„Nu merită să trăiești doar pentru a muri!
Omul, doar o ființă efemeră, își are destinul scris în stele. Dar ce este cu adevărat destinul? Merită într-adevăr să te naști în această lume infectă, unde doar regreți că exiști?
Nu mă deranjează să scap de această povară, oricum trupul meu face o umbră în plus pământului. Seninătatea cu care oamenii își acceptă destinul poate fi explicată prin faptul că ei nu consideră moartea ca un sfârșit al vieții…Nu poți fi atât de incult încât să crezi că, noi, muritorii, ce considerăm că Pământul este al nostru, avem viață după moarte.
Vreau să va conving că nu aveți de ce să trăiți. Decât să suferiți și peste ani de zile să regretați că tot ce ați realizat nu puteți să luați cu voi în pământ, urmați-mi vorbele.
Adio și nu uitați că nu merită să trăiești doar pentru a muri.
O umbră izolată,
Norbert !”




1. Jurnalul

Stelele străjuiau frumoasa doamnă a nopții care arunca raze palide pe pământ. Își dezvăluiau frumusețea strălucitoare în întunericul pustiu. Străzile bântuite de mici sunete erau luminate în câte un colț de felinare. Unul din becuri pâlpâia…Deranja liniștea nopții…În acest peisaj liniștit, își face apariția o umbră din depărtare. Pașii destul de grăbiți trezeau animalele străzii. Cu repeziciune se îndreaptă spre felinarul defect. Era un tânăr băiat, care, după expresia feței era speriat de un anumit lucru.
Răsuflă ușurat de câteva ori, după care se ridică, posibil căutând ceva. Nu reușește să vadă bine în întuneric…Nici felinarul nu-i era de prea mare ajutor. Face un ocol al străzii, se uită după colțuri, dar nu vede nimic ciudat, cu excepția zidurilor putrezite și ferestrelor sparte de la majoritatea apartamentelor…Un loc sinistru, dar se părea că îl știe destul de bine. Deodată, își zice : „De ce am fost blestemat să mă tot ascund de destin? Nu vroiam decât să am o familie iubitoare…Dar se pare că această unică dorință nu mi-a fost împlinită. Sunt nevoit să mă ascund în fiecare noapte în acest loc înfiorător, doar pentru a nu fi batjocorit de părinții mei…De fapt, ei nu se pot numi părinți.”
Sufletul fragil al băiatului scoate la iveală lacrimi puternice ce îl îneacă. Avea o inimă de nea, foarte pură, care, la orice fel de presiune, risca să se topească. Acest băiat, Alivian, se pare că nu avea o viață tocmai colorată, ci mai degrabă îndurerată.
Adoarme, își închide ochii și se așează pe pământul rece. Dar ceva îl incomoda. Se uită atent și observă că era un caiet. Foarte ciudat, în special că scrisul de pe copertă era întinat, a fost scris recent. Nu a putut înțelege ce scrie. Chiar dacă nu era un băiat curios, a fost atras de modul ciudat în care apăruse…Nu-l văzuse când a venit. Astfel, deschide la prima pagină. Printre desenele foarte bine realizate, se evidenția o frază ce l-a marcat, și anume „Nu merită să trăiești doar pentru a muri!”. Parcă toată viața celui ce a scris era oglindită în acea frază. Mirarea, sau poate frica, îl face să mai dea o pagină. Un titlu la fel de mare stă, puțin înclinat, pe pagină : „Jurnalul lui Norbert”. Pe următoarele pagini era un scris mult prea mic pentru a-l descifra noaptea. Însă, ultima pagină era lizibilă, scrisul era mai mare, dar mult mai dezordonat. Alivian începe să citească și observă că începe cu aceeași expresie. Frazele i se prelingeau în suflet, îl atingeau adânc, citind, își dă seama că și el suferea la fel de mult. Dar, ultima frază îl zăpăcește, prinzându-l în mrejele pericolului ce s-ar fi putut întâmpla: „Adio și nu uitați că nu merită să trăiești doar pentru a muri. O umbră izolată, Norbert !”
„Ce s-a întâmplat cu acel băiat?” își spune terifiat Alivian. Rămâne puțin încremenit, dar somnul și oboseala nu-i mai permit să stea treaz. Își închide ușor pleoapele, ținând strâns în mână jurnalul.
De dimineață, luna se înclină naturii, dispărând de pe scenă pentru a-i face o intrare glorioasă soarelui, ce apare somnoros. Razele lui strălucitoare îl trezesc și pe Alivian. Chiar dacă avea nouăsprezece ani, era nevoit să se întoarcă acasă. Ziua nu trebuia să fugă, căci tatăl lui lucra și nu era acolo. Acesta îl bătea și îl ignorase mereu când îi ceruse ajutorul. Dar, nici mama lui nu-l iubea, mereu îi zicea că i-a stricat copilăria. Când aceasta avea treisprezece ani, a rămas însărcinată cu Alivian, din aest motiv urându-l, nu-și putea da seama că băiatul nu avusese nicio vină. Neavând unde să stea merge în casă, o casă neprimitoare și foarte neîngrijită. Culoarea roșie a casei devenise un galben pal, zidurile aveau crăpături prin toate colțurile, ușa era cam șubredă, iar acoperișul era fisurat.
Băiatul intră, deloc fericit, înăuntru, ținând jurnalul sub haină. Mama lui ajunsese să nu-l mai bage în seamă, nici nu-i mai vorbise. Cu pași grei, se duce în camera lui…de fapt nu mai arăta ca o cameră, ușa lipsea, geamurile erau sparte, iar interiorul era gol, cu excepția unui mic scaun. Nerăbdarea să afle cine era acel băiat, Norbert și ce i se întâmplase, îl împinge să deschidă jurnalul. Era lumină, razele soarelui își făceau loc prin crăpăturile dintre pereți. Putea să citească. Prima pagină… îi era greu să-și închipuie ce era scris, se așează pe scaun și citește încet și foarte atent:
-„Vineri, 13 decembrie, presimt că fulgul morții mi se va așeza în față și nu voi m-ai apuca să trăiesc. Regret.” Nu înțeleg, la început regreta, își spune Alivian, ce s-a întâmplat? „Nu-mi vine să cred, am doar treisprezece ani și sufăr de cancer, acest lucru nu este corect.”
Lui Alivian i se părea că scria o altă persoană, nu se asemăna deloc cu acel Norbert ce scria în jurnalul vieții într-o altă perspectivă decât cea umană. Următoarele rânduri nu erau deloc bizare, citește atent, până când, pe următoarele pagini observă că scrisul se schimbase. Nu mai era atât de ordonat. Citește, parcă speriat:
-„Nu merită sa trăim doar pentru a muri. Iubita mea mamă, după tot ce a realizat în viață, a murit. Și, cu ce a rămas? Cu nimic! Totul a fost în zadar. Viața nu merită nicio șansă, de ce să sufere toți la sfârșitul vieții deoarece pierd tot ce au făcut? Cred că cineva ține cu mine și mi s-a dat această boală pentru a nu mai putea face ceva în viitor, astfel nu voi regreta. Va rămâne doar pulbere.”
Alivian înțelesese, băiatul suferise de pierderea mamei, era prea mic, gândirea-i fragedă. Dar presimțea că ceea ce va urma să scrie băiatul era mult mai dureros, iar acel jurnal reprezenta spațiul terifiant dintre realități.