Incercat-am sa inteleg de unde vin lacrimile si m-am oprit la sfinti. Sa fie ei responsabili de stralucirea lor amara? Cine ar sti? Se pare insa ca lacrimile sunt urmele lor. Nu prin sfinti au intrat ele in lume; dar fara ei nu stiam ca plangem din regretul paradisului. As vrea sa vad o singura lacrima inghitita de pamant...Toate apuca, pe cai necunoscute noua in sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfintii n-au facut altceva decat sa le reabiliteze.
Nu e posibila o apropiere de sfinti prin cunoastere. Numai cand trezim lacrimile adormite in strafundurile noastre si cunoastem prin ele intelegem cum cineva a putut fi om si nu mai este.
Sfintenia in sine nu e interesanta, ci numai vietile sfintilor; procesul prin care un om renunta la sine si apuca pe caile sfinteniei...Dar procesul prin care cineva devine hagiograf? A merge pe urmele sfintilor...a-ti umezi talpile prin lacrimile lor...