoase. ― Am trecut printr-un detector de metale, îi aminti Sophie, Sesizîndu-i tulburarea. Dacă ne aÈ™teaptă cineva aici, înăuntru, cel puÈ›in nu poate fi înarmat. Langdon încuviință, însă rămase la fel de circumspect. Voise să cheme poliÈ›ia londoneză, dar ea fusese de părere că, neÈ™tiind cine poate fi implicat, ar fi preferabil să evite orice contact cu autoritățile. "Trebuie să recuperăm criptex-ul, insistase Sophie. E cheia care ne deschide toate uÈ™ile." Avea dreptate, fireÈ™te. "Cheia către salvarea lui Leigh. Cheia către găsirea Sfîntului Graal. Cheia către aflarea celui care pusese la cale toată această nebunie." Din nefericire, unica lor È™ansă de a recupera criptex-ul părea să fie acum È™i aici... la mormîntul lui sir Isaac Newton. Cel care avea cilindrul trebuia să treacă pe la el pentru a descifra indiciul final È™i, dacă nu o făcuse deja, plecînd între timp, vor izbuti să-l surprindă asupra faptului. ÃŽndreptîndu-se spre extremitatea stîngă a clădirii, trecură de un È™ir de coloane È™i pătrunseră într-un întunecat naos lateral. Langdon nu-È™i putea alunga din minte imaginea lui Leigh Teabing prizonier, legat È™i înghesuit, probabil, undeva, în spatele propriei limuzine. Cel care ordonase uciderea celor patru membri de vîrf ai StăreÈ›iei nu va ezita să-i elimine pe toÈ›i cei care îi stăteau în cale. Faptul că Teabing ― un cavaler britanic modern ― era prizonierul celor ce căutau mormîntul unui compatriot al său părea o ironie a sorÈ›ii. ― Pe unde e? întrebă Sophie, privind în jur. "Mormîntul." N-avea idee. ― Ar trebui să găsim un ghid È™i să-l întrebam. Știa că nu are nici un rost să rătăcească aiurea prin catedrală; Westminster Abbey era o veritabilă reÈ›ea de mausolée, încăperi separate È™i niÈ™e funerare. Ca È™i Marea Galerie de la Luvru, avea un unic punct de intrare ― uÈ™a peste pragul căreia tocmai trecuseră: uÈ™or să pătrunzi în interior, dar dificil să-È›i găseÈ™ti drumul spre ieÈ™ire. "O veritabilă capcană pentru turiÈ™ti", declarase o dată unul dintre colegii lui de la Harvard. Respectînd tradiÈ›iile arhitecturale, construcÈ›ia avea forma unei cruci uriaÈ™e. Spre deosebire însă de majoritatea bisericilor, avea intrarea prin lateral, nu prin capătul naosului central. ÃŽn plus, clădirea centrală era înconjurată de o serie de vaste peristiluri. Un pas printr-o arcadă greÈ™ită È™i vizitatorul se pomenea rătăcind printr-un labirint de culoare exterioare, mărginite de ziduri înalte. ― Ghizii poartă robe stacojii, îi spuse Langdon în timp ce se apropia de mijlocul bisericii. Privind în direcÈ›ia altarului aurit, spre capătul transeptului sudic, văzu cîțiva oameni care se tîrau pe coate È™i genunchi. Acest tip de pelerinaj era o priveliÈ™te obiÈ™nuită în ColÈ›ul PoeÈ›ilor, deÈ™i nu avea un caracter atît de pios pe cît părea. "TuriÈ™ti care se freacă de morminte." ― Eu nu văd nici un ghid, constată Sophie. N-am putea găsi mormîntul È™i singuri? Fără un cuvînt, profesorul o conduse spre un rînd de trepte în partea centrală a clădirii È™i îi făcu semn spre dreapta. Sophie simÈ›i că i se taie răsuflarea atunci cînd privi în lungul naosului, la întreaga lungime a catedralei: ― Ah! făcu ea. Hai să găsim un ghid! ÃŽn acelaÈ™i moment, la cîteva sute de metri distanță, ascuns vederii după galeria corului, mormîntul lui Isaac Newton avea un unic vizitator, ÃŽnvățătorul examina monumentul de zece minute încheiate. Mormîntul era format dintr-un sarcofag masiv de marmură neagră, pe care odihnea silueta sculptată a savantului în veÈ™minte clasice È™i care se sprijinea mîndru de un teanc de cărÈ›i cu semnătura sa ― Divinitatea, Cronologie, Optica È™i Philosophiae Naturalis Principia Mathematica. La picioarele lui Newton se aflau doi îngeraÈ™i care desfășurau un sul de pergament. ÃŽn spatele trupului întins al savantului se înălÈ›a o piramidă austeră. DeÈ™i piramida în sine părea o ciudățenie aici, ÃŽnvățătorului îi atrase atenÈ›ia mai curînd uriaÈ™a formă aflata cam la jumătate din înălÈ›imea ei. Un glob! ÃŽn minte îi reveni versul lui Saunière: "Să cauÈ›i globul ce pe al lui mormînt se-afla odat'." Sfera masivă ce părea că a crescut pe faÈ›a piramidei era sculptată în basorelief È™i înfățiÈ™a cele mai diverse corpuri cereÈ™ti: constelaÈ›ii, semne zodiacale, stele, comete È™i planete. Deasupra ei se înălÈ›a zeiÈ›a astronomiei sub un cer înstelat. "Nenumărate globuri." ÃŽnvățătorul fusese convins că, o dată ce va găsi mormîntul, identificarea globului lipsă nu va reprezenta o dificultate. Acum nu mai era însă chiar atît de sigur. Avea în faÈ›a ochilor o complexă hartă a bolÈ›ii cereÈ™ti. Să fie, oare, o planetă lipsă? Fusese omis vreun astru dintr-o constelaÈ›ie? Habar nu avea. TotuÈ™i, nu se îndoia că soluÈ›ia enigmei era ingenios de simplă È™i de logică. "Ce glob trebuie să caut?" ÃŽn mod cert, pentru a găsi Graalul nu era musai să ai cunoÈ™tinÈ›e extinse de astronomie! "Vorbind de carne Roză È™i pîntece însămînÈ›at." Deodată, atenÈ›ia îi fu distrasă de un grup de turiÈ™ti. Puse criptex-ul în buzunar È™i privi încruntat cum fiecare vizitator se apropie de o măsuță, lasă o mică donaÈ›ie în casetă È™i își reface provizia de papetărie pusă la dispoziÈ›ie de abaÈ›ie. ÃŽnarmaÈ›i cu creioane È™i foi mari de hîrtie, turiÈ™tii se îndreptară apoi spre o altă parte a bisericii, probabil spre popularul ColÈ› al PoeÈ›ilor, pentru a se pleca în faÈ›a lui Chaucer, Tennyson È™i Dickens mergînd în genunchi conÈ™tiincioÈ™i spre mormintele lor. Rămas singur din nou, ÃŽnvățătorul se apropie de mormînt, privindu-l cu atenÈ›ie de sus pînă jos. ÃŽncepu cu ghearele ce susÈ›ineau sarcofagul, trecu la statuia lui Newton, la teancul lui de cărÈ›i È™i la cei doi îngeraÈ™i cu pergamentul, apoi urcă pe faÈ›a piramidei pînă la uriaÈ™ul glob cu constelaÈ›ii È™i la plafonul înstelat al niÈ™ei. "Ce glob ar fi trebuit să fie aici... È™i totuÈ™i lipseÈ™te?" Atinse criptex-ul din buzunar, ca È™i cum acesta i-ar fi putut oferi răspunsul dorit. "Doar cinci litere mă despart de Graal." Cînd se apropie de colÈ›ul galeriei, trase adînc aer în piept È™i privi în lungul naosului, spre altarul principal. De la decoraÈ›iunile aurite ale acestuia, atenÈ›ia îi zbură spre roba roÈ™ie a unui ghid care fusese chemat de două persoane care îi erau cît se poate de cunoscute. Langdon È™i Neveu! Calm, se retrase în spatele galeriei. Se aÈ™teptase ca ei doi să descifreze, în cele din urmă, semnificaÈ›ia poemului È™i să ajungă aici, dar nu-È™i imaginase că vor reuÈ™i chiar atît de repede. Răsuflă adînc È™i își cîntări opÈ›iunile. Se obiÈ™nuise deja să facă față surprizelor. "Criptex-ul e la mine." Ducîndu-È™i mîna la buzunar, pipăi cel de-al doilea obiect care îl făcea atît de încrezător: revolverul Medusa. AÈ™a cum ar fi fost de aÈ™teptat, detectorul de metale È›iuise atunci cînd trecuse prin el cu arma ascunsă. La fel de puÈ›in surprinzător însă, paznicii se trăseseră înapoi imediat cînd se încruntase la ei È™i le arătase un act de identitate. PoziÈ›ia oficială impunea totdeauna respect. DeÈ™i iniÈ›ial sperase să găsească de unul singur parola È™i să evite alte complicaÈ›ii, acum ajunse la concluzia că sosirea lui Langdon È™i Neveu era, totuÈ™i, un fapt binevenit. Þinînd seama că nu reuÈ™ise să identifice globul absent, ajutorul lor i-ar putea prinde bine. La urma urmei, dacă americanul descifrase semnificaÈ›ia primului vers È™i ajunsese aici, probabil că È™tia ceva È™i despre globul respectiv. Iar dacă Langdon cunoÈ™tea parola, totul devenea doar o problemă de aplicare a presiunii corespunzătoare. "Nu aici, fireÈ™te. Undeva unde să nu fim deranjaÈ›i." ÃŽÈ™i aminti un mic anunÈ› pe care-l zărise la intrare; È™tia locul perfect în care să-i ademenească. Nu mai rămînea decît o singură problemă... ce să folosească pe post de momeală. 98 Langdon È™i Sophie înaintau încet pe partea de nord a bisericii, avînd grijă să nu iasă din umbra masivelor coloane ce îi despărÈ›eau de naos. DeÈ™i parcurseseră deja jumătate din lungimea clădirii, mormîntul lui Newton nu se zărea încă. Sarcofagul era retras într-o nișă pe care nu aveau cum s-o vadă din locul în care se aflau ei. ― Bine măcar că nu e nimeni acolo, È™opti Sophie. Langdon încuviință, răsuflînd È™i el uÈ™urat. Zona din jurul mormîntului era pustie. ― Mă duc eu, È™opti el. Tu ar trebui să stai ascunsă, pentru eventualitatea în care... Dar ea ieÈ™ise deja din penumbra coloanelor È™i pornise înainte. ― ... cineva ne urmăreÈ™te, sfîrÈ™i profesorul oftînd È™i pornind repede în urma ei. ÃŽn vreme ce traversau în diagonală vastul, complexul monument deveni vizibil treptat, frustrant de lent... un sarcofag de marmură neagră... statuia lui Newton... doi băieÈ›ei înaripaÈ›i... o piramidă uriașă... È™i... un glob imens. ― Știai despre asta? întrebă Sophie, uimită. Langdon clătină din cap, la fel de surprins: ― Iar acelea par a fi constelaÈ›ii. Cînd au ajuns lîngă nișă, profesorul a simÈ›it un gol în stomac. Mormîntul lui Newton era plin de globuri ― stele, comete, planete. "Să cauÈ›i globul ce pe al lui mormînt se afla odat'." Era ca È™i cum ai fi încercat să găseÈ™ti un fir de iarbă lipsă de pe gazonul unui stadion. ― Corpuri cereÈ™ti. Multe! Langdon se încruntă. Unica legătură pe care È™i-o putea imagina între planete È™i Graal era pentagrama zeiÈ›ei Venus È™i, în drum spre Temple Church, încercase deja parola "Venus". Sophie se îndreptă direct spre sarcofag, dar el rămase la doi-trei metri mai în spate, privind atent în jur: ― Divinitatea, spuse Sophie înclinîndu-È™i capul pe umăr È™i citind titlurile cărÈ›ilor pe care se sprijinea Newton. Cronologia. Optica. Philosophiae Naturalis Principia Mathematica. ÃŽÈ›i spun ceva? Langdon se apropie, gîndindu-se la cele auzite: ― Din cîte îmi amintesc, Principia Mathematica are de-a face cu atracÈ›ia gravitaÈ›ională a planetelor... pe care le putem considera globuri, dar mi se pare puÈ›in cam tras de păr. ― Dar ce zici despre semnele zodiacului? Ceva mai devreme vorbeai, parcă, despre PeÈ™ti È™i Vărsător. "Ziua de Apoi!" ― SfîrÈ™itul Erei PeÈ™tilor È™i începutul celei a Vărsătorului era, se presupune, etapa istorica în care StăreÈ›ia plănuia să dea publicității documentele Sangreal. "Dar noul mileniu a venit È™i a trecut fà rà evenimente deosebite, iar istoricii nu mai È™tiu cînd anume va ieÈ™i adevărul la iveală." ― Mi se pare posibil, replică Sophie, ca planul confreriei de a dezvălui acest secret să aibă o legătură cu ultimul vers al poemului. "Vorbind de carne Roză È™i pîntece însămînÈ›at." Da, poate că aÈ™a era; el nu privise pînă acum versul respectiv în aceasta lumină. ― Mi-ai spus mai devreme, continuă ea, că momentul ales de confrerie pentru revelarea adevărului despre "Roză" È™i pîntecele ei fertil ar putea fi dictat de poziÈ›ia planetelor ― globuri cereÈ™ti. Langdon încuviință, simÈ›ind că totul începe să capete sens. TotuÈ™i, intuiÈ›ia îi spunea că nu astronomia era cheia enigmei. SoluÈ›iile anterioare alese de Marele Maestru avuseseră, toate, o semnificaÈ›ie simbolică evidentă ― Mona Lisa, Fecioara între stînci, SOFIA. Această semnificaÈ›ie nu era însă prezenta în conceptul zodiacului È™i al corpurilor cereÈ™ti. Pînă acum, Jacques Saunière se dovedise a fi un meticulos inventator de coduri È™i era de aÈ™teptat ca ultima parolă ― cele cinci litere care deschideau calea către secretul fundamental al StăreÈ›iei ― să fie nu doar încărcată cu aceleaÈ™i simboluri, ci È™i extrem de clară. Dacă È™i aceasta soluÈ›ie semănă cu celelalte, o dată ce va fi identificată, va părea surprinzător de evidentă. ― Uite! exclamă Sophie prinzîndu-i brusc de braÈ›. După teama ce răzbătuse din glasul ei, Langdon bănui că se apropia cineva, dar, cînd se întoarse, o văzu privind È›intă una dintre extremitățile sarcofagului de marmură. ― Cineva a fost aici! È™opti ea, arătînd spre piciorul drept al lui Newton. Profesorul nu înÈ›elese ce anume o îngrijora atît de tare. Un turist neglijent lăsase un creion din acelea de cărbune pe capacul sarcofagului. "E o nimica toată!" ÃŽntinse mîna pentru a lua creionul, dar cînd se aplecă, o rază de lumină jucă pe marmura lustruită È™i Langdon încremeni. Acum pricepea ce anume o speriase pe Sophie. La piciorul lui Newton, pe capacul sarcofagului, se întrezărea vag un mesaj scrijelit cu cărbunele: "Teabing e la mine. LuaÈ›i-o prin Chapter House, pe ieÈ™irea sudică, spre grădinile publice." Profesorul citi cuvintele de două ori, cu inima bătîndu-i cu frenezie. Sophie se întoarse È™i cercetă întreaga lungime a naosului. ÃŽn ciuda tremurului care îl cuprinsese în momentul cînd văzuse mesajul, Langdon își spuse că e, la urma urmei, o veste bună. "Leigh e în viață!" Dar faptul mai avea o semnificaÈ›ie: ― Nici ei nu È™tiu încă parola, È™opti. Sophie încuviință: ― Altfel de ce s-ar fi dat de gol? ― Poate că vor să facă un schimb: Leigh contra parolei. ― Sau e doar o capcană. Langdon clătină din cap: ― Nu cred. Grădina se află în afara zidurilor abaÈ›iei; e un loc public, frecventat. El vizitase odată celebra College Garden ― o micuță grădină cu plante medicinale È™i pomi fructiferi ― rămasă de pe vremea în care călugării cultivau aici ierburi de leac. Lăudîndu-se cu cei mai bătrîni pomi fructiferi din Regatul Unit, grădina era o destinaÈ›ie turistică ce putea fi vizitată fără a intra în clădirea abaÈ›iei. ― Faptul că ne cere să ieÈ™im mi se pare o dovadă de încredere. Pentru a ne face să ne simÈ›im în siguranță. Sophie nu era convinsă: ― Afară, adică acolo unde nu sînt detectoare de metale? Profesorul ridică o sprînceană; la asta nu se gîndise. Privind din nou mormîntul acoperit cu globuri, își dori să-i vină măcar o idee despre parolă... ceva cu care să poată negocia. "Eu l-am implicat pe Leigh È™i voi face tot ce-mi stă în putință ca să-l ajut." ― Mesajul zice să mergem prin Chapter House spre ieÈ™irea sudică, observă Sophie. Poate că din ușă vom avea o vedere bună spre grădină È™i vom evalua situaÈ›ia înainte de a ne expune vreunui pericol. Era o idee bunà . Langdon își amintea vag că Chapter House era o sală ortogonală în care se reunea forul legislativ britanic înainte de construirea actualei clădiri a Parlamentului. Trecuseră mulÈ›i ani de cînd o vizitase, dar È›inea minte că se afla pe undeva, dincolo de peristil. Se depărtă puÈ›in de mormînt È™i privi pe după galeria corului spre dreapta, spre cealaltă extremitate a bisericii. Nu departe se vedea o arcadă largă, alături de care stătea scris: PE AICI SPRE: PERISTIL DECANAT COLLEGE HALL MUZEU SALA PYX CAPELA ST. FAITH CHAPTER HOUSE Langdon È™i Sophie alergau deja cînd trecură pe lîngă indicator, miÈ™cîndu-se prea repede