Ultima întrebare a fost formulată pentru întâia oară, pe jumătate în glumă, în ziua de 21 mai 2061, într-un moment când omenirea pășea spre lumină. Întrebarea a apărut ca urmare a unui pariu pus pe cinci dolari la beție și faptele s-au petrecut după cum urmează:

Alexander Adell și Bertram Lupov erau doi dintre credincioșii slujitori ai lui Multivac. Ei cunoșteau mai bine decât oricare altă ființă omenească ce anume se ascundea înapoia fațadei reci, clicăitoare și pâlpâitoare - care se întindea pe mulți kilometri - a giganticului calculator. Aveau, cel puțin, o noțiune despre planul general de relee și circuite care crescuseră cu mult dincolo de punctul în care un singur om ar fi putut pricepe totul în mod exact.

Multivac se autoregla și autocorecta. Trebuia s-o facă, întrucât nimic omenesc n-ar fi putut să-I regleze și să-I corecteze suficient de rapid, sau măcar acceptabil. De aceea, Adell și Lupov se ocupau doar superficial de monstruosul gigant, însă pe cât de bine o puteau face niște oameni. Introduceau date, adaptau întrebările la necesitățile sale și traduceau răspunsurile oferite. Cu siguranță, ei și toți cei aidoma lor aveau tot dreptul să se înfrupte din gloria lui Multivac.

De câteva decenii, Multivac proiectase navele spațiale și calculase traiectoriile ce-i permiseseră omului să ajungă pe Lună, Marte și Venus, dar resursele sărace ale Pământului nu putuseră susține expediții și dincolo de aceste corpuri cerești. Zborurile lungi necesitau prea multă energie. Pământul își exploata cărbunele și uraniul cu tot mai multă eficiență, însă și zăcămintele respective erau finite.

Treptat, Multivac învățase destule ca să răspundă mai precis la întrebări profunde, iar la 14 mai 2061 ceea ce fusese teorie devenise fapt împlinit.

Energia Soarelui fusese stocată, convertită și utilizată direct la scară planetară. Pe întregul Pământ, cuptoarele cu cărbuni și centralele de fisiune a uraniului fuseseră oprite și se acționase comutatorul care conecta planeta cu o stație spațială cu diametrul de 1,5 kilometri, aflată pe orbită în jurul Pământului, la jumătatea distanței până la Lună. Acum, toată aparatura de pe Pământ funcționa pe baza razelor invizibile de energie solară.

Șapte zile nu fuseseră îndeajuns pentru a diminua vâlva stârnită de eveniment, totuși Adell și Lupov izbutiseră în cele din urmă să evadeze de la îndatoririle lor și să se întâlnească, în tihnă, într-un loc unde nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să-i caute - în pustiile încăperi subterane, pe unde se obținea acces la porțiuni din uriașul corp al lui Multivac. Lipsit de intervenții exterioare, relaxându-se și sortându-și datele cu clicăituri leneșe, Multivac își meritase de asemenea vacanța aceea, iar băieții erau întru totul de acord. Nu avuseseră nici o intenție - cel puțin la început - de a i-o disturba.

Aduseseră cu ei o sticlă și singura lor grijă de moment fusese de a se destinde în tovărășia acesteia.

- Este uluitor când stai să te gândești, zise Adell. (învârtea încetișor cu o baghetă de sticlă prin pahar, privind cubulețele de gheață ce se înghesuiau s-o atingă, și pe chipul său lătăreț se zăreau cute de oboseală). Acum avem pe gratis toată energia pe care o vom putea utiliza vreodată! Dacă am dori s-o exploatăm, ne-ar ajunge să topim întregul Pământ într-o picătură uriașă de fier lichid impur, fără să simtim că am fi cheltuit vreun pic. Avem toată energia pe care am putea s-o folosim vreodată, pe vecie.

