- Lili, vino repede acasă, te caută cineva, urla maică-mea disperată, în receptor.
„Garda, Poliția sau Finanțele. Altcineva cine să mă caute!” mi-am zis, îndreptându-mă cu pas grăbit spre casă.
În fața porții era o mașină lungă, neagră și lucioasă cu număr american.
„Parcă-i o mașină mortuară!” mi-am spus, încercând să văd ceva prin geamurile fumurii.
Întrând în bucătărie- înconjurat de pitbull-ița Cora și mâțele mamei: Flori, Pătata și Mousy- văzui, stând pe scaunul meu preferat, un domn distins, chel, cu ochelari.
- Bună ziua, m-a salutat domnul, într-o românească stricată, întinzându-mi mâna, mă cheamă Samuel.
Încercasem, în mintea mea să fac fel și fel de scenete, dar imaginația și intuiția îmi jucau feste.
- Lili, trebuie să-ți spun ceva, mi-a zis mama bucuroasă. Tatăl tău a murit.
Am crezut că am un coșmar. Începuse să se învârtă totul cu mine și era să leșin.
- Nu…nu. Nu…Gheorghe. Vroiam să-ți spun, că taică-tu adevarat nu e Sfâra, ci Stâpânul lumii.
„ Oare…domnul ăsta, n-o fi doctor și mașina de-afară Salvarea?” m-am întrebat.
- Când am fost tânără, am avut o aventură cu un evreu, tu ești fiica lui.
M-am lăsat pe-un scaun și de sub fundul meu a zburat scheunând, o mâță. Am amuțit.
- Domnul a venit să te ia în America. O să fim bogați! a urlat maică-mea de fericire.
Recunosc că mi-aș fi dorit o mătușă bogată-decedată, dar asta era prea mult.
Peștișorule, cred că ai sărit calul!
Așa că…am plecat în America împreună cu Samuel, viitorul meu consilier.
Aș minți dacă aș spune că n-am avut emoții. Mă îndreptam spre necunoscut cu un om care nu-l văzusem niciodată și-n mintea mea se țeseau fel și fel de „dacă”, iar inima-mi bătea într-un ritm de tobe.
Am intrat pe poartă pe când se îngâna ziua cu noaptea. Palatul și grădina semănau cu Versailles-ul văzut de mine în pozele din cartea de istorie. Pe o parte și alta a drumului principal erau așternute covoare din modele de flori, mărginite de chiparoși, felinare și alei pietruite, pierzânduse șerpuitor spre zare.La ușă ne aștepta un bărbat care am presupus că este majordomul după vesta neagră și atitudinea lui umilă. Am avut impresia că intru într-o biserică: pereții și tavanul erau încărcați cu sculpturi și coloane albe ca niște cabluri de oțel, iar la capătul scării cu trepte și balustradă din marmură, stătea lipit de perete un tablou uriaș, înfățișând un bărbat.
„Să fiu a-nabii, ce semăn cu el. Ãsta a făcut-o pe mama să-l păcălească pe tata”.
Nu-mi plăcea acolo, mă simțeam ca un păduche pe chelia lui Samuel. Frunzele aurite, sculptate pe mobilier, tavanul înalt, țurțurii atârnând din candelabrul luminos, ecoul vocilor și sunetul pașilor pe marmura neagră și rece, mă făceau să mă simt ca un șoricel într-un labirint.
Dragul meu consilier mi-a întins un plic.
- Aveți aici programul pentru fiecare zi a săptămânii.
Nu-mi venea să cred, „ăștia au impresia că vor face din mine un roboțel cu telecomandă.”
Samuel, îmi promisese că a doua zi îmi va face o surpriză.
N-am închis un ochi toată noaptea (parcă aș fi putut să dorm cu un ochi închis și altul deschis!). Dar nu pentru că eram nerăbdătoare să văd surpriza, sau pentru că lumina era aprinsă, ci pentru că mi-era teamă de acel loc nou pentru mine și înfricășător.
„ Hardughia asta, are sigur coridoare și uși ascunse”, mi-am spus, dându-mă jos din pat și pipăind pereții.
La primele ore ale dimineții, chiaună de somn, m-a urcat într-un elicopter. După ce s-a învârtit o dată în jurul cozii, a luat-o într-o direcție necunoscută. (de parcă-mi era ceva cunoscut).
După vreo jumătate de oră, am aterizat lângă un munte, înconjurat cu un gard înalt și păzit de militari înarmați.
Am fost condusă în pântecul muntelui. Aici aveam să văd aproape toate bogățiile lumii: lingouri de aur, tablouri celebre, sculpturi, manuscrise vechi, bijuterii.
„Oare câți oameni s-au sacrificat și au murit pentru ca toate aceste minunății să aparțină unui singur om?”
În cealaltă parte a muntelui erau laboratoarele.
