Timpul are pentru memorie, atunci când vrei să-ți amintești cutare sau cutare întâmplare, o altă dimensiune. Este extensibil și totodată condensat.
Și câte o dată vreau să îmi mai amintesc locuri și fapte ce poate mi-au modificat destinul. Sau poate acesta a fost destinul, cine știe.

Viena,.. aici a avut loc prima mea expoziție personală din străinătate. Eveniment pentru care mă pregătisem cu multă, multă vreme înainte. Povestea s-a întâmplat pe vremea domniei lui Ceaușescu.
Primisem o invitație pentru a deschide o expoziție de pictură la Viena. Reușisem cu greu, după luni de alergătură, să obțin pașaportul ce avea pe el o viză doar pentru 7 zile. Eram nerăbdătoare să plec, să mă eliberez. Nu mai aveam răbdare să aștept încă câteva zile. Vernisajul avea loc abia peste o săptămână. Dacă aș fi plecat imediat, atunci ar fi trebuit să mă întorc în țară exact în ziua evenimentului. Credeam însă că totul va fi simplu.
La Viena cei de la ambasadă m-au așteptat la gară. Oricum nu cunoșteam pe nimeni. Numai că de ei îmi era cel mai frică. Aveam și motive. Ei erau reprezentanții puterii de la București. Din prima zi la Ambasadă mi se ceruse să arăt biletul de tren pentru întoarcerea în țară. Bilet pe care nu îl aveam. Nu îl cumpărasem. Gândeam că mă voi descurca eu cu ce voi vinde, în cazul în care nu voi fi rugată să rămân acolo, la Viena. Pe tot timpul drumului spre respectiva capitală, îmi imaginasem tot felul de scenarii în care mi se ofereau diverse ateliere de pictură cu tot confortul, pentru a-mi desfășura activitatea artistică. Îmi făceam planuri ce ofertă să accept și cum să le refuz pe celelalte, în mod politicos.
Aflând cei de la Ambasadă că nu am cu adevărat bilet de întoarcere, situația devenise foarte periculoasă pentru mine. Riscam să fiu trimisă înapoi cu ordinul ministrului. Modalitate folosită în cazul unui delict foarte grav. Aș fi putut fi arestată. Cei de la Ambasadă erau experimentați, m-au luat repede și m-am pierdut. Tâmpită educație primisem acasă: să nu minți, să nu aia, să nu aialaltă,... și tot așa. Era adevărat, am vrut să fug, dar nu le puteam spune lor. Mi-au dat timp până la expirarea sejurului să îmi rezolv situația cu biletul.
Asociația de prietenie Austria-Romania care mă invitase să deschid expoziția, îmi asigurase cazarea pentru șapte zile la un hotel pentru tineret. Era amplasat destul de bine, aproape de gară, dar puteam ajunge ușor pe jos și în centrul orașului. Mi se dăduse o cameră pentru o singură persoană, situată la ultimul etaj. Era o cameră întunecată, excesiv de mică. Fereastra avea gratii negre. Vederea dădea spre un spațiu înconjurat de spatele unor clădiri sobre, cenușii, ceeace îl făcea să semene cu o curte de penitenciar. Austeritatea clădirii în ansamblu îmi displăcea, pentru că nu m-a impresionat niciodată pozitiv arhitectura severă și excesiv de ordonată, ce-ți refuza pur și simplu dreptul la o frumusețe obținută măcar imaginar. Am plecat să mă plimb, deși mă temeam să nu mă rătăcesc. Primul drum l-am făcut la catedrala Sfântul Ștefan. Vroiam să mă rog. Nu reușeam să găsesc însă nici un colțișor fără turiști în forfotire, în care să îmi pot așeza sufletul. Îmi părea că el se va pierde acolo năucit de verticalitatea pietrei, de imensa spațialitate, labirint de aer în care Dumnezeu îmi devenea inaccesibil. La intrare, într-un altar lateral se desfășura o „liturghie în tăcere”. Era prima dată când vedeam așa ceva. O liturghie în care preotul înghițise cuvintele. Câțiva oameni asistau așezați pe scaune. Priveam și eu. Aveam mare nevoie de Dumnezeu. Eram singură și speriată. Spaima înmagazinată metodic, exponențial, în țară, lucrase coroziv asupra mea. Mă transformase într-o materie informă, incapabilă de gândire autonomă. Acum mă aflam într-o lume în care totul îmi era necunoscut, plus că nu aveam bani pentru afurisitul de bilet de întoarcere. Groaza avea culoarea pământului ars și o simțeam cum se scurge pe mine de parcă mi s-ar fi vărsat o găleată de noroi clisos pe creștet. Simțeam cum mă năclăiesc și mi se lipesc gândurile unul de altul. Trecutul și viitorul deveniseră una în acest prezent interogativ..