Lupov își lăsă capul pe un umăr. Făcea gestul acesta când dorea să contrazică pe cineva, iar acum dorea să contrazică, pe de o parte fiindcă el trebuise să aducă gheața și paharele.
- Nu chiar pe vecie, rosti el.
- La dracu', aproape pe vecie. Până se consumă Soarele.
- Asta nu-nseamnă "pe vecie".
- Bine, bine, miliarde și miliarde de ani. Poate chiar douăzeci de miliarde de ani. Esti mulțumit?

Lupov își trecu degetele prin părul care începuse să i se rărească, parcă pentru a se reasigura că-i mai rămăsese ceva, și sorbi din pahar.

- Douăzeci de miliarde de ani nu înseamnă "pe vecie".
- Oricum, va dura mult după moartea noastră, de acord?
- La fel vor dura zăcămintele de cărbune și uraniu.
- Așa-i, dar acum putem să cuplăm la Stația Solară orice navă spațială, ca să facă ruta Pământ-Pluto de un milion de ori, fără să-și faca griji vreodată din cauza combustibilului. Asta n-ai putea face cu cărbune și uraniu. Dacă nu mă crezi, întreabă-I pe Multivac.
- Nu trebuie să-I întreb pe Multivac. O știu și eu.
- Atunci, nu mai tot critica lucrurile pe care le-a făcut Multivac pentru noi! se enervă Adell. A făcut numai bine.
- Cine-a zis că n-ar fi făcut bine? Eu spun doar că un soare nu va dura pe vecie. Nimic altceva. Suntem în siguranță pentru douăzeci de miliarde de ani, dar apoi ce se va petrece? - Lupov îndreptă un deget nesigur spre celălalt.
- Și să nu-mi zici c-o să ne cuplăm la alt soare!

O vreme, domni tăcerea. Adell ducea paharul la buze doar ocazional, iar ochii lui Lupov se închiseră lent. Cei doi făcuseră o pauză de odihnă. Apoi, Lupov deschise brusc ochii.
- Te gândesti c-o să ne cuplăm la alt soare, când al nostru își va încheia existenta?
- Eu muncesc, eu nu gândesc.
- Ba gândești, însă necazul cu tine e că stai cam prost cu logica. Ești ca individul ăla care a fost surprins de o aversă neașteptată și a fugit spre un pâlc de arbori, ca să-și caute adăpost. Nu-și făcea nici un fel de griji, știi?, deoarece se gândise că dacă ploaia va răzbi printr-un copac, se va putea muta sub altul.
- Am înteles, zise Adell, nu-i nevoie să tipi. Când soarele nostru va dispărea, vor fi dispărut și celelalte stele.
- AI naibii să fiu dacă nu vor dispărea! mormăi Lupov. Totul a avut un început în explozia cosmică originară, când o fi fost ea, și totul va avea un sfârsit când toate stelele își vor consuma combustibilul intern. Unele ard mai repede decât altele. Păi, alea gigante nu vor dura nici o sută de milioane de ani. Soarele nostru va dura douăzeci de miliarde de ani și poate că piticele vor dura o sută de miliarde de ani. Dar peste un trilion de ani, să zicem, totul va fi în beznă. Entropia trebuie s-atingă nivelul maxim, asta-i!
- Știu totul despre entropie, preciză demn Adell.
- Știi pe naiba!
- Știu la fel de multe ca tine.
- Atunci, știi că totul se va stinge într-o bună zi.
- Da, știu. Cine zice că nu va fi asa?
- Tu, prostovane! Tu ai zis că avem toată energia care ne trebuie, pe vecie. Tu ai zis "pe vecie".

Fu rândul lui Adell să-I contrazică.
- Poate că-ntr-o bună zi vom putea reface totul, spuse el.
- Niciodată.
- De ce nu? Cândva...
- Niciodată.
- la-ntreabă-I pe Multivac.
- Intreabă-I tu. Punem prinsoare? Pe cinci dolari c-o să răspundă că nu se poate.

Adell era îndeajuns de cherchelit ca să încerce și, în același timp, îndeajuns de treaz ca să poată formula o întrebare coerentă: "Va putea vreodată omenirea, fără să-și cheltuiască toată energia, să readucă Soarele la splendoarea tinereții sale, chiar după ce el a murit de bătrânete?"