pentru a mai observa micul anunÈ› prin care autoritățile se scuzau că unele zone erau închise pentru lucrări de renovare. Ajunseră imediat într-o curticică mărginită de ziduri înalte, udată de ploaia ce nu contenea să cadă. Deasupra, vîntul È™uiera cu un sunet gutural, de parcă cineva se juca suflînd într-o sticlă. Intrînd pe sub arcadele înguste È™i joase ce mărgineau curtea, Langdon simÈ›i din nou familiara tensiune pe care i-o provocau, de fiecare dată, spaÈ›iile strîmte. Astfel de arcade erau numite peristil sau claustru È™i profesorul observă, deloc încîntat, că acestea de aici se ridicau la înălÈ›imea numelui lor latinesc, din care derivase termenul claustrofobie. Concentrîndu-se asupra punctului de la capătul arcadelor, căută din ochi indicatoarele ce îndrumau spre Chapter House. Ploaia era deasă È™i rece, iar stropi fini aduÈ™i de vînt pătrundeau printre coloanele ce mărgineau curtea. Un alt cuplu trecu pe lîngă ei, îndreptîndu-se în direcÈ›ie opusă, grăbiÈ›i să ajungă la adăpost de vremea urîtă. Peristilul părea pustiu acum, fiind probabil cea mai puÈ›in atrăgătoare parte a abaÈ›iei pe timp de ploaie È™i vînt. După ce parcurseseră vreo patruzeci de metri, pe latura de est a peristilului, văzură în stînga capătul unei alei boltite. Aceasta era intrarea pe care o căutau, însă trecerea era barată de un cordon È™i o tăbliță de avertizare: "ÃŽNCHISE PENTRU RENOVARE: SALA PYX CAPELA ST. FAITH CHAPTER HOUSE" Culoarul lung ce se întindea dincolo de cordon era blocat de schele È™i unelte de lucru. Chiar în față, pe stînga È™i pe dreapta, se zăreau uÈ™ile ce dădeau în Sala Pyx È™i Capela St. Faith. Intrarea în Chapter House era mult mai departe, la celălalt capăt al culoarului. UÈ™ile masive de lemn se vedeau, larg-deschise, iar dincolo de ele spaÈ›iosul interior octogonal era scăldat într-o lumină cenuÈ™ie, ce pătrundea pe uriaÈ™ele ferestre ce dădeau spre grădină. "LuaÈ›i-o prin Chapter House, pe ieÈ™irea sudică, spre grădinile publice." ― Tocmai am trecut de latura estică a peristilului, îi spuse Langdon, deci ieÈ™irea sudică spre grădină trebuie să fie pe acolo È™i spre dreapta. ÃŽn timp ce el vorbea, Sophie pășise deja peste cordon. ÃŽnaintînd pe culoarul întunecat, zgomotele ploii È™i ale vîntului se stinseră treptat, în urma lor. Chapter House era un fel de structură adiacentă ― o anexă de sine stătătoare la capătul culoarului, menită să asigure liniÈ™tea È™i discreÈ›ia lucrărilor parlamentare. ― Pare uriașă, constată Sophie atunci cînd se apropiară. Langdon uitase cît de mare era încăperea. Chiar de afară se puteau zări imensele ferestre aflate pe partea opusă, care se avîntau pe o înălÈ›ime de cinci etaje, pînă la plafonul boltit. ÃŽn mod cert, ofereau o vedere excelentă spre grădină. Cînd păși înăuntru, Langdon se văzu nevoit să își închidă ochii pentru o clipă. După peristilul cufundat în penumbră, Chapter House părea inundat de lumină. Se îndreptau deja spre peretele sudic, cînd își dădură seama că uÈ™a despre care li se spusese nu exista. Se aflau într-o uriașă fundătură. Scîrțîitul unei uÈ™i masive în spate îi luă prin surprindere È™i amîndoi se întoarseră în acelaÈ™i timp, chiar în clipa în care uÈ™a se închidea cu o bufnitură seacă. Bărbatul care se afla în prag îi privea calm, aÈ›intind asupra lor un pistol. Era rotofei È™i sub braÈ›e avea o pereche de cîrje de aluminiu. Pentru un moment, Langdon crezu că visează. Era Leigh Teabing. 99 Sir Leigh Teabing simÈ›ea o uÈ™oară tristeÈ›e privind pe deasupra micului revolver Medusa, spre Robert Langdon È™i Sophie Neveu. ― Prieteni, spuse el, din primul moment în care aÈ›i intrat în casa mea, noaptea trecută, am făcut tot ce mi-a stat în puteri pentru a vă feri de orice primejdie. Dar insistenÈ›a voastră m-a pus acum într-o situaÈ›ie dificilă. Era conÈ™tient de È™ocul È™i de sentimentul de trădare pe care-l resimÈ›eau acum Langdon È™i Sophie, dar avea încredere că în scurt timp, amîndoi vor înÈ›elege înlănÈ›uirea de evenimente care culminase cu acest moment. "Am atît de multe să vă povestesc amîndurora... atît de multe lucruri pe care nu le puteÈ›i înÈ›elege acum." ― Vă rog să mă credeÈ›i, insistă el, că n-am intenÈ›ionat niciodată să vă implic. Voi aÈ›i venit la mine acasă! Voi m-aÈ›i căutat pe mine! ― Leigh, bîigui Langdon în cele din urmă. Ce mama naibii faci? Noi credeam că eÈ™ti în pericol È™i am venit aici să te ajutam! ― AÈ™a cum mi-am închipuit că veÈ›i face! Avem multe de discutat! Dar cei doi nu păreau să reuÈ™ească să-È™i desprindă privirile de la revolverul îndreptat spre ei. ― ÃŽl folosesc doar pentru a mă asigura de toată atenÈ›ia voastră, le explică Teabing. Dacă aÈ™ fi vrut să vă fac vreun rău, aÈ›i fi fost morÈ›i deja. Cînd aÈ›i venit la mine acasă, cu o noapte în urmă, am riscat totul pentru a vă cruÈ›a vieÈ›ile. Eu sînt un om de onoare È™i mi-am jurat mie însumi că nu-i voi sacrifica decît pe cei care au trădat Sangrealul. ― Ce tot îndrugi acolo? izbucni Langdon. Ce-i cu trădarea Sangrealului? ― Am descoperit un adevăr teribil, le răspunse Teabing, oftînd. Am aflat de ce nu au fost dezvăluite documentele Sangreal. De fapt, am aflat că StăreÈ›ia a decis să păstreze secretul pe mai departe. De aceea noul mileniu a sosit È™i a trecut fără nici un eveniment, de aceea nu s-a întîmplat nimic. Langdon dădu să protesteze. ― Le Prieuré, continuă însă Teabing, avea misiunea sfîntă de a dezvălui lumii adevărul, de a revela documentele Sangreal în Ziua de Apoi. ÃŽn decursul secolelor, oameni precum Leonardo da Vinci, Botticelli sau Newton au riscat totul pentru a apăra documentele È™i a duce la bun sfîrÈ™it această misiune. Iar acum, cînd momentul adevărului sosise, Jacques Saunière s-a răzgîndit. Omul onorat cu cea mai sacră responsabilitate din istoria creÈ™tinismului s-a eschivat de la îndatorirea sa. A hotărît că n-a venit încă momentul. A trădat Graalul, adăugă el întorcîndu-se spre Sophie. A trădat StăreÈ›ia. A trădat memoria tuturor generaÈ›iilor care au trudit pentru ca acest moment să fie cu putință. ― Tu?! izbucni Sophie, ochii ei verzi îl sfredeleau cu ură È™i frustrare. Tu eÈ™ti responsabil pentru asasinarea bunicului meu? ― Bunicul tău È™i cei trei seneÈ™ali au trădat Graalul. Un val de furie oarbă o copleÈ™ise. "Minte!" ― Bunicul tău a luat partea Bisericii. Este evident că a fost presat pentru a nu divulga secretul: Sophie clătină din cap. ― Biserica nu l-a influenÈ›at în nici un fel pe bunicul meu. Teabing rîse sec: ― Draga mea, Biserica are o experiență de două mii de ani în a-i presa pe cei care amenință să-i divulge minciunile. ÃŽncă de pe vremea lui Constantin cel Mare, clerul a reuÈ™it să ascundă adevărul despre Iisus È™i Maria Magdalena. N-ar trebui să ne mire că au găsit È™i de această dată o modalitate de a menÈ›ine omenirea în întuneric. Chiar dacă nu mai trimite cruciaÈ›i spre a-i măcelari pe necredincioÈ™i, influenÈ›a ei a rămas la fel de puternică. Și la fel de insidioasă. Miss Neveu, adăugă el după o pauză menită, probabil, să dea greutate vorbelor sale, în ultima vreme Jacques Saunière voia să-È›i spună adevărul despre familia ta. Sophie încremeni: ― De unde È™tii asta? ― Metodele mele sînt irelevante. Important este să înÈ›elegi următorul lucru: moartea mamei tale, a tatălui, a bunicii È™i a fratelui tău nu au fost accidentale. Șocul o lăsase fără grai. Vru să-i spună ceva, dar nu reuÈ™i să rostească nici un cuvînt. Langdon clătină din cap nedumerit. ― Ce tot vorbeÈ™ti acolo? ― Robert, asta explică totul. Toate piesele se potrivesc! Istoria se repetă. Biserica nu ar fi la primul caz de crimă pentru a ascunde adevărul despre Sangreal. O dată ce Ziua de Apoi se apropia, trebuia să transmită un mesaj clar È™i a făcut-o asasinînd familia Marelui Maestru: Þine-È›i gura; altfel urmaÈ›i tu È™i nepoata ta!" ― A fost un accident de maÈ™ină, bîigui Sophie retrăind durerea cumplită din copilărie. Un accident! ― PoveÈ™ti de adormit copiii, pentru a-È›i proteja inocenÈ›a, i-o reteză Teabing. Þine seama că numai doi dintre membrii familiei au fost cruÈ›aÈ›i ― Marele Maestru însuÈ™i È™i unica sa nepoată ― cuplul perfect, care oferea Bisericii o posibilitate perfectă de control asupra StăreÈ›iei. ÃŽmi pot imagina teroarea în care a trăit bunicul tău în toÈ›i aceÈ™ti ani, cînd Biserica ameninÈ›a să te ucidă pe tine dacă el ar îndrăzni să dezvăluie secretul Sangrealului, amenințînd să sfîrÈ™ească treaba începută prin asasinarea celorlalte rude ale tale. ― Leigh, interveni Langdon enervat, nu cred că ai vreo dovadă care să ateste că Biserica a avut de-a face cu moartea tuturor acelor persoane sau că a influenÈ›at într-un fel decizia StăreÈ›iei de a păstra în continuare secretul. ― Dovadă? replică Teabing. Vrei o dovadă că StăreÈ›ia a fost influenÈ›ată? Noul mileniu a sosit, È™i totuÈ™i lumea nu a aflat încă adevărul. Nu e asta o dovadă suficientă? Pe fondul cuvintelor lui Teabing, Sophie auzea o altă voce. "PrinÈ›esă, trebuie să-È›i spun adevărul despre familia ta." Brusc, își dădu seama că tremură. Era oare posibil ca acesta să fie adevărul pe care bunicul voise să i-l dezvăluie? Că întreaga ei familie fusese asasinată? Ce È™tia ea, de fapt, despre accidentul acela care-i ucisese pe cei dragi? Doar cîteva detalii disparate. Chiar È™i articolele din presă fuseseră vagi. "Un accident? PoveÈ™ti de adormit copiii?" ÃŽÈ™i aminti brusc de grija È™i atenÈ›ia excesive ale bunicului ei, își aminti cum nu-i plăcea niciodată s-o lase singura cînd era mică. Și chiar după ce mai crescuse, cînd plecase la universitate, simÈ›ise că bunicul încă veghea asupra ei. Oare tot timpul în preajma ei se aflaseră membri ai confreriei, gata s-o protejeze? ― Ai bănuit că Saunière era manipulat, continuă Langdon privind încă neîncrezător spre Teabing. AÈ™a că l-ai ucis? ― Nu eu am fost cel care a apăsat pe trăgaci. Saunière murise deja cu mulÈ›i ani în urmă, atunci cînd Biserica i-a răpus familia. Era compromis. Acum a scăpat de acea suferință È™i de ruÈ™inea provocată de neputinÈ›a de a-È™i duce la bun sfîrÈ™it misiunea lui sacră. GîndeÈ™te-te care ar fi fost alternativa. Cumva trebuia acÈ›ionat. Vrei ca lumea să nu afle nicicînd adevărul? Vrei ca Biserica să-È™i graveze minciunile în cărÈ›ile noastre de istorie pentru veÈ™nicie? Vrei să-i fie permis să manipuleze la nesfîrÈ™it prin È™antaj È™i crimă? Nu, ceva trebuia făcut! Iar acum noi avem datoria de a prelua misiunea lui Saunière È™i a îndrepta un păcat teribil! ToÈ›i trei! ÃŽmpreună! Lui Sophie nu-i venea să creadă: ― Cum îți poÈ›i închipui că te vom ajuta? ― Fiindcă, draga mea, chiar tu eÈ™ti motivul pentru care StâreÈ›ia nu È™i-a îndeplinit datoria. Dragostea cu care te-a iubit bunicul tău l-a împiedicat să È›ină piept Bisericii. Teama de represalii la adresa unicei sale rude rămase în viață l-a făcut neputincios. Nu È›i-a putut explica adevărul fiindcă l-ai respins, l-ai legat de mîini È™i de picioare, l-ai obligat să aÈ™tepte. Acum ai obligaÈ›ia să dezvălui lumii adevărul, îi datorezi asta memoriei lui Jacques! Robert Langdon renunÈ›ase să încerce să mai înÈ›eleagă ceva. Cu atîtea întrebări cîte i se învălmășeau în minte, nu È™tia decît că un singur lucru mai conta acum ― s-o scoată pe Sophie de acolo, vie. Toată vina pe care o simÈ›ise mai devreme pentru că-l implicase pe Teabing se transferase acum asupra ei. "Eu am adus-o la Château Villette. Eu sînt vinovat pentru tot ce s-a întîmplat." ÃŽn nici un caz nu-È™i putea închipui că Leigh ar fi în stare să-i ucidă cu sînge rece aici, dar în mod cert avusese un rol important în asasinarea celorlalÈ›i. Și, pe de altă parte, avea impresia că un foc de armă în această sală izolată, cu ziduri groase, va trece neauzit, mai cu seamă că afară ploua. "Iar el tocmai È™i-a recunoscut vinovăția." Aruncă o privire spre Sophie; se vedea că e È™ocată. "Biserica i-a ucis familia pentru a reduce StâreÈ›ia la tăcere?" Cumva, era sigur că, în vremurile noastre, Vaticanul nu mai asasina oameni. Trebuia să existe o altă explicaÈ›ie. ― Las-o pe Sophie să plece, îi spuse el. Noi doi vom discuta pe urmă. Teabing scoase un sunet ce semăna cu un rîs nefiresc: ― Mi-e teamă că nu-mi pot permite să vă ofer o asemenea dovadă de încredere. Dar ceva tot vă pot oferi. Se sprijini bine în cîrje, È›inînd tot timpul arma îndreptată spre Sophie, duse mîna la buzunar È™i scoase cheia de boltă. Clătinîndu-se uÈ™or pe picioare, i-o întinse lui Langdon: ― O mărturie a încrederii pe care o am în tine, Robert! El însă nu se clinti. "Ne dă criptex-ul înapoi?!" ― Ia-l! insistă Leigh. Langdon nu-È™i putea imagina decît un singur motiv pentru care i-ar fi înapoiat cheia de boltă. ― Ai deschis-o deja. Ai scos harta dinăuntru. Teabing clătină din cap: ― Robert, dacă aÈ™ fi descoperit parola, aÈ™ fi plecat imediat să caut Graalul singur, fără a vă mai implica È™i pe voi. Nu, nu am aflat soluÈ›ia. Recunosc sincer. Un adevărat cavaler È™tie să se arate umil în faÈ›a Graalului; învață să asculte semnele care i se ivesc în cale. Cînd am văzut că intraÈ›i în abaÈ›ie, am înÈ›eles că vă aflaÈ›i aici pentru un motiv clar: acela de a mă ajuta. Nu caut gloria doar pentru mine; slujesc un stăpîn mult mai înalt decît propria mea vanitate: adevărul. Omenirea merită să cunoască adevărul. Graalul ne-a găsit pe noi È™i acum ne imploră să-l dezvăluim È™i celorlalÈ›i. Iar pentru asta, trebuie să colaboram. ÃŽn ciuda apelurilor sale la încredere È™i la cooperare, arma rămase aÈ›intită spre Sophie, în vreme ce Langdon făcu un pas înainte È™i luă cilindrul rece de piatră. Se auzi cum gîlgîie oÈ›etul dinăuntru. Discurile nu era poziÈ›ionate într-o ordine precisă È™i criptex-ul nu fusese deschis. ― De unde È™tii că n-am să-l distrug pe loc? Teabing rîse zgomotos: ― Mi-am dat seama că ameninÈ›area ta de a-l distruge în Temple Church a fost o cacealma. Robert Langdon n-ar periclita niciodată cheia de boltă. EÈ™ti istoric, Robert! Ai acum în mînă cheia a două mii de ani de istorie ― cheia pierdută a Sangrealului. Nu poÈ›i să ignori sufletele tuturor templierilor uciÈ™i pe rug pentru a-i proteja secretul. Vrei ca moartea lor să fi fost în van? Nu, sînt sigur că-i vei răzbuna. Te vei alătura personalităților pe care le admiri atît de mult ― da Vinci, Botticelli, Newton; fiecare dintre ei ar fi fericit să se afle acum în locul tău. ConÈ›inutul cheii de boltă strigă la noi de acolo, dinăuntru, jinduind să fie eliberat. Vremea a sosit! Soarta ne-a adus aici! ― Nu te pot ajuta, Leigh. Nu È™tiu cum să-l deschid. Am văzut mormîntul lui Newton doar pentru o clipă. Și chiar dacă aÈ™ È™ti parola... Se opri însă, dîndu-È™i seama că vorbise