Ce mai seară! Pe-o bancă-n parc o mamă își pudrează coplilul, ca să nu mai plângă, cu-n soi de humă cu extracte de aloe și miros de levănțică. Din sânii ei, ca o vărărie părăsită, copilul își mai înăbușe o înghițitură. În acest timp, aceeași bătrâni se tot plimbă pe alei, cu pași rupți din rădăcini, încercând să-și găsească locul. Păsările au încetat și ele să mai fie călătoare și se sinucid din timp, atârnate prin copaci. Doar un tânăr își mai coboară condescendent nimbul de pe cap și-ncepe să salute. Îi răspunde o domniță, suflecându-și tivul aripilor ca să nu le murdărească."E muzician!" își spune fata, văzându-l cum acordează, pe-un capac de sicriu, câteva raze de lună.
Ce mai seara! In dormitor, bunicu' bolnav, zace la pat. Bunică-mea, grijuluie, i-a frământat, într-o copaie, vreo două lopeți de pământ pe care le-a pus, de ieri, la crescut. Prin geam, se văd, îngrămădindu-se pe cer, imense gheme stânjenii, gata să brodeze, cu zecile de ace plânse, o nouă țesătură de bălți. Toți se-ndreaptă, acum, spre case! În scurt timp se lasă întunericul, iar pe drum nu-s felinare.