Nu aveam bani pentru că era un delict pe atunci să deții valută. Vre-o 1000 de lei românești, pe care mi-i pusese mama într-un buzunar ca să nu fie găsiți la vamă, a fost tot. Suma obținută la casa de schimb era mică. Am cumpărat cu ea o hartă a orașului. Cazarea era plătită pentru o săptămână; dar masa mă privea personal. Regretam că nu am păstrat resturile din mâncarea luată de acasă pentru drum. Le aruncasem iresponsabil pe fereastra compartimentului, înainte de a ajunge trenul în gară la Viena.
Trebuia urgent să fac rost de bani. Trebuia să vând neapărat ceva. Aveam câteva rochii dintr-un voal deosebit de fin, create și executate de mine de la imprimeul pictat manual și până la confecționarea modelului complet original. În magazinele de lux de pe Karntner-strasse, o astfel de rochie de borangic, rochia ce putea fi ascunsă într-o coaje de nucă din basmele românești cu zâne, era foarte scumpă. Crezusem că voi avea ocazia să le îmbrac la numeroaselor dineuri unde visasem că voi fi invitată, o dată cu succesul sperat al expoziției mele. Am găsit un fel de consignație: un magazin second hand sau mai bine zis un magazin de vechituri. Patronul nu era acolo. Vânzătoarea, o tânără îmbrăcată, mai bine zis bine învelită în stofă de culoare închisă, mi-a oferit pe trei rochii de seară evident scumpe, nici mai mult nici mai puțin decât 30 de șilingi. Cât mă costase pe mine harta. Bună afacere pentru ea. Am plecat. M-am gândit apoi la o doamnă, româncă de origine, din comitetul de conducere al asociației de prietenie cu Romania. Îi dăruisem la venire destule cadouri și ea îmi răspunsese amabil cu un zâmbet larg al buzelor puternic rujate:
- Vai nu trebuie am să-ți plătesc...
- Un cadou este un cadou - îi replicasem eu, convinsă că întradevăr dorea să-mi plătească. Fața cu pielea creponată, împăstată cu fard, sperând să-și îngoape vârsta înaintată sub el, era mulțumită.
- Da un cadou este un cadou,- a spus și a înhățat rapid tapiseria de lână de aproape doi metri și eșarfa din borangic brodată cu motive populare românești.
Când i-am oferit ei rochiile la început a crezut că vreau să i le dau tot cadou, și cu zâmbetul ei întins ca elasticul de praștie, mi-a adresat aceeași frază tip:
- Vai nu trebuie, vreau să-ți le plătesc.
Când a înțeles despre ce este vorba, a întors-o:
- Aici se cumpără haine doar din magazine. Suntem la Viena nu la talcioc.
În tren cunoscusem o bătrânică foarte simpatică care s-a urcat de la Budapesta. Mergea în Austria undeva la băi. Aflând că sunt catolică, mi-a „vândut” un pont: să apelez la Caritas dacă am nevoie de ajutor financiar, căci sunt foarte darnici. Și mi-a dat adresa acestuia. Bineînțeles că m-am dus. Înaintea mea un bun preot maghiar a prezentat o pereche de vajnici țărani maghiari. Au fost foarte bine primiți. M-am uitat și eu rugător la preot, iar ochii mei spuneau: „prezintă-mă și pe mine părinte și eu sunt credincioasă și merg duminica și de sărbători la biserică! Dacă nu fac rost de bani pentru biletul de întoarcere, voi fi adusă în țară cu ordinul ministrului și declarată trădătoare.” Preotul a trecut mulțumit pe lângă mine fără să-mi arunce vre-o privire. Misiunea sa fusese îndeplinită, iar eu nu făceam parte din parohia lui. Am zâmbit prietenește funcționarelor. La încercarea mea timidă de simpatie politicoasă, mi s-a răspuns cu o încruntare și o privire plină de stupefacție: cum era posibilă atâta obrăsnicie! Între noi era o diferență majoră: eu venisem acolo să cerșesc. După câteva întrebări, prin care urmau să verifice dacă sunt catolică sau nu, o funcționară plictisită mi-a pus întrebarea retorică:
- Ai cumva de gând să rămâi în Austria?
