agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-01-04 | [This text should be read in romana] |
Îi era atât de greu să găsească calea de mijloc, să nu se învinovățească pentru fiece lucru derizoriu, dar asemenea unei flori căreia îi e nefiresc să înflorească înainte de vreme, dar tânjește să atingă maturitatea, nu reușea să se dezbare de tumultul lacrimilor ce o podideau din senin. Era un copil. Un copil mare. Simțea că trebuie să își transpună sufletul pe hârtie, să se picteze în cuvinte și sub dansul cuvintelor, sub greutatea și muzica acestora, constată o undă de extaz, de exuberanță de vară ce îi cutremură trupul. Și parcă, totuși, nu mai putea umple foaia, frazele nu mai curgeau din ea. Se întorsese la început, la izvorul de unde credea că se ascundea minunea, miracolul inexplicabil ce îi trezea talentul artistic; se opri în loc. Era, oare, ca și pământul din grădină, era inima ei cuprinsă de o secetă acerbă și ploaia nu mai dădea semne de venire?! Dumnezeule, o așteptau examene, viața o aștepta în arenă să-și demonstreze unicitatea, forța ce știa că o caracterizează, să dărâme zidurile negre în care-i vedea pe toți ce o considerau o trestie slabă, demnă doar de a rămâne închisă, într-o cameră întunecată, adormind cu cărțile în mână. Dar nu! Fără voia sau răbdarea lor, ei aveau să fie martorii unei revoluții spirituale și implicit sociale, sau poate toate aceste țeluri grandioase se ascundeau doar în mintea ei îndrăzneață. Iubirea îi dăruise un scut asemenea spinilor unui trandafir, pentru a-și proteja misterul etern și secretul ce-l purta în ea încă de la naștere.
ÃŽntr-un sfârÈ™it de august morocănos, dar incitând la lungi plimbări pe bulevarde, împreunând mâini de bătrâni amorezi prin ploaia măruntă, aÈ™ezată pe podeaua rigidă, protejată doar de-un firav covor, recitea gândurile aÈ™ternute într-o antologie despre patria-i mamă, pe când avea doar cincisprezece ani. Acum, opt ani mai târziu, pomul patriotismului rodea mereu în ea, sub puterea sevei inexorabile, dând naÈ™tere la fructele curajului, ale încrederii, ale mândriei, fructe ce începeau să se frângă sub povara dulceÈ›ii, cerându-È™i ʺeliberareaʺ. Dăduse peste ele condusă de o forță nebănuită din lăuntrul ei, acum câteva zile, la întoarcerea din străinătate. O întoarcere râvnită cu atâta zel, cu atâta jind È™i dor de patrie, încât aceasta devenise un È›el prioritar în faÈ›a oricăruia altuia. AparÈ›inea unui pământ de daci, unui tărâm hărăzit de Dumnezeu a fi numit Grădina Maicii Domnului, unde o aÈ™tepta o căsuță, o familie, o grădină purtând însemnul armoniei perfecte, însemnau acasă, ritmul normal al curgerii sângelui ei, al baterii inimii sale. O, Doamne, îi păreau naive, pline de vise de copil, dar prin ele retrăia totuÈ™i aceeaÈ™i putenică dragoste inerentă ce o îndemnase să le scrie, aceeaÈ™i pornire înfocată de a purta torÈ›a tricoloră, chiar cu riscul de a fi luată în râs, de a părea o falsă revoluÈ›ionară ori cu un destin tragic- chiar nu mai exista niciun grăunte de speranță în inimile-acelea umilite de luxul, de opulenÈ›a, de quasi-superioritatea rasială a celorlalte naÈ›ii?! ...