deja prea mult. ― Nu mi-ai spune-o? Sînt surprins È™i dezamăgit, Robert, de faptul că nu-È›i dai seama cît îmi eÈ™ti de îndatorat. Sarcina mea acum ar fi fost mult mai uÈ™oară dacă eu sau Rémy v-am fi eliminat cînd aÈ›i venit la Château Villette. ÃŽn loc de asta însă, am riscat totul ca să mă comport cît mai nobil cu putință. ― Ãsta numeÈ™ti comportament nobil? îl întrebă Longdon, fixînd arma cu privirea. ― E vina lui Saunière, îi răspunse sec Teabing. El È™i cei trei seneÈ™ali l-au minÈ›it pe Silas, altfel aÈ™ fi obÈ›inut deja cheia de boltă È™i aÈ™ fi fost scutit de toate aceste complicaÈ›ii. Cum să-mi imaginez că Marele Maestru va merge atît de departe pentru a mă induce în eroare È™i va lăsa cheia de boltă unei nepoate de care se înstrăinase? Unei persoane ― adaugă el privind-o pe Sophie cu dispreÈ› ― atît de nepregătite să deÈ›ină o asemenea cunoaÈ™tere, încît are nevoie de o dădacă-profesor de simbolistică! Din fericire, Robert, implicarea ta a fost pînă la urmă un noroc pentru mine. ÃŽn loc să rămînă pentru totdeauna încuiată în seiful unei bănci, cheia de boltă a ajuns la mine prin intermediul tău. "Unde altundeva aÈ™ fi putut să mă duc? se întrebă Langdon. Istoricii Graalului nu sînt mulÈ›i È™i, în plus, noi ne cunoÈ™team." Teabing se umflă în pene: ― Cînd am aflat că Saunière È›i-a lăsat un mesaj înainte de a muri, mi-am dat seama că deÈ›ii niÈ™te informaÈ›ii preÈ›ioase despre StăreÈ›ie. Nu È™tiam, desigur, dacă aveai chiar cheia de boltă sau doar informaÈ›ii despre ascunzătoarea ei. Dar, cu poliÈ›ia pe urmele tale, m-am gîndit că te-ai putea refugia la mine. ― Și dacă n-aÈ™ fi făcut-o? ― ÃŽmi pregătisem un plan prin care să-È›i ofer o mînă de ajutor. ÃŽntr-un fel sau altul, cheia de boltă tot avea să ajungă la Château Villette. Faptul că mi-ai aÈ™ezat-o chiar în braÈ›e e dovada că urmez o cauză dreaptă. ― Poftim?! bîlbîi Langdon, oripilat. ― Silas trebuia să intre pe furiÈ™ în casa mea È™i să fure cheia de boltă; astfel te scotea pe tine din ecuaÈ›ie fără alte probleme È™i mă ferea pe mine de orice suspiciune de complicitate. Dar cînd am văzut cît de complexe sînt codurile create de Saunière, am hotărît să vă includ pe amîndoi în căutarea mea, pentru încă puÈ›in timp. Puteam să-i cer lui Silas să fure criptex-ul mai tîrziu, în momentul în care ar fi avut suficiente informaÈ›ii ca să mă descurc È™i singur. ― ÃŽn Temple Church, încheie Sophie. "ÃŽncepe să priceapă", își spuse Teabing. Temple Church fusese locul ideal pentru a fura cheia de boltă È™i aparenta ei relevanță pentru poem o tranformase într-o momeală perfectă. Rémy primise ordine clare ― să rămînă ascuns pînă ce Silas recupera cheia de boltă. Din păcate, ameninÈ›area lui Langdon că va distruge criptex-ul îl speriase. "Dacă mi-ar fi respectat ordinele!" se gîndea Teabing în sinea sa, mîhnit, amintindu-È™i propria sa "răpire". "Rémy era singura verigă ce putea duce la mine È™i tocmai el È™i-a arătat faÈ›a!" Din fericire, Silas nu bănuise adevărata identitate a britanicului È™i fusese uÈ™or de păcălit cînd majordomul se prefăcuse că-l leagă È™i-l imobilizează pe bancheta din spate a limuzinei. O dată ce ecranul de protecÈ›ie fusese apoi ridicat, Teabing îi putuse telefona Albinosului chiar din limuzină, vorbind cu accentul franÈ›uzesc al ÃŽnvățătorului, îndrumîndu-l către sediul Opus Dei. Un simplu denunÈ› anonim la poliÈ›ie fusese apoi suficient pentru a-l scoate pe Silas din ecuaÈ›ie. "O problemă rezolvată." Cealaltă problemă era mult mai complicată: Rémy. Teabing se frămîntase mult înainte de a lua o decizie, dar, în fond, majordomul se dovedise a fi un risc în plus. "Orice căutare a Graalului necesită sacrificii." Cea mai curată soluÈ›ie i se revelase atunci cînd deschisese minibarul din limuzină ― o sticluță, puÈ›in coniac È™i niÈ™te alune. Praful de pe fundul cutiei avea să fie suficient pentru a declanÈ™a un puseu letal al alergiei de care suferea Rémy. Cînd acesta oprise limuzina în apropiere de St. James Park, Teabing coborîse de pe bancheta din spate È™i urcase în față, lîngă Rémy. Cîteva minute mai tîrziu, se înapoiase în compartimentul din spate, È™tersese toate urmele È™i apoi plecase pentru a duce la îndeplinire etapa finală a misiunii pe care È™i-o asumase. Westminster Abbey se afla nu departe È™i, cu toate că protezele È™i cîrjele sale declanÈ™aseră alarma detectorului de metale, ca de obicei paznicii aceia de doi bani nu È™tiuseră cum să procedeze. "Să-i cerem să-È™i scoată protezele È™i să se tîrască înăuntru? Să-i percheziÈ›ionăm trupul diform?" Teabing le oferise însă o soluÈ›ie mult mai simplă: le arătase o carte de vizită imprimată în relief, cu titulatura de Cavaler al Domeniului. BieÈ›ii băieÈ›i practic se călcau unul pe altul pe picioare, care mai de care să-l poftească înăuntru. Acum, abia rezistă tentanÈ›iei de a le povesti lui Langdon È™i Sophiei, care-l priveau la fel de sideraÈ›i, cît de strălucit reuÈ™ise să implice Ordinul Opus Dei în complotul care avea să atragă după sine în curînd ruinarea întregii Biserici. Dar asta trebuia să mai aÈ™tepte. Deocamdată avea altele mai importante de făcut. ― Mes amis, declară el într-o franceză fără cusur, vous ne trouverez pas le Saint-Graal, c'est le Saint-Graal qui vous trouve. Este evident că drumurile noastre se întrepătrund. Graalul ne-a găsit! Tăcere. Vocea i se transformă într-o È™oaptă abia auzită: ― AscultaÈ›i! PuteÈ›i auzi? Graalul ne vorbeÈ™te de dincolo de tîmp. Ne imploră să-l salvam de sminteala StăreÈ›iei. Eu vă implor să împliniÈ›i aceasta unică È™ansă. Nu exista în acest moment alÈ›i trei oameni mai capabili decît noi să dezlege codul final È™i să deschidă criptex-ul. Trebuie să depunem împreună un jurămînt. Un legămînt de credinÈ›a unii față de ceilalÈ›i. Hotărîrea nestrămutată a unui cavaler de a descoperi adevărul È™i de a-l face cunoscut lumii. Sophie se holbă la Teabing È™i îi răspunse cu o voce rece È™i dură ca oÈ›elul: ― N-am să fac nici un legămînt cu ucigaÈ™ul bunicului meu! Poate doar unul prin care să te pot trimite la închisoare. Inima lui Teabing se opri o clipă, apoi spuse: ― ÃŽmi pare rău dacă aÈ™a gîndeÈ™ti, mademoiselle. Apoi, răsucindu-se, își îndreptă arma spre Langdon: ― Dar tu, Robert? EÈ™ti cu mine sau împotriva mea? 100 Trupul episcopului Manuel Aringarosa suportase multe dureri È™i chinuri în viață, dar arsura usturătoare a glonÈ›ului din piept îi era complet străină. Adîncă È™i destul de gravă. Nu atît o rană a cărnii... ci mai degrabă a sufletului. ÃŽÈ™i deschise ochii È™i încercă să vadă ceva în jur, dar ploaia îi înceÈ›oÈ™a privirea. "Unde mă aflu?" SimÈ›ea niÈ™te braÈ›e puternice ce-l susÈ›ineau È™i îi transportau corpul neputincios ca pe o păpușă din cîrpe, cu sutana atîrnîndu-i în bătaia vîntului. Ridicînd cu greu un braÈ›, își È™terse ochii È™i văzu că omul care îl ducea era Silas. Albinosul alerga pe o stradă înceÈ›oÈ™ată, întrebînd de un spital; strigătul îi era sfîșiat de durere. Ochii lui roÈ™ii priveau drept înainte, iar pe obrajii palizi È™i mînjiÈ›i cu sînge i se prelingeau È™iroaie de lacrimi. ― Fiul meu, È™opti episcopul, eÈ™ti rănit. Silas se uită la el, cu chipul schimonosit de durere: ― ÃŽmi pare atît de rău, părinte! Părea că suferinÈ›a îl împiedică să vorbească. ― Nu, Silas, replică Aringarosa, mie îmi pare rău. GreÈ™eala-i a mea! "ÃŽnvățătorul mi-a promis că nu vor muri oameni, iar eu È›i-am cerut să-i asculÈ›i ordinele necondiÈ›ionat." ― Am fost prea credul. Prea temător. Am fost amîndoi înÈ™elaÈ›i, adăugă el. "ÃŽnvățătorul n-a intenÈ›ionat nici o secundă să ne predea nouă Sfîntul Graal." Chircit în braÈ›ele celui pe care îl luase sub aripa lui cu ani în urmă, episcopul se simÈ›i tras înapoi în timp. ÃŽn Spania. Către modestele sale începuturi, pe cînd clădea o bisericuță catolica în Oviedo, împreună cu Silas. Și apoi mai tîrziu, în New York, unde proclamase gloria lui Dumnezeu prin intermediul noului sediu al Opus Dei de pe Lexington Avenue. Cu cinci luni în urmă, părintele Aringarosa primise o veste cutremurătoare. Toată munca lui de o viață era în pericol. ÃŽÈ™i aminti în amănunt întrevederea de la Castel Gandolfo, care îi schimbase viaÈ›a... vestea care declanÈ™ase această calamitate. Episcopul intrase în sala Bibliotecii de Astronomie cu capul sus, aÈ™teptîndu-se să fie întîmpinat cu strîngeri de mîini călduroase È™i felicitări pentru eforturile sale de reprezentare onorabilă a catolicismului în America. Dar numai trei persoane erau prezente în bibliotecă. Secretarul Vaticanului. Obez. Și dur. Și doi cardinali italieni din vîrful ierarhiei. Fățarnici. InfatuaÈ›i. Nedumerit, Aringarosa se apropiase. Umflatul însărcinat cu problemele legale îi strînsese mîna È™i-i făcuse semn spre scaunul gol, aflat în faÈ›a sa: ― Vă rog să vă faceÈ›i comod! Episcopul se aÈ™ezase, bănuind că îl aÈ™teptau veÈ™ti neplăcute. ― Nu mă pricep la vorbe de complezență, îi declarase secretarul, aÈ™a că am să trec direct la motivul vizitei dumneavoastră. ― Vă rog. VorbiÈ›i-mi deschis! Aringarosa aruncase o privire spre cei doi cardinali, care păreau că-l studiază plini de importanță. ― După cum bine È™tiÈ›i, începuse secretarul, SfinÈ›ia Sa È™i alte persoane de la Roma È™i-au exprimat în ultima vreme îngrijorarea cu privire la efectele pe care le-au avut în plan politic cele mai controversate practici Opus Dei. Brusc, Aringarosa simÈ›ea cum sîngele îi îngheață în vene. Discutase deja de nenumărate ori despre această problemă cu noul Suveran Pontif care, spre marea lui dezamăgire, se dovedise un partizan fervent al liberalismului în Biserică. ― Vreau să vă asigur, mai adăugase obezul, că SfinÈ›ia Sa nu doreÈ™te să schimbe nimic din modul în care vă conduceÈ›i Ordinul. "Sper È™i eu că nu!" ― Atunci, pentru ce am fost chemat aici? Secretarul oftă: ― Nu È™tiu cum să mă exprim în termeni cît mai delicaÈ›i cu putință, aÈ™a că o să vorbesc direct. Cu două zile în urmă, Consiliul Secretariatului a votat în unanimitate revocarea autorizării primite de Opus Dei din partea Vaticanului. Aringarosa fusese sigur că nu se auzise bine: ― Mă scuzaÈ›i? ― Cu alte cuvinte, peste È™ase luni, Opus Dei nu va mai fi considerat un Ordin al Vaticanului. VeÈ›i fi o Biserica de sine stătătoare. Sfîntul Scaun intenÈ›ionează să se disocieze de dumneavoastră. SfinÈ›ia Sa a fost de acord È™i am început deja întocmirea documentelor oficiale. ― Dar... e imposibil! ― Dimpotrivă, este foarte posibil! Și necesar. SfinÈ›ia Sa nu este mulÈ›umit de politicile dumneavoastră agresive de atragere a noilor membri È™i de practicarea mortificării corporale. Și nici cele privind femeile. Cu alte cuvinte, Opus Dei a devenit o povară È™i un impediment. Aringaorsa era stupefiat: ― O... povară?! ― Doar nu vă surprinde faptul că s-a ajuns aici! ― Opus Dei este singura organizaÈ›ie catolică al cărei număr de membri este în creÈ™tere. Avem în prezent peste o mie o sută de preoÈ›i! ― ÃŽntr-adevăr. O problemă tulburătoare pentru noi toÈ›i. Episcopul sărise drept în picioare: ― ÃŽntrebaÈ›i-l pe SfinÈ›ia Sa dacă Opus Dei a fost o povară È™i în 1982, cînd am ajutat Banca Vaticanului! ― Vaticanul vă va rămîne veÈ™nic recunoscător pentru acest lucru, dar sînt multe voci care consideră È™i astăzi că generozitatea dumneavoastră de atunci a constituit unicul motiv pentru care vi s-a acordat statutul de Ordin al Vaticanului. ― Nu este adevărat! Insinuarea era mai mult decît jignitoare. ― Oricare ar fi situaÈ›ia, noi vom acÈ›iona cu bună-credințâ. Vom stabili în aÈ™a fel termenii de reziliere, încît să vi se înapoieze banii oferiÈ›i atunci. ― Adică mă cumpăraÈ›i! Mă plătiÈ›i ca să tac! Chiar acum, cînd Opus Dei a rămas unica voce a raÈ›iunii! Unul dintre cardinali se aplecase spre el: ― Mă scuzaÈ›i, aÈ›i spus cumva "vocea raÈ›iunii"? Aringarosa se înclinase peste masă È™i replicase pe un ton îngheÈ›at: ― Chiar nu È™tiÈ›i de ce catolicii părăsesc Biserica? UitaÈ›i-vă puÈ›in în jurul vostru. Oamenii È™i-au pierdut respectul. Rigorile credinÈ›ei au dispărut. Doctrina a devenit facultativă. Abstinență, confesiune, împărtășanie, botez, liturghie ― alegeÈ›i ce vreÈ›i, ce combinaÈ›ie vă place È™i ignoraÈ›i restul. Ce fel de îndrumare spirituală oferă azi Biserica? ― NiÈ™te legi adoptate în secolul al III-lea nu mai pot fi aplicate creÈ™tinilor de azi. Regulile acelea nu sînt adecvate societății actuale. ― Ei bine, pentru Opus Dei ele par a funcÈ›iona! ― Aringarosa, intervenise obezul secretar încercînd să încheie dicuÈ›ia, din respect pentru relaÈ›ia organizaÈ›iei dumneavoastră cu anteriorul papă, SfinÈ›ia Sa vă oferă un răgaz de È™ase luni pentru a vă disocia în mod voluntar de Vatican. Vă sugerez să aduceÈ›i ca motivaÈ›ie diferenÈ›ele de opinie dintre Opus Dei È™i Sfîntul Scaun È™i să funcÈ›ionaÈ›i ca un ordin creÈ™tin de sine stătător. ― Refuz! Și-i voi spune personal acest lucru Sfîntului Părinte! ― Mă tem că SfinÈ›ia Sa nu mai doreÈ™te să vă întîlnească. Aringarosa se ridicase deja de pe scaun: ― Nu va îndrăzni să desfiinÈ›eze un Ordin înfiinÈ›at de precedentul papă! ― Regret. Domnul a dat, Domnul a luat! Episcopul plecase de la acea întrevedere stupefiat, împleticindu-se. După ce revenise la New York, zile în È™ir doar privise aiurea în zare, copleÈ™it de ce întrezărea că va fi viitorul creÈ™tinismului. Cîteva săptămîni mai tîrziu, primise un apel telefonic care schimbase complet situaÈ›ia. Cel care sunase avea un accent francez È™i își spunea ÃŽnvățătorul ― un titlu frecvent întîlnit în cadrul ordinului. Spusese că È™tie despre planurile Vaticanului de retragere a sprijinului. "Cum poate È™ti aÈ™a ceva?" Aringarosa sperase că doar o mînă dintre mai-marii de la Roma È™tiau despre soarta Opus Dei. Se părea însă că vestea se răspîndise. Cînd era vorba despre bîrfă, nici un zid nu avea urechi mai bune decît cele de la Vatican. ― Eu am sursele mele pretutindeni, îi È™optise ÃŽnvățătorul, È™i datorită lor deÈ›in o serie de informaÈ›ii. Cu ajutorul tău pot descoperi locul în care este ascunsă o relicvă sacră, ce-È›i va aduce o putere uriașă... suficientă pentru ca întregul Vatican să È›i se plece la picioare. Suficientă pentru a salva credinÈ›a. Nu doar pentru Opus Dei, adăugase el după o pauză scurtă. Pentru noi toÈ›i. "Domnul a luat... È™i Domnul dă înapoi." Aringarosa întrezărise o miraculoasă rază de speranță: ― Spune-mi care e planul! Episcopul Aringarosa nu mai era conÈ™tient atunci cînd uÈ™ile spitalului St. Mary se deschiseră. Silas se năpusti pe culoar, epuizat. Căzînd în genunchi pe podea, strigă după ajutor. ToÈ›i cei prezenÈ›i în camera de UrgenÈ›e își căscaseră ochii, uluiÈ›i la vederea Albinosului pe jumătate dezbrăcat ce purta pe braÈ›e un preot însîngerat. Medicul care îl ajută pe Silas să-È™i aÈ™eze povara pe o targă luă pulsul episcopului È™i se întunecă la față: ― A pierdut mult sînge. Nu sînt speranÈ›e prea mari. Aringarosa clipi, revenindu-È™i pentru o clipă, È™i privi spre Albinos: ― Copilul meu... Silas era sfîșiat de durere È™i de remuÈ™care: ― Părinte, chiar dacă-mi va lua întreaga viață, tot îl voi găsi pe cel care ne-a înÈ™elat È™i îl voi ucide! Episcopul clătină din cap, privindu-l cu o tristeÈ›e nesfîrÈ™ită: ― Silas... dacă n-ai învățat nimic altceva de la mine, te rog... È›ine minte asta. ÃŽl prinse de mînă È™i i-o strînse cu multă putere: ― Iertarea este cel mai de preÈ› dar al lui Dumnezeu. ― Dar, părinte... Aringarosa își închise ochii: ― Silas, trebuie să te rogi! 101 ÃŽn Chapter House, sub cupola boltită a sălii, Robert Langdon privea drept în È›eava revolverului Medusa. "Robert, eÈ™ti cu mine sau împotriva mea?" Cuvintele lui Teabing îi răsunau È™i acum în urechi. Nu exista un răspuns, È™tia acest lucru. Spune da, È™i o trădezi pe Sophie. Spune nu, È™i britanicul nu va avea de ales decît să-i ucidă de amîndoi. ExperienÈ›a lui la catedră nu-l pregătise nicidecum pentru a face față situaÈ›iilor de acest gen, dar munca de profesor îl învățase totuÈ™i ceva despre întrebările paradoxale. "Cînd nu ai răspuns la o întrebare, ai la dispoziÈ›ie o singură modalitate sinceră de a replica." Zona de mijloc între da È™i nu. "Tăcerea." Privind criptex-ul pe care-l È›inea în mînă, Langdon preferă să se îndepărteze. Fără a-È™i ridica ochii, începu să se tragă înapoi, spre mijlocul sălii. Teren neutru. Spera că, dacă-l vede concentrat asupra cilindrului, Teabing o să creadă că studiază în minte posibilitatea unei colaborări, iar tăcerea lui o să-i indice lui Sophie că n-o abandonase. "Și astfel mai cîștig timp de gîndire." Iar a gîndi, bănuia el, era exact ceea ce È™i-ar fi dorit britanicul să facă. "Pentru asta mi-a dat criptex-ul. Ca să simt greutatea deciziei pe care o voi lua." Britanicul sperase că, dacă avea în mînă cheia de boltă a Marelui Maestru, Langdon își va da seama de importanÈ›a ei colosală È™i că reticenÈ›ele-i vor fi spulberate de curiozitatea È™tiinÈ›ifică, recunoscînd în cele din urmă că, dacă nu vor deschide criptex-ul, istoria însăși va fi pierdută pentru totdeauna. Lăsînd-o pe Sophie în bătaia armei, se retrase, conÈ™tient că parola criptex-ului putea fi unica sa speranță de a o salva. "Dacă pot să scot harta din interior, Teabing va fi dispus să negocieze." Chinuindu-se să se concentreze, se retrase încet spre fereastră... rememorînd numeroasele corpuri astronomice de pe mormîntul lui Newton: "Sa cauÈ›i globul ce pe al lui mormînt se afla odat'. Vorbind de carne Roză È™i pîntece însămînÈ›at." ÃŽntorcîndu-se cu spatele la ceilalÈ›i, se apropie de fereastra uriașă, căutînd o rază de inspiraÈ›ie în vitraliile ei. Nimic însă. "ÃŽncearcă să gîndeÈ™ti ca Saunière, se îndemnă el, privind spre grădină. Care ar fi, după părerea lui, globul ce ar trebui să se afle pe mormîntul lui Newton?" Imagini ale unor stele, comete È™i planete păreau a licări în ploaia monotonă, dar le alungă. Saunière nu era om de È™tiință. Fusese un umanist, un iubitor al artei È™i al istoriei. "Sacrul feminin... potirul... roza... Maria Magdalena... declinul zeiÈ›ei... Sfîntul Graal." Legendele întruchipaseră întotdeauna Graalul ca pe o iubită misterioasă care dănÈ›uia în noapte nevăzută, îți È™optea la ureche, ademenindu-te È™i apoi dispărînd în neant. ÃŽn timp ce privea copacii bătuÈ›i de vînt, Langdon simÈ›ea aievea prezenÈ›a ei jucăușă. Semnele erau pretutindeni. Ca o siluetă ispititoare care se contura în ceață, ramurile celui mai bătrîn măr din Regatul Unit își scutura florile cu cinci petale, albe È™i delicate precum însăși Venus. ZeiÈ›a era în grădină acum. Dansa în ploaie, murmurînd cîntecul veacurilor, privind pe furiÈ™ dintre ramurile înflorite, parcă pentru a-i aminti lui că fructul cunoaÈ™terii creÈ™tea dincolo de puterea lui de a-l culege. ÃŽn celălalt capăt al încăperii, sir Leigh Teabing era mulÈ›umit È™i încrezător văzînd cum privirile lui Langdon rătăcesc pe fereastră de parcă ar fi fost în transă. "Exact aÈ™a cum am sperat, își spuse el. Se va da pe brazdă." De ceva timp, britanicul bănuia că americanul ar putea deÈ›ine cheia către Sfîntul Graal. Nu fusese o coincidență faptul că el își pusese planul în aplicare exact în seara în care Langdon avusese programată întrevederea cu Jacques Saunière. Urmărindu-i de atîta vreme, Teabing era convins că dorinÈ›a custodelui de a se întîlni în particular cu americanul avea o semnificaÈ›ie certă. Misteriosul manuscris al lui Langdon atinsese o coardă sensibilă a StăreÈ›iei. Langdon descoperise un anume adevăr È™i Saunière se teme că îl va dezvălui. Sir Leigh fusese sigur că Saunière îi va cere profesorului să păstreze tăcerea. "Adevărul a fost È›inut ascuns prea mult timp!" Teabing È™tia că trebuie să acÈ›ioneze repede. Atacul lui Silas avea să împlinească două obiective. ÃŽl va împiedica pe Saunière să-i ceară lui Langdon să păstreze tăcerea È™i va asigura prezenÈ›a acestuia în Paris după ce Teabing va obÈ›ine cheia de bolta, pentru eventualitatea în care va avea nevoie de ajutorul lui. Aranjarea întîlnirii fatale dintre Saunière È™i Silas fusese floare la ureche. "Aveam informaÈ›ii secrete cu privire la cele mai profunde temeri ale custodelui." Cu o seară înainte, Silas îi telefonase lui Saunière, dîndu-se drept un preot tulburat. ― Domnule Saunière, vă rog sâ mă iertaÈ›i, dar trebuie să vă vorbesc imediat. Nu ar trebui să încalc taina spovedaniei, dar în acest caz cred că trebuie s-o fac. De curînd mi s-a confesat un bărbat care pretindea că a ucis cîțiva membri ai familiei dumneavoastră. Custodele fusese mirat, însă răspunsul lui, precaut: ― Familia mea a pierit într-un accident. Raportul poliÈ›iei a fost explicit. ― Da, un accident de maÈ™ină, replică Silas, văzînd că bătrînul muÈ™case momeala. Bărbatul cu care am vorbit a spus că maÈ™ina a fost împinsă de pe È™osea în rîu. Custodele rămăsese tăcut. ― Domnule Saunière, nu v-aÈ™ fi telefonat niciodată, însă omul despre care vă vorbesc mi-a mai spus ceva ce mă face să-mi fac griji pentru siguranÈ›a dumneavoastră. ÃŽn plus, a menÈ›ionat-o È™i pe nepoata dumneavoastră, Sophie. Numele lui Sophie fusese catalizatorul necesar. Curatorul luase poziÈ›ie fără întîrziere. ÃŽi ceruse lui Silas să vină imediat în cel mai sigur loc pe care îl cunoÈ™tea ― biroul său de la Luvru. Apoi îi telefonase lui Sophie pentru a-i spune că ar putea fi în pericol. La întrevederea cu Robert Langdon renunÈ›ase pe loc. Acum, cînd cei doi erau despărÈ›iÈ›i de vasta întindere a sălii, Teabing își spuse că izbutise să-i îndepărteze unul de altul nu numai fizic. Sophie Neveu avea aceeaÈ™i reÈ›inere, dar era clar că americanul avea o imagine mai clară asupra evenimentelor. ÃŽncerca să-È™i dea seama care ar putea fi parola. "ÃŽnÈ›elege cît este de important să găsim È™i să eliberăm Graalul." ― Nu va deschide criptex-ul pentru tine, îi spuse Sophie pe un ton rece ca gheaÈ›a. Chiar dacă poate! Þinînd arma îndreptată spre ea, Teabing aruncă o privire spre profesor. Era sigur că, în cele din urmă, va trebui să folosească revolverul. DeÈ™i ideea nu-l încînta deloc, È™tia că nu va ezita să tragă dacă va fi nevoie. "I-am oferit femeii ăsteia toate È™ansele de a proceda aÈ™a cum trebuie. Graalul este mult mai important chiar decît voi toÈ›i." ÃŽn acel moment, Langdon se întoarse cu faÈ›a spre ei: ― Mormîntul... spuse brusc, privindu-i cu o urmă de speranță în ochi. Știu unde să mă uit, pe mormîntul lui Newton. Da, cred că pot să aflu parola! Inima lui Teabing prinse aripi: ― Unde, Robert? Spune-mi! Sophie strigă, cu oroare în glas: ― Robert, nu! Doar n-ai de gînd să-l ajuÈ›i, nu-i aÈ™a? Langdon se apropie cu paÈ™i hotărîți, È›inînd criptex-ul în mînă. ― Nu, îi spuse privindu-l dur pe Leigh. Pînă cînd nu-È›i dă drumul, nu-l ajut. Optimismul britanicului păli: ― Sîntem atît de aproape, Robert! Să nu îndrăzneÈ™ti să te joci acum cu mine! ― Nu mă joc. Las-o să plece! Apoi mergem împreună la mormîntul lui Newton È™i deschidem criptex-ul. ― Nu mă duc nicăieri! se răsti Sophie, fierbînd de furie. Bunicul mi-a dat mie criptex-ul. Nu voi sînteÈ›i cei care aveÈ›i dreptul să-l deschideÈ›i! Langdon se întoarse spre ea, cu spaima în glas: ― Sophie, te rog! EÈ™ti în pericol. Eu încerc să te ajut! ― Cum? Dezvăluind secretul pe care bunicul l-a apărat cu preÈ›ul vieÈ›ii? A avut încredere în tine, Robert! Eu am avut încredere în tine! ÃŽn ochii albaÈ™tri ai profesorului se citea acum panica È™i Teabing abia reuÈ™i să-È™i stăpînească un zîmbet văzîndu-i întorÈ™i unul împotriva celuilalt. ÃŽncercările lui Langdon de a o face pe galantul erau de-a dreptul patetice. "E pe punctul de a dezvălui unul dintre cele mai importante secrete din istoria omenirii È™i el își face griji pentru o femeie care s-a dovedit nedemnă de această căutare!" ― Sophie, insistă americanul, te rog... trebuie să pleci! Ea clătina din cap energic: ― Doar dacă-mi dai mie criptex-ul sau dacă-l distrugi, izbindu-l de podea. ― Ce?! ― Robert, bunicul ar fi preferat ca acest secret să fie pierdut pentru totdeauna, decît să ajungă în mîinile unui criminal! Părea gata să izbucnească în lacrimi, dar își păstră stăpînirea de sine. Se răsuci spre Teabing È™i îl privi în ochi: ― ÃŽmpuÈ™că-mă, dacă vrei. Dar nu las moÈ™tenirea bunicului în mîinile tale! "Foarte bine." Britanicul întinse braÈ›ul, cu arma pregătită. ― Nu! strigă Langdon ridicîndu-È™i deasupra capului mîna în care È›inea criptex-ul. Leigh, dacă tragi, îl arunc! Teabing izbucni în rîs: ― Cacealmaua asta È›i-a mers cu Rémy, dar nu È™i cu mine. Te cunosc suficient de bine! "Da, te cunosc. Chipul tău e o oglindă clară, prietene. Mi-a luat cîteva secunde, dar îmi dau seama că minÈ›i. Habar n-ai unde anume pe mormîntul lui Newton se află răspunsul." ― Adevărat, Robert? Știi unde să te uiÈ›i, pe mormînt? ― Știu. Ezitarea din privirea lui Langdon pieri într-o clipă, dar britanicul o zări. MinÈ›ea. Un truc disperat, patetic, menit să o salveze pe Sophie. Robert Langdon îl dezamăgise profund. "Sînt un cavaler singuratic, înconjurat de suflete netrebnice. Și va trebui să descifrez cheia de boltă de unul singur." Langdon È™i Neveu nu mai reprezentau acum decît o simplă ameninÈ›are pentru el... È™i pentru Graal. Oricît de dureroasă ar fi fost soluÈ›ia, È™tia că o poate pune în aplicare fără mustrări de conÈ™tiință. Singura dificultate va fi aceea de a-l convinge pe Langdon să lase jos cheia de boltă, astfel încît el să poată încheia odată această È™aradă. ― O dovadă de încredere, rosti cu glas tare, coborîndu-È™i braÈ›ul cu arma. Pune cheia de boltă pe podea È™i hai să discutam! Langdon È™tia că nu-l crezuse. Pe chipul lui Teabing se oglindea o hotărîre cruntă È™i È™tia că ajunseseră la un moment de răscruce. "Cînd voi lăsa criptex-ul din mînă, ne va ucide pe amîndoi." Chiar È™i fără s-o privească pe Sophie, îi auzea implorarea mută È™i disperată. "Robert, omul ăsta nu e demn de Graal. Te rog, nu i-l da lui! Indiferent care ar fi preÈ›ul plătit!" Profesorul se hotărîse însă, cu cîteva minute în urma, în vreme ce stătea singur la fereastră, privind spre College Garden. "Protejeaz-o pe Sophie. Protejează Graalul." Și aproape că strigase, copleÈ™it de disperare. "Dar nu văd cum!" Clipele de cumplită dezamăgire aduseseră cu ele o limpezime aÈ™a cum rar mai simÈ›ise. "Adevărul e chiar în faÈ›a ochilor tăi, Robert!" Nici nu È™tia de unde-i venise revelaÈ›ia. "Graalul nu-È™i bate joc de tine, ci strigă către un suflet vrednic." Acum, în timp ce se pleca în faÈ›a lui ca un supus înaintea suveranului, coborî criptex-ul pînă la cîțiva centimetri de pardoseală. ― AÈ™a, Robert, È™opti britanicul, îndreptînd arma spre el. Lasă-l jos! Privirea lui Langdon se ridică pentru o clipă spre înălÈ›imile cupolei. Ghemuindu-se mai mult, își îndreptă ochii spre È›eava armei, aÈ›intită asupra lui. ― ÃŽmi pare rău, Leigh! ÃŽntr-o singură miÈ™care, corpul i se destinse ca un arc È™i braÈ›ul îi zvîcni în sus, iar criptexul zbură spre plafon. Leigh Teabing nu-È™i dădu seama cînd degetul lui apăsă pe trăgaci, dar revolverul se descărcă bubuind asurzitor. Trupul lui Langdon era acum o săgeată verticală, aproape desprins de podea, iar glonÈ›ul izbi pardoseala, chiar lîngă piciorul lui. Jumătate din creierul britanicului încercă să corecteze direcÈ›ia focului È™i trase din nou, cu turbare, dar cealaltă jumătate, mai puternica, îi îndreptă ochii în sus, spre abisul cupolei. "Cheia de boltă!" Timpul păru că se opreÈ™te pentru o clipă È™i se transformă într-un fel de coÈ™mar care se derulează cu încetinitorul, È™i lumea întreagă luă forma criptex-ului aflat în aer. ÃŽl privi cum se ridică... părînd că încremeneÈ™te pentru o clipă, imponderabil... È™i apoi căzînd, rostogolindu-se, spre pardoseala de piatră. Toate speranÈ›ele È™i visurile sale se prăbuÈ™eau o dată cu el. "Nu poate izbi podeaua! Pot să ajung la el!" Trupul său reacÈ›ionă din instinct. Dădu drumul armei È™i se aruncă în față, lăsîndu-È™i cîrjele să cadă È™i întinzîndu-È™i în aer mîinile cu o manichiură desăvîrÈ™ită. Rășchirîndu-È™i braÈ›ele È™i degetele, înÈ™făcă cilindrul în zbor. Strîngînd criptex-ul în palmă, își dădu seama că se prăbuÈ™eÈ™te prea repede. Negăsind nimic de care să se sprijine, braÈ›ele sale loviră primele pardoseala È™i cilindrul se izbi violent de piatra dură. Din interior răzbătu sunetul sticlei sparte. Timp de o secundă, Teabing rămăsese fără aer. Zăcînd lat pe podea, privind în lungul braÈ›elor sale întinse, imploră în gînd fiola să reziste. Apoi mirosul acid de oÈ›et se răspîndi în aer È™i britanicul simÈ›i lichidul rece care se scurgea printre discurile criptex-ului chiar în palma sa. O panică sălbatică îl cuprinse. NU! OÈ›etul curgea continuu È™i cu ochii minÈ›ii văzu papirusul dinăuntru cum se dizolvă. "Robert, idiotule! Secretul e pierdut!" ÃŽncepu să hohotească incontrolabil. "Graalul e pierdut! Totul a fost distrus!" ÃŽncă nu-i venea să creadă. ÃŽncercă să deschidă criptex-ul, jinduind să zărească măcar o străfulgerare de adevăr înainte ca aceasta să se dizolve pentru totdeauna. Trase de capetele cilindrului È™i constată, stupefiat, perplex, că acesta se deschide. Se uită înăuntru. Era gol, cu excepÈ›ia cîtorva cioburi de sticlă. Nici urmă de papirus ― fie el dizolvat sau nu. Rostogolindu-se, privi în sus, către Langdon. Sophie stătea alături, cu revolverul îndreptat spre el. Perplex, privi din nou