agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-09-13 | [This text should be read in romana] |
Întins pe spate, în semiîntuneric, Andrei se apucă să fixeze pânza de praf din colțul camerei. Ca de obicei vodca îi deschise calea către o claritate neobișnuită a simțurilor…
* * * Locuința și atelierul lui Andrei, o structură bizară și confortabilă de fier pe care o construise cu mâinile sale, încetase de vreun an și jumătate să mai fie locul de întâlnire al rataților egocentrici și al bețivilor înțelepți, pe scurt, al elitei culturale. Andrei rămăsese însă, în discursurile de la vernisaje și în inimile mușcate de învidie, “copilul răsfățat”, “artistul minune”, “noul Brâncuși”, vorbe goale care nu mai măsurau în creierul lui decât neputința de a mai crea ceva. Cam în acea vreme, în urmă cu vreun an și jumătate, apăruse la el în casă o femeie brunetă și hotarâtă care îi desfacu geamantanele, îi spălă vasele, îi eliberă casa de boema cazută în admirație și îi ghici în zațul din cafea ca va vorbi cu zeii. Femeia cu degete lungi știa să vorbească la vremea dezmierdărilor într-o limbă aspră și necunoscută și încet, încet, îi scoase din inimă ura și frica și încrâncenarea pe care Andrei le exorciza până atunci în forme de fier tulburătoare și le exhiba fără rușine în galerii de artă. Prima oară când își dăduse seama că ceva nu e în regulă a fost atunci când a vrut să o sculpteze pe ea. Și ea a venit de bunăvoie în atelier și s-a așezat goală sub lumina de neon și i s-a arătat ca cea mai frumoasă femeie din lume și el a stat și a privit-o două ore încontinuu pană când a citit în ochii ei îngrijorarea și încă ceva mai tainic și mai rău. Și formele de fier au refuzat să se mai nască din mâinile lui. De atunci Andrei căpătase obiceiul nesănătos să meargă prin spitalele Bucureștiului și să intre în vorbă cu familiile bolnavilor, dând de înțeles întotdeauna că a venit și el în vizită la cineva. Purta cu el o plasă cu o cratiță goală și căuta, probabil, fără să știe, în ochii bieților oameni umbra pe care nu o mai găsea în inima lui. Învățase dintr-o carte veche de medicină niște boli plauzibile și își găsea o plăcere vinovată în rostogolirea acestor cuvinte noi despre care era sigur că au puteri magice. Spre spitalele izgonite la margini de București mergea doar cu tramvaiul, căci, spunea el, tramvaiul este singurul vehicul cu suflet care a mai rămas pe străzi. Căuta mai ales tramvaiele vechi, cu hurducătura cea mai melodioasă, cu scaune de lemn și cu țigani batrâni în ochii cărora nu se uita direct din superstiție. Pâna când, într-o bună zi, presupunerea insidioasă cum că o boală sau un blestem l-au lovit pe nedrept îl făcu să-și caute vindecarea la spitalul cel mare și cenușiu pe care străbunicul sau îl ctitorise în alt veac într-o mahala prăfuita. Se gândea desigur că amprenta lăsată în piatră a spiritului bun și bine cunoscător de suflete al străbunicului îl va ajuta în căutarea sa. Doctorul Poenaru, un poet în ale medicinei și concertmaistru al orchestrei medicilor din București, fu impresionat de întâlnirea cu tânărul artist care purta cu cinste numele faimos al străbunului sau. Andrei, confortabil instalat în fotoliul de piele din biroul doctorului și încurajat de căldura primirii, se destăinui ca la preot. Îi spuse că ar da orice să poată din nou sa traducă în forme de fier lucrurile tăcute care îi urlau în suflet. Știa că Doctorul Poenaru nu este psihiatru, dar specialitatea acestuia – boli interne – îl făcea totuși sa creadă că, dacă este ceva organic în neregulă cu el, aici este locul în care va putea fi vindecat. Cuvintele pe care i le-a spus Doctorul la sfarșit nu l-au lămurit defel, ba l-au facut să se îngrijoreze încă și mai mult, dar măcar i-au deschis încă o poartă în căutarea izbăvirii sale și, lucru nemaintâlnit de luni întregi, i-au facut inima să galopeze un pic. “Domnule artist”, căci Doctorul era un păstrător al adresării reverențioase, “corpul uman lucrează cu energii și fluide din cele mai subtile. Înlănțuirea perfectă de relații cauză-efect dintre acestea, departe de a fi descifrată de știința modernă, deschide în fiecare secundă mii de posibilități de evoluție celei mai neînsemnate ființe și, pe mine personal, m-a făcut să cred nestrămutat în Dumnezeu. Arta lui Hipocrat nu știe să–ți rezolve criza de inspirație, dar îmi aduc aminte că un compatriot al acestuia, Homer, a descris undeva, am uitat unde, chiar ce ți se întâmplă ție acum: un artist a fost părăsit de muza sculpturii. Cum credința mea intimă este că spiritul uman nu evoluează, în sens darwinist, cu trecerea secolelor, recursul la clasici mi se pare întotdeauna o cale de urmat. Caută atent și vezi ce ți se potrivește!” Odată întors acasă, primul lucru pe care Andrei îl făcu (evident – după ce își turnă un pic de votcă în cana de tablă cu smalțul sărit) a fost să deschidă calculatorul și să spere că din tonele de informație de pe internet va ieși luminoasă și soluția (facilă - spera el) crizei sale. Dar nu a fost atât de simplu. Începu să caute detalii despre istoria muzelor și găsi cu surprindere că muza sculpturii, deși înfațisată în piatră de mulți dintre predecesorii sai antici, nu are nume, nu se află între cele nouă pomenite de Hesiod și nu este amintită în nici un mit dintre cele pe care le-a afișat la întâmplare. Acest mister, odată asumat, îl făcu să se înfioare de discreția fermecătoare a muzei artei sale și îi închise calea căutarii electronice. Așa că își cumpără ediția completă a operelor lui Homer și se apucă să caute orice referință la sculptură și muza ei. Încă de la “Cântă zeiță mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul, Patimă crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse…”, Iliada îi acapară toată atenția și îl făcu să uite de somn, de dragoste și de vodcă. Trăia cu impresia clară că tot ceea ce citea nu numai că s-a întâmplat cu adevărat, dar și că de fapt Homer i se adresează direct și povestea veche de trei mii de ani l-a ales tocmai pe el s-o înțeleagă după atât amar de vreme. Aheii și troienii și zeii din Olimp trăiau atât de clar în creierul sau că pentru o clipă crezu că i-a revenit starea de grație și încercă sa-i scoată pe toți afară, la lumină, sudați sau turnați în fier. Muza nu numai că nu îl vizită, dar refuză sa fie măcar pomenită în vreunul din cânturile Iliadei. Cu Odiseea lucrurile au stat aproape la fel. Înțelesuri subtile și revelații filosofice pe care Andrei era sigur că nimeni nu le-a mai descoperit îi luminau mintea ca fulgere într-o furtună de vară. Pricepu călătoria lui Ulise ca pe Calea de urmat, ca pe arhetipul căutării sale și se așeză în gând, cu lipsa de modestie a artiștilor adevarați, alături de eroul grec. Dar Odiseea se sfârși în Ithaca fără să pomenească vreun cuvânt despre inspirație sau muze sau sculpturi. Simți totuși că se află pe calea cea bună și își încercă în final norocul și cu Imnurile Homerice. Acolo, în cântul XIV, află ce pomenise Doctorul. Homer, în traducerea inspirată a lui George Murnu, spunea chiar povestea lui: “Mâna lui Andros crea ceea ce muza-i șoptea să creeze Și zeii-i zâmbeau și curgea-n el viața ferice Până în ziua când muza plecă și-l lăsă să lucreze Cu mână stingheră lucrare urâtă și rece. O! Tristă fu ziua când Andros păru că aude Chemarea ispitei în templu norocul să-și afle Căci muza veni și-i zambi. Dar privirile-i crude Îl făcura pe Andros să-și uite sperante deșarte. Căci muza voia sacrificiu: chiar mâna sa dreaptă, Prieten și sclav și artist dibaci deopotrivă, Și Andros zâmbi și supus puse ordinu-n faptă Și dreapta-și taie și lăsă langă piatra votivă…” Andrei simțea de parca vorbise cu zeii. Lăsă cartea jos, căci își sfarșise căutarea. * * * Întins pe spate, în semiîntuneric, Andrei se apucă să fixeze pânza de praf din colțul camerei. Ca de obicei vodca îi deschise calea către o claritate neobișnuită a simțurilor și o precizie a rațiunii pe care le mai întalnise doar la șaisprezece ani și jumătate când, înnebunit dupa Eliade și yoga, încerca să-și controleze corpul astral. Încet, pereții dispărură, fruntea lui Andrei începu să fremete, pânza de praf deveni din ce în ce mai clar un univers complex și fascinant și totul începu să capete înțeles. Andrei închise ochii, dar privi în continuare pânza de praf și, ignorându-și bataile inimii din timpane, parcurse în gând cei doi metri pâna la tavan. De aici lucrurile căpătară o întorsătură ciudată și un sentiment nou și paralizant îl cuprinse cu totul. Deschise ochii și vru să țipe, dar ceea ce se auzi fu doar un schelălăit delicat. Căci înțelegerea destinului catastrofal în care plonjase se adunase în piept și în gât și începuse să înflorească. Se duse să vomite și, printre lacrimi, văzu pata de rugină lăsată de apa din rezervorul veceului și, prin ea, ieșirea din situația claustrofobică în care ajunsese. Trecu prin bucătărie, ezită o secundă între o gură de apă și una de vodcă și, credincios înțelepciunii populare, alese vodca. Asta îl făcu să simtă câteva mișcări spasmodice în stomac și își continuă învigorat drumul spre atelier. Luă din grămada de fiare o bară și un fel de plasă de sârmă și se îndreptă spre aparatul de sudură. Se așeză pe taburetul cu trei picioare și se uită disperat la cele două obiecte de metal căutându-le sufletul și nu dădu de el. Și înțelese să nu mai caute o altă ieșire. Din resturi de metal mâinile sale începură să creeze febril o lance și siguranța cu care lucrau îl făcu pe Andrei să nu se mai îndoiască. Era un instrument minunat, o lance care părea să se tragă direct din armele înfățisate pe mormintele eroilor greci. Cenușiul elegant se potrivea atât de bine cu roșul sângelui și albul delicat al pielii… Își șterse lacrimile și păși gol spre dormitor, strângând lancea în mâini și șoptind “Sunt Andros… Sunt Manole…”. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy