Anul 2386, sfârșitul războiului. Pământul, sterp și sec. Au trecut 100 de ani de la moartea ultimului Copac. Steagul omenirii... așa-L numeam. Nu mai eram mulți pe-atunci, doar vreo 10.000 de oameni care încercau să le țină piept. Lor. Cred, că lor. Toți aveam câte-un ochi mecanic pe care ni se trimiteau știri, comenzi... Blestemată tehnologie... Când ne-a apărut Copacul mort în fața ochiului, nu am mai văzut nimic. Negru... Nici familii, nici prieteni, numai ură! Am țipat unii la alții, că tu, ba nu, el e de vină, și-am întors armele împotriva noastră, ca-ntr-o oglindă. Nici măcar în ultima clipă a întregii omeniri nu ne-am unit, nu am acceptat că nu există nevinovați, și-am dat vina pe Părinți si frați... Da, am întors armele și-am apăsat pe trăgaci. Știi ce-am luat cu mine-n mormânt? Smoala și gheața de apoi, erau mângâieri pe lângă fața Părinților când I-am împușcat. Da. Am meritat să pierim și să nu lăsăm în urmă nici măcar un cadavru. Acum lăsați-mă! Lăsați-mă să le văd fața iar și iar și iar...