Adevărul e că mi-ar face mare plăcere să-mi încep și eu povestioara cu „Și dacă vreți cu adevărat să aflați ce și cum, presupun c-o să vreți să știți din capul locului unde m-am născut, cam ce copilărie nasoală am avut, cât de ocupați au fost ai mei până să mă facă, toate aiurelile gen David Copperfield, dar, ca s-o zic pe-aia dreaptă, n-am nici un chef să intru-n chestii de-astea” ca Holden Caulfield, dar o să mi se pară aiurea până și mie. Unu, că plagiez și aș avea remușcări groaznice și doi, pen’că nu sufăr de complexul oedipian (sau cel puțin așa cred eu), deși mă regăsesc sincer în persoana lui Holden din „De veghe în de lanul de secară”, oricât aș încerca să ascund asta, inclusiv mie.
Dar oricum, o să vă povestesc o chestie care mi s-a întâmplat cu ceva ani în urmă, printr-a patra, sau poate un pic mai devreme. Eu – școlăriță convinsă, tocilară îmi ziceau unii, deși termenul mi se pare acum unul total nepotrivit mai ales în situația mea, îndeosebi când îl rostesc prietenii mei tâmpiței și frustrați. Dar, după o vreme nu mai comentam, pen’că era oricum în zadar. Cel mai mult mă enervau atunci urlau ca niște câini, încercând cică să mă convingă că nu există Moș Crăciun. „Cum, dom’le, să nu existe, dacă primesc sub brad de fiecare dată câte ceva, de Crăciun?”, mă gândeam eu, fiindcă am spus, era clar o tâmpenie să îi conving, că și dacă nu există pe bune, nu am nici un fetiș să-l văd dezbrăcat pe moșu’, sincer, dar ei nu: „Nu există, băăăă, nu există, i-am văzut ieri pe-ai mei cum îndesau într-un sertar jucării și haine, Moș Crăciun sunt mama și tata. I-am văzut, s-au dat de gol.”. Mă gândeam „oricum zic prostii, moșu e unul singur, cum să fie și mama și tata…”
De fapt, când mi-au zis asta, am și plecat de lângă ei. Terminasem orele și eram pe drum spre casă cu o gloată de copii și râdeam, da’ pun pariu că nu era așa de amuzant de ce râdeam noi, până când l-a trăsnit Dumnezeu pe unu’ să deschidă gura și să-mi spună că, vezi, nu există Moș Crăciun, cretinul. Din grupul acela eram numai doi, adică trei, dar pe unu’ îl duceau ai lui cu mașina acasă, care mai credeam în moșu’. Doamne, da’ era nasol. Și eram atât de calmi, atât de împăciuitori, nu voiam să convingem pe nimeni de nimic, atâta tot că aveam mare nevoie să fim lăsați în pace. Ca niște sectanți, practic. Mereu am făcut parte din grupuri de-astea care să fie privite suspicios și de fiecare dată grupul acesta era elita: elita clasei, elita școlii, elita, ce cuvânt frumos.
Am ajuns acasă și-am întrebat-o pe mama: „Există Moș Crăciun?”. „Bineînțeles, ce-s cu întrebările astea?” mi-a răspuns și-atunci m-am liniștit. De fapt, mama are darul acesta, așa că dacă vreau să mă liniștesc sau să fiu compătimită, merg și o întreb „mamă, o să iau mâine notă mare la fizică?, mamă, arăt bine cu bluza asta? „ sau alteori, „mamă, nu-i așa că ți-e milă de mine că sunt bolnavă și mergi să-mi iei tu medicamente?”. Pe de-o parte-s niște copilării de care n-am să scap sau poate nu vreau și-apoi realizez că sunt o profitoare, o mare profitoare, dar o profitoare simpatică. Dar și mama e profesionistă, cadru didactic, știe cum să mintă frumos și cum să ajute atunci când e nevoie. Așa c-am crezut-o și m-am dus și mi-am făcut damblaua cu temele, după care, când să stau și eu la televizor, a dracu distracție ce-i drept, mă cheamă tata în dormitor la el.
- Andi, ce faci? Te uiți la televizor?
- Aha, răspund eu cu jumătate de gură.
Se-ncruntă și cu un ton mai bătrânesc și sever continuă:
- Parcă ți-am zis să termini cartea aia! Du-te și apucă-te, până diseară s-o termini și vii să-mi povestești.
Dar mi se urcase sângele până la creier și tremuram toată ca o vargă:
- B-b-b-bine, mă duc.

Și-am zbughit-o schizofrenic și împiedicată în camera mea și am început să caut cartea, în dulapul care dădea pe-afară de cărți. Cred c-am și trântit ceva pe jos, pentru că foarte puțin dup-aia s-a trezit frate-meu, care slavă cerului, de data aia n-a comentat nimic.
