agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1129 .



Hazard de ianuarie
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [roxannestump ]

2010-01-14  | [This text should be read in romana]    | 



I.
Roțile patinau pe carosabilul ud.
Îi era greu să mențină controlul; parbrizul se umplea de zăpadă și ștergătoarele înțepeniseră. Portiera începuse să zdrăngăne, și, prin crăpături, frigul intra nestingherit înăuntru.
Suflul rece i-a pătruns prin palton și mănuși. Mâinile i-au înghețat, încleștate pe volan. Respira pe gură, iar aburul cald care îi ieșea din trup se dispersa, fără să facă nici cea mai mică diferență. Părul care îi ieșea din căciulă, revărsându-se pe umeri, se umezise, aproape să înghețe și el.
Drumul până la Petersburg era lung, și el încă se afla pe o șosea care trecea prin mijlocul unei păduri. De-o parte și de alta a drumului erau copaci înalți, acoperiți aproape în întregime de zăpadă. Începuse să se întunece, și farurile abia mai făceau față.
Minutele înghețaseră și ele, dându-i impresia că se învârtea prin pădure de zile întregi. Se agăța orbește de o himeră, văzând în fiecare dâmb peste care trecea ultimul obstacol din drum. Dar șoseaua nu contenea să se bifurce; nici râsul său caustic nu-l mai putea scăpa din acest labirint înzăpezit.
Departe de a fi sceptic, privea cu un oarecare umor negru situația în care se afla. Din când în când, se lăsa cuprins de un acces de râs, dar, în același timp, arunca priviri fugare pe geam, în speranța că drumul îl va duce afară din pădure. Mai mult din ipohondrie, lua câte o aspirină, la intervale regulate de timp, suflându-și cu putere, într-o batistă, nasul, în mare măsură uscat.
Vântul se întețea și noaptea își ocupase tronul binemeritat. Farurile luminau la doar doi metri în fața sa. Parcă toate elementele naturii conlucrau împotriva lui; această situație îl agasa cu atât mai mult că fiecare secundă care trecea își lăsa amprenta asupra lui în chipul unui fior rece, care-i săgeta șira spinării.
Într-un sfărșit, a apăsat cu piciorul jumătate înghețat pe frână. Mașina s-a oprit brusc, împotmolindu-se în zăpadă. El s-a rezemat de spătarul scaunului, cuprins de o tuse convulsivă. Buzele îi tremurau involuntar, în timp ce aerul rece pătrundea prin fiecare gaură din palton, aducându-l într-o stare profundă de amorțeală. Purtat pe brațele rațiunii, hotărâse să oprească mașina și să iasă afară să caute o casă prin împrejurimi. Din acel moment, fiecare mișcare pe care o făcea era pur mașinală, și el își trăia realitatea obscură ca pe un delir macabru, care promitea să se termine curând, sub orice fel de chip; a deschis portiera și a pășit în zăpadă. Picioarle i s-au afundat până apoape de genunchi, iar bocancii îi erau complet cufundați. Și-a scormonit buzunarele căutând cheia, a încuiat portiera și, anevoios, a început să pășească prin zăpadă.
Fantasme de gheață i se scurgea în fața ochilor, enervându-l teribil cutezanța lor de a încerca să-i distragă atenția. Pragmatic de felul său, înainta cu pași mari și hotărâți, în ciuda tremurilor care îi cuprinseră carnea de pe coapse. Nu se lăsa impresionat nici de umbrele chircite ale copacilor, nici de vântul care îi vuia în urechi, aproape asurzindu-l. Era de neclintit, gata să înfrunte orice pentru a ajunge la liman.



II.
La un moment dat, zăpada începuse să se rarefieze. A grăbit pasul și, după căteva minute de mers, a zărit în fața sa, după câțiva copaci, o lumină gălbuie. Nici frigul și nici fulgii de zăpadă care-i înțepau obrazul nu i-au mai stat în cale, și s-a lăsat purtat de vânt într-o fugă nebună, parcă resuscitat. Ajungând în fața casei, nu și-a permis să facă vreo apreciere. Orbește, de parcă nu-și mai controla propriile mâini, a bătut la ușă puternic; nimeni n-a răspuns. Enervat, într-un mod grobian, a început să bată cu pumnii și cu picioarele în ușă, urlând ca din gură de șarpe. Dar fără succes. Abia în acel moment a sesizat frigurile care îi cuprinseră corpul. Și-a aranjat căciula mai bine, și-a împreunat mâinile în jurul corpului și s-a rezemat de fațada din lemn a casei, hotărât să aștepte cu îndârjire un răspuns, pe de-a-ntregul surmenat.
După câteva minute, ușa s-a deschis. Un domn cu barbă, înalt și corpolent, a pășit în prag. Uitându-se în stânga și în dreapta, a observat un corp chircit, acoperit de zăpadă, zăcând nemișcat, rezemat de perete. Bărbatul și-a chemat soția, și, amândoi, l-au luat pe tânăr, fiecare de un braț, pe sus și l-au dus înăuntru; l-au așezat pe covor, în fața șemineului. Doamna, o femeie, deasemenea, corpolentă, cu părul rar, dar lung și ciufulit, abia își mai găsea cuvintele. A găsit de cuviință să meargă să pună samovarul pe foc și să facă un ceai. Bărbatul, netezindu-și mustața deasă și neagră, s-a așezat pe sofa, numai după ce i-a scos paltonul, mănușile și căciula tânărului și l-a acoperit cu trei pături groase, de lână.