Probabil că întrebarea putea fi formulată și mai simplu: "Cum poate fi redusă masiv entropia Universului, pentru a reveni la nivelul inițial?" Multivac încremeni și amuți. Pâlpâiturile lente ale ledurilor sale încetară, clicăiturile îndepărtate ale releelor nu se mai auziră.

Apoi, tocmai când tehnicienii, alarmați, simțeau că nu-și mai pot reține răsuflarea, imprimanta calculatorului învie brusc. Șase cuvinte fură tipărite: DATE INSUFICIENTE PENTRU UN RÃSPUNS CORECT.
- Pariul cade, șopti Lupov.

Plecară grăbiți.

A doua zi dimineață, cu capetele pulsând dureros de mahmureală și cu gurile îmbâcsite de alcool, cei doi uitaseră cu totul de incident.

***

Jerrodd, Jerrodine și Jerrodette I și II priveau imaginea înstelată care se modifica în videoplat, pe măsură ce trecerea prin hiperspațiu se desfăsura pe durata ei atemporală. Brusc, pulberea scânteietoare de stele lăsă loc în centrul ecranului unui singur corp cosmic strălucitor.

- Ãsta-i X-23, rosti Jerrodd cu convingere. Mâinile sale subtiri i se încleștară strâns la spate și încheieturile falangelor se albiră. Surioarele Jerrodette avuseseră parte de prima lor trecere prin hiperspațiu și erau extrem de conștiente de senzația momentană de înăuntru-afară. Își înăbușiră chicotelile și se fugăriră nebunește în jurul mamei lor, intonând:
- Am ajuns la X-23, am ajuns la X-23, am ajuns...
- Liniște, copii! le potoli Jerrodine. Esti sigur, Jerrodd?
- Cum să nu fiu sigur? replică el privind în sus către proeminența metalică de pe plafon, care străbătea cabina pe toată lungimea ei, intrând printr-un perete și dispărând în peretele opus. De fapt, parcurgea întreaga navă, de la un capăt la celălalt.

Jerrodd nu știa mare lucru despre tubul gros de metal - doar că se numea Microvac și că oricine dorea îi putea pune întrebări. Chiar dacă nu-I întreba nimeni, el avea misiunea de a pilota nava spre destinația prestabilită, de a se alimenta cu energie de la diversele Stații Energetice Subgalactice și de a calcula ecuațiile pentru salturile hiperspațiale.

Jerrodd și familia sa trebuiau doar să aștepte ajungerea la destinație, locuind în cabinele confortabile ale navei.

Odată, cineva ii spusese lui Jerrodd că terminația "ac" a lui Microvac ar fi fost acronimul pentru "analog computer" în engleza veche, dar bărbatul se afla pe punctul de a uita și acest detaliu.

Privind videoplatul, ochii Jerrodinei se umeziră.
- Nu mă pot stăpâni, murmură ea. Mă simt ciudat să părăsesc Pământul pentru totdeauna.
- Nu înțeleg motivul! replică Jerrodd. Acolo nu aveam nimic, iar pe X-23 vom avea de toate. Nu vei fi singură. Nu vei fi un pionier al spațiului. Pe planetă trăiesc deja peste un milion de oameni. Dumnezeule, stră-strănepoții noștri vor căuta planete noi, pentru că X-23 va fi suprapopulată! - După o pauză, adăugă: Îti spun, după cum evoluează explozia demografică, avem mare noroc că zborul interstelar a fost pus la punct de calculatoare.
- Stiu, știu, încuviință femeia fără chef.

Jerrodette I interveni prompt.
- Microvacul nostru e cel mai bun Microvac din lume.
- Și eu cred la fel, aprobă Jerrodd ciufulindu-i părul.