criptex-ul È™i abia atunci observă. Discurile nu mai erau aranjate la întîmplare. Pe cilindru se formase un cuvînt din cinci litere: "MÃRUL". ― "Globul" din care a gustat Eva, spuse Langdon rece, stîrnind mînia sfîntă a lui Dumnezeu. Păcatul originar. Simbolul căderii sacrului feminin. Teabing simÈ›i cum adevărul îl izbeÈ™te cu o forță zdrobitoare. Globul care ar fi trebuit să se afle pe mormîntul lui Newton nu putea fi decît mărul care, căzut din rai în capul lui Newton, i-a inspirat acestuia munca lui de-o viață. "A lui strădanie! Carnea roză cu pîntece însămînÈ›at!" ― Robert, bîigui Teabing copleÈ™it. Ai reuÈ™it să-l deschizi! Unde e... harta? Fără să clipească, Langdon își duse mîna la buzunarul sacoului È™i scose cu miÈ™cări atente un sul mic de papirus. La doar cîțiva metri distanță de britanic, îl desfășură È™i îl privi. După un lung moment, surîse satisfăcut. "Știe!" Inima lui Teabing ardea de dorinÈ›a de a afla. Visul lui de o viață era chiar aici, în faÈ›a ochilor lui. ― Spune-mi! ceru. Te rog! Oh, Dumnezeule, te rog! Nu e încă prea tîrziu! Brusc, pe culoar răsună zgomot de paÈ™i grei, grăbiÈ›i, È™i Langdon înfășură papirusul la loc È™i îl strecură în buzunar. ― Nu! strigă britanicul, chinuindu-se zadarnic să se ridice. Cînd uÈ™a se deschise, Bezu Fache năvăli ca un taur în arenă, privind fioros în jurul lui, pînă ce-È™i zări È›inta, pe Leigh Teabing, zăcînd neputincios pe podea. Răsuflă uÈ™urat, își puse arma în suportul de sub braÈ› È™i se întoarse spre Sophie: ― Agent Neveu, mă bucur să văd că suneÈ›i amîndoi teferi. Trebuia să veniÈ›i la secÈ›ie atunci cînd v-am cerut. PoliÈ›ia britanică sosi pe urmele lui Fache, ridică prizonierul È™i îi puse cătuÈ™ele. Sophie părea mirata să-l vadă pe Fache: ― Cum ne-aÈ›i găsit? Căpitanul arătă spre Teabing: ― A făcut greÈ™eala de a arăta un act de identitate la intrare. Paznicii fuseseră informaÈ›i că îl căutăm. ― E în buzunarul lui Langdon! zbieră britanicul ca un nebun. Harta către Sfîntul Graal! Þinut de braÈ›e de poliÈ›iÈ™tii care îl trăgeau afară, își azvîrli capul pe spate È™i urlă: ― Robert! Spune-mi unde e ascuns! Cînd trecu prin dreptul lui, Langdon îl privi în ochi: "Numai cei vrednici pot găsi Graalul, Leigh. Chiar tu m-ai învățat asta." 102 CeaÈ›a coborîse peste Kensington Gardens cînd Silas, È™chiopătînd, se retrase într-un desiÈ™, la loc ferit. ÃŽngenunchind pe iarba udă, își aminti de sîngele cald ce se scurgea din rana lăsată de glonÈ› sub coastele lui. LiniÈ™tit, se mulÈ›umi să privească drept înainte. CeaÈ›a era deasă È™i, datorită ei, grădina părea paradiziacă. Ridicîndu-È™i mîinile însîngerate ca să se roage, privi cum picăturile de ploaie îi mîngîiau palmele, readucîndu-le albul lor obiÈ™nuit. SimÈ›ind stropii care îi cădeau pe umeri È™i pe spate, avea impresia ca trupul lui dispare treptat, bucată cu bucată, în pîcla din preajmă. "Sînt o fantomă." O pală de vînt trecu pe lîngă el, aducînd parfumul jilav al unei noi vieÈ›i. Cu fiecare celulă din trupul său frînt, Silas se rugă. Pentru iertare. Pentru îndurare. Și, mai presus de toate, pentru mentorul său... episcopul Aringarosa... ca Domnul să nu-l ia din această lume înainte de a i se fi împlinit, de a fi sunat ceasul. "Mai are atîtea de făcut!" CeaÈ›a îl învăluia È™i Silas se simÈ›ea atît de uÈ™or, încît avea senzaÈ›ia ca fuioarele imateriale îl vor putea lua cu ele. ÃŽnchizînd ochii, își rosti ultima rugăciune. De undeva, din pîcla aceea, vocea lui Manuel Aringarosa îi È™optea: "Domnul nostru e un Dumnezeu bun È™i îndurător." ÃŽn sfîrÈ™it, durerea începea să se domolească È™i Silas își dădu seama că episcopul avusese dreptate. 103 Era după-amiază tîrziu cînd, deasupra Londrei, soarele sparse plafonul de nori È™i începu să strălucească. Bezu Fache era sfîrÈ™it după ce termină interogatoriul È™i își chemă un taxi. Sir Leigh Teabing își proclamase nevinovăția, dar din vorbăria lui incoerentă despre Sfîntul Graal, documente secrete È™i confrerii misterioase, Fache bănuia că istoricul pregătea, de fapt, cadrul pentru ca avocaÈ›ii săi să poată pleda susÈ›inînd că clientul lor e nebun. "Sigur", își spuse căpitanul, "nebunie!" Teabing dăduse dovada de o ingeniozitate È™i o precizie extreme în formularea unui plan menit să-i susÈ›ină la fiecare pas nevinovăția. Exploatase cu aceeaÈ™i aviditate È™i Biserica Catolică, È™i Ordinul Opus Dei, două organizaÈ›ii care se dovediseră a fi absolut inocente. Uneltele sale neÈ™tiutoare fuseseră un călugăr fanatic È™i un episcop disperat. Și, ca o culme a ingeniozității, Teabing își amplasase postul de ascultare electronică în unicul loc în care o victimă a poliomielitei nu putea ajunge. Supravegherea căzuse în sarcina servitorului său, Rémy ― singura persoană care cunoscuse adevărata identitate a britanicului È™i care murise între timp, cît se poate de convenabil, în urma unei reacÈ›ii alergice. "Greu de crezut că toate acestea au putut fi puse la cale de o persoană care nu e sănătoasă la cap," își spuse Fache. InformaÈ›iile transmise de Collet de la Château Villette sugerau că abilitatea de care dăduse dovada Teabing era atît de uimitoare, încît chiar el, Fache, ar fi avut de învățat de la el. Pentru a ascunde microfoane într-unele dintre cele mai importante instituÈ›ii din Paris, istoricul apelase la vechii greci. "Calul Troian." Unele dintre È›intele vizate de Teabing primiseră cadou impresionante lucrări de artă, iar altele participaseră la licitaÈ›ii, achiziÈ›ionînd fără să È™tie obiectele oferite de britanic. Jacques Saunière, pe de altă parte, primise o invitaÈ›ie la Château Villette, pentru a discuta posibilitatea ca Teabing să finanÈ›eze construirea unei noi aripi în Muzeul Luvru, care să fie dedicată lui da Vinci. La sfîrÈ™it, invitaÈ›ia menÈ›iona în treacăt interesul deosebit al lui sir Leigh pentru macheta unui cavaler robotizat, construită chiar de custode. "Poate o veÈ›i aduce cu dumneavoastră", îi sugerase el. Probabil că Saunière îi satisfăcuse dorinÈ›a È™i lăsase cavalerul nesupravegheat suficient timp pentru ca Rémy Legaludec să amplaseze un microfon aproape invizibil. Acum, în timp ce stătea pe bancheta din spate a taxiului, Fache închise ochii. "ÃŽncă o problemă de rezolvat înainte de a mă întoarce la Paris." Lumina soarelui pătrundea nestingherită în salonul de la Spitalul St. Mary. ― Ne-aÈ›i impresionat pe toÈ›i, spuse sora, zîmbindu-i cu blîndeÈ›e. Un adevărat miracol. Episcopul Aringarosa îi surîse slab: ― Totdeauna am fost un om binecuvîntat. După ce termină de aranjat firele È™i tuburile, sora ieÈ™i È™i îl lăsă singur. Razele calde ale soarelui îi dădeau o senzaÈ›ie plăcută. Noaptea trecută fusese cea mai neagră noapte din viaÈ›a sa. Abătut, își aminti de Silas, al cărui cadavru fusese găsit în parc. "Iartă-mă, te rog, copilul meu!" ÃŽÈ™i dorise mult ca Silas să ia parte la acest plan glorios. Noaptea trecută însă, Aringarosa primise un telefon de la Bezu Fache, care vorbea despre aparenta sa legătură cu o călugăriță ucisă în biserica Saint-Sulpice. Episcopul înÈ›elesese atunci că lucrurile luaseră o întorsătură cumplită. Vestea despre alte patru asasinate îi transformase oroarea în groază. "Silas, ce-ai făcut?!" Neputînd să-l contacteze pe ÃŽnvățător, își dăduse seama că fusese abandonat. "Folosit." Singura modalitate de a opri cumplita desfășurare a evenimentelor la a căror declanÈ™are luase È™i el parte fusese aceea de a-i mărturisi totul lui Fache. Din acel moment, cei doi, preot È™i căpitan de poliÈ›ie, porniseră într-o cursă contra-cronometru pentru a-l prinde pe Silas înainte ca ÃŽnvățătorul să-l poată convinge să ucidă din nou. Vlăguit, Aringarosa închise ochii È™i ascultă reportajul TV despre arestarea unui influent cavaler britanic, sir Leigh Teabing. "ÃŽnvățătorul arestat în văzul lumii întregi." Teabing aflase despre planurile Vaticanului de a se disocia de Opus Dei; Aringarosa devenise pionul perfect pentru planul său. "La urma urmei, cine ar fi fost mai dispus să se arunce orbeÈ™te în căutarea Graalului, decît un om ca mine, care era pe punctul de a pierde totul? Graalul ar fi conferit o putere enormă celui ce l-ar fi stăpînit." Leigh Teabing își protejase cu abilitate identitatea ― folosind un accent francez È™i o inimă pioasă È™i cerînd ca răsplată unicul lucru de care nu avea nevoie: bani. Iar el, Aringarosa, fusese prea nerăbdător ca să mai fie È™i suspicios. PreÈ›ul de douăzeci de milioane de euro era o nimica toată în comparaÈ›ie cu obÈ›inerea Graalului È™i, È›inînd seama de banii oferiÈ›i de Vatican pentru separarea de Opus Dei, partea financiară se aranjase perfect. "Orbii văd doar ceea ce vor ei să vadă." Cea mai vicleană maÈ™inaÈ›iune a lui Teabing fusese, desigur, aceea de a cere plata în obligaÈ›iuni emise de Vatican, astfel ca, dacă situaÈ›ia lua o întorsătură urîtă, ancheta să conducă inevitabil spre Roma. ― Mă bucur să văd că vă simÈ›iÈ›i bine, Excelență. Aringarosa recunoscu vocea posacă din ușă, dar chipul îl surprinse ― trăsături aspre, clar conturate, părul pieptănat lins peste cap È™i omoplaÈ›i largi, ce întindeau stofa întunecată a costumului. ― Căpitane Fache? Compasiunea È™i îngrijorarea pe care poliÈ›istul le arătase noaptea trecută pentru suferinÈ›ele episcopului îi sugeraseră o înfățiÈ™are mai blîndă. Căpitanul se apropie de pat È™i azvîrli pe scaunul alăturat o familiară servietă neagră: ― Cred că asta vă aparÈ›ine. Aringarosa privi servieta burduÈ™ită cu obligaÈ›iuni È™i imediat își feri privirea, ruÈ™inat: ― Da... mulÈ›umesc. Stînjenit, pipăi aÈ™ternutul de pe pat È™i, după o pauză, adăugă: ― Căpitane, m-am gîndit mult la acest lucru È™i aÈ™ dori să vă cer o favoare! ― Desigur. ― Familiile celor din Paris pe care Silas... se întrerupse, încercînd să-È™i stăpînească emoÈ›ia, apoi continuă: ÃŽmi dau seama că nici o sumă, oricît de mare ar fi, nu ar putea repara răul făcut, dar, dacă aÈ›i fi atît de bun încît să împărÈ›iÈ›i conÈ›inutul servietei... pentru familiile celor uciÈ™i... Ochii întunecaÈ›i ai lui Fache îl studiară un lung moment: ― Un gest lăudabil, Excelență. Voi avea grijă ca dorinÈ›a să vă fie respectată. O tăcere grea se aÈ™ternu între ei. La televizor, un poliÈ›ist susÈ›inea o conferință de presă în faÈ›a unui conac elegant. Văzînd cine e, Fache se întoarse È™i ascultă atent: ― Locotenent Collet, spunea reportera BBC pe un ton acuzator, seara trecută, superiorul dumneavoastră a acuzat în mod public de crimă doi oameni nevinovaÈ›i. Vor cere Sophie Neveu È™i Robert Langdon daune din partea poliÈ›iei? ÃŽÈ™i va pierde căpitanul Fache slujba din acest motiv? Zîmbetul locotenentului era obosit, dar calm: ― Din experiență, va pot spune că Bezu Fache greÈ™eÈ™te foarte rar. ÃŽncă nu am discutat cu domnia sa despre aceasta problema, dar cunoscînd modul în care operează, bănuiesc că "vînarea" publică a agentului Neveu È™i a domnului Langdon a fost doar un truc menit să-l inducă în eroare pe adevăratul criminal. Reporterii schimbară priviri surprinse. Collet continua: ― Nu È™tiu însă dacă domnul Langdon È™i agentul Neveu au participat benevol la acest plan. Căpitanul Fache își dezvăluie rareori metodele de lucru mai... creative. Tot ceea ce pot confirma deocamdată este faptul că vinovatul a fost arestat, iar domnul Langdon È™i agentul Neveu sînt acum în siguranță È™i în afara oricăror suspiciuni. Pe buzele lui Fache se întinsese umbra vagă a unui zîmbet, cînd se întoarse din nou spre Aringarosa: ― Un individ isteÈ›, acest Collet. Cîteva clipe se scurseră în liniÈ™te. ÃŽn cele din urmă, căpitanul își trecu palma peste frunte, netezindu-È™i părul, È™i privi către episcop. ― Excelență, aÈ™ vrea să mai discutăm o ultimă problemă înainte de a mă întoarce la Paris: zborul dumneavoastră neaÈ™teptat la Londra. AÈ›i mituit pilotul ca să schimbe cursul avionului. Procedînd astfel, aÈ›i încălcat o serie de prevederi legale internaÈ›ionale. ― Eram disperat, replică Aringarosa încet. ― Da. AÈ™a cum era È™i pilotul respectiv cînd l-au interogat oamenii mei. Fache duse mîna la buzunar È™i scoase un inel cu ametist. Ochii episcopului se umplură de lacrimi în momentul cînd luă inelul, strecurîndu-l înapoi pe deget. ― AÈ›i fost atît de amabil! Vă mulÈ›umesc, adăugă È™i îi strînse mîna lui Fache în palma sa. Căpitanul se scutură È™i, apropiindu-se de fereastră, privi absent în zare. Cînd se întoarse, pe chipul lui se citea o oarecare nesiguranță: ― Excelență, încotro vă veÈ›i îndrepta de-acum? Aringarosa fusese întrebat exact acelaÈ™i lucru È™i cu o seară în urmă, cînd părăsise Castelul Gandolfo. ― Bănuiesc că drumul meu este la fel de incert ca al dumneavoastră. ― Da, replică Fache. Cred că voi ieÈ™i la pensie în curînd. Episcopul surîse obosit: ― PuÈ›ină credință poate face minuni, căpitane! PuÈ›ină credință! 