Și reluă cu o vagă mâhnire: ʺCe tunet de război È™i pace, ce fulger de dor È™i amor mă-ndeamnă să spun cu mândrie PATRIE?Și ieri È™i azi È™i mâine, cine va fi corabia pierdută-n valuri, purtată de zefirul timpului, ducând pe drumul vieÈ›ii pânze-nflorate cu ani È™i marinari ce vor să pară Napoleon, amirali? M-am născut dintr-un vis ce l-am trăit sub un tei cu miresme dăruite de zei, vis ce-a durat o-ntreagă noapte calmă de mai È™i-a început prin a-mi spune o voce caldă că sunt o floare, între atâtea flori surori câte-o să am. Ochii mei din noapte contemplau împrejur: pe un lan de grâu adormit de țărani, între sutele de suliÈ›e de aur, se născuse un mac.Dintr-odată, sângele său îl simÈ›eam curgând prin al meu,ca un izvor din poveste, nesecat de pasiune. ÃŽn toată graÈ›ia È™i naivitatea ce-i acopereau trupul firav, vedeam acel marinar de pe corabie ce călătorea fără-ncetare, care-È™i dorea, È™i nu avea să dea greÈ™ vreodată, să atingă cu pălmile-i Cerul È™i centrul Pământului cu tălpile de Jules Verne arzând. Un zumzet neobosit È™i perseverent de albină mă trezise, spre marele-mi regret,din basmul cu îngeri, ce ajunse a-mi fi idol. M-am trezit sub acelaÈ™i, statornic tei de vară, ce-È™i cânta în poeme iubirea eternă È™i mi-am zis, oftând cu resemnare: Unde mi-a plecat copilăria, ieri macul din lanul de grâu,fiindcă-mi promise America lui Columb?!Azi o regăsesc în frunza veÈ™tejită căzută din mâna teiului, ca pe-o mamă bătrână È™i-albită de vreme, uitată-n torsul lânii, stând în pridvorul de demult al patriei. Și totuÈ™i, dulce-a fost clipa petrecută-n lanul de grâu, între fraÈ›i È™i surori, bunici È™i Decebali, pe plaiurile (mi-e frică să nu fie-un echivoc)unicei mele patrii!Da, patria mea de pui de dac,de român! Cu sufletul arzând de nerăbdare, cu chipul mimând a râs de necontenit, alergam de bățul bunicii, fiindcă scăpasem purceii la vale È™i lăsasem pisoiul flămând să-i guste puÈ›in pâinea rumenă È™i proaspăt coaptă în cuptorul amintirilor È™i-al viselor de țărani. Azi, cu gândul la joacă, la joacă È™i mâine tot la jocul din bătrâni, doamna Lună ne lumina cărările copilăriei din Cer È™i sub bolta-i măiestuoasă, pentru noi de caÈ™caval, adormeam deseori în nopÈ›ile senine de vară, vară de iulie, de trandafiri, de tei. Și Doamne, Sfântă era È™i este patria pentru noi, ieri, când bunicul ni-l prezenta pe Viteazul Mihai în chip de zeu nemuritor È™i veÈ™nic în luptă pentru È›ară, azi, când colindăm lanul de grâu pentru-a descoperi țăranii adormiÈ›i È™i macul nostru sângeriu. Doină de dor È™i de jale, iubire neîmplinită se-auzea în ecouri, din munÈ›i È™i din văi, Eminescu, în gândul nostru atunci Univers de culori, de joacă poetică. Azi, când macul roÈ™u stă presat la poarta timpului meu, mi-e drag È™i dor a spune iar È™i iar È™i iar, că între graniÈ›ele eului, săracului meu eu, e-o mare È™i-un munte, o câmpie È™i-un deal, ce-ating sublimul românesc într-o horă de fraÈ›i români, în bunăstarea È™i înÈ›elepciunea de pe vatra bunicii, în buciumul păstorilor, al popularului È™i țăranilor lui Creangă.