Mirosul puternic de mentă i-a desfundat nasul și l-a făcut să tresară. Și-a scos capul dintre pături și a întins mâna să apuce cana de metal care stătea pironită în fața sa. Prima sorbitură i-a fript limba, dar într-un mod plăcut; nu era un vis. Licoarea îi aluneca pe gâtlej, redându-i din nou puterile. Cu greu își mai ținea pleoapele deschise, dar făcea un efort ca să ingereze și ultima picătură. Bărbatul, văzându-l că s-a trezit, s-a sculat de pe canapea, greoi, abia aplecându-se deasupra tânărului, o mișcare forțată, care părea să-i solicite pântecele pe de-a-ntregul.
- Te simți mai bine, fiule? l-a întrebat acesta. Avea glasul grav și răgușit.
Tânărul s-a folosit de ultimele puteri acumulate ca să se ridice în picioare. Era încă într-o stare jalnică, carnea tremura necontenit pe el, obrazul îi tresărea spasmodic, iar ochii îi erau cuprinși de o roșeață maladivă. Aplecându-și capul și privind la șosetele de lână care-i înveleau degetele degerate de la picioare, a întins mâna să se prezinte:
- Eu sunt Pavel Denisov Iakubov, student la Drept la Petersburg, spuse el pe un ton ușor evaziv. Eram chiar în drum, când furtuna a început și...
- Unde ai lăsat mașina?
- Poftim, domnule? își ridică ușor privirea.
- Mașina... Bănuiesc că ai venit cu mașina, râse bărbatul sarcastic.
- Am lăsat-o la marginea drumului...îi răspunse tânărul ușor intrigat de situația în care a fost pus.
- Ai încuiat-o?
- Da. Am cheia în buzunarul pantalonului.
- Bine atunci, foarte bine! ridicase bărbatul arătătorul, scrutând aerul, exact cum ar face-o un părinte mândru de deciziile pe care le-a luat progenitura sa. Și-a mângâiat din nou mustața, căzând pe gânduri, și s-a reașezat pe canapea. Dar, vai, rușine să-mi fie! izbucni. Unde-mi sunt manierele? Vezi, tu, fiule, să trăiești așa departe de lume nu-i un lucru nimerit. Uiți și cum trebuie să te porți în societate, uiți și lucrurile elementare pe care trebuie să le faci când un străin îți calcă pragul! Vezi tu, n-am mai avut un musafir...de ani buni, de altfel, se reflectă asta în comportamentul meu. Îmi spune Piotr Petrovici, fiule, din familia Volokonski. De meserie sunt pădurar, și asta îmi mai permite, uneori, să calc pe ulcele și să profit de darurile pe care mi le dă pădurea, fără să ridic nici cel mai mic semn de întrebare, fiindcă, vezi tu, fiule, nu-i țipenie de om prin pădurea aceasta! Doar eu și familia mea avem casă aici.
Piotr Petrovici îl plictisea îngrozitor pe Iakubov. Fără să facă vreo pauză, acesta își povestea viața, și amintea fiecare amănunt. Era, însă, ceva foarte ciudat în tonul vocii. Ochii lui Pavel Denisov zburau dintr-un colț într-altul al camerei modest mobilate; în fața șemineului era o canapea, iar lângă fereastră, stătea lungit un divan cârpit cu bucăți diferite de material. Singurul obiect de mobilier impozant era un dulap frumos lucrat, care ocupa jumătate din peretele din spatele din spatele canapelei. Ușa de la intrare dădea direct în această cameră care, la prima vedere, ar fi servit drept sufragerie. În dreapta ușii era o boltă sculptată în lemn, care ducea spre bucătăria mică și strâmtă, iar lângă boltă era scara care urca la etaj. Materialul de construcție de bază era, în mod inevitabil, lemnul, care conferea un aer rustic, și care, în pofida stării precare a camerelor, dădea senzația de plin. Pavel Denisov a remarcat o singură masă mică, înghesuită într-un ungher, prevăzută cu roți. Nu era nimic ieșit din comun, totul era atât de anost încât plictisea vederea.
Într-un sfârșit, doamna s-a întors din bucătărie, a tras măsuța în fața canapelei, pe care se așezase, între timp și Pavel Denisov, și a pus samovarul și trei căni de metal.
- Am auzit, din întâmplare, că aveți drum la Petersburg, sări ea brusc. Avea o voce oarecum pițigăiată, care irita auzul. Era o femeie destul de robustă, dar fără să fie nearmonioasă. Toată ființa îi era înghesuită într-un corp de o statură mică; părul îl avea blond și ochii de un căprui cristalin. Înseamnă că aveți o oarecare stare...continuă. Gâfâind ușor, umpluse fiecare cană, așteptând un răspuns.
- Da, sunt student acolo, la Drept, spuse tânărul, sorbind din cană.
- Fiule, te rog să ierți bădărănia soției mele, începuse din nou să vorbească Piotr Petrovici. După cum ți-am spus, am uitat cu toții de maniere! Ea este soția mea, Anna Pavlovna, mama celor doi copii ai mei, Alexei și Zoia; copii mei sunt cea mai mare realizare a mea, domnule Iakubov. Nimic nu se compară cu acest sentiment! Sânge din sângele tău, lumina ochilor tăi, te-ai zbate, ai ajunge din om, ne-om, pentru ei, numai ca să aibă un trai fericit. Cred că înțelegi despre ce vorbesc, fiule, nu-i așa? Sau dumneata ești prea tânăr pentru așa ceva?
Obrajii bărbatului se înroșiseră vizibil, iar pofta de a vorbi îi creștea cu fiecare minut care trecea. Se înflăcărase într-atât de tare, încât îl luase pe tânăr de mâini și îl privea fix în ochi, de parcă nu văzuse o ființă umană în viața lui. Pavel Denisov era vădit scârbit de toate aceste politețuri exagerate până la extrem, care, posibil, veneau ca rezultat al procesului de înstrăinare pe care această familie îl suferise.
- Nu, domnule Volokonski, nu sunt capabil să vă înțeleg sentimentele. Sunt încă tânăr, plus că nu mi-am găsit încă perechea, răspunse cu un aer de superioritate, destul de proeminent.
- E timp și pentru d-astea! interveni, din nou, femeia. Acum ea luase samovarul și ștergea suprafața mesei cu o cârpă, care părea să fi fost, odată, cracul unui pantalon.
- Uite, domnule, cum vorbește! se răsti Piotr Petrovici. Femeie, ai în fața ta un student, un om citit, și tu așa vorbești?
- Da, haida’, acum te-oi crede tu mare emancipat! aproape îl scuipă aceasta pe soțul ei.
Pavel Denisov participa la această scenă hilară, cu un oarecare dezgust, dar și cu un interes ascuns. A cerut voie să aprindă o țigaretă. Piotr Petrovici a strâmbat din nas, dar, neputând să refuze capriciul unui „om citit”, a acceptat, ba chiar i-a adus paltonul, pentru ca aceasta să-și caute tabachera. Uitându-se la ceas, bărbatul i-a zis studentului că aici va urma să doarmă, ori pe canapea, ori pe divan, și dacă va avea nevoie de ceva, să urce la etaj, în prima cameră, și să-l trezească. Tânărul l-a asigurat că nu va face nici cel mai mic deranj, promițând că își va da toată silința să plece cât se poate de insesizabil dimineața următoare. Volokonski a făcut o plecăciune ridicolă în fața lui, și-a apucat soția de un braț, și au urcat amândoi scările. Anna Pavlovna nu înceta să-l înjure.