104 Capela Rosslyn, numita adesea Catedrala Codicelor, se află la zece kilometri sud de Edinburgh, în ScoÈ›ia, pe locul unui vechi templu închinat zeului Mithra. Construită de Cavalerii Templieri în 1446, capela este gravată cu o tulburătoare diversitate de simboluri păgîne, iudaice, creÈ™tine, egiptene È™i masonice. Coordonatele sale geografice urmează perfect meridianul nord-sud care trece prin Glastonbury. Aceasta longitudinală Linie a Rozei constituie reperul tradiÈ›ional al legendarei Insule Avalon a regelui Arthur, fiind considerată pilonul central al spaÈ›iului sacru britanic. De la această venerată Linie a Rozei derivă numele Capelei Rosslyn, iniÈ›ial scris Roslin. Turnurile ei dantelate aruncau umbre lungi în lumina amurgului, cînd maÈ™ina închiriată de Langdon È™i Sophie Neveu opri în parcarea din faÈ›a falezei pe care se înălÈ›a capela. Zborul scurt de la Londra la Edinburgh fusese odihnitor, deÈ™i nici unul dintre ei nu izbutise să doarmă, cuprinÈ™i de nerăbdare. Privind masiva construcÈ›ie ce se profila pe cerul acoperit de nori, Langdon se simÈ›ea aÈ™a cum bănuia că trebuie să se fi simÈ›it Alice în momentul în care căzuse în gaura de iepure. "Probabil că visez!" Și totuÈ™i, È™tia că ultimul mesaj al lui Saunière era cît se poate de explicit: The Holy Grail 'neath ancient Roslin waits. "Graalul Sfînt sub vechiul Roslin zăboveÈ™te." El își închipuise la un moment dat că "harta Graalului" trebuia să fie o diagramă ― un desen cu un X mare marcînd locul exact ―, însă ultimul secret al StăreÈ›iei le fusese revelat în acelaÈ™i mod în care Saunière li se adresase de la bun început. "Un simplu poem." Patru versuri clare, care îi îndrumau, fără dubiu, spre acest loc. Pe lîngă faptul că se referea explicit la Rosslyn, poemul amintea È™i de cîteva trăsături arhitecturale bine cunoscute ale capelei. ÃŽn ciuda clarității indiciilor, Langdon avea mai degrabă o senzaÈ›ie de insecuritate È™i dezechilibru. Capela Rosslyn i se părea un lăcaÈ™ mult prea evident. Timp de secole, această construcÈ›ie dăduse naÈ™tere la È™oapte ce aminteau despre Graal. ÃŽn ultimele decenii, È™oaptele se transformaseră în strigăte în gura mare, cînd dispozitivele radar dezvăluiseră existenÈ›a unei uimitoare structuri sub capelă ― o vastă încăpere subterană. Pe lîngă faptul că era mult mai mare decît capela însăși, încăperea nu părea a avea nici o intrare sau ieÈ™ire. Arheologii au solicitat începerea unor excavaÈ›ii, pentru a putea ajunge la camera misterioasă, dar Trustul Rosslyn interzisese cu desăvîrÈ™ire orice săpături în perimetrul acestui loc sacru. Desigur, acest refuz nu făcuse decît să alimenteze speculaÈ›iile. Ce anume încerca Trustul Rosslyn să ascundă? Capela devenise între timp loc de pelerinaj pentru căutătorii de mistere. Unii pretindeau că sînt atraÈ™i aici de un puternic cîmp magnetic prezent în mod inexplicabil în zonă, alÈ›ii susÈ›ineau că doresc să cerceteze împrejurimile pentru a găsi o intrare secretă în camera subterană, dar cei mai mulÈ›i recunoÈ™teau că vin pur È™i simplu pentru a cutreiera zona È™i a inspira parfumul Graalului. DeÈ™i Langdon nu mai fusese aici pînă acum, totdeauna se amuzase cînd auzea spunîndu-se că aici s-ar afla ascuns Sfîntul Graal. Da, poate că odată, cu mult timp în urmă, Graalul se aflase la Rosslyn, dar acum, în nici un caz nu se mai afla acolo. Prea multă atenÈ›ie fusese acordată capelei în ultima vreme È™i, mai curînd sau mai tîrziu, cineva tot avea să pătrundă în încăperea subterană. SpecialiÈ™tii considerau că Rosslyn era doar o momeală ― unul dintre "drumurile înfundate" pe care StăreÈ›ia se pricepuse atît de bine să le pună la punct. ÃŽn seara aceasta însă, după ce citise poemul ce menÈ›iona atît de clar acest loc, Langdon nu mai avea deloc chef sâ se amuze. O întrebare îl frămîntase toată ziua: "De ce ar fi depus Saunière atîta efort, pentru a ne îndruma, în cele din urmă, spre o locaÈ›ie evidentă?" Nu putea găsi însă nici un răspuns logic. "Trebuie să fie ceva în legătură cu Rosslyn, ceva ce încă nu am înÈ›eles." ― Robert! strigă Sophie de lîngă portieră, privindu-l. Vii? Þinea în mînă caseta din lemn de trandafir pe care Bezu Fache le-o înapoiase. ÃŽnăuntru, ambele criptex-uri fuseseră reasamblate È™i aÈ™ezate exact aÈ™a cum le găsiseră. Papirusul cu poemul era închis în interior ― de această dată fără fiola cu oÈ›et. Străbătînd aleea cu pietriÈ™ ce ducea spre capelă, trecură pe lîngă celebrul zid vestic al construcÈ›iei. TuriÈ™tii presupuneau că acest perete ieÈ™it straniu în afară era, de fapt, o parte neterminată a capelei. Adevărul, își aminti Langdon, era mult mai interesant. "Zidul de vest al Templului lui Solomon!" Cavalerii templieri proiectaseră Capela Rosslyn ca o reproducere fidela a anticului templu din Ierusalim ― inclusiv zidul vestic, un îngust sanctuar dreptunghiular È™i o încăpere subterană asemănătoare Sfintei Sfintelor, în care primii nouă templieri descoperiseră nepreÈ›uita lor comoară, într-adevăr, Langdon se văzu nevoit să recunoască, exista o logică tulburătoare în ideea că templierii construiseră pentru a adăposti Graalul un "cămin" similar cu locul iniÈ›ial de odihna a sacrelor relicve. Intrarea în capelă era mult mai modestă decît se aÈ™teptase el. UÈ™a micuță din lemn avea două balamale metalice È™i un însemn simplu: "ROSLIN" Modul vechi de ortografiere a cuvîntului, îi explică profesorul lui Sophie, derivase de la Meridianul Rozei, pe care fusese amplasata capela; sau, aÈ™a cum preferau specialiÈ™tii să creadă, de la "Linia Rozei" ― viÈ›a străveche a Mariei Magdalena. Capela avea să se închidă curînd È™i, cînd Langdon deschise uÈ™a, un val de aer cald îi întîmpină, de parcă bătrînul edificiu ar fi oftat ostenit, la capătul unei zile lungi. Pe arcada de la intrare erau gravate numeroase cinquefoils ― ornamente arhitecturale cu cinci petale. "Roze. Pîntecele zeiÈ›ei." Intrînd în urma lui Sophie, își lăsă privirea să se desfete cu întregul sanctuar. DeÈ™i citise despre complexitatea arhitecturală a interiorului, faptul că acum o vedea cu propriii ochi era copleÈ™itor. "Un paradis al simbolisticii", îl numise odată unul dintre colegii săi. ÃŽntreaga suprafaÈ›a a capelei era gravată cu cele mai diverse simboluri ― crucifixuri creÈ™tine, stele iudaice, crucile specifice templierilor, cornuri ale abundenÈ›ei, piramide, semne astrologice, plante, legume, pentagrame È™i trandafiri. Templierii fuseseră desăvîrÈ™iÈ›i lucrători în piatră, construind biserici pe întregul teritoriu al Europei, dar Rosslyn era considerată capodopera lor, simbolul sublim al dragostei È™i al veneraÈ›iei. MeÈ™terii masoni nu lăsaseră nici o piatră nesculptată. Capela Rosslyn era un altar închinat tuturor credinÈ›elor... tuturor tradiÈ›iilor È™i, mai presus de orice, naturii È™i sacrului feminin. ÃŽnăuntru se aflau doar cîțiva turiÈ™ti care ascultau explicaÈ›iile ghidului. Tînărul îi conducea în È™ir indian pe un traseu bine stabilit, ce lega È™ase obiective arhitecturale importante ale capelei. GeneraÈ›ii de vizitatori străbătuseră acelaÈ™i drum, aceleaÈ™i linii drepte, iar paÈ™ii lor gravaseră în decursul timpului un simbol uriaÈ™ pe pardoseala de piatră: "Steaua lui David", își spuse Langdon. CîtuÈ™i de puÈ›in o coincidență. Cunoscută È™i sub numele de "Pecetea lui Solomon", hexagrama fusese, odinioară, simbolul secret al preoÈ›ilor astronomi, fiind mai apoi adoptată de regii israeliÈ›i ― David È™i Solomon. Ghidul îi văzu cînd intrară È™i, cu toate că era aproape de ora închiderii, le zîmbi È™i le făcu semn să înainteze. Langdon mulÈ›umi cu un gest È™i porni spre mijlocul capelei. Sophie rămase însă în prag, privind în jur nedumerită: ― Ce s-a întîmplat? întrebă el. ― Cred... cred că am mai fost aici. Profesorul își ridică o sprînceană: ― Dar ai spus că nici n-ai auzit de Rosslyn! ― N-am auzit, replică ea, continuînd să cerceteze capela cu aceeaÈ™i privire confuză. Probabil că bunicul m-a adus aici cînd eram foarte mică. Nu È™tiu... ÃŽmi pare destul de cunoscută. Apoi, pe măsură ce ochii ei se plimbau de colo, colo, începu să clatine din cap, din ce în ce mai sigură: ― Da! arătă ea spre partea din față a capelei. Coloanele acelea două... le-am mai văzut. Langdon privi cei doi pilaÈ™tri sculptaÈ›i. Dantelăria cioplită în piatră părea să emane o aură ruginie, învăluită în ultimele raze de soare filtrate prin ferestrele vestice. Coloanele, amplasate acolo unde în mod normal ar fi trebuit să se afle altarul, formau o pereche stranie. Cea din stînga era decorată cu linii simple, verticale, iar cealaltă părea străbătută de o delicată spirală florală. Sophie pornise deja spre ele. Profesorul o urmă cu paÈ™i repezi È™i, cînd ajunseră lîngă coloane, o auzi exclamînd: ― Da, sînt sigura că le-am mai văzut! ― Nici nu mă îndoiesc, replică el, dar e posibil să le fi văzut în altă parte. ― Cum adică? ― Aceste două coloane constituie cea mai "copiată" structură arhitectonică la nivel mondial. Exista replici ale lor în lumea întreagă. ― Replici ale Capelei Rosslyn? întrebă ea cu un aer sceptic. ― Nu. Ale coloanelor. ÃŽÈ›i aminteÈ™ti ce È›i-am spus mai devreme, că însăși capela este o copie a Templului lui Solomon? AceÈ™ti pilaÈ™tri sînt replici fidele ale celor care se aflau odinioară acolo. Acesta ― arătă el spre coloana din stînga ― se numeÈ™te Boaz, sau "Coloana Arhitectului". Celălalt este numit Jachin sau "Coloana Ucenicului". De fapt, absolut toate templele masonice din lume au doi pilaÈ™tri ca aceÈ™tia. Langdon îi explicase deja despre strînsele relaÈ›ii istorice dintre templieri È™i societățile secrete masonice din ziua de azi, ale căror grade inferioare ― Ucenic, Calfă È™i Maestru ― datează de pe vremea primilor templieri. Ultimul poem al lui Jacques Saunière se referea clar la MaeÈ™trii Masoni care decoraseră Capela Rosslyn. De asemenea, amintea de cupola centrală a capelei, pe care erau sculptate forme ce reprezentau stele È™i planete. ― Nu am fost niciodată într-un templu masonic, spuse Sophie fără a-È™i lua ochii de la cei doi pilaÈ™tri. Sînt sigură că am văzut coloanele acestea aici. Se întoarse apoi spre vasta întindere a capelei, căutînd parcă un element care să declanÈ™eze altă amintire. CeilalÈ›i turiÈ™ti se pregăteau să părăsească locaÈ™ul È™i ghidul se apropie de ei, cu acelaÈ™i surîs plăcut întipărit pe chip. Era un tînăr drăguÈ›, de aproape treizeci de ani, cu accent scoÈ›ian È™i păr blond-roÈ™cat. ― Mă pregătesc să închid pe ziua de azi. Vă pot ajuta să găsiÈ›i ceva? "Ce-ai zice de Sfîntul Graal?" își spuse profesorul. ― Codul! izbucni Sophie pe neaÈ™teptate. E un cod aici! Ghidul părea încîntat de entuziasmul ei: ― ÃŽntr-adevăr, doamnă! ― Este pe plafon, adăugă ea, întorcîndu-se spre zidul din partea dreaptă. Undeva... acolo! Zîmbetul de pe buzele ghidului se lăți: ― Să înÈ›eleg că aÈ›i mai fost la Rosslyn? "Codul", își spuse Langdon. Uitase de el. Unul dintre numeroasele mistere ale capelei era întruchipat de o arcadă din care ieÈ™eau în relief sute de blocuri de piatră, formînd o bizară suprafaÈ›a cu multe faÈ›ete. Pe fiecare bloc de piatră era gravat un simbol, aparent la întîmplare, care crea un cifru de proporÈ›ii uriaÈ™e. Unele opinii susÈ›ineau că acest cod revela intrarea în camera secretă de sub capelă. Altele considerau că dezvăluie adevărata legendă a Graalului. Oricum, nu mai conta; criptografii se străduiseră vreme de secole întregi să-l descifreze, dar nu izbutiseră. Trustul Rosslyn oferea È™i astăzi o generoasă recompensă celui care ar fi reuÈ™it să-i perceapă semnificaÈ›ia secretă, însă codul rămînea în continuare un mister. ― Voi fi fericit sâ vă arăt... Sophie nu mai auzi restul cuvintelor. "Primul meu cod", își spuse pornind singură, ca în transă, spre arcadă. ÃŽi dăduse caseta lui Langdon, aÈ™a că, pentru moment, izbuti să uite de Sfîntul Graal, de Le Prieuré de Sion È™i de toate necunoscutele zilei de ieri. Cînd ajunse sub arcada boltită È™i văzu simbolurile gravate, amintirile îi reveniră în valuri. ÃŽn mod ciudat, rememorarea primei sale vizite aici aduse cu ea È™i o neaÈ™teptata tristeÈ›e. Era doar o copilă pe atunci... la vreun un an după moartea celor dragi. Bunicul o adusese în ScoÈ›ia pentru o scurtă vacanță È™i, înainte de a se întoarce la Paris, veniseră să vadă Capela Rosslyn. Era seara, tîrziu, È™i capela fusese închisă. Dar ei mai rămăseseră înăuntru. ― Acum putem merge acasă, grand-père? îl rugase ea, obosită. ― Imediat, draga mea, imediat, îi răspunse bunicul pe un ton melancolic. Mai am doar un singur lucru de făcut aici. Ce-ai zice daca m-ai aÈ™tepta în maÈ™ină? ― EÈ™ti ocupat iar cu lucruri de-ale oamenilor mari? El încuviinÈ›ase: ― Voi termina repede. Promit! ― Pot să rezolv din nou codul de pe arcadă? A fost distractiv. ― Nu È™tiu. Eu trebuie să ies puÈ›in. N-o să-È›i fie frică aici înăuntru, singură? ― Sigur că nu! spuse ea, jignită. Nici măcar nu s-a întunecat! ― Foarte bine, atunci, zîmbise bunicul È™i o condusese spre arcada pe care i-o arătase puÈ›in mai devreme. Sophie se aÈ™ezase imediat pe pardoseală, întinzîndu-se cu faÈ›a în sus È™i lăsîndu-È™i privirile să rătăcească peste mozaicul de piatră. ― Am să dezleg codul înainte de a te întoarce tu! ― Atunci, hai să ne luăm la întrecere, îi răspunse el, după care se aplecase, o sărutase pe frunte È™i pornise spre una dintre uÈ™ile laterale. Voi fi chiar aici, afară. Las uÈ™a deschisă! Dacă ai nevoie de mine, strigă-mă! Sophie rămăsese întinsă pe podea, privind în sus, spre arcadă. ÃŽÈ™i simÈ›ea pleoapele grele È™i, după cîteva minute, simbolurile de deasupra începuseră să se înceÈ›oÈ™eze. Apoi dispăruseră complet. Cînd se trezise, pardoseala de piatră era rece sub ea. ― Grand-père! Nu-i răspunsese nimeni. Se ridicase È™i își scuturase praful de pe haine. UÈ™a laterală era încă deschisă È™i prin ea zărise cerul aproape întunecat. IeÈ™ind, îl văzuse pe bunicul ei stînd pe veranda unei case de piatră, chiar în spatele bisericii. Vorbea încet cu o persoană ce se întrezărea vag prin uÈ™a cu plasă. ― Grand-père! strigase din nou. El se întorsese È™i-i făcuse un semn cu mîna, să-l mai aÈ™tepte încă puÈ›in. Apoi îi mai spusese cîteva cuvinte persoanei dinăuntru, îi aruncase o sărutare din vîrful degetelor È™i venise spre Sophie, eu ochii înlăcrimaÈ›i. ― De ce plîngi, grand-père? O luase în braÈ›e È™i o strînsese la pieptul lui: ― Oh, Sophie, noi doi ne-am luat adio de la multă lume anul acesta. E greu. FetiÈ›a se gîndise la accident, la mama È™i la tatăl ei, la bunica È™i la frățiorul cel mic. ― Și acum ai spus adio unei alte persoane? ― Unei dragi prietene pe care o iubesc foarte mult, îi zise el cu emoÈ›ie în glas. Și mi-e teamă că n-am s-o mai văd multă vreme de acum înainte. Alături de ghid, Langdon cercetă din priviri zidurile capelei, temîndu-se că ajunseseră într-un punct mort. Sophie se îndepărtase pentru a studia codul acela din piatra È™i-i lăsase lui caseta din lemn de trandafir, a cărei hartă către Graal părea să nu le fie însă de nici un ajutor. DeÈ™i poemul lui Saunière indica limpede Capela Rosslyn, el, unul, nu È™tia ce anume ar trebui să facă acum. Poemul amintea de "paloÈ™ È™i potir", însă în jur nu se zărea nimic asemănător. "Graalul Sfînt sub vechiul Roslin zăboveÈ™te. Cu paloÈ™ul È™i potirul veghind ale ei porÈ›i." ÃŽn mod cert, un alt aspect al acestui mister rămăsese neelucidat. ― N-aÈ™ vrea să fiu indiscret, spuse ghidul în timp ce privea caseta din mîna lui Langdon. Dar... pot să vă întreb de unde aveÈ›i cutia aceasta? Profesorul rîse cu jumătate de gură: ― E o poveste extrem de lungă. Tînărul ezită, fără a-È™i lua ochii de la casetă: ― Mi se pare foarte ciudat, reluă el, dar bunica mea are o cutie exact ca aceasta ― o casetă de bijuterii. Lemn de trandafir identic lustruit, aceeaÈ™i roză incrustată... chiar È™i balamalele par la fel. Profesorul era sigur că ghidul se înÈ™ală. Dacă exista o casetă unică în lume, aceasta de aici trebuia să fie ― confecÈ›ionată special pentru cheia de boltă a StăreÈ›iei. ― Cutiile pot părea similare, dar... UÈ™a laterală se închise cu un bufnet sonor. Sophie ieÈ™ise fără un cuvînt È™i, cu paÈ™i uÈ™ori, se apropia de o casă alăturată. Langdon privi în urma ei. "Unde se duce?" De cînd ajunseseră aici, se purta cam ciudat. ― ȘtiÈ›i a cui este casa aceea? îl întrebă el pe ghid. Tînărul încuviință, părînd la fel de mirat de comportamentul lui Sophie: ― Este rectoratul capelei. Acolo locuieÈ™te custodele, care este totodată, preÈ™edintele