ʺ O lacrimă parcă amară È™i totuÈ™i dătătoare de viață apucă să i se prelingă pe obraz în aceeaÈ™i secundă cu deschiderea bruscă a uÈ™ii È™i a intrării Anei. -Maia, ai musafiri. Vino să-i întâmpini, te aÈ™teaptă pe terasă. Ea acoperi în grabă cartea, arătând că totul era în regulă È™i nimic nu o tulbura. -AÈ™teptam pe cineva anume, mamă ? -O, nu, chiar nu vroiam să dau sfoară în È›ară că eÈ™ti acasă. Dar lumea te-a aÈ™teptat. Și ieÈ™ise dăruindu-i un zâmbet cald, ascunzând în el dragoste, dragoste È™i dor de mamă. ÃŽncerca să-È™i stăpânească atitudinea ce o lua razna, să-È™i È™teargă orice urmă ce-i trăda sentimentele ce le vroia numai pentru ea în acele momente. Urechile-i percepeau o voce de copil È™i una de femeie tânără- un copil cu o mamă- o imagine ce o proiecta deja în viitorul ei, avea cândva să devină È™i ea...mamă È™i acest fapt o apropia È™i mai mult de arborele ce creÈ™tea în ea fără oprire. Rămase blocată în ușă, la masă o zări pe fetiÈ›a din adolescenÈ›a ei, o copilă ale cărei vise se dezvoltaseră odata cu ea, îi fulgeră în minte scena când o asistase la un spectacol de balet, unde micuÈ›ei i se decernase premiul întâi, premiul de prima balerina. Ochii-i jucau în rotocoale de emoÈ›ie, își închipuia propria fetiță în faÈ›a unui public, aclamată pentru munca asiduă, deÈ™i florile ce i le oferise la sfârÈ™it nu o miÈ™cară viizibil pe balerină, ce trăia pe atunci visul copilăriei. Dar peste ani...cine È™tie...își va aduce aminte de gestul ei... -Maia, strigă voioasă fetiÈ›a, te-ai întors ! Peste două luni vii să mă vezi din nou ? Doamna m-a numit în rolul principal. Se uita la tânără cu adoraÈ›ie, mama sa o lăuda mereu pentru reuÈ™itele sale, tocmai pentru a-i da un exemplu demn de urmat. Maia miÈ™că capul în semn de aprobare È™i o tăcere gravă se aÈ™ternu pe faÈ›a ei, parcă obosită de lume, obosită de ceilalÈ›i, oricare ar fi ei. Trăia o scurtă convalescență morală după revenirea în È›ară È™i îi era dor de ea, de adâncurile ei, de natură, de tot ce lăsase în urmă la plecare, acum o lună, soarele, stelele È™i cerul azuriu privit de pe balansoarul de acasă, împrejmuit de viță de vie. Acolo rămăsese sufletul ei. ÃŽÈ™i dădu seama că buzele îi erau ferecate, nu putea rosti vreun cuvânt, când dorinÈ›a de a spune adevărul, oricât ar răni acesta, atingea deja pragul paroxismului, dovadă încetineala neobiÈ™nuită a miÈ™cărilor sale, ochii ei blânzi È›intind un punct fix, în gol, ca niciodată până atunci de față cu străinii. ʺMă întreb adeseori (È™i o spun cu lacrimi în ochi) cât îmi va mai fi frică de mine, de puterea ce-o simt clocotind în străfundurile mele, ce-mi lipseÈ™te vital spre a da glas miracolului din mine. Mă compar mereu cu alÈ›ii, când cea mai glorioasă izbândă am înregistrat-o când mi-am învins propriile prejudecăți, când am culcat la pământ fiara ce se zbate în mine, măcar pentru un timp. La fel e È™i forÈ›a pe care trebuie să o las să se exercite în gesturile, limbajul meu, în fiece secundă din clepsidra destinului meu, de altfel atât de meandric, dar pe atât de surprinzător. Dar mi-e teamă de schimbarea, de tsunami-ul ce-l va stârni în viaÈ›a