III.
Pavel Denisov se lungise pe divan. Părul îi era, însfârșit, uscat, și acum ieșea în evidență frumoasa nuanță de negru. Chipul îi era încă crispat de la la frig, însă finețea trăsăturilor, aproape feminizate, îi armonizau figura.
Singura sursă de lumină din cameră era o lumânare. Își ținea privirea pironită în tavan, și asculta, cu atenție, bătaia crengilor în geam. Înăuntru era cald, și singurul lucru care l-ar fi determinat să iasă afară în zăpadă ar fi fost un alt discurs lamentabil al domnului Volokonski. De altfel, nici nu s-ar fi așteptat la un deznodământ favorabil; cât a stat, în zăpădă, în fața casei, a simțit că sfârșitul îi era aproape, și chiar era pe punctul de a-și spune o rugăciune, dacă mâinile nu i-ar fi înghețat. Acum, se îmbăta cu dulcea licoare a biruinței, comparând totul cu o renaștere. Însă refuza să creadă că ar fi avut vreo implicație și divinitatea, deoarece el considera ca fiind puțin probabil ca Piotr Petrovici Volokonski să fie un trimis a lui Dumnezeu. Sau, cel puțin așa vedea el realitatea, iar în concepțiile sale, binefăcătorul trebuie, neaparat, să fie și virtuos.
În timp ce toate aceste gânduri îi zburau prin minte, un zgomot de pași a tulburat liniștea. Iakubov nu i-a dat importanță: putea fi oricare dintre membrii familiei. Apoi acea prezență s-a așezat pe canapea. Părea înconjurată de o lumină slabă, albăstruie. Tânărul era din ce în ce mai neliniștit. Brusc, a tușit. Tânărul s-a ridicat în capul oaselor, abia respirând pe gură. Era straniu faptul că cineva îi putea tulbura somnul într-un mod atât de grosolan. Și apoi, cine venea în toiul nopții în sufragerie pentru a se așeza pe canapea, cu lumina stinsă? Pavel Denisov a strigat, cerându-i acelei prezenețe să-și deconspire identitatea.
- Aprinde focul! a fost răspunsul. Era o voce de bărbat.
Foarte atent, studentul a coborât de pe divan și a luat lumânarea de pe masă cu el. Ajuns în fața șemineului, a îndreptat flacăra spre canapea. Cel care l-a trezit era un bătrân rotofei, cu barba lungă și albă, și cu părul atârnând neglijent pe umeri. Purta o pereche de ochelari cu ramă aurie, care abia se-ntrezăreau din părul care îi acoperea, aproape, toată fața. Tușea regulat, și își dregea vocea după fiecare acces. Pavel Denisov a pus câteva lemne în vatră, le-a stropit cu gaz și a aruncat un chibrit în mijlocul lor. În câteva minute, focul se întețise.
Tânărul a rămas pironit în fața acelui bătrân. Nici Piotr Petrovici și nici Anna Pavlovna n-au pomenit de el. Avea o expresie veselă pe față, cu toate că fruntea îi era cazută și îi făcea ochii destul de triști. Putea fi părintele unuia dintre soți de care cei doi au uita, intenționat sau neintenționat, să menționeze. Pavel Denisov s-a așezat pe covor, în fața bătrânului, pentru că acesta ocupa deja, în mare măsură, canapeaua.
Timp de câteva minute, cei doi s-au privit în ochi. Bătrânul continua să tușească, fără însă să scoată un cuvânt. Pavel Denisov îl privea curios; avea capul aplecat într-o parte, cu o expresie tâmpă pe față. Tensiunea dintre cei doi era foarte încordată, și, mai mult din orgoliu, niciunul dintre ei nu ceda. Oboseala însă îl cuprinse pe tânăr, și din dorința de a încheia această scenă penibilă cât mai rapid, i s-a adresat bătrânului într-un mod grosolan:
- Dumneata cine ești?
Bărbatul a ridicat o sprânceană, în semn de indignare. S-a aplecat pe genunchi, și-a aranjat ochelarii, pregătind un răspuns cât mai concis și expresiv:
- Pare-mi-se că cineva a uitat că este musafir într-o casă străină...
- Îmi pare rău, spuse Pavel Denisov, dregându-și vocea batjocoritor. Mi-am pierdut bunul simț în zăpadă, unde mi-au degerat toate încheieturile. Eu sunt Pavel Denisov Iakubov, mândru student la Drept și filozof de mâna a doua. N-am avut plăcerea să aud de dumneavoastră...Probabil soții au omis să-mi aducă prezența dumneavoastră la cunoștiință în pauzele dintre certurile lor impertinente și infantile.
- Ai curaj, băiete.
- Sper că n-aveți și dumneavoastră același tic verbal ca și domnul Piotr Petrovici. Își aprinse o țigară, și suflă fumul, zeflemitor, în fața bătrânului.
- Eu sunt Ivan Nicolaevici, și ce vezi tu în fața ochilor este munca mea. Fiecare butuc a fost pus de mâinile astea bătătorite.
- Dacă aveți de gând să-mi povestiți viața dumneavoastră, vă anunț de pe acum că nu sunt în stare să mai ascult nicio balivernă în plus, iar starea precară în care mă aflu, mă obligă să fac tot posibilul să profit de toată odihna pe care mi-o pot permite. Așa că, domnul meu, vă salut și vă stimez, pe mine mă cheamă somnul!
Pavel Denisov s-a ridicat în picioare, a dat mâna cu Ivan Nicolaevici, a stâlcit mucul de la țigară de suprafața scorojită a mesei și a pornit în direcția divanului. Bătrânul l-a apucat de braț, și l-a tras puternic în jos.
- Habar n-ai ce schelete ascunde această familie în dulap! spuse acesta. Ochii îi erau cuprinși de o strălucire ciudată, iar expresia veselă dispăruse cu totul de pe figura lui, care acum era crispată într-un zâmbet misterios.
- N-au decât să le arunce în zăpadă, acum cât mai au ocazia, a continuat tânărul în aceeași manieră.
Însă Ivan Nicolaevici nu a renunțat. I-a strâns și mai tare brațul, și, dintr-o smucitură, l-a trântit pe canapea. Tânărul, enervat peste măsură, s-a ridicat din nou, înroșindu-se la față de furie.
- Fie precum voiești, a continuat Ivan Nicolaevici, scufundându-se în moliciunea canapelei. Dar ia aminte, dimineață o să ne revedem, dar nu în același loc.
Atunci Pavel Denisov s-a oprit în fața șemineului, căzând pe gânduri. Și-a vârât mâinile în buzunare, și nu scotea o vorbă. Căldura focului îi ardea fruntea, și, deși devenise oarecum insuportabil, nu găsea puterea de a se întoarce cu fața la bătrân, ca să-i ceară lămuriri. Ceva în ființa lui tremura de frică, în timp ce o curiozitate uriașă îi rodea orgoliul.
- Dușumelele păstrează multe secrete, și-a dres vocea Ivan Nicolaevici. De multe ori m-am întrebat cum de nu putrezesc. Pe de altă parte, tocmai asta ar putea fi esența, singurul lucru care le leagă. Da, multe orori au stat la baza lor. Știi, n-ar fi un lucru greșit să crezi că temelia casei este compusă din aceste orori.. Da, da, asta este casa groazei. Mulți vorbesc de existența unui asemenea loc, știai? Locul unde groaza și frica nu cunoaște limite. Ei bine, adaugă pe lista ta de privilegii și vizitarea acestui loc.
Bătrânul a făcut o pauză ca să-și scotocească buzunarele după pipa sa. Când a găsit-o, a ridicat-o în mâna stângă până la nivelul ochilor și a cercetat-o îndelung. Era frumos sculptată; pe mâner avea niște încrustații, și era semnată cu două inițiale: I.N.
- Pe asta, tot eu am făcut-o! și a lăsat-o ușor pe masă. Dar iartă-mă, cred că astea sunt numai „baliverne” pentru tine...
Pavel Denisov s-a întors pe un picior, cu fața la bătrân. Își mângâia neîncetat bărbia netedă, cufundat total într-o sumedenie de gânduri divergente. Respira din greu, pe gură, iar privirea o avea fixată într-un punct de pe podea. Ca să-l trezească din reverie, Ivan Nicolaevici a bătut cu pipa în masă. Tânărul a tresărit.
- Poate vrei să dormi, și eu te rețin, a continuat bătrânul.
- Orori? a întrebat acesta, ridicându-și ușor privirea din podea.
Ivan Nicolaevici nu și-a putut stăpâni râsul sarcastic, care trăda o satisfacție ascunsă pentru o victorie sigură, și cu greu și-a cuprins pântecele care se zgâlțâia puternic.
- Domnișorule Iakubov, spui că ești student la Drept, își aranjă bătrânul ochelarii. Ce zici tu, un om care se face vinovat de o nedreptate, merită să trăiască?
- Cu toții avem aceleași drepturi, i-a tremurat vocea studentului.
S-a apropiat de canapea și s-a așezat din nou pe covor.
- O vorbă înțeleaptă spune că unii oameni sunt mai egali decât ceilalți. Bătrânul și-a aprins pipa, din care a suflat un fum gros. Mult timp am crezut că ea era valabilă pentru cei care au puterea și necesarul material ca să ne conducă. Dar, omul cât trăiește, învață; și nu mică mi-a fost mirarea să văd cum Dumnezeu închide ochii exact atunci când vigilența trebuie să fie mai mare. Este de neînchipuit cum un parazit poate să trăiască pe spinarea mai multor gazde, fără să bată la ochi. Desigur, aici, în locul ăsta, până și natura pare să-i facă jocul infect, iar rațiunea nu mai bate de mult drumurile acestea. Aici, ocaziile vin, dar nu mai pleacă niciodată, cel puțin, nu sub aceeași formă.
Pavel Denisov urmărea fiecare mușchi facial cum i se contracta, și prindea din zbor cuvintele bătrânului, aproape anticipând ce avea să urmeze. În casa aceea se întâmpla ceva odios.
Ivan Nicolaevici și-a stins pipa și și-a dres glasul, spre a-și continua monologul.
- Eu ce-am făcut să merit asta? Am muncit toată viața mea, am făcut tot posibilul ca să fie bine...și el...Asta este dovada clară că nici Dumnezeu nu pune preț pe ce este corect. Apoi, ce să mai cerem de la magistrți? Ei sunt oameni păcătoși, ca și noi, de altfel. Dar există oameni mai păcătoși. Ei n-o să recunoască niciodată păcatul, pentru că a devenit, pentru ei, un mod de viață. Curios, conștiința acționează, la ei, mai mult decât normal, dar nu se face simțită. Știi tu, hoțului de hoț îi e frică. Numai eu știu prin ce mijloace am aflat toate acestea! O, și cât am plătit. Știi ce am vrut? Am vrut să recunoască, atâta tot. Pentru că, știa și el, nu aș fi făcut nimic. Ba mai mult, m-aș fi prefăcut că n-am auzit niciodată. Dar, vezi tu, păcatele îți intră în sânge, și ajung să facă parte din însăși existența. E doar o chestiune de timp până devine un automatism, sau, mai degrabă, o dependență. Dacă puterea de convingere și intelectul te pot împiedica, atunci vorbim de o dependență facultativă, dar poate dumneata n-o consideri pe aceasta ca fiind o dependență. Pe de altă parte, dacă inconștientul, otrăvit de păcat, pune stăpânire pe conștient, atunci dependența este iminentă, iar acțiunile ajung să fie impuse și coordonate de câtre inconștient. Este groaznic, domnule, să nu fi conștient de ceea ce faci!
- Domnule Ivan Nicolaevici, am impresia că v-ați pierdut în propriile gânduri, l-a întrerupt tânărul. Oricât m-am străduit, nu am înțeles absolut nimic din ceea ce ați spus.
Ivan Nicolaevici a căzut, o clipă, pe gânduri. Între cei doi se lăsase liniștea. Bătrânul se uita în tavan. Buza inferioară îi alunecă ușor, tremurând, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. Pavel Denisov era, acum, ferm convins că la mijloc se afla o fărădelege.
S-a ridicat în picioare. A zăbovit o clipă, analizând chipul contractat al bătrânului; apoi a luat lumânarea și a început să studieze camera. Fiind în mijlocul unei păduri, lumina lunii abia pătrundea prin geam, făcând fiecare colț al camerei să arate morbid. Tot învârtindu-se în jurul canapelei, deodată Ivan Nicolaevici a tresărit.
- Sub covor. Ridică covorul!
Mirat, Pavel Denisov și-a dat părul după urechi, s-a lăsat în genunchi și a ridicat covorul din dreptul dulapului. A apropiat lumânarea de dușumea. Era o trapă care părea să ducă în pivniță.
- Ce-i aici? a strigat la bătrân.
Acesta nu a răspuns.
Un frison i-a trecut prin tot corpul atunci când a atins suprafața metalică a zăvorului. A deschis trapa. Aerul care venea dinspre adânc era îmbâcsit cu un miros de mucegai. Simțurile, însă, nu-i permiteau studentului să simtă și mirosul de nedreptate.
O scară cobora în adâncime. Pavel Denisov s-a simțit nevoit să coboare, pentru că întunericul îl priva de privilegiul de a recunoaște vreun obiect.