Trustului Rosslyn È™i, aÈ™ putea adăuga, bunica mea. ― Bunica dumneavoastră este preÈ™edinta Trustului Rosslyn? Ghidul înclină din cap afirmativ: ― Eu locuiesc împreuna cu ea la rectorat, o ajut la întreÈ›inerea capelei È™i ofer explicaÈ›ii vizitatorilor. Am locuit aici de cînd mă È™tiu. Bunica practic m-a crescut acolo. ÃŽngrijorat pentru Sophie, Langdon porni spre ușă, ca s-o strige. Dar după numai cîțiva paÈ™i se opri brusc. Cuvintele tînărului îi răsunau straniu în minte. "Bunica m-a crescut." Privi spre Sophie, afară, È™i apoi își întoarse ochii spre caseta pe care o È›inea în mînă. "Imposibil!" încet, cu miÈ™cări lente, se întoarse spre tînărul ghid: ― SpuneaÈ›i că bunica dumneavoastră are o casetă exact ca aceasta? ― Aproape identică. ― ȘtiÈ›i cumva de unde o are? ― Bunicul a confecÈ›ionat-o. El a murit cînd eu eram foarte mic, dar bunica încă mai vorbeÈ™te È™i astăzi despre el. Spune că avea o îndemînare fantastică È™i că îi plăcea să construiască tot felul de lucruri. Uluit, Langdon încercă să cuprindă cu mintea inimaginabila reÈ›ea de conexiuni care începea să se lege. ― SpuneaÈ›i că aÈ›i fost crescut de bunica dumneavoastră. Vă pot întreba ce anume s-a întîmplat cu părinÈ›ii dumneavoastră? Ghidul îi aruncă o privire surprinsă: ― Au murit cînd eu eram mic. ÃŽn aceeaÈ™i zi cu bunicul meu, adaugă el după o scurtă pauză. Profesorul își simÈ›i inima bătînd frenetic. ― ÃŽntr-un accident de maÈ™ină? Uimirea din ochii măslinii ai tînărului ajunse la cote maxime: ― Da, într-un accident de maÈ™ină. Aproape întreaga mea familie a murit în ziua aceea. Mi-am pierdut bunicul, părinÈ›ii È™i... Ghidul ezită o clipă, plecîndu-È™i ochii în podea: ― Și sora, sfîrÈ™i Langdon în locul lui. Pe faleză, casa de piatră era exact aÈ™a cum È™i-o amintea ea. ÃŽncepuse să se însereze È™i clădirea părea că emană o aură caldă, ademenitoare. Mirosul de pîine proaspăt coaptă răzbătea prin uÈ™a deschisă, iar în ferestre strălucea o lumină aurie. Cînd se apropie, Sophie auzi dinăuntru un hohot înfundat. Prin uÈ™a de plasă, zări o femeie în vîrstă. Stătea cu spatele spre ea, dar se vedea că plînge. Bătrîna avea un păr bogat, argintiu, care-i stîrni lui Sophie amintiri ciudate. Urcă încet treptele verandei. Femeia strîngea în mîini fotografia unui bărbat, iar degetele ei îi atingeau faÈ›a cu o duioasă tristeÈ›e. Era un chip pe care Sophie îl cunoÈ™tea bine. "Grand-père!" Era evident că vestea morÈ›ii lui, cu o seară în urmă, ajunsese pînă la ea. O scîndură scîrțîi sub picioarele ei È™i femeia se întoarse încet, iar ochii ei triÈ™ti o zăriră. Sophie dădu să fugă, dar ceva o È›intui locului. Bătrîna aÈ™eză uÈ™or fotogrtafia pe masă È™i, fără a-È™i lua privirea de la ea, se apropie de uÈ™a cu plasă. O veÈ™nicie păru că se scurge în vreme ce ele rămaseră nemiÈ™cate, privindu-se în ochi, despărÈ›ite doar de plasa subÈ›ire. Apoi, aidoma unui val de mare ce-È™i strînge încet forÈ›ele, expresia femeii se transformă, trecînd de la incertitudine la uluire... la speranță... È™i, în cele din urmă, la o imensă bucurie. Dînd uÈ™a de perete, ieÈ™i în prag, întinse braÈ›ele È™i cuprinse între palmele moi obrajii încremeniÈ›i ai lui Sophie: ― Oh, copilul meu drag... uită-te la tine! DeÈ™i n-o recunoscuse, Sophie È™tia cine e femeia. ÃŽncercă să spună ceva, dar abia mai reuÈ™ea să respire. ― Sophie... hohoti bătrîna, sărutîndu-i fruntea. ― Dar..., bîigui ea cu vocea sugrumată, grand-père mi-a spus că aÈ›i... ― Știu. Femeia îi cuprinse umerii cu palmele ei calde È™i o învălui cu o privire familiară: Bunicul tău È™i cu mine am fost obligaÈ›i să spunem multe minciuni. Am procedat aÈ™a cum am considerat că e bine. ÃŽmi pare râu. A fost pentru siguranÈ›a ta, prinÈ›esă. Ultimul cuvînd îi aminti imediat de bunicul ei, care îi spusese astfel vreme de mulÈ›i ani. Sunetul vocii lui părea să răsune acum prin vechile ziduri de la Rosslyn, prin pămînt, pînă în străfundurile necunoscute, de sub biserică. Femeia își aruncă braÈ›ele în jurul ei, cu lacrimile care-i curgeau È™iroaie pe obraji. ― Bunicul tău È™i cu mine am vrut atît de mult să-È›i spunem adevărul! Dar între voi doi situaÈ›ia era dificilă. El s-a străduit. Sînt atît de multe de explicat! Atît de multe! O sărută pe frunte încă o dată È™i îi È™opti la ureche: ― Gata cu secretele, prinÈ›esă! A venit vremea să afli adevărul despre familia noastră. Sophie È™i bunica ei stăteau îmbrățiÈ™ate pe treptele verandei, cînd tînărul ghid se apropie în fugă, cu privirea pline de speranță È™i de neîncredere: ― Sophie? Printre lacrimi, ea înclină din cap È™i se ridică. Nu-i recunoÈ™tea chipul, dar în clipa în care se strînseră unul la pieptul celuilalt, simÈ›i puterea sîngelui care-i curgea prin vene... acelaÈ™i sînge în trupul amîndurora. Cînd Langdon traversă peluza pentru a li se alătura, Sophie nici nu-È™i mai putea imagina cum, cu numai o zi în urmă, se simÈ›ise atît de singura pe lume. Iar acum, în acest loc străin, alături de trei oameni pe care abia dacă-i cunoÈ™tea, era, în sfîrÈ™it, acasă. 105 Noaptea se aÈ™ternuse peste Rosslyn. Robert Langdon stătea singur pe veranda casei de piatră, ascultînd cu plăcere vocile vesele ce răzbăteau din spatele uÈ™ii de plasă. CeaÈ™ca de cafea tare, braziliană, din care sorbea încet izbutise să-l învioreze, dar È™tia că efectul e doar temporar; oboseala pe care o resimÈ›ea era mult prea puternică, pătrunzîndu-i pînă în suflet. ― Ai ieÈ™it fără să te aud, È™opti o voce în spatele lui. Se întoarse. Bunica lui Sophie apăruse în prag, iar părul ei argintiu scînteia în lumina lunii. Numele ei ― cel puÈ›in de douăzeci È™i opt de ani încoace ― era Marie Chauvel. Langdon îi surîse: ― M-am gîndit că familia dumneavoastră are nevoie de puÈ›ină intimitate. Prin fereastră o zări pe Sophie care stătea de vorbă cu fratele ei. Marie se aÈ™eză lîngă el. ― Domnule Langdon, cînd am aflat că Jacques a fost ucis, mi-a fost o teamă cumplită pentru Sophie. ÃŽn seara asta, văzînd-o în pragul casei mele, mi s-a luat de pe inimă o piatră uriașă. Nici nu È™tiu cum v-aÈ™ putea mulÈ›umi îndeajuns. Profesorul nu avea idee ce ar putea să îi răspundă. DeÈ™i încercase să se retragă, pentru a le oferi răgazul de a vorbi singure, Marie îl rugase să rămînă È™i să asculte. "SoÈ›ul meu a avut încredere în dumneata, domnule Langdon; de aceea, am È™i eu." Iar el rămăsese, aÈ™ezat alături de Sophie, È™i ascultase mut de uimire în vreme ce Marie le povestea. Aproape incredibil, părinÈ›ii lui Sophie erau descendenÈ›i ai Merovingienilor ― urmaÈ™i direcÈ›i ai lui Iisus Hristos È™i ai Mariei Magdalena. Pentru a nu risca în zadar, strămoÈ™ii lor își schimbaseră numele de familie, renunțînd la Plantard È™i Saint-Clair. Copiii lor întruchipau însăși viÈ›a regală È™i de aceea erau îndeaproape vegheaÈ›i de StăreÈ›ie. Cînd părinÈ›ii lui Sophie muriseră într-un accident de maÈ™ină ale cărui cauze rămăseseră încă neelucidate, StăreÈ›ia se temuse ca identitatea lor fusese descoperită. ― Bunicul tău È™i cu mine, explică Marie eu vocea sugrumată de durere, am fost puÈ™i în situaÈ›ia de a lua o hotărîre chiar în clipa în care am fost anunÈ›aÈ›i. MaÈ™ina părinÈ›ilor tăi tocmai fusese găsită în rîu. ÃŽntreaga noastră familie ― inclusiv voi, cei doi nepoÈ›i ― ar fi trebuit să se afle în seara aceea în maÈ™ină. Din fericire, ne-am răzgîndit în ultimul moment È™i aÈ™a se face că părinÈ›ii tăi au plecat singuri. Cînd am aflat vestea accidentului, n-am È™tiut ce să credem... dacă a fost, cu adevărat, un accident. Știam însă că trebuie să ne protejăm nepoÈ›ii È™i am procedat aÈ™a cum am crezut noi că e bine. Jacques a declarat la poliÈ›ie că în maÈ™ină ne aflam deopotrivă eu È™i fratele tău, dar că trupurile noastre au fost, probabil, duse de curent. Apoi, cu ajutorul StăreÈ›iei, am intrat într-un con de umbră. Fiind o personalitate cunoscută, Jacques nu È™i-a permis luxul de a dispărea È™i el. Ni s-a părut firesc ca tu, Sophie, fiind cea mai mare, să rămîi alături de el, în Paris, aproape de StăreÈ›ie È™i de protecÈ›ia pe care ea È›i-o putea asigura. Brusc, vocea i se frînse, transformîndu-i-se într-o È™oaptă abia auzită: ― DespărÈ›irea familiei a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Eu È™i Jacques ne vedeam foarte rar, È™i totdeauna în cea mai mare taină... sub protecÈ›ia StăreÈ›iei. Există unele ceremonii pe care confreria È›ine încă să le îndeplinească fără greÈ™. Langdon È™tia că povestea nu se încheia aici, dar era totodată conÈ™tient de faptul că ar fi fost o indiscreÈ›ie din partea lui să mai asculte, aÈ™a că ieÈ™ise din încăpere. Acum, privind turlele capelei, simÈ›ea încă frustrarea misterului ei nerezolvat. "Se află oare Graalul aici, la Rosslyn? Și dacă da, unde sînt paloÈ™ul È™i potirul menÈ›ionate de Sauniere în poemul său?" ― Iau eu asta, spuse Mărie, întinzînd mîna spre el. ― Oh, mulÈ›umesc, spuse el, înmînîndu-i ceaÈ™ca. ― Mă refeream la obiectul din cealaltă mînă, domnule Langdon. Coborîndu-È™i privirea, profesorul își dădu seama că avea încă la el papirusul lui Sauniere. ÃŽl scosese din criptex încă o dată, sperînd că poate de data aceasta va observa ceva ce îi scăpase înainte. ― Desigur, vă rog să mă scuzaÈ›i. Mărie îl privi uÈ™or amuzată È™i luă hîrtia: ― Cunosc un bancher din Paris care aÈ™teaptă probabil cu nerăbdare să recupereze caseta aceea din lemn de trandafir. Andre Vernet a fost un foarte bun prieten de-al lui Jacques, în care soÈ›ul meu avea încredere deplină. Andre ar fi fost dispus să facă orice pentru a respecta dorinÈ›a lui Jacques de a proteja această casetă. "Inclusiv să mă împuÈ™te pe mine", își spuse Langdon în sinea lui, hotărît să nu mai amintească faptul că îi spărsese bietului om nasul. Gîndul la Paris îi readuse în memorie pe cei trei seneÈ™ali uciÈ™i cu o seară în urmă. ― Și Le Prieure? Ce se va întîmplă cu ea acum? ― RotiÈ›ele s-au pus deja în miÈ™care, domnule Langdon. Confreria a rezistat secole de-a rîndul, aÈ™a că va trece È™i peste acest impas. Totdeauna există oameni gata să preia frîiele È™i să reclădească totul. Profesorul bănuia însă că bunica lui Sophie era profund implicată în operaÈ›iunile StăreÈ›iei. La urma urmei, femeile făcuseră totdeauna parte din confrerie; patru Mari MaeÈ™tri fuseseră femei. SeneÈ™alii erau, de obicei, aleÈ™i din rîndurile bărbaÈ›ilor, dar femeile deÈ›ineau un rol mult mai important È™i puteau accede la cea mai înaltă funcÈ›ie, de pe orice treaptă ierarhică practic. Gîndul îi zbură la Leigh Teabing È™i la discuÈ›ia din Westminster Abbey. Totul părea acum pierdut undeva, în trecut, cu mulÈ›i ani în urmă. ― Biserica a exercitat presiuni asupra lui Jacques Sauniere pentru a nu dezvălui documentele Sangreal în Ziua de Apoi? ― Doamne, nu! Ziua de Apoi nu-i decît o scorneală a unor minÈ›i bolnave. Nu exista nimic în doctrina confreriei care să identifice o dată anume pentru revelarea Graalului. De fapt, confreria a susÈ›inut totdeauna că adevărul despre Graal nu ar trebui niciodată dezvăluit. ― Niciodată? Langdon era înmărmurit. ― Misterul È™i miraculosul ne hrănesc sufletul, domnule Langdon, nu Graalul în sine. FrumuseÈ›ea Graalului rezidă în spiritul său eteric. Pentru unii, continuă Marie Chauvel ridicîndu-È™i privirea spre turlele Capelei Rosslyn, Graalul e o cupă care le-ar putea oferi viaÈ›a fără de sfîrÈ™it. Pentru alÈ›ii, e doar căutarea unor documente pierdute È™i a unui vechi mister. Iar pentru majoritatea, bănuiesc că Graalul este, pur È™i simplu, o idee luminoasă... o comoară mirifică, de neatins, care ― chiar È™i în lumea nebună de azi ― ne inspiră È™i ne îmboldeÈ™te. ― Dar dacă documentele Sangreal rămîn ascunse, adevărul despre Maria Magdalena va pieri pentru totdeauna. ― Oare? PriveÈ™te în jurul dumitale! Povestea ei e spusă în artă, în muzica, în zeci de cărÈ›i. ÃŽn fiecare zi, tot mai des. Roata se învîrteÈ™te, începem să sesizam pericolele istoriei noastre... È™i ale drumului autodistructiv pe care am pornit. ÃŽncepem să ne recunoaÈ™tem nevoia de a readuce la viață sacrul feminin. Aminteai la un moment dat, adăugă ea după o pauză, că scrii o carte drespre simbolistica sacrului feminin, nu-i aÈ™a? ― ÃŽntr-adevăr. ― SfîrÈ™eÈ™te acea carte, domnule Langdon. ÃŽngînă-i melodia. Lumea are nevoie de trubaduri moderni. Profesorul rămase tăcut, împovărat de greutatea cuvintelor ei. Undeva, în noapte, luna plină răsărea deasupra copacilor. ÃŽntorcîndu-se spre Rosslyn, Langdon resimÈ›i o dorință copilărească de a-i pătrunde secretele. "Nu întreba", își spuse. "Nu e momentul acum." Privi papirusul din mîna Mariei È™i apoi își îndreptă din nou ochii spre capelă. ― ÃŽntreabă-mă, domnule Langdon, surîse ea. Þi-ai cîștigat acest drept. El simÈ›i cum obrajii îi iau foc. ― Ai vrea să afli dacă Graalul e ascuns aici, la Rosslyn. ― ÃŽmi poÈ›i spune? Marie ofta, mimînd exasperarea. ― De ce oare bărbaÈ›ii nu pot lăsa, pur È™i simplu, Graalul să odihnească în pace? Apoi izbucni în rîs, evident amuzata: ― De ce crezi că s-ar afla aici? Langdon arătă spre hîrtia din mîna ei. ― Poemul se referă explicit la Rosslyn, dar menÈ›ionează ceva despre un paloÈ™ È™i un potir veghind asupra Graalului. Eu n-am văzut aici nici un simbol care să amintească de ele. ― PaloÈ™ul È™i potirul... Dar cum arată ele, de fapt? Profesorul își dădu seama că Marie îl tachinează, dar intră în joc, descriindu-i pe scurt cele două simboluri. O expresie vagă de recunoaÈ™tere pîlpîi în ochii ei: ― Ah, da, fireÈ™te. PaloÈ™ul simbolizează elementul masculin. Cred că este reprezentat aÈ™a, am dreptate? Și, cu arătătorul de la mîna dreaptă, schiță un triunghi în palma stîngă: ― Da, îi confirma profesorul. Marie desenase forma "închisă", mai rar folosită, a lamei, dar el văzuse simbolul reprezentat în ambele feluri. ― Iar triunghiul inversat, continua ea, desemnează potirul, adică tot ceea ce este feminin. ― Exact! ― Și dumneata susÈ›ii că, printre sutele de simboluri existente aici, la Rosslyn, aceste două forme nu apar nicăieri? ― Eu nu le-am văzut. ― Dar dacà ți le voi arata, eÈ™ti de acord să mergi pe urmă sa te odihneÈ™ti? ÃŽnainte ca el să apuce să îi răspundă, Marie Chauvel coborîse treptele verandei È™i se îndreptă spre capelă. Langdon o urmă cu paÈ™i repezi. Intrînd în clădire, bătrîna aprinse luminile È™i făcu semn spre pardoseală. ― Iată, domnule Langdon. PaloÈ™ul È™i potirul. Profesorul privi cu atenÈ›ie piatra tocită a podelei. Era goală. ― Dar nu e nimic aici... Marie oftă È™i începu să parcurgă cunoscutul traseu săpat în pardoseală de paÈ™ii miilor de turiÈ™ti, acelaÈ™i pe care îl văzuse el străbătut de grupul de vizitatori de mai devreme. Treptat, privirea i se focaliză È™i, în cele