Dacă aș fi spus da, ar fi fost salvarea. Aș fi spus da, dacă nu m-ar fi reținut atitudinea lor plină de superioritate și dispreț. Atitudine pe care o mai întâlnisem și la alții. Patronul unei minuscule galerii, pe care îl întrebasem dacă n-ar vrea să cumpere un desen, m-a dat pur și simplu pe ușă afară. De vină era probabil germana mea stricată ce-mi arăta obârșia de amărât din est.
Le-am răspuns funcționarelor respective că am de gând să mă întorc acasă. Am luat cei 250 de șilingi și am plecat, socotind că pentru biletul de tren îmi trebuie mult mai mult. Chiar necheltuind nimic, căci renunțasem să îmi mai cumpăr mâncare, tot nu știam cum voi reuși.
M-am oprit în parc pe o bancă și priveam copiii cum se joacă, turiștii cum înfulecă lacomi sandviciuri... Mi se făcuse rău. Îmi tremurau picioarele, mă furnicau mâinile, vedeam milioane de scântei bătându-și joc de mine. În apropiere un copil mânca ciocolată jucându-se cu un câine bălțat. O bucată i-a căzut pe jos. Câinele s-a repezit, dar copilul nu l-a lăsat și i-a dat un șut cu piciorul. Bucata de ciocolată a sărit până sub banca pe care stăteam eu. După ce s-au îndepărtat copilul și câinele lui, m-am aplecat, am ridicat-o, am șters-o cu batista și am mâncat-o. Am mestecat-o încet, cu salivă multă, ca să îi simt gustul cât mai mult timp. Fusese masa mea pentru trei zile.

Întâlnisem un român stabilit acolo, căci se întâmpla să mai auzi românește pe stradă. Aflând cu ce mă ocup, m-a invitat la pițeria lui. Era o încăpere foarte mică cu doar trei mese, iar pereții erau transformați în simeză. M-a servit cu două felii subțiri de brânză telemea și o roșie. Deși eram flămândă nu am vrut să arăt și m-am străduit să mănânc liniștit, rugându-l să-mi aducă și un pahar cu apă. Apa îmi umplea locul din stomac rămas gol. Și am mai cerut un pahar.
În fundul sălii după o perdea era un mic spațiu, în care mi-a propus să vin să lucrez, spunând că îmi poate pune și un pat pliant pentru noapte. Îmi va cumpăra vopsele și pânză, iar lucrările urma să i le dau lui. Era o idee care nu mi-a surâs oricât de disperată aș fi fost. Patul pliant ar fi trebuit pus pe diagonală, iar picioarele mi-ar fi ieșit prin perdea.

A sosit și ziua vernisajului. Ambasada a organizat un bufet cu produse culinare și vinuri românești din cele mai bune. A venit multă lume și spre surprinderea mea erau cu ochii mai mult pe bufet decât pe exponate. Imediat ce s-a încheiat cuvântarea oficială și s-a declarat expoziția deschisă, toată lumea s-a repezit la masă. Priveam uimită cum totul dispare cu repeziciune. Eu trebuia în acest timp să dau tot felul de explicații referitoare la tehnica de lucru a tablourilor, unora sau altora, în timp ce mestecau. Când masa s-a golit, toți au plecat. S-au urcat în mașinile personale, sau oficiale, iar eu am rămas singură să îmi târăsc picioarele obosite în pantofii cu toc cui pe care mi-i pusesem pentru evenimetul la care visasem atât. Nu primisem nici o ofertă de cumpărare a vre-unei lucrări; numai felicitări.

Expirase cazarea plătită. Îmi expirase și timpul meu oficial de ședere în Viena.Bani tot nu aveam, iar pentru autoritățile de la București eram de acum o fugară. Ce voi face? - mă întrebam. Iată-mă la Stephans Domm, disperată, cu privirea tremurând de lacrimi, dorind din tot sufletul să asist la o liturghie, fie ea și în tăcere. Priveam plină de speranță preotul ca și cum el mi-ar fi putut aduce salvarea. Dar preotul care se îndrepta spre altar era un bătrânel cu un surâs împietrit atârnat de obraz ca prins într-un cui, și nu părea să vadă și să audă nimic și pe nimeni. Am plecat. În stradă un individ îmbrăcat într-o togă romană cu o cunună de lauri artificiali pe cap vorbea unor trecători. Puțin mai departe o fanfară în costume tradiționale cu pantaloni scurți, cânta un marș suflând în tromboane.