Am deschis cartea. „Singur pe lume”. Nu prea aveam atunci chef de citit, mi se păreau toate cărțile așa greoaie și pasajele narative și descriptive mă dezarmau complet. Așteptam dialogurile așa cum îl așteptam pe moșu’ să vină în fiecare an. Remi mi se părea foarte fain, povestea, așa cum m-am lungit eu pe vreo două luni, m-a atins, ce-i drept, dar o sută de pagini erau chiar foarte mult pentru o zi. M-am dus la mami și am întrebat-o „chiar trebe să citesc?” și mi-a zis că da. Of, la dracu. Singura mea scăpare era departe pen’că la faze de-astea mama și tata treceau amândoi de-aceeași parte a baricadei.
Da’ nu mi-era groază de citit așa de mult cum mi-era groază de ce era să fie după. Și ce anume era: trebuia să merg din nou la ei în dormitor și să le povestesc cartea. Mă așezam ca un cățeluș lângă pat și dacă mă atingea cineva, picam naibii acolo, țeapănă cum eram. Stăteam în genunchi, cu mâinile sprijinite de speteaza patului și tremuram. Nu eram capabilă să răspund la întrebări de genu’ „Mai trăiește acum Remi?”. Da’ nu pentru că eram proastă, ci mă gândeam „bă, ăsta mă-ntreabă pe bune sau așa, spiritualicește? Adică, Remi n-o fi existat, da’ în memoria noastră există, deci da și nu? Cum vine asta?”. Atunci apărea contradicția, care, mult mai târziu mi-am dat seama, era una ontologică, nu așa, de ici de colo. Dar nu ziceam nimic. Sau în cel mai bun caz „nu știu”. Dar păream retardată, pe bune. Și venea dup-aia Rareș, fratele și răspundea el în locul meu „Nu, nu mai există Remi” ,pe urmă-ncepeam să ne certăm, mă rog, ei, eu începeam să plâng, pentru că izbucneam foarte ușor în plâns.
Urmau timpi morți în care priveau așa complice toți că-mi venea să-mi trag palme și să mă dau cu capul de perete. Asta cu cititu’ și cu povestitu’ a fost o teroare, care a ținut ceva vreme, dintr-a întâia, pen’că citeam de-atunci, până la „Singur pe lume” adică a patra, după care am început să citesc mai în forță și m-au și lăsat în pace. Nu mă mai întrebau nimic, sau nu le răspundeam eu. Oricum, perioada cea mai oribilă a fost cea cu Jules Verne. Nu-l plac deloc pe domnu’, pentru că am citit aproape toate cărțile lui și m-au plictisit teribil, poate doar pentru „Castelul din Carpați” și „Doi ani de vacanță” aș putea avea un soi de simpatie pentru el, dar am fost înnebunită cu Jules Verne.
Oricum, iarna asta, din timpul lecturii romanului „Singur pe lume” , am mers într-o zi la școală. Cu câteva zile înainte de Crăciun, de vacanță. Aveam religie și bineînțeles mă plictiseam, dar stăteam proptită-n bancă cu cotul și ascultam cu o față neutră neroziile pe care le zicea domnu’ profesor. Așa urăsc când ascult ceva de care n-o să am nevoie niciodată, dar atunci nu știam asta. Însă ceva mi-a atras atenția. Nu știu ce zicea despre copiii nerecunoscători apropo de ce le pun părinți sub brad, adică într-un an primesc o cutie cu ciocolată, iar anul următor vor un computer. Atunci mi-a căzut fața. N-am mai zis nimic toată ziua, cred. Am tulit-o acasă și am deschis ușa la bucătărie, unde era mama. Acum o săptămână o-ntrebasem. Dar asta e,o întreb din nou: „Mamă, există moșu’ sau nu?Că profu’ de religie a zis că nu.”
Ce-a urmat atunci a fost tragic. Eu știam că se va ajunge aici. Nu știu, intuiție? Poate. Dar n-am plâns, atâta tot că am simțit că s-a rupt ceva în mine. Așa, un os, pe care oricât mișca, o să se-audă toată viața când pocnește.
În fine, problemele astea sunt atât de sensibile că n-am chef să povestesc ce și cum a fost Crăciunul acela și cum am început eu să citesc dup-aia, obsesiv.
Pentru că mă doare mâna și-apoi nu mă interesează prea tare chestiile astea acum. Dar ca să știți și voi, nu s-a schimbat mare lucru, eu tot cred în Moș Crăciun, asta deoarece am nevoie de ceva în care să cred. Și dacă mă-ntrebați de ce, mă-ntrebați degeaba.