Calea pe ape până la Oracolul din Dreid era una dificilă. Fiindcă trebuia să treci printre stâncile-lumânări, o porțiune în care din afunduri se înălțau trufașe siluetele unor stânci ascuțite, agresive, sfidătoare parcă. Legenda spunea că zeul apelor, Ord, furase de pe una din insule o prea-frumoasă fată, Laena. Pentru ca niciun muritor să nu poată ajunge după ea pe tărâmurile lui din afunduri, zeul ridicase acele stânci-lumânări, spațiu terifiant și mereu ocolit de expedițiile pe ape. Dar Brag nici nu se gândea să renunțe. O singură dată mai călătorise la Dreid. Atunci când fusese uns Mare Preot. Pentru a-și afla destinul. Dar atunci era mai tânăr, și mai îndrăzneț. Acum își silea văslașii să nu le fie frică, și să asculte doar susurul apelor ce înconjurau cu rotocoale fumurii stâncile nărăvașe. Brag se gândea cum va da iar ochii cu bătrâna prezicătoare, ce își avea veacul în templul Oracolului de la Dreid. Atunci, când fusese prima dată, se oprise și băuse din izvorul sacru ce țâșnea din stânca pe care se ridica templul. Respectase ritualul ce se cerea la Dreid. Sacrificase apoi un berbec tânăr. Îl jupuise de blană și se învelise cu ea. Înainte să adoarmă pusese întrebarea oracolului: „Cum va fi domnia lui de Mare Preot?”. Adormise preț de câteva clipe, și în vis era călare pe un cal cu totul din aur, din nările căruia însă curgeau pâraie de sânge. Asta însemna că domnia lui va fi una înfloritoare, dar sub semnul vărsării de sânge. Și așa și fusese. Poporul lui cucerise tot ce se putea cuceri pe apele de nord. Nu exista petec de uscat pe care să nu-l fi trecut prin foc și sabie. Insula Voh, paradisul primit de la strămoși, le dăruise toate bunătățile și frumusețile zugrăvite pe lume. Dar ei nu se mulțumiseră niciodată cu atât. Căutau iar și iar, alte și alte bogății.
Când corabia lui Brag atinse cu carena solul nisipos al insulei Dreid, Brag răsuflă ușurat. I se păruse tot timpul călătoriei pe ape că alături de el aude respirația înăbușită, sacadată, a unei alte ființe. Că îl însoțesc peste tot ochii albaștri ai străinului sacrificat, înfipți în țepușele de fier. Că inelul de la deget frige la răstimpuri, mai ales când își aducea aminte de chinurile bărbatului. Când apele fierbând din adâncuri ca niște caracatițe de foc înlănțuiau cu valuri fumegânde carena corabiei sale, strângea cu mâna dreaptă cornul de berbec de la brâu în care se odihnea cenușa străinului. Voise să o arunce în largul mării, dar ceva îi spunea să nu o facă. Și, ori de câte ori simțea suprafața aspră a cornului pe palma-i bătrână, apele se domoleau ca prin farmec. Regreta, cu cât se apropia de intrarea în templu, că venise aici. Că nu lăsase să se odihnească în uitare amintirea lui Caleb, cel înghițit misterios de chit. Dar acum era prea târziu. Simți în nări mirosul specific de frunze de dafin, folosite de prezicătoarea templului în timpul divinației. Îngenunche cu greu și bău din apa limpede a izvorului. Abia acum simți cât este de bătrân, câtă vreme nemăsurată a trecut de la prima lui debarcare aici. Făcu un semn oamenilor să sacrifice berbecul, a cărui lână o luă pentru a o oferi prezicătoarei. Acum nu mai trebuia să cheme somnul pentru a afla răspuns la o singură întrebare. Acum trebuia să deslușească mult mai multe taine decât o simplă întrebare privind viitorul său personal. Acum erau în joc viitorul, destinul unui popor întreg. Alături de blana de berbec aducea cu el și două coarne de taur pline cu pulbere de aur. Bătrâna ședea pe tronul ei cu trei picioare, de sub care se iveau din când în când capetele a trei șerpi. Brag o privi cu atenție. Fața bătrânei era brăzdată de șanțuri adânci. Ca și cum un fluviu ar fi săpat în malurile obrajilor canioane de neputință. Ai fi zis că, dacă ai fi atins-o, chipul i s-ar fi defragmentat în mii de firicele de praf nisipos. Brag știa legenda acestei prezicătoare, care în tinerețe fusese vizitată în somn de zeul prorociei, care i-ar fi spus că-i poate îndeplini o singură dorință. Asta pentru ca ea să-i devină servitoare eternă în tălmăcirea întrebărilor oamenilor ce vor călca pragul Oracolului. Tânăra de atunci luase în pumni nisip, și îi ceruse să-i dea viață atâtea fire de nisip câte-i odihnesc în palmă. Dar uitase să-i specifice că vrea numai tinerețe pentru acei ani. Așa că acum era mai bătrână ca marea și nisipul. Dar trebuia să-l slujească pe zeu indiferent cât de mult și-ar fi dorit să moară. Brag se apropie de tronul trepied și îngenunche:
- Sunt Marele Preot Brag din insula Voh!
- Știu cine ești. Ai călărit o viață întreagă un armăsar de aur, dar ai înotat cu el prin sânge și foc.
- Așa este. Acum vin să te întreb: Cine este străinul aruncat de ape pe țărmurile noastre în pântec de chit?
- Dacă ai fi crezut că este un om obișnuit, nu ai mai fi bătut calea de ape până la mine, nu?