- Am descoperit o nouă sursă de energie, care folosește ca și combustibil, bioxidul de carbon. Am produs câteva automobile cu astfel de motoare.
- Și de ce nu le-ați dat drumul pe piață? L-am întrebat.
- Tatăl tău n-a vrut să distrugă industria clasică de automobile americane, unde are pachetul majoritar de acțiuni.
Mi se ridicase tensiunea. Parcă-l vedeam pe Băsescu și acoliții lui în fața ochilor. Și aici primau interesele personale!
După aproximativ un kilometru de mers cu o mașinuță pe sub pământ, am ajuns într-un loc în care scria „Bacteriological Laboratory”
- Aici creăm viruși letali, printre care am produs și „Gripa porcină”, zise Samuel plin de el.
- Ei nu zău! îi răspund ofuscată. Deja era prea mult, eram un pachet de nervi.
- Dar am descoperit și o metodă prin care, pentru orice virus, se poare produce un antivirus, copiindu-i ADN-ul.
- Vreau să te întreb ceva: prin testament, tatăl meu, fostul tău șef, m-a ales pe mine să-i conduc afacerile, nu?
- Așa este, dar îndrumată de consilierii noștri, juriști, avocați și politologi.
O să aveți ocazia să-i cunoașteți, astăzi după-masă.
- Dar, am puteri depline de decizie?
- Da…dar va trebui să ascultați de sfaturile îndrumătorilor dumneavoastră, miss Lily.
La ora 14 este ședință de consiliu.
„Ei pe dracu! Cred c-am să vă greblez puțin pe chelie!” mi-am zis în gând „Abia aștept să vă concediez pe toți”
Sala de ședințe, avea o masă lungă și sculptată de vreo cincisprezece metri, pe care stăteau cu coatele, optsprezece consilieri- numărați de mine.
Televizorul, o plasmă uriașă, țintuit pe perete în fața mea, avea ecranul împărțit în vreo doisprezece pătrate, pentru tot atâtea canale de știri. Pe toate posturile se vorbea numai despre fiica celui mai bogat om din lume. Se știa doar că este dintr-o țară est-europeană, în rest…numai zvonuri.
Nici nu vroiam să se știe de mine. Nu-mi doream să fiu un v.i.p, ca să nu mai pot trage nici un pârț pe stradă.
Au început moșii să vorbească pe rând, iar Samuel, unde credea că nu înțeleg, încerca să-mi explice pe înțelesul meu.
Mă uitam atentă la plasma uriașă și din când în când le mai aruncam câte o privire, așa…din politețe.
A sunat telefonul. Secretara m-a anunțat că mă caută mama pe linia doi.
- Lili, să-mi trimiți niște bani, să cumpăr mâncare la căței și pisici.
- Zece mii de dolari, ți-ajung?
- Păi eu știu! Aș vrea să cumpăr și niște gogonele pentru iarnă și nu mi-a venit pensia.
- Douăzeci e bine? Dute mâine și i-ai de la bancă.
- Să-i spui șoferului să mă ducă la piață. Mulțumesc, mamă! Te-am pupat.
După ce-au terminat toate cadavrele ambulante de vorbit, m-am ridicat în picioare și le-am spus pe un ton autoritar:
- Þinând cont de puterile cu care am fost investită de tatăl meu, vă aduc la cunoștință că:
Unu: începând din clipa asta toate creditele băncii se vor acorda fără dobândă și vor merge către țările cu probleme financiare.
Doi: vom scoate pe piață și vom realiza în serie, motorul cu dioxid de carbon.
Trei: laboratoarele vor produce noul antivirus la scară industrială, iar, începând din acest moment, veți distruge toți virușii din laboratoare și veți canaliza resursele pentru descoperirea de noi medicamente.
Patru: vă anunț că nu-mi doresc nimic din toate bogățiile astea, le-am spus, ridicând mâinile și uitându-mă-n jur…vreau doar o căsuță pe malul unei insule…în Triunghiul Bermudelor, ca să trăiesc acolo până la sfârșitul zilelor. Dar am să vă bântui din când în când, ca să vă verific dacă mi-ați executat ordinele întocmai.. Cui nu-i convine…să-și dea demisia.
În prima secundă după ce-am terminat de vorbit, s-au uitat toți uimiți la mine iar în a doua… au început să vocifereze:
- This is not possible, Lady Deliana!
- Hai siktir! Faceți ce zic io. Liliana, boule!
- Back your pardon?
- Fuck you! Did you understand?
A doua zi mi-am sunat prietenii:
- Mari, am o surpriză pentru voi, mâine dimineață să fiți cu toții pe aeroportul din Ghimbav.
Vine un avion să vă ia.
- Tu faci mișto de noi. Încă nu e nici un aeroport acolo.
- Ba da! L-am făcut eu, aseară!