Era într-adevăr plăcut să ai Microvacul tău, iar Jerrodd era încântat că făcea parte din generația sa și nu din alta. Pe vremea tinereții tatălui său, singurele calculatoare erau niște mașini imense, care acopereau sute de kilometri pătrati. Pe o planetă exista un singur calculator, care se numea chiar așa - "Planetar AC". Timp de o mie de ani, crescuseră mereu în dimensiuni, pentru ca apoi, aproape peste noapte, tehnologia să se perfecționeze. În locul tranzistoarelor, apăruseră valvele moleculare, astfel că până și cel mai întins Planetar AC ocupa acum doar jumătate din volumul unei nave spațiale.

Jerrodd simți un fior de satisfacție, așa cum se petrecea ori de câte ori se gândea că propriul său Microvac era de nenumărate ori mai complex decât străvechiul și primitivul Multivac, cel care îmblânzise primul Soarele, și aproape la fel de complex ca Planetar AC-ul Pământului (cel mai mare dintre toate), care rezolvase primul problema călătoriei hiperspațiale și făcuse posibil zborul spre stele.
- Atâtea stele și atâtea planete! suspină Jerrodine pierdută în propriile ei gânduri. Bănuiesc că familiile vor porni de-a pururi spre noi planete, așa cum facem noi acum.
- Nu chiar de-a pururi, surâse Jerrodd. Într-o bună zi, totul va înceta, dar asta de-abia peste miliarde de ani. Peste multe miliarde de ani. Până și stelele se sting, nu știi? Entropia trebuie să crească.
- Ce-i aia entropie, tăticule? piui Jerrodette II.
- Entropia, dulceața mea, este un cuvânt care descrie cum se oprește Universul. În cele din urmă, totul se oprește, știi, așa cum s-a întâmplat cu roboțelul tău vorbitor.
- Dar nu poți pune baterii noi, cum i-ai pus roboțelului?
- Bateriile sunt chiar stelele, scumpa mea. Dacă stelele se sting, nu mai există baterii.

Imediat, Jerrodette I începu să plângă:
- Nu le Iasa, tăticule! Nu lăsa stelele să se stingă!
- Uite ce-ai făcut! șuieră Jerrodine nervoasă.
- De unde să fi știut c-o să se sperie? mormăi Jerrodd.
- Întreabă-I pe Microvac! se tângui Jerrodette I. Întreabă-I cum se aprind din nou stelele!
- Haide, fă-o! îl îmboldi Jerrodine. Așa se vor liniști. Jerrodette II începuse și ea să se smiorcăie. Jerrodd ridică din umeri.
- Gata, gata, scumpetelor! O să-I întreb pe Microvac ce trebuie făcut. Nu vă temeți - el o să ne dea răspunsul.

ÎI întrebă pe Microvac și adăugă iute:
- Răspuns imprimat.

Luând banda îngustă de celufilm, Jerrodd rosti vesel:
- Vedeți, Microvac spune că se va îngriji de toate, când va veni clipa, așa că nu trebuie să vă speriați.
- lar acum, copii, zise Jerrodine, e timpul să vă culcați. În curând vom ajunge în noul nostru cămin.

Înainte de a distruge celufilmul, Jerrodd reciti răspunsul lui Microvac: DATE INSUFICIENTE PENTRU UN RÃSPUNS CORECT. Ridică din nou din umeri și privi pe videoplat. X-23 se apropia tot mai mult.

***

VJ-23X de Lameth privi în adâncurile întunecate ale hărții galactice tridimensionale la scară mică și spuse:
- Mă întreb dacă nu cumva e ridicol să fim atât de preocupați de această problemă...

MQ-17J de Nicron clătină din cap.
- Nu cred. Stii bine că, la actuala rată a expansiunii, galaxia se va popula în cinci ani.

Amândoi păreau a avea în jur de douăzeci de ani, erau înalti și cu corpuri perfecte.
- Cu toate acestea, zise VJ-23X, ezit să înaintez Consiliului Galactic un raport pesimist.
- Eu nici nu mă gândesc la alt tip de raport. Pune-i nițel în mișcare. Trebuie să-i punem în mișcare.