IV.
Treptele scării erau solide, iar locul nu era, în niciun caz, părăsit. Balustrada părea ștearsă de curând de praf; nu era nicio pânză de păianjen care să atârne de tavan.
Odată ajuns jos, tânărul a căutat un întrerupător. După ce l-a găsit, a aprins lumina; pivnița era încărcată cu tot soiul de lucruri.
- Dar nu-i nimic ciudat în asta, își spuse Pavel Denisov.
Însă la o investigație mai amânunțită, studentul a observat ciudata aranjare a lucrurilor, într-un mod foarte riguros. Peretele din fund era, pe jumătate, acoperit cu valize, poșete și portmonee, toate aranjate după mărime și culoare. După acestea, urmau două rafturi, pline cu haine. În fața peretelui din dreapta, era o masă foarte mare, pe care erau așezate accesorii, ca medalioane, pălării, mănuși, printre care se găseau fotografii pline de praf. Pe podea, în fața mesei, erau trei rânduri de pantofi, de asemenea, aranjați dupămărime și culoare.
Peretele din stânga era, însă, cel care îl neliniștea pe student. Era acoperit, aproape în întregime, cu arme de foc, pornind de la banala pușcă de vânătoare, și ajungând la minusculele pistoale de buzunar, și cu topoare, securi, cuțite, bricege și pumnale. Apropiindu-se, a putut observa că pe câteva arme erau înscripționate diferite inițiale, care nu păreau să le lege de familia Volokonski.
A insistat, mai mult, asupra mesei. A numărat zece muzicuțe, douăsprezece medalioane de aur, cinci brățări masive, șapte perechi de cercei, și un număr considerabil de fotografii ale unor persoane care nu se încadrau în componența actuală a familiei. A observat și două chitări, care atârnau de spătarul unui scaun, și o mandolină. A luat una dintre chitări în mână. Pavel Denisov era inițiat în tainele acestui instrument, care-i trezea nostalgii pentru trecut. Și-a plimbat degetele pe corzile chitării; nu era dezacordată. Cine știe ce geniu muzical ascundea familia Volokonski...
A tras un scaun în mijlocul pivniței, și a încercat să cânte o veche melodie de dragoste. După câteva acorduri, a simțit că privirea i se încețoșează.

Apoi, din acea ceață a putut desluși, lejer, chipuri omenești. Tânărul vedea, în fața sa, un bărbat, să fi fost trecut de vârsta a doua, însoțit de o femeie foarte subțire și înaltă. Îi vedea, pe amândoi, așezați pe canapeaua din fața șemineului, cântând melodii în vogă acum câțiva ani. Bărbatul gâdila chitara, iar doamna îngâna versurile melodiei. În fața lor, pe covor, erau doi copii, o fată și un băiat, care-i ascultau ca și vrăjiți. Când, însă, în peisaj a apărut doamna Anna Pavlovna, cu o tavă pe care era așezat samovarul, și domnul Piotr Petrovici împingând-o de la spate, Pavel Denisov a tresărit; în fața ochilor apăruse, din nou, pivnița.

Cât timp a avut acea revelație, chitara îi alunecase din mâini, și acum atârna greoi de umărul drept. Și-a dus mâna la cap. Avea o migrenă îngrozitoare.
A lăsat chitara pe jos, încercând să analizeze imaginile care i s-au derulat în fața ochilor. Erau lipsite de sens și total desprinse de contextul sapțio-temporal prezent. Ar fi fost tentat să invoce posibilitatea unei halucinații, însă apariția chitării respective și a celor doi soți îl făceau sceptic în această privință.
S-a ridicat de pe scaun, îndreptându-se spre stiva de valize și poșete. Nu a apucat să facă nici câțiva pași, că a căzut, odată ce nu și-a mai simțit picioarele. Era cu tâmpla rezemată de podeaua rece...

