Brag se gândise îndelung la visul avut. La speranța pe care i-o strecuraseră în suflet vorbele acelui pescar umil, care îi salvase de atâtea ori viața prin aparițiile lui tainice. Tribunul Salvius își dăduse seama pe timpul șederii pe insulă că are de-a face cu un om învățat. Știa că un om cu puterile mediumnice ale Marelui Preot trebuie ascultat, așa că, nevoind să îl mânie în niciun fel, acceptase fără să-l contrazică interpretarea acelui vis. Așa că Rand era singurul care nu dădea crezare gândurilor lui Brag. Robia îndelungată în închisorile romane, faptul că Dror, Nort și Rift nu mai erau printre ei, îl făceau pe Rand cel ager la minte să nu se mai gândească decât la perspectiva plecării de pe insula Victis. Apoi, la atingerea țărmului lui Portus Magnus, găsirea unei căi de a scăpa pentru totdeauna de o nouă intrare pe sub porticurile Romei. Fiindcă neîncrederea vohiană îi șoptea că tribunul Salvius, odată ajuns în palatul Cezarului, îi va arunca din nou în noaptea grea a sclaviei.
Reușiseră să croiască carena unei bărci care să-i scoată din singurătatea acelei insule, iar fiecare zi însemna încă un pas spre împlinirea deplină a trupului salvator al bărcii. Din trunchiurile puternice de stejar construiră o chilă lungă, subțire și joasă. Încheieturile carenei le-au astupat cu câlți și ceară, găsite din belșug pe epava corabiei lor, iar fundul bărcii l-au uns cu smoală, din aceea folosită pe câmpul de luptă pentru catapulte. Grinda de lemn fixată pe etravă au terminat-o la prora cu un pinten, purtând pe el un cap de taur. La pupa, de o parte și de alta, doi ochi mari, protectori, pictați de Rand. Ochii lui Belac. Care ar fi trebuit să-i apere de dușmanii ce ar fi vâslit pe urmele lor. Un singur catarg cu o vergă, plus o pânză mare pătrată, și trei rânduri de vâsle le-ar fi fost suficiente pentru a străbate distanța până la Portus Magnus. Dar Brag tot mai credea că descoperirea mormântului lui Aonghus ar fi putut descifra mai bine visul pe care-l avusese. La insistențele lui mai poposiră două zile pe insulă, după ce barca fusese gata. Urma ca Salvius să încarce la bord ceea ce le era folositor pentru scurta călătorie, iar Marele Preot și Rand să încerce să caute simbolul visului lui Brag: mormântul lui Aonghus.
În prima zi, dădură ocol țărmului, parcurgând cu atenție extremitățile, și intrând treptat în trupul stâncos și împădurit al insulei. Dar căutarea lor se dovedi fără vreun rezultat.
- Brag, eu cred că ne pierdem vremea, și topim orice urmă de speranță, crezând că vom găsi nălucirile unui vis, îi spusese Rand, care, chiar dacă respecta autoritatea lui Brag, nu credea că fantasmele nopții pot deveni ziua realitate.
- Nu uita, Rand, că prin visele mele am izbândit mereu în expedițiile de pe Voh, și tot prin puterile mele am adus faima regatului lui Rift!
- Da, dar atunci eram protejați de Belac...Trăiam pe pământul părinților noștri. Acum suntem străini într-o insulă străină...Cum poți crede în vorbele unui creștin?
- Caleb nu m-a părăsit niciodată, deși sacrificarea lui, pe care n-am reușit să o împiedic, îmi răscolește și azi nopțile. Nu uita, creștinii aceștia cred ca și noi în viața de după moarte, într-o lume a Dumnezeului lor plină de lumină, bucurie și pace eternă. Așa cum este și lumea de dincolo a lui Belac. Amintește-ți chipurile creștinilor, neînfricarea și credința în mântuire întipărite în privirile lor dârze ca niște peceți neșterse, atunci când erau aruncați jertfă în arena de gladiatori sau în groapa cu lei. Cred, cred în cuvântul lui Caleb...!
- Caleb...Caleb...! Vorbim despre ființe trecute în lumea de dincolo, Brag! Pe noi nu ne poate salva decât o ființă vie! Și aceea, am înțeles din spusele tribunului, nu se găsește aici, pe această insulă pustie, ci în palatele Cezarului...Pulcheria Salvius...
Brag îl bătu pe umeri pe Rand, încurajându-l din ochi. Iar privirea lui plină de înțelesuri domoli pentru o clipă precipitarea ce se citea pe fața războinicului obișnuit cu faptele de pe câmpul de luptă, acolo unde viața atârnă de un fir de păr, nu de visuri pierdute în noapte.
A doua zi, se îndreptară spre un teritoriu neexplorat până atunci. Era un tumul de piatră ce se ridica drept în mijlocul insulei, pe care ei îl consideraseră inițial un loc strategic de observație, folosit probabil în vechime de celții ce sălășluiseră pe insulă. Când ajunseră pe versantul sudic al tumulului, privirea lui Brag împrumută pentru câteva clipe licărul speranței. Pe peretele ce se deschidea în fața lor erau sculptate în piatră două săbii încrucișate, iar deasupra lor un coif, terminat cu un vultur bicefal. O inscripție într-o limbă necunoscută lor era și ea sculptată deasupra coifului.