- Adevăr grăiești! Am simțit din clipa când l-am văzut scos din chitul eșuat că nu poate fi un om obișnuit. Strămoșii noștri nu pomenesc de om să trăiască în pântece de leviatan.
- Strămoșii voștri au fost mai înțelepți ca voi. Ei nu s-au abătut nicicând de la legea apelor. Orice lucru sau ființă sosită pe mal pentru ei era o ofrandă a apelor. Numai voi ați crezut de cuviință că poate fi un semn rău.
- Eu m-am împotrivit cât am putut, dar Rift...
- Rift...Rift...simbolul întunericului în care Voh s-a scufundat de când l-ați ales conducător militar...Rift...
- Străinul a fost sacrificat... spuse cu tristețe Brag. Am aici un inel pe care l-am descoperit pe degetul său. Cu soarele și luna încrustate pe el. Și cu un nume, Caleb. Cine, de unde vine acest străin? De ce a fost aruncat tocmai pe țărmurile noastre?
- Cine este? Este opusul idolului sângeros la care vă închinați!
- Nu înțeleg!
- Nu înțelegi? Tocmai tu, Mare Preot? Nu știi că lumea a fost făcută din contrarii? Binele și răul, întunericul și lumina, minciuna și adevărul? Belac și...
- Și Caleb? murmură uimit Brag.
- Citește-i numele invers și vei înțelege...
- Caleb...Belac...! strigă Brag intrat parcă în transă. Nu se poate! De unde vine el?
Prezicătoarea închise ochii și pentru câteva clipe în peștera pe pereții căreia se răsfrângeau irizările albastre-vineții ale valurilor ce o mângâiau de veacuri se așternu tăcerea. Bătrâna mesteca frunze de dafin, iar de sub tronul ei cei trei șerpi șuierau încet răspândind un abur moale, usturător la miros, care îl învălui pe Brag.
- Știi ce înseamnă acest nume? îl întrebă într-un târziu bătrâna, deschizându-și pupilele ca niște carapace de țestoasă.
- Nu, de unde să știu? Bâlguia în neștire niște cuvinte necunoscute în insulele noastre. Apoi, deodată, a început să vorbească în limba noastră...
- Glosolalia...șopti temătorare parcă bătrâna. Duhul Învățătorului...
- Nu înțeleg? Ce înseamnă cuvântul ce l-ai rostit? Glosolalia...? Și cine este acest Învățător?
- Glosolalia este vorbirea în limbile neamurilor. Este limba îngerilor... Iar Învățătorul este Cel ce ține în mâna lui toate.
- Dumnezeul lui Caleb?
- Da. Caleb înseamnă după literele ce-i compun numele: Cel ce aduce Lumina și eliberează Binele.
- Totuși, nu înțeleg! Ce să caute pe coastele noastre? Ce hram a purtat cât a trăit? A fost vreun om de vază?
- Nu, nicidecum! A fost pescar.
- Un pescar? Un simplu pescar?
- Nu un simplu pescar, ci un pescar de oameni...
- Pescar de oameni...Vorbești iar în pilde și nu pricep...?
- Dumnezeul lui Caleb a văzut cum se înroșește oglinda chipului său de sângele pe care voi, cei de pe Voh, îl vărsați peste capetele celor pe care i-ați cucerit. Și-a întors privirea de la insula voastră, bătută două săptămâni de vânturi și furtuni. Și atunci v-a trimis un semn magic. Un om viu în corpul unui chit. Un semn tainic, nemaiîntâlnit, este un trup de om călătorind viu în pântecele unui chit. Caleb era un pescar sărac, purtând cu el doar năvodul cuvântului. Un pescar de oameni, care să vă aducă la pragul milei. Care să vă îndrepte spre o viață așezată pe cumpătare, bunătate, în insula pe care ați moștenit-o ca pe un paradis ce nu se mai găsește altundeva în lume.
- Asta înseamnă că și el era un preot? Căci poporul ascultă numai de glasul cuvântului meu...
- Nu, el nu era preot. Era un pescar de oameni, care vă aducea un cuvânt prin care să vă schimbați făptura voastră însetată numai de sânge și de măceluri. Dar voi ați ucis solul Dumnezeului lui Chefa. I-ați necinstit ofranda. Belac și voi veți cădea sub blestem adânc.
- Ce înseamnă asta?
- Înseamnă că veți pieri ca stirpe de pe întinsele ape. Că numele vostru se va nărui printre neamuri, acoperit de uitare. Că va trebui să vă umiliți sufletul, să suferiți, pentru a putea să mai respirați ca neam sub cerul liber.
- Să ne umilim? Să suferim? Noi, vohienii?
- Veți fi umiliți de un popor străin, veți sta cu grumazul plecat în pulberea drumurilor. Va trebui să suferiți într-atât, încât să puteți trece prin acest inel pe care-l porți la deget.
- Cum poate un singur om, darmite un întreg popor să treacă prin acest inel de pescar?
- Prin suferință peste puterile voastre, prin umilință deplină numai așa vă veți putea naște din nou ca popor.
- Cum adică să ne naștem din nou?
Bătrâna își împreună mâinile pe care venele păreau liane groase și unduitoare, și închise ochii. Brag vru să repete întrebarea, căci nu putea pleca de la Oracol fără a ști viitorul deplin al neamului său. Dar cei trei șerpi ieșiră din ascunzișul tronului și șuierind amenințător se apropiară de el. Semn că oracolul devenise mut și neînduplecat. Brag părăsi peștera și insula Oracolului cu ecoul ultimelor cuvinte ale bătrânei, adevărate sybile lingvistice, al căror miez nu credea că îl va desluși vreodată: „Va trebui să vă nașteți din nou!”.