Am pornit înapoi spre hotel. Nu vroiam să se însereze prea tare deoarece îmi era teamă de întuneric. Conform educației mele o fată serioasă nu avea ce să caute singură pe străzi după ce se întuneca. În dreptul intrării unui magazin am zărit pe jos trei hârtii de câte 10 șilingi. Puteam să-mi cumpăr pâine pentru 3 zile, poate și câteva felii de parizer. Cu o zi înainte simțind că leșin de foame, am intrat să-mi iau o chiflă. Vânzătoarea m-a întrebat dacă doresc să-mi facă un sandvici. De rușine am spus da. Ea mi-a pus șuncă, mi-a dat un strugure mare și două banane. Nu a vrut să primească nici un ban. Cred că îi fusese milă de figura mea de câine flămând. Dar mila pe mine mă umilea. Uram Statul român ce-și transformase cetățenii în cerșetori. Am scos pachetul cu rochii și i l-am întins, apoi am ieșit repede.
Îmi era rușine să mă aplec să ridic banii! Mă gândeam la un vechi truc dintr-un film cu Chaplin: să scot batista și să mă prefac că mi-a căzut pe jos. Dar tocmai când eram pregătită, altcineva a zărit banii și bucuros i-a ridicat fără să-și facă probleme. Am ridicat și eu ochii și brusc am fost cuprinsă de o stare neplăcută de panică. Am întâlnit privirea fixă a unui bărbat, țintită spre mine. Am tresărit vizibil, fapt remarcat și de el. A încercat să facă o mișcare spre mine, ceeace mi-a mărit spaima și aproape că am luat-o la goană. Nici eu nu eram lămurită ce anume îmi determinase o asemenea reacție. Probabil ochii lui ce străluceau pe fața întunecată, și privirea stăruitoare.
Alergam pe lângă ziduri ca să mă pot strecura prin mulțimea turiștilor. Aveam în continuare impresia că privirea lui mi s-a agățat de spate. Dacă se aflase la București că nu mi-am cumpărat bilet de întoarcere? Dacă era pus de securitate să mă urmărească fiind considerată trădătoare de țară și dușman al poporului? Se întunecase. Felinarele erau aprinse, vitrinele luminau de asemeni. Noaptea înghițise partea superioară a clădirilor, sclipindu-le doar ferestrele ca niște șiruri de dinți, știrbi pe ici pe colo. Oamenii vorbeau o limbă necunoscută mie, creând un sgomot de fond abstract, ce suprapus peste întunericul nopții îmi accentua starea de spaimă și nesiguranță. Aproape m-am ciocnit de un tânăr ce m-a întrebat de o stradă. I-am răspuns că sunt turist și nu cunosc bine Viena. A zâmbit amuzat deoarece și el era turist. Și pentru că eram amândoi străini, s-a prezentat simplu și m-a invitat la o cafea, dacă vreau... L-aș fi refuzat politicos. Era drăguț cu aerul lui deschis, cu ochii luminoși la fel ca și zâmbetul. Însă nu aș fi putut merge la o cafea cu un necunoscut întâlnit întâmplător pe stradă. În clipa aceea am întors capul și l-am văzut pe urmăritorul meu. Atunci nu am mai ezitat și am acceptat să intrăm în cafeneaua în fața căreia ne aflam.
Stăteam la masă în fața tânărului pe care nici nu știam cum îl cheamă. Din cauza emoțiilor nu fusesem în stare să îi rețin numele. Mă uitam la ceașca cu cafea și mă gândeam cum îmi voi da probabil toți banii pe ea. Mă așezasem special cu fața spre fereastră ca să pot supraveghea ce se întâmplă afară. Personajul era tot acolo. Străinul din fața mea îmi zâmbea. Avea un zâmbet plăcut ce părea sincer. Dar ce căutam eu cu un individ necunoscut, cu atât mai mult care arăta și bine, într-o cafenea? Dacă era înțeles cu primul? Dacă totul fusese un plan al celor doi ca să mă prindă și să mă lichideze? Simularea unui accident era mai ușor de realizat în doi. Dunărea nu era departe, afară era întuneric, mașini treceau multe în mare viteză... Simțeam pe spate un frison rece, în timp ce fruntea ardea și pe ea se strecurau broboane de sudoare. Nu știam germană să pot discuta cu el. Atât am înțeles că este din Australia și venise să asiste la niște conferințe despre protecția speciilor pe cale de dispariție. Printr-o străfulgerare a minții mele, aproape paralizată de groaza momentelor prin care treceam, l-am întrebat dacă nu cumva vorbește franceza. Răspunsul afirmativ ne-a bucurat pe amândoi. Bărbatul ce mă urmărise se pare că plecase. M-am mai liniștit. Mi-a spus că este biolog și a călătorit prin jungla amazoniană, prin Africa și Asia. Era fermecător în modul lui de a povesti recreând din cuvinte și gesturi o lume fascinantă, de pe alte tărâmuri inaccesibile pentru mine. Mă făcuse să uit de frică și de ciudatul cu privire neagră care m-ar fi putut pândi afară. Timpul a trecut repede și se făcuse destul de târziu. S-a oferit să mă conducă la hotel. Pe drum i-am vorbit puțin despre expoziția mea și l-am invitat să o viziteze. A acceptat bucuros întrucât tot nu avea nimic interesant de făcut după conferința unui mare profesor la care urma să asiste a doua zi.
