Mergeam pe lângă zidurile vechi, din care se scurgeau firide gri crăpate-n timp. Varului i s-a închis culoarea de când n-am mai trecut pe aici. Culoarea bălții în care am pășit mai înainte e cenușie și albăstrie, culoarea raiului reflectându-se nu prea plăcut în ea. Mizerie, gropi și praf ce se înalță ca pulberea vreunui savant nebun încercând dracu’ știe ce altă grozăvie în avânt viteaz. Vitrina îmi fuge din fața ochilor, o rochie crem ultima modă- urâtă zic eu, și cade, cade pe iarba de pe marginea șanțului: trei trifoi nenorociți de praful uscat, lipit, s-au culcat umili la pământ. Îmi amintește de vremea când mama găsea în zile norocoase trifoi cu patru foi și pe marginea șanțurilor din mersul ei chinuit si bolnav. Câtă mizerie! Mă amețește mirosul de pene arse din curtea vreunui conac pe lângă gardul de lemn noduros. Unde ești, ploaie? Stinge pulberea amară ce urâțește sufletele pure, ce îmbătrânește și așterne amintirea timpilor trecuți. De fapt, nu mai recunosc aceste locuri. Când am mai fost pe aici? Atâtea castele înălțate și fețe surâzând fad. Vi se va așterne praf pe dintele vostru de aur. Nu mai vreau pălării cu boruri mari, și nici verdele lor împletindu-se cu tenuri verzui. Domni înalți trăgând din pipă pe stradă. Ce e asta? Pantofi lustruiți prea tare? Și iată că strălucsc pe pragul vieții voastre mediocre, dar când vă dovediți adevărata strălucire vă acoperiți toți de praf în mod inevitabil. Prea, e prea devreme pentru mine, toate acestea! Ies în dreptul unui pod, nu-l trec, îmi continui calea, dar mă izbește acel soare țâșnind din raiul vieții vesele, acel soare pe care domnii cu praful oglindindu-se în pantofii lor cred că îl cunosc și că le-o fi aparținând de drept, bucuroși ca nu sunt nevoiți să lupte pentru acel rotund spumos de aur care să-l dăruiască fețișoarelor palide cu buzele ca o pată roșie în toată fața lor cadeverică, de altfel, artă a machiajului prinsă pe furiș, ascunse în cămară, privind bunica ce scotea dintr-un sertar ferecat cu scrisori o unsoare de culoarea rozelor.
Vreau și vreau (!) aceste gânduri neproductive să se risipească în fața rotundului din care medalionul meu chiar inspirat. Nici, nici medalionul să nu-mi apară în minte acum! Soarele, el, mare, ce strivește ochii atat de adânc, plângându-și raze pentru vina sa peste toate, o infinitate până când storurile indigo se lasă. Jos! Atât de jos încât ne vindecă ochii de frumusețea medalionului de aur al înaltului, aruncându-și la jocurile sale de noroc zarurile- pietre de străluciri îndrăznețe, pentru o lăcomie niciodată secătuită pentru noi. Soare, companion al copilăriei mele, mentor al eului meu, creator al visurilor mele, fie ca stingerea ta să se întâmple doar atunci când năzuințele mele toate fie-vor-se plămădite cu aceste mâini firave și această frunte încrustată cu mirare și atenție până la cele mai mici detalii. Fața mea nu va fi niciodată cadaverică și derizorie datorită ție, cel ce-mi arzi aparența chipului și primul strat de frig și frică.
Încă o zi, încă o zi fie-va voia mea! De când si până unde sunt și-am fost? Totul pare ca într-o fotografie sepia îngălbenită de vremi. Dar să pornesc…