VJ-23X suspină.
- Spațiul este infinit. O sută de miliarde de galaxii așteaptă să fie colonizate. Mai multe chiar!
- O sută de miliarde nu este un număr infinit și, cu trecerea timpului, devine tot mai puțin infinit. Gândește-te! Acum douăzeci de mii de ani, omenirea a soluționat problema utilizării energiei stelare, iar peste numai câteva secole a devenit posibilă călătoria interstelară. Omenirea a avut nevoie de un milion de ani ca să populeze o planetă micuță, iar apoi doar de cincisprezece mii de ani ca să populeze restul galaxiei. Actualmente, populația se dublează la fiecare zece ani...
- Pentru asta, il întrerupse VJ-23X, putem mulțumi imortalității.
- Perfect. Imortalitatea există și trebuie luată în seamă. Recunosc că ea are și partea aceasta mai puțin convenabilă. Galactic AC ne-a rezolvat multe probleme dar, stopând îmbătrânirea și desființând moartea, a distrus toate celelalte soluții pe care le găsise.
- Presupun, totuși, că n-ai dori să renunți la viată.
- Câtuși de puțin, o lăsă mai moale MQ-17J. Nu încă. Nu sunt îndeajuns de bătrân. Tu câți ani ai?
- Două sute douăzeci și trei. Dar tu?
- N-am ajuns nici la două sute. Să revenim însă la ideea mea. Populația se dublează la fiecare zece ani. După ce vom umple galaxia aceasta, următoarea va fi populată în zece ani. Încă zece ani și vom fi populat alte două. Peste un deceniu - patru. Într-o sută de ani, vom fi populat o mie de galaxii. Într-o mie de ani, un milion de galaxii. În zece mii de ani, întregul Univers cunoscut. Ce se va întâmpla după aceea?
- O problemă secundară, spuse VJ-23X, este cea a transportului. Mă întreb câte unități energetice solare vor fi necesare pentru a deplasa galaxii de indivizi dintr-o galaxie în următoarea?
- O întrebare foarte pertinentă. Deja, omenirea consumă anual două unități energetice solare.
- lar majoritatea energiei respective este pur și simplu irosită. La urma urmelor, propria noastră galaxie emite anual o mie de unități energetice solare, dintre care noi utilizăm doar două.
- De acord, însă chiar și cu o eficiență de sută la sută, nu facem altceva decât să amănâm inevitabilul. Necesarul nostru energetic creste în progresie geometrică - chiar mai rapid decât populația. Vom epuiza energia înainte de a rămâne fără galaxii colonizabile. E o problemă interesantă. O problemă foarte interesantă.
- Va trebui să construim stele noi, din gazul interstelar.
- Sau din căldura disipată? întrebă ironic MQ-17J.
- Poate că există o modalitate de inversare a entropiei. Ar trebui să-I întrebăm pe Galactic AC.

VJ-23X nu vorbise cu toată seriozitatea, dar MQ-17J își scoase din buzunar contactorul AC și-I așeză pe masă.
- Sunt gata să-ntreb, spuse el. Este ceva cu care rasa umană va trebui să se confrunte într-o bună zi.

Privi încruntat micutul contactor AC. Era un cubuleț cu latura de trei centimetri, conectat prin hiperspațiu cu marele Galactic AC, care slujea întreaga omenire. Contactorul însuși făcea parte din Galactic AC.

MQ-17J rămase câteva clipe pe gânduri, întrebându-se dacă într-o bună zi a vieții sale nemuritoare avea să poată vedea Galactic AC. Acesta era de-a dreptul o planetă, una micuță, o plasă de raze de fortă ce tineau materia, în interiorul căreia fluxuri de submezoni înlocuiseră primitivele valve moleculare. În ciuda funcționării sale subeterice, Galactic AC avea un diametru de peste trei sute de metri.
- Poate entropia să fie inversată? întrebă brusc MQ-17J în contactor.

VJ-23X îl privi surprins.
- Auzi... de fapt, n-am vrut cu adevărat să-ntrebi asta.
- De ce nu?
- Amândoi știm că entropia nu poate fi inversată. Nu poți să reclădești un copac ars din fumul și cenușa rămase.
- Aveți copaci pe planeta ta?

Răspunsul lui Galactic AC ii făcu să tresară și să păstreze tăcere. Vocea se auzi subtire și melodioasă din contactor: DATE INSUFICIENTE PENTRU UN RASPUNS CORECT.
- Ai văzut? făcu VJ-23X.

Ca atare, cei doi reveniră la problema raportului pe care trebuiau să-I prezinte Consiliului Galactic.

***

Mintea lui Zee Prime cuprinse noua galaxie, prea puțin interesată de nenumăratele spirale de stele ce o alcătuiau. O galaxie pe care n-o mai văzuse până atunci. Avea oare să le vadă pe toate? Erau atât de multe, fiecare cu propria ei încărcătură umană... O încărcătură mai degrabă pasivă. Într-o măsură tot mai mare, adevărata esență a omului se afla aici, în spațiu.

Minți, nu corpuri! Corpurile nemuritoare rămâneau pe planete, menținute vreme de eoni în anabioză. Uneori, ele erau trezite pentru a efectua activități fizice, dar asta se întâmpla tot mai rar. Puțini indivizi noi se nășteau ca să se alăture mulțimii incredibile, dar ce importanță avea? În Univers, exista prea puțin loc pentru indivizi noi.

Zee Prime fu deșteptat din reverie, întâlnind tentaculele cețoase ale altei minți.
- Sunt Zee Prime, spuse el. Tu cine ești?
- Sunt Dee Sub Wun. Din ce galaxie ești?
- Noi îi spunem doar Galaxia. Dar tu din ce galaxie ești?
- Și noi o numim pe a noastră Galaxia. Toți oamenii numesc galaxia lor pur și simplu Galaxia și atât. De ce nu?
- Așa este. Toate galaxiile sunt la fel.
- Nu chiar toate. Rasa umană trebuie să fi pornit dintr-o galaxie anume. Aceea este diferită.
- Din care galaxie? întrebă Zee Prime.
- Nu stiu. Universal AC ar trebui să stie.
- Să-l întrebăm? Brusc, sunt curios.

Perceptiile lui Zee Prime se extinseră până ce galaxiile însele se reduseră și deveniră o pulbere difuză pe un fundal mult mai măreț. Sute de miliarde de galaxii, toate cu ființele lor nemuritoare, toate purtându-și încărcăturile de inteligențe cu minți ce rătăceau liber prin spațiu. Una singură dintre ele era fără pereche, fiind galaxia de obârșie a omului. În trecutul său neclar și îndepărtat, ea cunoscuse o perioadă când fusese unica galaxie populată de oameni.

Zee Prime era extrem de curios să vadă galaxia aceea, așa încât strigă:
- Universal AC! În care galaxie a apărut omenirea?

Universal AC îl auzi, deoarece pe fiecare planetă și prin tot spațiul avea receptori ce duceau prin hiperspațiu către un punct necunoscut unde se afla el.

Zee Prime auzise de un singur om ale cărui gânduri răzbiseră în apropierea lui Universal AC, dar acesta nu zărise decât un glob strălucitor cu diametrul de jumătate de metru, aproape imposibil de privit direct.
- Dar cum este posibil ca Universal AC să fie atât de mic? întrebase Zee Prime.
- Cea mai mare parte a lui, venise răspunsul, se găsește în hiperspatiu. Nu-mi pot imagina forma sub care există acolo.

Nimeni nu și-o putea imagina, deoarece, Zee Prime știa prea bine, trecuse de mult ziua când Omul jucase vreun rol în construcția unui Universal AC. Fiecare Universal AC își proiecta și își construia succesorul. Fiecare, în decursul existenței sale de peste un milion de ani, acumula datele necesare pentru a construi un succesor mai bun, mai complex, mai capabil, care avea să-i cuprindă bazele de date și individualitatea.

Universal AC întrerupse gândurile rătăcitoare ale lui Zee Prime nu prin cuvinte, ci printr-o indicație. Mintea lui Zee Prime fu condusă în oceanul difuz de galaxii, dintre care una se mări treptat, arătându-și stelele.