din urmă, distinse uriaÈ™ul simbol gravat în piatră, însă nu părea deloc mai lămurit. ― Păi, asta este steaua lui Da... Dar se întrerupse brusc, mut de uimire: "PaloÈ™ul È™i potirul. ÃŽmbinate într-un simbol unic. Steaua lui David... uniunea perfectă a femininului cu masculinul... Pecetea lui Solomon... ce desemna locul Sfintei Sfintelor, locul în care se credea că sălășluiesc divinitatea masculină È™i cea feminină ― Yahve È™i Shekina." Abia după un minut izbuti să-È™i găsească cuvintele: ― AÈ™adar, poemul chiar se referă la Rosslyn. Explicit. Fără dubii. ― AÈ™a se pare, surîse ea. Langdon simÈ›i un fior de gheață pe È™ira spinării: ― AÈ™adar Sfîntul Graal se află în încăperea secretă de sub noi? Marie izbucni în rîs. ― Doar spiritul său. Una dintre cele mai vechi misiuni ale confreriei a fost aceea de a readuce într-o zi Graalul pe pămîntul natal al FranÈ›ei, unde să poată odihni în pace, pentru totdeauna. Vreme de secole, relicva a fost mutată de colo-colo, din motive de securitate. Cînd a devenit Mare Maestru, Jacques È™i-a făgăduit să-i redea demnitatea pierdută, readucînd-o în FranÈ›a È™i construindu-i un loc de veci potrivit pentru o regină. ― Și a reuÈ™it? Expresia de pe chipul ei deveni brusc serioasă. ― Domnule Langdon, È›inînd seama de ajutorul dat familiei mele în seara asta È™i în calitatea mea de custode al Trustului Rosslyn, îți pot spune cu certitudine că Graalul nu se mai află aici. Profesorul simÈ›i că e momentul să insiste: ― Dar cheia de boltă ar trebui să indice locul în care Sfîntul Graal este ascuns acum! De ce sugerează Rosslyn? ― Poate că nu i-ai înÈ›eles dumneata foarte bine semnificaÈ›ia. Nu uita, Graalul poate fi înÈ™elător! Ca È™i răposatul meu soÈ›, de altfel! ― Dar nici nu ar putea fi mai clar de atît! ripostă el. Ne aflăm deasupra unei încăperi subterane sub semnul paloÈ™ului È™i al potirului, sub o boltă înstelată, înconjuraÈ›i de arta MaeÈ™trilor Masoni. Totul se referă aici la Rosslyn! ― Bine, lasă-mă să văd È™i eu poemul acela misterios. Marie desfășură papirusul È™i citi versurile cu voce tare: "Graalul Sfînt sub vechiul Roslin zăboveÈ™te. Cu paloÈ™ul È™i potirul veghind ale ei porÈ›i, ÃŽnvăluită în a maeÈ™trilor străveche arta. Sub ceruri înstelate, în fine, odihneÈ™te." Cînd sfîrÈ™i de citit, tăcu preÈ› de cîteva clipe. Apoi, un zîmbet îi lumină chipul: ― Aah, Jacques! ― ÃŽnÈ›elegi ce vrea să spună? întrebă Langdon cu o undă de speranță în glas. ― AÈ™a cum demonstrează pardoseala capelei, lucrurile simple pot fi percepute în mai multe moduri. Profesorul se strădui să priceapă. Totul la Jacques Saunière părea a avea duble înÈ›elesuri, însă el nu reuÈ™ea să desluÈ™ească aici nimic. Marie căscă, obosită: ― Domnule Langdon, îți voi face o mărturisire. Niciodată nu am È™tiut unde se află Graalul în prezent. Dar, evident, am fost căsătorită cu un om extrem de influent È™i... intuiÈ›ia mea feminină nu cred că dă greÈ™. Langdon dădu să spună ceva, dar ea continuă: ― ÃŽmi pare rău că, după atîtea eforturi, vei pleca de aici fără a avea un răspuns satisfăcător. Și totuÈ™i, ceva îmi spune că, în cele din urmă, vei găsi ceea ce cauÈ›i. ÃŽntr-o bună zi, vei înÈ›elege. Și atunci, adăugă ea cu un surîs, am încredere că vei È™ti să păstrezi secretul. Dincolo de ușă se auzi zgomotul unor paÈ™i: ― AÈ›i dispărut amîndoi la un moment dat, spuse Sophie. ― Eu tocmai plecam, îi răspunse bunica, apropiindu-se de ea. Noapte bună, prinÈ›esă! Nu-l È›ine treaz pe domnul Langdon pînă tîrziu, în noapte. Apoi, sărutînd-o pe frunte, intră în casă. Cînd râmaseră singuri È™i Sophie se întoarse spre el, în ochii ei se citea o adîncă emoÈ›ie: ― Nu mă aÈ™teptam la un asemenea sfîrÈ™it. "Iar eu nici atît", se gîndi Langdon. Era evident că veÈ™tile primite în seara aceasta îi schimbaseră viaÈ›a pentru totdeauna. ― Te simÈ›i bine? A fost cam prea mult, deodată. Ea îi surîse, împăcată: ― Acum am o familie. Acesta e noul început de la care vreau să pornesc. Cine sîntem È™i de unde venim ― voi vedea mai tîrziu, în timp. El nu îi răspunse. ― Mai rămîi cu noi puÈ›in? întrebă ea. Măcar cîteva zile? Nimic nu È™i-ar fi dorit mai mult, dar oftă adînc È™i îi spuse: ― Sophie, acum ai nevoie să petreci puÈ›in timp cu familia ta. Eu mă întorc la Paris mîine dimineață. ÃŽl privi dezamăgită, dar È™tia că are dreptate. Mult timp, nici unul dintre ei nu rosti nici un cuvînt. ÃŽn cele din urmă, ea îi luă mîna È™i, împreună, ieÈ™iră din capelă, apropiindu-se de marginea falezei. ÃŽn faÈ›a lor se întindea molcom peisajul scoÈ›ian, argintat de lumina lunii filtrate printre nori. NemiÈ™caÈ›i, mîna-n mînă, fără a rosti un cuvînt, își lăsară privirile să rătăcească în zare, străduindu-se amîndoi să-È™i alunge oboseala. Pe boltă, începuseră să apară stelele, iar spre vest un punct de lumina licărea mai intens decît toate celelalte. Langdon surîse în momentul în care îl văzu. Era Venus. ZeiÈ›a privea în jos, spre Pămînt, cu eterna ei lumină caldă. Aerul se răcorise È™i o adiere proaspătă cobora dinspre coline. ÃŽntr-un tîrziu, Langdon se întoarse spre ea. Stătea cu ochii închiÈ™i, iar pe buze îi flutura un zîmbet împăcat. El însuÈ™i își simÈ›ea pleoapele din ce în ce mai grele. Fără tragere de inimă, îi strînse uÈ™or degetele în palma lui. ― Sophie! ÃŽncet, deschise ochii È™i se întoarse spre el. Chipul ei avea o frumuseÈ›e stranie în lumina lunii. ― Bună! surîse somnoroasă. Langdon simÈ›i o tristeÈ›e apăsătoare la gîndul că a doua zi se va întoarce la Paris fără ea. ― Probabil că am să plec înainte ca tu să te trezeÈ™ti, îi spuse, străduindu-se să-È™i alunge nodul din gît. ÃŽmi pare rău, nu mă pricep la... Sophie ridică braÈ›ul È™i-i cuprinse obrazul în palma ei caldă. Apoi, aplecîndu-se spre el, îl sărută pe celălalt obraz: ― Cînd te voi mai vedea? Langdon se clătină pentru o clipă, pierdut ochii ei: ― Cînd? Oare ea È™tia cît de mult se întreba È™i el acelaÈ™i lucru? ― Păi, luna viitoare voi susÈ›ine o conferință în FlorenÈ›a. Voi fi acolo o săptămînă întreagă È™i nu voi avea prea multe lucruri de făcut. ― Asta e o invitaÈ›ie? ― Ne vom desfăta în lux. Mi-au rezervat o cameră la Brunelleschi. Sophie îi zîmbi jucăuÈ™: ― Presupui cam multe, domnule Langdon! El se crispă, dîndu-È™i seama cum sunaseră cuvintele lui: ― Ceea ce voiam să spun, de fapt... ― Nimic nu mi-ar plăcea mai mult decît să ne întîlnim la FlorenÈ›a, Robert. Cu o singură condiÈ›ie însă, adaugă ea pe un ton serios. Fără muzee, fără biserici, fără morminte, artă È™i relicve. ― ÃŽn FlorenÈ›a? Timp de o săptămînă? Dar nu vom avea nimic altceva de făcut! Sophie se aplecă spre el È™i-l săruta din nou, de aceasta dată pe buze. Trupurile lor se atinseră, la început uÈ™or, apoi mai strîns, lipite unul de altul. Cînd se despărÈ›iră, ochii ei licăreau încărcaÈ›i de promisiuni: ― Bine, bîigui Langdon. Atunci, aÈ™a rămîne. Epilog Robert Langdon se trezi cu o tresărire. Visase! Pe halatul de baie de la capătul patului erau brotade trei cuvinte: "HOTEL RITZ PARIS". Prin jaluzele se filtra o rază slabă de lumină. "Se înserează sau se luminează de ziuă?" ÃŽn aÈ™ternut era cald È™i bine. Dormise două zile aproape fără întrerupere. Se ridică uÈ™or în capul oaselor È™i își dădu seama ce anume îl trezise... un gînd straniu È™i tulburător. Zile de-a rîndul încercase să-È™i pună ordine în gînduri È™i în avalanÈ™a de informaÈ›ii care îl bombardase, însă acum în minte îi stăruia o idee căreia nu-i dăduse atenÈ›ie înainte. "Să fie oare posibil?" Rămase nemiÈ™cat ceva vreme. Coborî din pat È™i intră în cabina de duÈ™, lăsînd jetul de apă să-i maseze umerii. Gîndul acela nu-i dădea însă pace. "Imposibil!" Douăzeci de minute mai tîrziu, ieÈ™ea din hotel, în Place Vendôme. Se însera. După două zile de somn, era năuc, È™i totuÈ™i mintea lui dădea dovadă de o luciditate stranie. ÃŽÈ™i promisese că se va opri în holul hotelului pentru a-È™i limpezi gîndurile cu o café au lait, dar se pomeni, parcă fără voia lui, ieÈ™ind direct pe uÈ™a principală. Porni spre est, pe Rue des Petits Champs, încercînd să-È™i stăpînească fiorii de emoÈ›ie. Coti pe Rue Richelieu È™i imediat simÈ›i parfumul dulce al iasomiei din grădinile Palais Royal. ÃŽÈ™i continuă drumul pînă cînd zări ceea ce căuta: celebra galerie regală ― o întindere lucioasă din marmura neagră. Ajungînd în dreptul ei, studie atent suprafaÈ›a pe care păși. ÃŽn numai câteva secunde, găsi elementul despre a cărui existență È™tia deja ― o serie de medalioane de bronz încastrate în sol, formînd o linie perfect dreaptă. Fiecare disc avea doisprezece centimetri în diametru È™i era gravat cu literele N È™i S. "Nord È™i sud." Se întoarse spre sud È™i privi traseul format de medalioane, apoi porni de-a lungul său, fără a-È™i lua ochii de la pavaj. Trecînd pe lîngă Comédie Française, depăși un alt disc de bronz. "Da!" Străzile Parisului ― aflase el cu mulÈ›i ani în urmă ― erau decorate cu 135 de astfel de medalioane încrustate în pavajul trotuarelor, în cel al curÈ›ilor sau direct pe carosabil, străbătînd oraÈ™ul de la nord la sud. Odată urmase această linie pornind de la Sacré-Coeur, peste Sena, pînă la vechiul Observator Astronmic. Acolo descoperise adevărata semnificaÈ›ie a traseului. "Cel dintîi prim meridian al Pâmîntului. Prima longitudine zero a lumii. Vechea Linie a Rozei din Paris!" Acum, străbătînd rapid Rue de Rivoli, È™tia că nu mai are mult pînă la destinaÈ›ia finală: "Graalul Sfînt sub vechiul Roslin zăboveÈ™te." RevelaÈ›iile se succedau în valuri. Faptul că Saunière folosise vechea ortografiere, Roslin în loc de Rosslyn... paloÈ™ul È™i potirul... mormîntul învăluit în străvechea artă a maeÈ™trilor... "De aceea a vrut custodele să stea de vorbă cu mine? Am sesizat adevărul chiar fără a-mi da seama?" ÃŽncepu să alerge, simÈ›ind parcă Linia Rozei sub tălpi, atrăgîndu-l către destinaÈ›ia finală. Cînd pătrunse în întunecatul tunel al Pasajului Richelieu, avu impresia că părul de pe ceafă i se face măciucă de emoÈ›ie È™i entuziasm. Știa că la capătul acestui tunel se înalță cel mai misterios dintre monumentele Parisului ― conceput È™i comandat în anii 1980 de "Sfinxul" însuÈ™i ― preÈ™edintele François Mitterand, omul despre care se spunea că se miÈ™că în cercuri secrete, omul a cărui moÈ™tenire lăsată Parisului era un loc pe care Langdon îl vizitase cu numai cîteva zile în urmă. "ÃŽntr-o altă viață." Cu un ultim elan, ajunse la capătul tunelului, pătrunse în incinta deja familiară È™i se opri brusc. Cu răsuflarea tăiată, își îndreptă privirea lent, parcă nevenindu-i să creadă, spre structura transparentă din faÈ›a lui. "Piramida de la Luvru." Lucea tainic în întuneric. O admiră doar pentru o clipă; de fapt, era mai interesat de ceea ce se afla la dreapta lui. ÃŽntorcîndu-se, porni iar pe traseul invizibil al vechii Linii a Rozei, traversă curtea È™i se apropie de Carrousel du Louvre ― uriaÈ™ul inel de iarbă mărginit de un gard viu tuns scurt ― odinioară locul în care se desfășurau festivalurile È™i ceremoniile de celebrare a naturii... riturile de venerare a zeiÈ›ei È™i a fertilității. Pășind peste gardul viu, în cercul de iarbă, Langdon avu impresia că pătrunde într-o altă lume. Acest loc sacru era marcat acum de unul dintre cele mai neobiÈ™nuite monumente ale oraÈ™ului. Chiar în centrul său, despicînd solul aidoma unui hău de cristal, se deschidea uriaÈ™a piramida inversată din sticlă, pe care o văzuse cu cîteva nopÈ›i în urmă. La Pyramide Inversée. Tremurînd, se apropie È™i privi prin sticlă, în subteranele vastului complex al Luvrului, ce dormita învăluit într-o lumina de chihlimbar. ÃŽncercă să-È™i concentreze privirea nu pe masiva piramidă inversată, ci pe ceea ce se afla sub ea. Acolo, pe podeaua încăperii de dedesubt, se zărea o structură minusculă... o structură despre care amintise în manuscrisul său. Cuprins de fiorii incredibilei posibilități ce i se deschidea în față, își ridică din nou ochii spre Luvru, simÈ›ind parcă uriaÈ™a clădire învăluindu-l... zeci de kilometri de culoare ce adăposteau cele mai preÈ›ioase opere de artă ale lumii. Da Vinci... Botticelli... "ÃŽnvăluită în a maeÈ™trilor străveche artă." Fremătînd, mai privi o dată spre încăperea de dedesubt È™i spre structura aceea minusculă. "Trebuie să cobor acolo!" IeÈ™ind din cercul de iarbă, o luă la fugă spre intrarea principală în muzeu. Ultimii vizitatori părăseau clădirea, ieÈ™ind în È™ir indian. Năpustindu-se prin uÈ™a batantă, coborî scara spiralată, în măruntaiele piramidei. Aerul era mai rece aici. Cînd ajunse jos, pătrunse în lungul tunel ce se întindea pe sub curtea interioară, spre piramida inversată. La capătul lui se deschidea o încăpere largă. Chiar în față, deschizîndu-se de sus, lucea piramida inversată ― un contur din sticlă în formă de V. "Potirul!" Privirea lui Langdon îi urmă muchiile pînă la vîrful ce cobora la nici doi metri de podea. Acolo, chiar sub ea, se afla structura aceea minusculă. O piramida în miniatură! De nouăzeci de centimetri înălÈ›ime. Singurul element construit la scară mică în tot acest complex colosal. ÃŽn manuscrisul său, în capitolul dedicat vastei colecÈ›ii de artă închinate divinității feminine, Langdon amintise în treacăt despre această piramidă modestă. "Structura miniaturală pare că străpunge pardoseala asemenea unui vîrf de aisberg ― piscul unei uriaÈ™e incinte piramidale, îngropată dedesubt ca o tainică încăpere ascunsă." ÃŽnvăluite în lumina palidă din demisol, cele două piramide aproape că se atingeau, perfect aliniate una în prelungirea celeilalte. Potirul deasupra. PaloÈ™ul dedesubt. "Cu paloÈ™ul È™i potirul veghind ale ei porÈ›i." Profesorul auzea aievea cuvintele Mariei Chauvel: "ÃŽntr-o bună zi, vei înÈ›elege." Stătea sub străvechea Linie a Rozei, înconjurat de lucrările de artă ale celor mai de seamă maeÈ™tri ai lumii. "Ce loc ar fi putut fi mai aproape de inima lui Saunière?" Acum, în sfîrÈ™it, avea senzaÈ›ia că înÈ›elege adevărata semnificaÈ›ie a versurilor Marelui Maestru. Ridicînd încet ochii, privi prin acoperiÈ™ul de sticlă, spre cerul plin de stele. "Sub ceruri înstelate, în fine, odihneÈ™te." Aidoma unor È™oapte fantomatice în întuneric, cuvinte de mult uitate îi veniră în minte: "Căutarea Sfîntului Graal este, de fapt, năzuinÈ›a de a îngenunchea în faÈ›a osemintelor Mariei Magdalena. Un pelerinaj È™i o rugăciune la picioarele celei ostracizate." CopleÈ™it de un val de pios respect, Robert Langdon căzu în genunchi. Pentru o clipă, i se păru că aude vocea unei femei... înÈ›elepciunea veacurilor trecute... care-i È™optea din adîncurile pămîntului. ― ----------------------- |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy