- Așa să fie? Mă îndoiesc. Nu v-am văzut pe nici unul prin vecini, cu atât mai puțin pe toți. N-ați venit cumva de la școală sau din altă parte?

Copiii se uitară întrebători unii la alții.

Dorina se uită la băiatul 'năltuț așteptând un răspuns:

- Băiete! Te-am întrebat ceva!

Băiețelul se uită la ea cu mirare și întrebă:

- Pe mine?!

- Da, pe tine! Cum te cheamă?

- Cum mă cheamă, pe mine...? întrebă el.

Lui Dorina îi pieri pofta. Se răsti la el:

- Cred că ai auzit bine ce te-am întrebat!

Băiețelul începu să-și muncească mintea, îcercând să-și amintească. Se uită la ceilalți cerând, parcă, ajutor. Un puști îi șopti ceva la ureche.

- Păi..., se hotărî băiețelul în cele din urmă. Cred că n-am nici un nume.

Copiii de lângă el chicotiră.
Lui Dorina nu-i ardea de chicoteli. Răspunsul i se păru impertinent.

- Așa, deci! Păi, atunci va tgrebui să stau de vorbă cu părinții tăi, nu? Chiar vrei să stau de vorbă cu părinții tăi, hm?

Vorbele ei nu păreau să-i sune acestuia a amenințare, dimpotrivă, îl zăpăciră de-a binelea. Se uită din nou la tovarășii de joacă, iar ei bolborosiră ceva, clătinându-și capetele și ridicând din umeri a nedumerire.

Băiețelul se uită din nou la ea, cu părere de rău pentru ce avea săți spună:

- N-am nici părinți, doamnă.

Dorina simți că se înăbușă.

- Faci pe deșteptul, hm?

- Nu, doamnă, e adevărat! se rugă de ea micuța blondină. Noi n-avem părinți!

- Nici unul dintre noi n-are, întări un băiețel de culoare.

"Fie, blondino, dacă tot știi atâtea!", gândi Dorina:

- Atunci, cine ești?

- Păi, eu... sunt eu.

Cel de lângă ea încercă să-i sară în ajutor:

- Uneori i se spune "Ochi Albaștri".

Cu degetul arătător îndreptat amenințător către năsucul fetiței, Dorina o întrebă iarăși:

- Chiar acum să-mi spui care-ți este numele!?

Micuța se uită rugător spre ea.

- Nici eu n-am nume.

Dorina simțea că-i fuge pământul de sub piciare. Începea să-i creadă și asta o descuraja teribil.

- N-aveți nici nume... nici părinți? Nici unul dintre voi?

Copiii aprobară din cap. Se simțeau ușurați că o ajutaseră să priceapă.

- Dar ce-mi spuneți e de necrezut și voi știți asta... Dar tot nu știu de unde veniți!

- Păi, se viteji un țânc, și noi ne întrebăm de unde veniți dumneavoastră!

Încuviințară, din nou, cu toții.

"N-ajung nicăieri cu pruncii ăștia", se gândi Dorina. "Încă puțin și-mi pierd mințile!"

- Bine, bine! strigă ea, acoperind bolboroseala generală. Gata! Destul! Asta pune capac la toate! Acum, să faceți bine să vă luați tălpășița din curtea mea!

Puștimea începu să se reverse către poartă. Încetul cu încetul, pajiștea din fața casei se elibera. Copiii nu păreau deloc supărați sau afectți în vreun fel. Se supuseră imediat, iar acum șiroiau pe poartă, plecând care încotro.

Dorina, însă, mai avea ceva de împărțit cu ei.

- Hei! Voi doi, de colo! Ia spălați putina! Iar voi dați-vă jos din pom, c-o să vă rupeți picioarele! Valea!

Copiii aterizară din pom ca merele coapte și o luară la sănătoasa, la fel ca ceilalți.