Un gând sosi de la o distantă infinită, dar perfect distinct: ACEASTA ESTE GALAXIA DE ORIGINE A OMULUI.

Era totuși la fel cu oricare altă galaxie și Zee Prime își tăinui dezamăgirea.

Dee Sub Wun, a cărui minte îl însoțise, vorbi pe neașteptate:
- Și care dintre stele este steaua de origine a Omului?

Universal AC răspunse: STEAUA DE ORIGINE A OMULUI A DEVENIT O NOVÃ. ACUM ESTE O PITICÃ ALBÃ.
- Oamenii de acolo au murit? întrebă Zee Prime, surprins și aproape fără să se gândească.

Universal AC răspunse: ASA CUM SE ÎNTÂMPLÃ ÎN ASEMENEA CAZURI, O LUME NOUÃ A FOST CONSTRUITÃ DIN TIMP PENTRU CORPURILE LOR MATERIALE.
- Da, bineînțeles, zise Zee Prime, simțindu-se totuși copleșit de o senzație de pierdere. Mintea lui întrerupse legătura cu galaxia de origine a Omului și o lăsă să se retragă și să se piardă printre punctulețele difuze. Nu mai dorea s-o revadă.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Dee Sub Wun.
- Stelele mor. Steaua de origine a Omului este moartă.
- Toate trebuie să moară. De ce n-ar muri?
- Însă când toată energia va fi epuizată, corpurile noastre vor muri, și noi o dată cu ele.
- Asta se va petrece peste miliarde de ani.
- Nu vreau să se întâmple nici chiar după miliarde de ani. Universal AC! Cum se poate opri moartea stelelor?
- Întrebi cum se poate inversa entropia, observă amuzat Dee Sub Wun.

lar Universal AC răspunse: DATELE CONTINUÃ SÃ FlE INSUFICIENTE PENTRU UN RÃSPUNS CORECT.

Gândurile lui Zee Prime reveniră spre propria sa galaxie. EI nu se mai gândi la Dee Sub Wun, al cărui trup se putea afla într-o galaxie situată la o depărtare de un trilion de ani-lumină sau pe planeta vecină. Nu era important.

Nefericit, Zee Prime începu să colecteze hidrogen interstelar, cu care să-și construiască propria lui steluță. Dacă stelele trebuiau să moară într-o bună zi, cel puțin câteva mai puteau fi construite.

***

Omul se gândi cu sine, deoarece, într-un fel, mental, Omul era unul singur. Era alcătuit dintr-un trilion de trilioane de trilioane de corpuri nemuritoare, fiecare având locul său, odihnindu-se liniștit și neafectat de scurgerea timpului, îngrijit de roboți perfecți, la fel de neafectați de scurgerea timpului, în vreme ce mințile tuturor corpurilor se contopeau liber între ele.

Omul rosti:
- Universul este pe moarte.

Omul privi galaxiile tot mai puțin luminoase. Stelele gigant, risipitoarele, dispăruseră demult, în distanța celui mai îndepărtat trecut. Acum, aproape toate stelele erau pitice albe, murind treptat.

Din praful interstelar fuseseră construite stele noi, unele prin procese naturale, altele de Om însuși, dar și acelea piereau. Piticele albe puteau fi contopite, pentru ca din giganticele forțe eliberate în felul acela să se obțină alte stele, dar dintr-o mie de pitice albe se putea clădi o singură stea, care avea să piară de asemenea.

Omul rosti:
- Grijuliu gospodărită, sub îndrumarea lui Cosmic AC, energia care a mai rămas în tot Universul va dura câteva miliarde de ani.
- Chiar și așa, spuse Omul, în cele din urmă tot se va șfârși. Oricât de atent ar fi gospodărită, oricât de eficient ar fi exploatată, energia consumată este pierdută și nu poate fi recreată. Entropia trebuie să crească permanent spre valoarea maximă.
- Entropia nu poate fi inversată? întrebă Omul. Să-I întrebăm pe Cosmic AC.