- Mormântul lui Aonghus, Rand! strigă însuflețit Brag, ochii scânteindu-i de bucurie pentru prima oară de la intrarea sub robia romană.
- De unde știi că este un mormânt?
- Cele două săbii încrucișate sunt simboluri ale curajului în luptă. Ele îl urmează pe cel viteaz și aici, la lumină, și dincolo, în întunericul primordial...
- Și vulturul?
- Vulturul bicefal reprezintă lumea de aici și cea de dincolo, unde un bărbat curajos are permisiunea de a intra datorită faptelor sale de vitejie.
Se apropiară de inscripția de pe stâncă, și observară că sub cele două săbii încrucișate se deschidea un orificiu. Intrarea era anevoioasă, și se putea face doar în genunchi. Brag intră primul, și îi făcu semn lui Rand să aștepte. Se întoarse peste câteva clipe.
- Trebuie să aprindem făcliile pe care le-am luat cu noi! Dincolo de această deschizătură ne va întâmpina întunericul deplin...Lumea de dincolo...Așa cum mi-a vestit în vis Caleb!
Se strecurară prudenți prin orificiul din stâncă, și intrară pe un tăpșan de piatră umedă, unde puteau sta din nou în picioare. Luminară locul, dar pe dată realizară că undeva la câțiva pași de ei se căsca o prăpastie, fiindcă lumina făcliilor începu să se onduleze ca limbile unor șerpi gălbui. Pășiră cu teamă, și auziră tot mai clar șipotul unui șuvoi de apă. Simțiră îndată sub tălpi fuiorul de apă ce creștea parcă în intensitate acustică și în volum. Când lumina făcliilor îmbrățișă trupul mat al întunericului, dezvelind formele de relief din preajmă, Rand spuse precipitat:
- Cred că mai departe nu mai putem trece...sub noi se varsă o cascadă!
- Eu nu cred că nu mai putem înainta! Fiindcă nu este vorba de un simplu mormânt. Aonghus a fost cel mai vestit conducător ai celților, după spusele lui Salvius. Accesul la el trebuie să fie protejat, ascuns privirilor, dar nu imposibil de parcurs, rosti Brag hotărât.
Tot mai însuflețit de perspectiva descoperirii cheii visului său înaintă tot mai atent. Coborî ochiul de lumină al făcliei, și păși ca un animal care presimte primejdia, dar nu renunță la a o întâmpina, cântărindu-și mișcările încordate, dar agile. Pipăi cu talpa, și descoperi o treaptă, simțind sub talpă șuvoiul primitor de apă. Apoi descoperi o alta.
- Rand, sub cascada care nu are o cădere foarte periculoasă sunt săpate trepte. Trepte ce ne pot duce la mormânt. Nu sunt abrupte deloc...
Amândoi desenară pe pereții de stâncă, ce străjuiau treptele, forme și alcătuiri de lumini și umbre, ce licăreau acum sub mângâierea blajină a făcliilor cu cât cascada îi primea în brațele ei răcoroase. Ajunseră pe fundul prăpastiei, și, când simțiră teren solid sub picioare, răsuflară ușurați. Înaintară la fel de încordați, și simțiră cum fuiorul de apă își stinge răsuflarea, stânca limpezindu-și chipul, devenit acum o oglindă lucioasă cu irizări de verde și albastru. Ridicară făcliile deasupra capului, cercetând locul, și Brag scoase un strigăt de uimire:
- Rand, privește! Locul unde soarele își unește lumina cu luna!
Pe peretele ce li se deschidea în față era sculptat un simbol. O cruce neagră într-un cerc imens. Cercul, vopsit în galben, simboliza soarele. Crucea îl tăia în două, jumătățile cercului fiind ca secera lunii la pătrar.
- Vezi, Rand, soarele își unește lumina cu luna...așa cum mi-a prorocit Caleb!
- Este un semn necunoscut nouă, Brag...crucea în cerc...
- Da, poate fi unul ce ține de credința celților...
- Eu cred că de aici nu mai putem trece, peretele ăsta nu mai duce nicăieri...!
- Rand, întotdeauna în spatele unui astfel de perete se poate întinde o altă lume...îi spuse Brag cu vocea sugrumată de emoție.
- Lumea...? șopti temător Rand.
- Da, lumea de dincolo...
Luminară de jur împrejur locul, și observară la baza peretelui de stâncă o roată din bronz cu ghinturi, fixată pe piloni din fier. Brag îi făcu semn lui Rand să se apropie, și să-l ajute. Își uniră forțele, și încercară să miște din loc tăvălugul de fier, care începu să scrâșnească amenințător. Treptat, peretele pe care era sculptat simbolul soarelui și al lunii începu să se ridice, dezvăluind o altă încăpere. Cu cât ușa tainică se ridica podeaua de dincolo de ea părea impregnată cu mii și mii de luminițe de culori diferite, fantastice parcă, și vohienii priveau vrăjiți cum în fața ochilor se deschidea o lume coborâtă parcă din firmamentul stelar. Pășiră cu teamă în încăperea funerară, în mijlocul căreia trona o criptă de piatră imensă. Miile de licurici multicolori de pe podea se oglindeau și pe tavanul ce semăna acum cu crugul ceresc.
