Singură. Atât de singură. Inima cântă o muzică sfâșietoare, în ochi – ceață și roșu. Picioarele continuă să ma ducă departe, departe, nu cred că știu unde merg. Merg spre ceva mai bun. Vreau mai bine. Gândurile au obosit să se mai învârtă în capul meu. În mintea mea e alb. Sau poate negru. Nu știu prea bine atunci când nu am nici un gând în cap. Dar e mai bine așa. Mai bine nimic decât suferință.
Începe să plouă. Cât de potrivit. Natura vrea să plângă cu mine, să fim în armonie. Minunat. Dar unde sunt? Nu știu. Cred că ar trebui să mă întorc. Sigur, dar unde? La ce? La acel nimic care l-am lăsat? Nu, nu-mi pasă. De ce ar trebui? Nu, nu mă întorc.

Sunt obosită. Am obosit. Să tot caut și să nu mai găsesc. Mă opresc și mă gândesc: Unde merg? Nicăieri. Poate voi ajunge vreodată undeva. Mă așez jos sub un copac. Un tunet infernal amplificat de ecoul pădurii ține să-mi spargă timpanele și pe câteva secunde scurte totul în jur e cuprins de lumina fulgerului. Îmi dau seama cât de aiurea e locul. Cred că mi-e și frică. Dar măcar sunt singură, în pace cu mine însumi.

Aud zgomot de pași pe frunzele ude. Nu e om, dar parcă nici animal. Dar, Doamne, nu am auzit niciodată cum merge un animal pe frunzele ude! Încremenesc. Mă va devora. Dar poate va mânca doar o parte din mine, restul va lăsa pe mâine. Și voi sta așteptând fară picioare, fară o mâna și fară o ureche așteptănd să mă consume toată. Mă înfior.
Sar în picioare și o iau la fugă. Noroc de fulgerul care mi-a luminat calea, altfel mă omoram și singură izbindu-mă de primul copac. Alergam cum n-am mai alergat niciodată, gândesc sălbatic că în școală la alergările de rezistență ar fi trebuit să pună vreun monstru să ne fugărească, doar-doar om fi alergat mai repede.

Sunt cuprinsă de panică, îmi vine să țip, pașii sunt pronunțați în urma mea, deci totuși eu sunt ținta. Acum alerg, dar când mi s-a tăia respirația ce fac? Aș vrea să arunc doar o privire peste umăr să văd cine sau ce vrea să mă omoare. Tună ca în iad, crengile îmi biciuiesc tot corpul în timp ce îmi fac drum printre copaci. Aud respirația grea și răgușită a orice e în urma mea și mă trece un fior ce îmi scutură tot corpul, încerc să alerg mai repede, nu-mi mai simt picioarele, nu mai simt deloc.

Copacii se răresc! Poate am scăpare în noaptea asta. Fulgeră și totul e alb în jur. Încă puțin. Lunec, lunec, aterizez cu fața în frunzele ude, dar continui să lunec. Ridic capul – PRAPASTIE.

Nu mai simt pământul sub mine, sunt în aer. Oare cât mai am până jos? Urlu cum n-am mai urlat în viața mea. Măcar o fac înainte să mor, înainte să mi se fărâmițeze toate oasele și să-mi zboare creierii în toate părțile. Privesc în jos, stânca se apropie cu o viteză extraordinară, aproape că –

Bubuitură înfiorătoare, fulger, tunet, sticlă spartă.

Ridic capul. Sunt jos, pe podele. Podelele pe care m-am zbătut în agonie atâta timp. Și în jur același salon, aceiași pereți albi și murdari, același pod înalt, același pat, aceeași noptieră pe care stau pastile și un pahar cu apă ce are mereu o nuanță ruginie. Dar fereastra! Fereastra e deschisă și spartă. Mulțumesc vântului.

Mă ridic de jos. Aud ceva voci și pași undeva după ușă. Au auzit la sigur fereastra stricându-se. Vin să vadă.

Zâmbesc. Astăzi voi evada. Etajul 3 nu e atât de înalt. Libertatea pe care o voi căpăta e mai înaltă. A venit timpul.