Cosmic AC îi înconjura, dar nu în spațiu. În spațiu, nu se găsea nici măcar un crâmpei din el. Se afla în hiperspațiu și era alcătuit din ceva ce nu era nici materie, dar nici energie. Problema dimensiunilor și naturii sale nu mai aveau deja nici un înțeles în termeni familiari Omului.
- Cosmic AC, spuse Omul, cum poate fi inversată entropia? Cosmic AC răspunse: DATELE CONTINUÃ SÃ FIE INSUFICIENTE PENTRU UN RASPUNS CORECT.

Omul spuse:
- Adună date suplimentare.

Cosmic AC răspunse: O VOI FACE. O FAC DE O SUTÃ DE MILIARDE DE ANI. ACEASTÃ ÎNTREBARE NE-A FOST PUSÃ DE MULTE ORI PREDECESORILOR MEI ȘI MIE. TOATE DATELE PE CARE LE DETIN RÃMÂN INSUFICIENTE.
- Va exista un moment, întrebă Omul, când datele vor fi suficiente, sau problema este insolvabilă în toate circumstanțele imaginabile?

Cosmic AC răspunse: NICI O PROBLEMÃ NU ESTE INSOLVABILÃ ÎN TOATE CIRCUMSTAN-ÞELE IMAGINABILE.
- Când vei deține suficiente date ca să răspunzi la întrebare? întrebă din nou Omul.

Cosmic AC răspunse: DATELE CONTINUÃ SÃ FIE INSUFICIENTE PENTRU UN RÃSPUNS CORECT.
- Vei continua să lucrezi la problema aceasta? insistă Omul.

DA, răspunse Cosmic AC.
- Vom aștepta, spuse Omul.

***

Stelele și galaxiile muriră și se stinseră, iar spațiul se întunecă, după zece trilioane de ani de secătuire a energiilor.

Unul câte unul, Omul se contopi cu AC, fiecare corp material pierzându-și identitatea mentală într-o modalitate care, cumva, nu însemna o pierdere, ci un câștig.

Ultima minte a Omului se opri înainte de fuziune, privind un spațiu care nu mai conținea decât resturile ultimei stele negre și o materie incredibil de rarefiată, agitată aleatoriu de rămășițele căldurii ce cobora, asimptotic, spre zero absolut.
- AC, întrebă Omul, acesta este sfârșitul? Haosul acesta nu poate fi inversat, pentru a recrea Universul? N-ar fi cu putință?

AC răspunse: DATELE CONTINUÃ SÃ FIE INSUFICIENTE PENTRU UN RÃSPUNS CORECT.

Ultima minte a Omului se contopi și doar AC există - iar asta în hiperspațiu.

***

Materia și energia se sfârșiseră, iar o dată cu ele spațiul și timpul. Chiar și AC exista numai pentru acea ultimă întrebare, la care nu găsise încă răspuns, din clipa când, cu zece trilioane de ani în urmă, un tehnician pe jumătate beat o adresase unui calculator care, prin comparație cu AC, se găsea cu mult mai departe decât fusese omul față de Om.

Răspunsese la toate celelalte întrebări, dar până nu găsea răspuns și la această ultimă întrebare, AC nu-și putea elibera conștiința. Strânsese toate datele ce puteau fi strânse. Nu mai exista nimic care să fie adunat.

Însă datele colectate trebuiau acum corelate și combinate în toate relațiile posibile.

ÃŽn acest scop, fu cheltuit un timp atemporal.

lar AC află cum anume putea să inverseze direcția entropiei.

Nu exista însă nici un om căruia AC să-i ofere răspunsul la ultima întrebare. Aspectul respectiv era lipsit de importanță. Se demonstrase că răspunsul avea să rezolve și problema aceasta.

Vreme de alt timp atemporal, AC se gândi care ar fi fost modalitatea optimă de acțiune. Cu atenție, organiză programul.

Conștiința lui AC cuprinse tot ceea ce fusese cândva un Univers și reflectă la ceea ce acum era Haos. Trebuia să acționeze pas cu pas.

Și AC spuse: "SÃ FIE LUMINÃ!"

Și se făcu lumină...