Nu știu de ce, dar în noaptea aceea am dormit fără să mai îmi fie teamă. Parcă aș fi regăsit ceva ce pierdusem demult: liniștea. M-am trezit de dimineață mai optimistă, având o presimțire că totul o să fie bine.
Am mers din nou la Stephans Domm. Era o liturghie normală ce se oficia la altarul central. Nu înțelegeam mare lucru, dar câteva cuvinte mi-au deschis inima și memoria. Se expunea textul biblic în care Iisus le predica ascultătorilor săi: "și care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul său pâine, oare îi va da piatră?"
Aceste cuvinte păreau că îmi sunt adresate. Dar îmi era frică să mă încred în ele.
M-am dus la Galerie unde mă aștepta un client. Un bătrânel a cumpărat un peisaj din Sibiu. Lucrarea se vânduse la un preț foarte bun, așa că problema mea era rezolvată. Aveam bani de bilet și puteam să iau și cadouri, chiar și un video mai ieftin.
L-am așteptat pe biolog. Nu a apărut; așa că m-am întors la hotel unde am plătit, anunțând că voi pleca a doua zi.
Eram din nou tristă. Nu știu de ce sperasem că australianul va reveni. El avea drumul lui, eu pe al meu. Totul fusese o întâmplare și atât. Nu știu ce sperasem absurd. Dimineața am fost să îmi cumpăr biletul de tren. Trecând pe lângă magazinul unde am încercat să vând rochiile, în prag era un individ care atunci când a întors capul spre mine am înțepenit. Era bărbatul care mă urmărise în ajun. Când m-a zărit vânzătoarea a ieșit repede afară gesticulând precipitat și strigând după mine... Am grăbit pasul. M-am întors la hotel pe un drum ocolit. Mi-am luat bagajele. Erau grele și eram la ultimul etaj. Am vrut să iau liftul dar era oprit de o echipă de muncitori care îl verificau. I-am rugat să mă coboare și pe mine. Mi-au făcut semn să mai cobor un etaj. Au venit și ei. Când să intru în lift, mi-au închis ușa în nas râzând. Am coborât cu geamantanele târâș pe scări. Am rugat portarul să cheme un taxi și am pornit spre gară. La colțul străzii l-am văzut pe biolog îndreptându-se spre hotel. L-am rugat pe taximetrist să oprească puțin și l-am strigat. A fost surprins să mă vadă plecând. Mi-a explicat că fusese invitat după conferință de professor. Au discutat și au făcut planuri până târziu. Se hotărâse plecarea unei echipe în Senegal. Mi-a spus că aranjase și pentru mine să îi însoțesc ca voluntar. Faptul că eram din Est, fusese un avantaj. A fost rândul meu să rămân stupefiată. Nu-mi manifestasem în nici un fel dorința de a pleca voluntar pe undeva. Este adevărat îmi arătasem admirația față de ceeace făcea el, și am afirmat că mi-ar fi plăcut și mie o asemenea viață. Dar de aici și până la a mă vedea angrenată într-o asemenea aventură, era cale lungă. Eram foarte conservatoare în idei și acțiuni. Mă speria orice schimbare. Nu aveam curajul să mă avânt într-o viață nouă. Îmi era frică. Așa că i-am mulțumit zâmbind, dar am adăugat că încă nu intra în planurile mele o asemenea călătorie. Trebuia să mă întorc acasă. M-a privit oarecum dezamăgit. Probabil mă crezuse altfel, mai curajoasă, mai capabilă de a fi liberă. Mie îmi era frică pe atunci, ca și acum, de necunoscut. Îmi era frică! Îmi este frică!
Ne-am luat la revedere, ne-am urat reciproc succes, și ne-am promis să ne scriem. Lucru care nu s-a întâmplat niciodată. Dar nici nu am mai avut voie să părăsesc țara. Cariera mea se terminase.