- Mormântul lui Aonghus...șopti Brag, abia ținându-și respirația.
Ridicară făcliile să lumineze mai bine încăperea, și atunci două strigăte de uimire izbucniră din piepturile lor. De-a lungul încăperii, pe pereții laterali ce străjuiau cripta, erau săpate în stâncă locașuri din care scânteiau diamante, diademe de aur și argint, bijuterii de o bogăție inestimabilă.
- Comoara menită să-i deschidă lui Aonghus calea spre lumea de dincolo! spuse Brag.
- Suntem bogați! urlă Rand, înfiorând cu glasul său tăcerea feciorelnică a acelui loc.
- Nu, Rand, nu, nu suntem bogați! Suntem liberi!
- Dar bine, toate aceste bogății...?!
- Rand, am trecut atâtea popoare de pe insule prin foc și sânge pentru astfel de bogății! Și destinul nostru a fost unul amarnic. Prefer o libertate în sărăcie, decât o bogăție în lanțuri!
- Nu înțeleg, cum poți fi în lanțuri atunci când ești bogat?
- Bogăția, gustul ei amăgitor de dulce, dar atât de otrăvitor, face ca omul să fie înlănțuit pe veci de ea, de dorința de a o înmulți, indiferent prin ce mijloace! Vom folosi acest dar al lui Aonghus pentru a deveni liberi. Vom depune la picioarele frumoasei Pulcheria și ale Cezarului bogății care ne vor arăta drumul înapoi spre libertate. Uite, spuse Brag, ridicând o diademă de nestemate, asta va fi pentru frumoasa soră a tribunului, iar acest sceptru din aur masiv pentru superbia Cezarului. Vezi, Rand, cu mult timp în urmă cineva a stat pe un tron de slavă, și a ținut în mâini acest sceptru. Amară iluzie a veșniciei puterii! Căci, iată, a ajuns în mâinile unor vohieni, iar de aici va ajunge în mâinile unui alt tiran, care va fi și el îngenuncheat de timp în uitare. Nimic nu trece de sita neiertătoare a destinului! Nimic nu este veșnic, Rand, nimic...
- Poate doar Belac...șopti Rand.
- Da, doar Belac și poporul vohian!
Se opriră lângă cripta lui Aonghus pe care erau sculptate aceleași simboluri de la intrare: săbiile încrucișate și coiful cu vulturul bicefal. Rand încercă să urnească capacul din piatră al criptei.
- Rand, să nu tulburăm somnul unui bărbat viteaz, care poate fi salvarea neamului nostru!
Rand se retrase, și lumină peretele dinspre nord. Apropiindu-se de el, îi spuse lui Brag, entuziast:
- Uite, și pe acest perete se află o altă roată ca aceea care ne-a deschis calea aici!
- Rand, nu o atinge! Să plecăm! Orice s-ar afla dincolo de acest perete nu ne-ar mai putea fi de folos...
Dar cum adeseori exuberanța celor tineri este în stare de gesturi extreme, necalculate, Rand încercă să rotească ghinturile de fier ale roții. Roata se urni ușor, și din spatele ei un șuvoi de apă verzuie, limpede, începu să-și facă loc în încăpere.
- Rand, te-am avertizat, strigă înspăimântat Brag, încercând să-l ajute să închidă gura lacomă a apelor ce voiau să inunde încăperea. Putem pieri și noi, și comoara lui Aonghus! Pentru totdeauna! Și odată cu noi și libertatea poporului nostru!
- Deci, celtul voia să se ferească de profanatorii mormântului său, nu?
- Așa este! Nu te voi mustra pentru această faptă nesăbuită, fiindcă ea ne poate fi de ajutor. Numai noi doi știm de capcana ce poate inunda încăperea. Dacă Cezarul nu va avea înțelepciunea să ne dăruiască libertatea în schimbul comorilor de aici, știm ce avem de făcut...
- La ce te gândești?
- Dacă ne va dărui libertatea, vom pleca spre Voh, după ce îi vom aduce bogățiile. Numai noi știm secretul drumului ce duce până aici. Dacă însă Cezarul va socoti că nu merităm libertatea, dar ne va sili să-i arătăm calea spre comoară, odată ajunși aici...
- Vom inunda încăperea, nu? La asta te gândești?
- Da, Rand, dar o vom face odată cu viața noastră...
- Dror și Nort, bunul Rift, au ales să plece liberi de pe acest pământ spre palatul lui Belac. Și noi vom face la fel! rosti Rand cu hotărâre în glas.
- Acum să mergem, tribunul poate este îngrijorat de soarta noastră. De acum depindem unul de celălalt. Numai împreună vom putea respira din nou în libertate...!