mea, ieÈ™irea din tiparul, din calapodul inflexibil de tânără fără cusur, capabilă să mute munÈ›ii din loc pentru a fi cea mai bună pe plan intelectual. ÃŽntr-adevăr, mi-e frică de adevăr, de reala față a mea, de învingătoare de altfel ( È™i nu cu mai puÈ›ină credință în Dumnezeu) ce-ar destrăma echilibrul familiei ce m-a crescut (al meu nu cred că l-am atins încă...), al oamenilor ce mă apreciază. Dar, la o adică, acea admiraÈ›ie ostentativă a celor din jur nu se limitează doar la cariera mea, la meritele È™i succesele mele?, neÈ™tiind că, în umbră, progresul meu spiritual, interior nu cunoaÈ™te îmbunătățiri fără împlinirea mea afectivă ? ...Cred că libertatea totală o posedăm atunci când nu mai încercăm să ne definim prin prisma celorlalÈ›i, orice statut moral È™i social am avea în raport cu aceÈ™tia. Când nu mai suntem subjugaÈ›i vreunor doctrine, tipare sau prejudecăți, fie că ele provin din focarul societății sau din noi înÈ™ine, din propriul nostru eu. Da, poate fi un miraj, căci libertatea înseamnă răspundere, responsabilitate, în primul rând față de propria persoană, dar înarmaÈ›i cu răbdare È™i iubire de sine (departe de iubirea lui Narcis) È™i de semeni, să putem zîmbi È™i simÈ›i vibraÈ›ia împlinirii în chiar ghiarele secolului XXI. Iar fericirea È™i libertatea ni le construim singuri, ca È™i încrederea în sine, treptat. Să reiau. Se întâmplă lucruri în viaÈ›a mea, fenomene în organismul meu care îmi aprind un beculeÈ› roÈ™u, de alarmă, ca un parfum de floare în apogeu ce se imprimă ca o cerneală pe sugativă, lăsând o pată, o urmă de ʺtrezireʺ, de realitate crudă în întreg trupul. Căci oricât am suferit până acum introvertită, încătuÈ™ată de propria mea libertate, acest supliciu se revarsă deja la nivel fizic, unde mă trezesc atinsă de cea mai pură dragoste, o dragoste sosită după o lungă expectativă. Acea dragoste( sau nu, greÈ™esc, corpul meu îmbătat de poezia dragostei, vorba lui Baudelaire) îmi ia acum la rost întreg sistemul funcÈ›ional(de la vene È™i capilare până la foiÈ›a cea mai subÈ›ire a spiritului, a ego-ului meu), de ce-mi împrizonez pornirile sau, mai bine zis, încerc să mă ascund, să fug de mine, de propria persoană. Uneori, o spun cu regret, nu-mi pot crede, nu mă regăsesc în comportamentul meu, cum resping ideea unui ʺépanouissementʺ lin, calm, în direcÈ›ia curentului apei, în favoarea aprecierii mele de către cine ?! De către niÈ™te profesori, de către prietenii de familie. Chiar până în favoarea respectului primit din partea familiei. Dar voi pierde, oare, acest respect la care È›in, se pare, cu dinÈ›ii, dacă voi fi eu însămi, fără nicio teamă de negura necunoscutului, cu încredere în nimicnicia mea ?... Până la urmă, pe acest pământ ne avem numai pe noi înÈ™ine, cui îi pasă de cazi în hăul deznădejdii, al disperării È™i mai mult, de ce eÈ™ti încolÈ›it din toate părÈ›ile când inima ta jubilează la regăsirea drumului spre casă ?ʺ Și ca È™i când se autosfătuia, își spuse în piept : ʺNu te clătina în faÈ›a unui vârf de munte, ci dă-i libertatea creierului È™i sufletului să găsească soluÈ›ii. Odată ajuns acolo sus, vei zări alte vârfuri pe care vei vrea să le escaladezi. Căci viaÈ›a e un joc cu ʺpiramideʺ. Rămâne doar să-È›i asculÈ›i inima È™i să crezi în tine, în piramida ta, până la capăt.ʺ -Scuză-mă, micuță Francesca, nu eram atentă, sigur că vin, am să-È›i fac cu mâna din sală. Acum vino, am să-È›i arăt camera unde repetam eu pentru balet, într-un îndepărtat trecut, e încă intactă. ScuzaÈ›i-ne, vă rog. -Maia, n-ai stat decât un minut, pleci, doar aÈ™a ?, zise Ana uimită, dar nevroind să o jignească. -Am pregătit camera de mult timp, era o surpriză pentru Francesca. Spre ceilalÈ›i, È™optind: -Nu-i stricaÈ›i bucuria unui copil când e nerăbdător să fie mai aproape de visul lui. Cafea, biscuiÈ›i, muzica patefonului în spatele vostru, trăiÈ›i momentul. Noi vom reveni. Și se îndepărtă în compania micii balerine. -Francesca, draga mea, spune-mi dacă mă înÈ™el. Ieri a fost ziua ta de naÈ™tere, nu-i aÈ™a ? Ea, cu bujori în obraji, dădu din cap că da, dar nu aÈ™teptase nimic de la Maia, o dorea doar pe ea. Iar Maia aÈ™teptase la fel, doar chipul angelic al unui copil ce i-a luminat adolescenÈ›a È™i i-a alimentat cu aer cald balonul spre Cer, cufărul cu sentimente, cu È›eluri aproape împlinite deja. Era atât de îndatorată acelor mânuÈ›e moi, catifelate, ochiÈ™orilor acelora sinceri È™i gândind acestea, era prea târziu să-È™i mai reprime o îmbrățiÈ™are izvorâtă din suflet. Eu aÈ™ vrea să-È›i mărturisesc ceva, ca între noi, fetele, ascultă-mă cu atenÈ›ie. Vezi locul acesta ? Aici m-am pregătit ore întregi ca să ajung È™i eu pe scenă, tu ai fost binecuvântată să te naÈ™ti cu un talent mare. Nu È™tiu cât de des voi mai veni pe aici, È™coala mea e departe, dar când o voi face, aÈ™ vrea să te văd exersând în această sală, are tot ce-i trebuie, i-am bătut mult la cap pe părinÈ›i să-mi transforme camera într-o săliță de balet. Și acum nu mai plânge, puiul meu... FetiÈ›a nu reuÈ™ea să înÈ›eleagă pentru ce Maia îi făcuse un asemenea cadou, È™tia atât de bine cât de mult își dorea să practice baletul mai des È™i că adulÈ›ii i-au furat visele, minÈ›ind-o că nu va avea nicio perspectivă în acest domeniu ? Auzind parcă întrebarea, Maia îi răspunse: -Nu È™tiu, poate îmi doresc, pur È™i simplu, ca cineva să ducă mai departe munca mea, iar pe tine te văd ajungând acolo departe, È™tii, unde ne-am uitat odată pe hartă sau chiar mai departe. Dacă voi avea timp, am să te antrenez È™i eu, dar asta nu-È›i promit. Tu luptă în continuare, mama ta te va duce È™i la cursuri la Palat, e o femeie extraordinară, iubeÈ™te-o, ai o singură mamă pe pământ. Se aÈ™eză în genunchi, pentru ca ochii lor să se întâlnească È™i își înmuie inima în căldura copilăriei sărutând-o încet pe frunte. Amintirea copilului ce fusese È™i ea la È™apte ani, făcând plăcinte din noroi È™i practicând ʺnegoÈ›ulʺ cu bani din frunze de liliac răsărise în tumultul, în eternitatea clipei. -Uite, recunoÈ™ti fetiÈ›a aceea din poza de pe perete ? -Erai tu ?, întrebă Francesca cu o timidă uimire în voce. -Da, eu la vârsta ta, în clasa întâi. Cartea ce o È›in în mâini e Abecedarul, ai să vezi ce mult o să-È›i placă, e plină de desene, te va învăța ceva pentru viață, să scrii , să citeÈ™ti, îmi vei scrie scrisori È™i le vei duce singură la poÈ™tă. ʺFrancesca ! Francesca !ʺ se auzea un glas de femeie strigând. Mama fetiÈ›ei intră brusc în cameră. -Francesca, ne aÈ™teaptă tata cu maÈ™ina, ne grăbim acasă. -Ada, stai o clipă,am ceva pentru tine. Și scoase din buzunarul pantalonilor un săculeÈ›. M-am gândit mult la tine, nu te îndoi de asta. Până la cât lucrezi mâine ? -La trei ies. De ce ? -Ar fi frumos să facem o plimbare până la pădure, sau dacă nu te-aÈ™ deranja, aÈ™ veni la un ceai la tine, am multe să-È›i destăinui. Ada înghiÈ›i în gol, parcă nu îi convenise atitudinea ei precedentă, rece, distantă, de la masă, dar altruismul din ea prinse glas: -Mmm...De acord. AÈ™teaptă-mă la ieÈ™irea din policlinică, È™i mie mi-e dor să stau la taclale . Poate mâine avem mai mult timp să discutăm decât azi. -Ada, È™tiam cât de mult mă aÈ™tepta Franci. I-am făcut o bucurie de ziua ei, o să-È›i spună ea. Sau poate faptul de a face o bucurie cuiva nu necesită explicaÈ›ii. Pe mâine atunci. -Maia, să nu uiÈ›i de mine ! Nu treci pe la noi să colorăm ? Maia schimbă o privire iute cu Ada, semn că nu È™tia ce să-i răspundă. -Franci, eu...Eu nu cred că mai È™tiu să colorez, dar dacă mă înveÈ›i tu...Și le conduse până la poartă. Să coloreze ?...Oricine putea face lucrul acesta, întrebarea se punea altfel: mai exista material sufletesc, acea pânză brodată cu fire de nebunie, de copilărie detaÈ™ată de grijile vieÈ›ii adulÈ›ilor în structura Maiei ? ʺSunt în mijlocul oamenilor È™i al spinilor existenÈ›ei. Un glas de copil de È™apte, opt ani mă cheamă undeva înăuntru, în mine, să retrăiesc clipele de nemurire ale scumpilor ani de la naÈ™tere până nu demult, când iubeam norii, furtuna, chiar È™i praful de pe drum...È™i viaÈ›a-mi părea asemenea pescarului Iona :ʺo drăcie minunată È™i nenorocită È™i frumoasă È™i caraghioasăʺ. Nu È™tiu...m-am depărtat oare atât de mult de mine ?...Căci glasul acela îmi spune încontinuu : Caută în tine miracolul acela È™i ridică-l din nou la suprafață. Te va ajuta enorm să zâmbeÈ™ti fără teamă, fără tensiunile ce singură È›i le produci acum. Nu mai ai vârsta aceea, ai una È™i mai frumoasă, mai tumultoasă, dar extraordinară. Redescoper-o ! De ce n-ai putea fi iarăși fărâma aceea de om ce contempla uluit, zi de zi, fiece act al vieÈ›ii, fără a mai face vreo comparaÈ›ie cu trecătorul de pe stradă ? ÃŽntr-adevăr, am revelaÈ›ia unei puteri existente în corpul meu slăbit, o putere în stare să mă readucă pe făgaÈ™ul făgăduit la naÈ™tere, să ucidă orice fum de gând negru ce-mi zdruncină liniÈ™tea (pe care o merit, ca pământean creat după chipul È™i asemănarea lui Dumnezeu), să-mi furnizeze curajul de a iubi, de a mă dărui întru totul, de a adormi în fân ore întregi, fără să măsor desătrămarea. Adică să fiu copilul de lângă mine, de care am uitat atâtea ori. Ce ciudat ! M-a urmărit tot timpul, m-a tras de mânecă È™i i-am strigat să plece de la mine...Și azi mi-e atât de greu să-i recâștig afecÈ›iunea...ʺ |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy