agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-08-30 | [This text should be read in romana] |
Culcată pe umărul lui, crucea se lăsa târâtă în susul și-n josul străzii, zgârâind asfaltul. Scrâșnetul frecării îi oprea pe trecători, umbre statuare, ca niște păreri ce năluceau trotuarele într-o muțenie slută, diformă. Zilnic, purtătorul de cruce-și târșea picioarele, oprindu-se doar în fața unei căni de apă sau a unei bucăți de pâine, întinse cu milostenie și teamă de comercianți ce-și aveau ferestrele caldarâmului troturarelor.
Iar în ziua când prin centrul urbei se fandosea o paradă și când lumea se întreba ce-o să fie, ce-o să se întâmple, scrâșnetul crucii târâte cu multă râvnă, își făcu loc printre rândurile celor veniți să-și arate virtuțile-n parăzi. Până și soldații au făcut loc, celui ce-și purta crucea, regrupându-se în urma lui. Umărul zdrelit se ițea dintre cârpele mereu curate ce-i acopereau goliciunea trupului. Picioarele desculțe, bășicate de fierbințeala străzii, păreau a nu percepe rugozitatea smoalei împănate cu pietriș ascuțit și fierbinte. Călcâiele-i musteau, iar degetele căpătaseră ușoare supurații între ele. „Trece nebunul …” murmurau părinții copiilor ținuți în brațe, de-o parte și de alta a străzii. „Trece nebunul…” murmurau și vânzătorii de pe ambele trotuare ascuțindu-și auzul în așteptarea hârșâitului lemnului pe asfalt. „Trece nebunul…” și-au zis și organizatorii paradei scrâșnind la rândul lor cu teama că le-ar fi compromis defilarea. Cu adevărat nici ei n-ar fi putut spune ce s-ar mai fi putut compromite sau dacă mai era ceva de compromis. Iar dacă ar fi căutat vreunul din ei să-și explice restul trecerii purtătorului de cruce printre ei n-ar fi găsit răspunsul. Nu-l găsiseră nici evreii, când încearcă a desluși taina apariției. „Blasfemie, blasfemie! Strigau hahamii pe sălile tribunalului unde îl dăduseră în judecată. Cine se crede, un nou Iisus?” argumentau în fața judecătorilor. „Ãsta nu-i Mesia pe care-l așteptăm noi!” șopteau ei la vremea înserării copiilor întorși de la slujbele pline de pildele rabinului. Catolicii nu s-au lăsat nici ei mai prejos, erijându-se într-un fel de apărători ai proscrisului. „Ce vreți de la el?! Să-l răstigniți ca pe Iisus?” declamaseră avocățește: Până la urmă judecata se amână așa cum se amânau mai toate judecățile prin acele locuri. Ortodocșii nu se implicară.Îl priveau pe cărătorul de cruce de parcă ar fi fost strămoșul creștinilor. Se simțeau la rându-le crucificați. I-au zis Andrei și așa i-a rămas numele. Tot ei erau aceia care-i dădeau un strop de apă sau un colț de pâine. Purta crucea în public în locul lor. Zi de zi fără preget. Andrei își purta crucea fie pentru ei, fie pentru sine. Cine ar fi putut spune? Nu se uita nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus. Doar în asfaltul inert și opac, de parcă ar fi vrut să se topească în el. Iar când au cercetat dacă nu cumva ar fi furat crucea, au descoperit cu stupoare, că parohul ortodox a lăsat-o la intrarea în oraș de izbeliște. Prelatul o uitase acolo, după ce-o înlocuise cu una de marmură. Așa a crezut el că se cuvenea să fie crucea martirilor pentru care fusese ridicată crucea de lemn. Ba chiar m-am bucurat când am auzit că a luat-o un creștin… Că doar e creștin, nu-i așa?” zicea el uneori de parcă-ar fi vrut să-și dea singur dreptate. Indiferent de cârtelile unora sau altora, Andrei își continua drumul cu tenacitate de invidiat. Ba chiar unii începuseră a vedea că ceva începuse a se schimba în viața tuturor. Primarul păru să fie mai aproape de durerile urbei. Consilierii așișderea. Existau voci care ar fi putut pune mâna-n foc pentru revenirea la normalitate a afaceriștilor. Voci, voci, voci… Singura certitudine era mersul crucii prin centrul orașului, în fiecare zi, pe ploaie sau pe vânt, de la începutul primăverii și până în miezul verii, când schimbările în bine erau aproape sesizabile. Poate de aceea și darurile creștinilor către purtătorul de cruce se întețiră. Ba chiar Andrei începu să se îngrașe. Iar rana de la grumaz să supureze. Crucea i se păru mai grea, mișcările mai lente, iar trupul mai coborât în pulpele obosite. „Ar fi bine dacă ar duce crucea și prin capitală…” zise la năduf unul dintre creștinii sasistiți de oarece nedreptate. Vorba nu prinse prea repede. Lumea părea să se fi obișnuit cu Andrei, iar dacă el ar fi decis să meargă acolo, la oamenii puterii, ar fi fost la fel ca și când n-ar fi știut de existența lui. Numai că din prea multă obișnuință, începuseră a-l neglija. Și arareori îi mai dădeau câte o fărâmă de pâine sau o cană cu apă. „N-are decât să-și ia singur”, rosti într-o bună zi unul din prăvăliașii ce nu se prea dăduse în vânt nici până atunci cu darul. Și tot el îl îndemnă: „De ce nu mergi tu la guvernanți, Andrei?”Poate o să ne facă legi mai bune, dacă o să te aibă zilnic în fața ochilor!” Aceeași muțenie. Nu răspundea, nici măcar atunci când primea ceva, iritându-și binefăcătorii. Puținătatea darurilor îl reduse pe Andrei la dimensiunile inițiale. Umerii i se ascuțiră. Zdrențele albite de vipia tot mai îndârjită îi fluturau pe trupul slăbit. Gâlcevile religioase încetară. Indiferența tuturor se abătea de la o zi la alta peste trupul tot mai neîngrijit și mai stors de putere. Și cu toate că greutatea crucii nu mai era la fel ca la început, și cu toate că piciorul ce se hârșia pe asfaltul zgrunțuros se mai scurtase, iar crucea se mai uscase. Andrei se simțea tot mai sleit. Locul încrucișării lemnelor devenise tot mai negricios, pentru că acolo își cuibărea grumazul ori de câte ori începea și se sfârșea drumul crucii. Amețit de foame și de sete. Andrei se trezi într-una din zile, doborât în mijlocul străzii. Crucea i se pogorâse asupra-i, ca o lespede blândă, plăcută, lipindu-l cu obrazul de asfaltul încins. Era pentru prima dată când o asemenea simțire îi trezea în trup, fierbințeală necunoscută. Și dacă până atunci tălpile picioarelor bășicate nu simțiseră fierbințeala smoalei, acum ardeau, ducând în trup dogoarea de nesuportat. Lacrimile nu-i aduceau alinare, să se poată ridica. Ar fi vrut să-și poată purta crucea din nou. Zadarnic. Rămas sub cruce, ocolit de mașini, nedumeri pe toți binefăcătorii de altădată, ce-i priveau cu iritate neputința. Asta și pentru că trecătorii ocoleau partea cu pricina și nu le mai intrau în magazin. „Aruncă-i bă o găleată cu apă!” se mai auzi dindărătul unei vitrine vocea unui ins furios. „Poate te dezlipești…” îi zise altul după ce-i răsturnă căldarea pe trupul nemișcat. Trotuarele deveniseră tot mai pustii. De undeva un echipaj de poliție însoțit de o salvare, se apropie în liniște.Nici o sirenă nu se auzea, de parcă s-ar fi ascuns că au răspuns apelurilor telefonice date de mulți, din ce în ce mai mulți anonimi. L-au ridicat. Mai întâi crucea dezlipită cu greu din grumazul ce-și aflase sălaș atâta vreme, apoi trupul. Duba poliției plecă. Portierele deschise lăsau vederii brațele crucii. Mașina salvării îl ascunse pe Andrei cu totul. Apoi, când mulțimea se puse în mișcare și ultimele raze de soare se topiră în băltoaca ce se usca pe asfaltul încă fierbinte, viața redeveni ceea ce era, dintotdeauna.Timpul începu a se slei peste toate lucrurile, până când mințile oamenilor încetară a mai percepe că a existat cândva un purtător de cruce. „Dar oare-l chema Andrei?” se mai auzi din când în când plutind îndoiala, până când amorți și ea între zidurile orașului. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy