Mă tot gândeam că creionările următoare nu vor avea culoare fără un mic popas și la câteva prenume ca Leopoldina, de pildă sau Letiția, Lia, Liubomir și Liviu.
Prenumele Letiția îmi apare într-o povestire de a mea, fiind doar puțin denaturat în Letisia, care tot reproduce prenumele latin Laetitia ce exprimă „bucurie” care trezește veselie și un optimism. O bucurie aparte exprimă și numele Liviu, Livia, care apare și cu hipocoristicul Livica, frecvent atestat în antroponimia română, mai ales în Transilvania, având la bază numele gentilic roman Livius, devenit nume de persoană. Numele este întâlnit des la poeți dar și la împărați, la rude de ale lor.
Numele Liviu a devenit cunoscut și prin scriitorul Liviu Rebreanu și prin poetul Liviu Damian, dar azi el continuă a fi cunoscut și prin artistul plastic Liviu Hâncu.
Pe Liviu Hâncu, care a parcurs o anumită cale de la debutul lui în calitate de plastician în anul 1983 pînă la expoziția "Între impresie și expresie", l-am găsit bine dispus la a 12-a sa expoziție persoană în incinta Centrului Expozițional Constantin Brâncuși de la Chișinău. Acolo erau etalate 133 de lucrări (122 – pictură: ulei pe pîntză și 11 – pasteluri pe hîrtie). Acolo era și Liviu Hâncu între pictură și critică sau poate, între impresie și expresie, cum au vrut să se exprime organizatorii expoziției.
Lucrările lui Liviu Hâncu sînt configurate în limbaj plastic ce ține de modalitățile de expresie a artei contemporane. În focarul preocupărilor se află expluararea valențelor culorilor, preponderent – a celor primare și valorilor acestora, manevrate în tușe energice, carer formal determină ritmica internă, dar distinctă pentru fiecare în parte.
La expoziția cu pricina am fost invitat de Ludmila Hâncu (Kulikova), critic de Artă, soția acestuia, care i-a prefațat și primul album de pictură. Pînă a-i vedea expoziția aceasta, cât și una mai anterioară, care s-a desfășurat pe la sfîrșitul unei ierni, consideram că Liviu Hâncu acordă preferință doar peisajului „en plein air”. Dar nu-i chiar așa.
Evitând declarațiile pompoase, el încearcă să ghicească eterna taină a lumii pământești, redând pe pânză toate trăirile și senzațiile sale personale... Recurg la o apreciere dată de cricul lui în artă, pentru că tot el (de fapt ea – Ludmila) ne spune când și unde s-a născut Liviu Hâncu, avându-l pe bunic învățător în satul Volodeni, iar pe bunică – drept simplă țărăncuță. Mai târziu, când părinții i s-au mutat cu traiul la Edineț lui Liviu îi plăcea să revină la casa în care crescuse.
Colinele, viile și lanurile de porumb din împrejurimi îl impresionau. Dar mai ales, fântânile moldovenești. Însă n-a devenit fântânar, fiindcă la vârsta de 15 ani Liviu este admis la secția de pictură a Școlii de Arte Plastice „I. E. Repin” din Chișinău, astăzi Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”.
După absolvirea școlii, în 1978, Liviu lucrează timp de cîțiva ani la Muzeul de Arte Plastice din Chișinău, apoi se înscrie la Academia de Arte Plastice din Sanct-Petersburg.
Anii de studii pe malurile Nevei n-au trecut fără urme frumoase în biografie. A avut sau au fost de toate. Dar, începând cu anul 1989, Liviu Hâncu este cadru didactic, la istoria artelor, iar din 2003 și de desen și pictură la Catedra de Design, de la Universitatea Tehnică a Moldovei.
La a 12 expoziție persoanlă a venit cu ceva nou în creația sa, cu o nouă nuanță, cu o linie de subiect bine conturată de el în culoare. Aceasta au menționat-o colegii de breaslă: artistul plastic, graficianul Gheorghe Vrabie, dar și alți vizitatori mai puțin apropiați de arta plastică, dar aproape de tot ce este frumos. I-am apreciat și eu lucrările, căci altfel, de ce ași fi scris aceste rânduri, încercând să-l creionez. Intenția mea este bună, însă, deocamdată, simt că nu am reușit să-i scot în relief tot chipul. Fiindcă e mai greu s-o faci, când ai în față un artist, care totuși este mare.