Acum doamnul și doamna erau împinși pe scara care cobora în pivniță. Doamna, o cucoană foarte bine îmbrăcată și fardată, țipa după ajutor. Domnul o urma; avea privirea foarte înfricoșată. Cei doi s-au oprit în mijlocul pivniței, unde și-au lepădat bagajele. Din spatele lor, venea Piotr Petrovici, înarmat cu o pușcă de vânătoare.

La fel de subit au dispărut și aceste imagini. Pavel Denisov se trezise, din nou, pe scaun. Își amintea perfect că se ridicase, și că se ducea înspre stiva de valize; nsă, acum era așezat pe scaun, cu fața la scară. E ultimele trepte, se instalase Ivan Nicolaevici, care părea să-și mai fi revenit în fire. Din nou, întregul lui corp emana o lumină slabă, corp care i se arăta studentului într-un chip mai încețoșat, probabil datorită loviturii la cap.
- De ce? a murmurat Pavel Denisov.
Bătrânul îl privea fix, în ochi, dar nu scotea o vorbă. Șiroaie de lacrimi i se prelingeau pe fața brăzdată de riduri profunde, dispărând în desimea bărbii.
- Pentru bani? Are de gând să vândă toate aceste lucruri? Și, de unde atâtea valize? Să fi fost atât de mulți?...deveni, tânărul, disperat.
- Taci, ajunge! îi reteză vorba Ivan Nicolaevici.
- Spuneți-mi, doar... își temperă vocea, coborându-și privirea în podea. Este un criminal?
- O, tu, copil naiv! se văicări bătrânul la rândul său.



VI.
Pavel Denisov era, încă, un neinițiat; chipul lui sclipea a bunăstare, iar hainele îi erau curate, nepătate de noroiul în care se lăfăie întreaga societate. Mereu a vrut să studieze motivele pentru care oamenii comit fărădelegi, și care sunt circumstanțele care-i împing spre o asemenea existență. Îl fascina latura mizerabilă și disperată a omului, dar, totodată, îi trezea sentimente de milă. Ar fi vrut să fie în mijlocul acțiunii, însă fără a se implica. Ar fi fost în stare să împingă limitele oricui, numai pentru a-și potoli setea de cunoaștere. Nu s-a considerat niciodată ca fiind egoist; se ghida după ideea că este vorba de o treaptă esențială pe care omul trebuie s-o treacă, iar el trebuia să fie acolo, să-l vadă cum alunecă, și cum ratează, în cădeere, alte trepte care, posibil, i-ar fi atenuat căderea. Nu a exclus niciodată posibilitatea ca el să fie chiar cel care să împingă de la spate.
Ratase. Ratase toate punctele culminante. Ratase toate deznodămintele și, mai ales, intrigile. I-a rămas doar o amintire, câteva imagini de domeniul oniricului pe care ar putea să le examineze. Asta nu era ce voia...
Își ridică privirea din podea și a scăpat, din adâncul plămânilor un oftat. Ivan Nicolaevici nu mai era pe scară. Tânărul își trecuse degetle prin păr, nedumerit total. Întorcându-se spre stiva de valize, zări spatele lat al bătrânului. Din direcția sa, venea un fum gros, pesemne își aprinse pipa.
- Și eu trebuie să mă bazez pe câteva presupuneri? se ridică de pe scaun. La o primă analiză, rudimentară chiar, oricine ar putea constata faptul că Piotr Petrovici, se pare că, are o predilecție pentru crimă. Dar, ciudat este faptul că nu pare să fi săvârșit aceste crime doar pentru câștigul material. Din câte se poate observa, toate obiectele victimelor au fost aduse aici.
Ivan Nicolaevici s-a întors cu fața spre aceste, continuând să tragă, grav, din pipă.
- Aș vrea să pornesc, în tot cazul, de la supoziția că domnul Piotr Petrovici suferă de o boală psihică, de o monomanie. Desigur, nimic nu-mi permite să conturez niște premise; dar această ipoteză ar putea explica comportamentul special al acestui individ.
Dacă Piotr Petrovici suferă de vreo boală, ca urmare, nu poate fi conștient de ceea ce face, și aici fac o punt de legătură cu ce mi-ați zis dumneavoastră; o declarție care, nu pot să trec peste aspectele ilogice, face câteva trimiteri la starea de inconștiență a domnului Volokonski. Și tot din declarația dumneavoastră, se conturează, destul de bine, portretul unui om cu o fire colerică și impulsivă, un om foarte instinctual. Aceasta, ar putea fi, una dintre manifestările bolii.
Se apropie de masă și luă un medalion în mână.
- Trebuie să recunosc, cu toate că facultățile mintale nu-i permit o prea bună manipulare a realității, că instinctul, probabil, l-a mânat spre acest colț de lume. Se poate ca simțul autoconservării să lupte împotriva bolii, și unde îți poți potoli instinctul criminal mai bine decât într-un loc unde n-ai ce omorî? Dar, cum ziceți și dumneavoastră, natura și-a întors fața, și îi face jocul infect! Paradoxală soarta aceasta, nu-i așa? se uită la bătrân, care îl asculta mut. Nu, intenția mea nu este să par fatalist... Dar nu pot să nu mă mir de asta! Cum se poate ca acest om să-și primească victimele la ușă? Este...incredibil..., scăpă medalionul din mână, în timp ce tot corpul îi era cuprins de un frison.
- Dacă Dumnezeu nu-și deschide ochii...îngână Ivan Nicolaevici.
- „Dumnezeu”! râse tânărul, caustic. De ce vă așteptați ca Dumnezeu să se uite la cineva sărac cu duhul? Că el, sigur nu va primi împărăția Cerurilor!
Se așternuse liniștea. Lumina abia mai pâlpâia, iar Pavel Denisov făcea un efort ca să mai păstreze contactul vizual cu bătrânul.
- Cam asta presupun eu! se tângui, cuprinzându-și tâmplele între palme. Spun toate acestea doar bazându-mă pe o declarație incoerentă și pe imaginea halucinantă a lui Piotr Petrovici cu o pușcă de vânătoare în mână! De unde și până unde crimă? Nu tu’ sânge, nu tu’ cadavre, nu tu’ bilete de adio, nimic! De ce aș crede toate bazaconiile acelea, domnule Ivan Nicolaevici. Cred că am înnebunit și eu.
Atacul tânărului a avut o âintă precisă; aceea de a-i dezlega limba lui Ivan Nicolaevici. Presupunerile lui nu aveau nici cea mai mică valoare, dacă nu erau însoțite de o întâmplare semnificativă și de o declarație concisă a unui martor. Iar bătrânul părea să fie pionul principal, sau, cel puțin, singurul martor.
- Lăudat fie Cel de Sus, căci el te-a trimis, domnișorule Iakubov, aici! își făcu bătrânul cruce. Acum, ca să-ți luminez calea, îți voi spune cum s-a întâmplat, și nu mică îți va fi mirarea când vei vedea că ale dumitale calități de anchetator te-au adus la liman.
...și doar din două mișcări. Șah mat, Piotr Petrovici, șah mat!



VI.
- Piotr Petrovici nu a venit să trăiască aici, de bunăvoie. A fost izgonit din satul lui, acum zece ani, și s-a refugiat aici. Avuseseră loc multe crime, majoritatea având ca victime membri ai familiei lui Piotr Petrovici și a Annei Pavlovna, asta nepunând la socoteala și moartea subită a animalelor din gospodăriile vecinilor. Pentru a se dezvinovăți, cei doi au invocat, în nenumărate instanțe, motivul sinuciderii. Însă un tânăr, Dimitri îl chema, a luat problema în serios. A intrat și în casa lui, acuzându-l de crimă. Nimeni nu a mai auzit de el de-atunci; a circulat, un timp, vorba că ar fi fost sfârtecat de un urs în pădure. Cum bănuielile lui Dimitri nu i-au lăsat indiferenți pe ceilalți locuitori, aceștia, nepermițându-și să-l acuze fără vreo dovadă, l-au izgonit aici. Și nu s-a mai mișcat de aici, și, din păcate, nici liniștea nu și-a găsit-o.
- De ce? se miră Pavel. E în mijlocul pădurii.
- Þi-am zis, se pare că natura îi face jocul. Nu unul, nu doi, ci zeci de oameni au călcat pragul acestei case, în ultimii opt ani! Opriți, fie de o furtună, fie de o pană de cauciuc, fie pentru că voiau să facă un popas, toți ajungeau aici.
Pevel Denisov începu să se învârtă în jurul scaunului. O picătură de sudoare i se scurgea pe tâmplă, iar el își mângâia, neîncetat, bărbia. La un moment dat, a grăbit pasul, oprindu-se, după câteva secunde, cu spatele la bătrân.
- Și ce pățeau aici?
Ivan a suspinat. Și-a dus mâna dreaptă la gură, iar cuvintele i s-au strecurat printre-i degetele butucănoase:
- Imporatant e că nu mai plecau...i-a tremurat vocea.
Tânărul s-a întors brusc, învârtindu-se pe călcâiul piciorului stâng. Încă își sprijinea bărbia în degete.
- Și dumneavostră? îl privi încruntat.
Acesta a tresărit. Și-a dat jos ochelarii, scoțând la iveală privirea-i înghețată, ca a unui mort. Își deschise, ușor gura; reaspira cu greutate. Abia a putut articula câteva cuvinte:
- Domnule, eu...
Atunci trapa a sărit în lături.



VII.
Silueta lui Piotr Petrovici apăruse în capul scărilor. Tânărul, întorcându-se, i-a putut observa rânjetul furios. Dintr-un sentiment de autoconservare, a căutat să se refugieze alături de Ivan Nicolaevici. Acesta, însă, dispăruse subit. Pavel s-a uitat, disperat, în toate colțurile, a răsturnat câteva valize, l-a strigat, dar acesta nu era nicăieri.
- Ai înnebunit, fiule? îi sclipiră ochii domnului Volokonski. Nu e nimeni aici, cu atât mai puțin socru-miu mort de opt ani. E incredibil cum toți cei care ajung aici află de el. Un bătrân simplu, un pic nebun, ce-i drept; începu să coboare treptele. M-a acuzat de crimă! Fiule, arăt eu a criminal? și își scoase pântecele în evidență, dând cojocul la o parte. Apoi, a zis că sunt bolnav. Ori eu, fiule, nici măcar o răceală n-am prins la viața mea.
Rânjetul lui deveni rigid; îl privea amenințător pe tânăr, coborând din ce în ce mai încet. Ajuns pe ultima treaptă, s-a sprijinit, în mâna stângă, de perete, în timp ce gâfâia ușor. Pavel Denisov a clătinat din cap și a înghițit în sec. Bărbatul își drese glasul și își îndreptăprivirea spre colecția sa de arme. Ar fi vrut să încerce ceva nou...

Cât timp Piotr Petrovici își plimba mâna dreaptă pe suprafețele netede ale armelor, tânărul se aplecase ușor să ia în mână o valiză foarte mare, care părea mai rezistentă. Simțea că bărbatul nu va recurge la o armă de foc.
- Ești special, fiule, își schimonosi fața într-un râs nefiresc. Tocmai de aceea o să aleg ceva special.
Ochii i-au sticlit când a pus mâna pe topor. L-a desprins, cu gravitate, din locul său; îl studia în amănunt, îi verificase lama și starea lemnului din care era confecționat mânerul. Pavel Denisov ridicase valiza la nivelul pieptului, strângând-o cu putere. Cu mâna dreaptă, își aranjă părul după ureche. Își privi oponentul, deznădăjduit; știa la ce să se aștepte și, totuși, parcă ar fi vrut să refuze realitatea.
Piotr înainta spre el.
- Termin repede, nici n-o să apuci să clipești.
Atunci acesta a azvârlit toporul spre tânăr; Pavel Denisov s-a apărat cu valiza. Încuietoarea acesteia a cedat, toporul înfingându-se în capacul valizei. Tânărul s-a coborât la nivelul taliei lui Piotr Petrovici, care se străduia să scoată toporul înfins în căptușeală. Cu mâna stângă, Pavel l-a apucat de picior, trăgându-l înspre el, fapt care l-a dezechilibrat pe Piotr Petrovici, determinându-l să cadă pe spate.
Toporul a căzut zgomotos pe podea.
Pavel Denisov s-a ridicat, studiind starea în care se afla criminalul. Acesta se răsucea din toate încheieturile, însă pântecele voluminos îi crea adevărate prbleme. Vrând să profite de acest avantaj, a rupt-o la fugă pe scări. În urma lui, scândurile plesneau, iar unele trepte cedau din cauza presiunii. Din sufragerie, și-a luat paltonul și căciula; apoi a pornit spre ușă.



VIII.
Zăpada îl încetinea. Paltonul i se împotmolea, iar căciula îi atârna pe frunte.
După câteva minute, a auzit ușa de la intrarea în casă trântindu-se. În pragul ei stătea Piotr, înarmat cu același topor. Fața îi era crispată într-o figură animalică, iar tâmplele îi zvăcneau involuntar. Expira pe gură, și aburul care-i ieșea din coșul pieptuluise dispersa în juru-i, învăluindu-l într-o aură lugubră.
Pavel Denisov a grăbit pasul.
- Nu e nimeni aici, fiule! urlă criminalul. Nu e nimeni care să te salveze. Nimeni! Ai auzit? Nimeni! Nu vei scăpa!
Picioarele tânărului dădeau semne de oboseală. Zăpada îi intrase și în bocanci, făcându-i o adevărată povară. Parcă simțea, în ceafă, suflul criminalului, suflu care-i paralizase simțurile. Înainta fără a se gândi cum va scăpa, înainta fără să țină cont de presiunea pe care o exercita zăpada asupra pulpelor, fără măcar să scrâșnească când vreo ramură îi bătea obrazul. Un mort, un mort care se zbătea să trăiască.
- Nu vei scăpa! țipă din nou Piotr Petrovci.
Fără să conștientizeze, s-a întors să-și privească, în ochi, călăul, care se apropia din ce în ce mai mult.
- Nu va dura mult, mormăi.
Ocolea brazii pentru a se pierde, însă Piotr părea cuprins de un instinct animalic și nu se lăsa ușor bătut. Când tânărul a ajuns aproape de șosea, și-a văzut mașina, iar lângă ea o siluetă întunecată care ținea o pușcă ațintită spre el.
Pavel și-a pierdut cunoștiința, și a căzut cu fața în zăpadă.


IX.
- Să-ți mai aduc o pătură?
Pavel Denisov și-a deschis ochii, după aproape douăzeci și patru de ore de când fratele său, Alexandr Simonovici, l-a slavat de mânia maladivă a domnului Piotr Petrovici Volokonski.
- Unde sunt?
- La spital.
Alexandr Simonovici stătea lângă pat și fuma o țigară. Încerca să pară calm, însă nu se putea stăpâni și dădea nevrotic din piciorul drept.
- Am venit după tine, își stinse acesta țigara într-o farfurie de aluminiu. Știam că trebuia să ajungi în jurul orei unsprezece. M-am gândit că te-a încetinit furtuna. Dar se făcuse ora trei, și tu tot n-ai ajuns. Am așteptat ca furtuna să se potolească și am plecat după tine, urmând drumul principal. Am rămas stupefiat când ți-am găsit doar mașina.
Pavel îl privea pe sub gene. Obrazul îi tremura spasmodic, iar mâinile îi erau înțepenite. Îl asculta vădit interesat pe fratele său, în timp ce imagini din acea casă i se derulau în fața ochilor.
- N-a durat mult până când am auzit urletele bărbatului acela. A fost îngrozitor! Mi-am scos pușca din portbagaj și am așteptat... Apoi, te-am văzut alergând. M-am gândit că pe tine te urmărea, așa că în clipa când a venit în bătaia puștii, am țintit spre el. Tu ai leșinat. Am tras atunci în piciorul bărbatului, care era gata să-ți taie capul cu un topor.
- Ce s-a întâmplat cu el? tresări Pavel Denisov.
Fratele său, intrigat, îi aruncă o privire piezișă.
- Nu contează.
- L-ați salvat pe bătrân?
- Care bătrân? își ridică Alexandr vocea.
- Bătrânul din casă...murmură tânărul.
- Pavel, delirezi. Nu era niciun bătrân acolo. Polițiștii n-au găsit decât o femeie și doi copii, probabil singura familiei pe care o avea acesta.
- Nu se poate!
Pavel Denisov se ridicase brusc. Cutia toracică îi apăsa plămânii și abia reușea să respire. Alexandr l-a apucat de umeri și l-a trântit pe spate.
- Încă nu te-ai refăcut complet.
- Ce-a pățit Piotr Petrovici? se întoarse acesta, aproape implorându-l pe fratele său.
- Să zicem că propriile mâini l-au trădat.
Alexandr Simonovici scoase încă o țigară din pachet. Și-a aprins-o cu un chibrit scos din buzunarul sacoului, și a tras grav din ea, suflând fumul spre tavan.
- S-a terminat, spuse Pavel cu un glas răgușit. Și-a găsit liniștea.
Tânărul a închis ochii, parcă eliberat de o povară pe care o purtase atârnată de inimă ani de-a rândul. Fratele său continua să tragă din țigară, cu toate că pacienții din salon erau, în mod evident, deranjați de fumul care inunda incinta.






.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!