agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-01-28
| De Roland REUMOND Omul, nu este el alcătuit, în esență, din ape tulburi și din idei fixe? Dacă aceasta nu e o politețe, de dincolo de rimă (visage-paysage), există între "fața"* unei persoane și "peisaj" ceva de ordinul complicității; o formă de înțelegere și de dispoziție naturală de a se consimți și unul și celălalt în ceea ce este o întâmpinare, inimă de carne și inimă de piatră, omul locuiește pe Pământ și pământul locuiește în om! Este cazul să constatăm că legături puternice caracterizează aceste "relații de existență" între natură și om, natură și cultură, mare, munte, câmp si că există o mare apropiere care se leagă în originile noastre și care va dura până la sfârșitul timpurilor. În poesie, există multe analogii, metafore legate de natură, pentru a vorbi de om, pentru că între Pământ și Cer, mări și ape curgătoare, există chiar o pasiune amoroasă și devastatoare, chiar o afecțiune, atât de puternică și de fecundă, o identică febrilitate a nervilor și a apelor, surde, invizibile, dar active, rădăcinile ființei care suntem în cavitatea oaselor ei. Probabil că de aceea mama Natură este cu adevărat vindecătoare pentru om! Între natură și cultură, chip și peisaj, între dureri și cuvinte, este chemarea a două dorințe care fac doar una în om. Realul ne cheamă la această unitate, la această dragoste totală apărută din chiar procesul vital, din chiar lucrarea spiritului în inima materiei, și al realului în inima spiritului. Gânduri, clopote, pietre... Forme exterioare și interioare, nu fac decât aceeași osatură, același cartilaj; schița, eboșa unei naturi care se depășește mereu, ne întrece, urcă în conștiință și se răspîndește ca întregul universul. Dar pentru a se naște și a crește în aceasta, cu aceasta, trebuie îndrăznită viața! Nu e ușor, când îngrijorarea și ostilitatea par să locuiască deja materia încă de la originile Lumilor S-ar putea gândi că natură și cultură, imagini și chipuri, casă și suflet, gânduri și acte, sunt ca hainele cu căptușeala lor sau ca tivul existenței, și că pentru a fugi din real, adică realitatea realității, omul își inventează asemenea minciuni încât ajunge să le și creadă! Peisaje, imagini și chipuri se confundă, în cele mai ascunse legături, nevroze și psihoze, ca o durere nesfârșită, care nu poate trece decât destăinuindu-se, decât dispersându-se de la o vârstă la alta, de la o generație la alta. În limitele teritoriului omului, teritoriu atât corporal cât și geografic; în această natură, unde fiecare este un corp care vorbește, un corp care a vorbit sau care va vorbi, un corp care spune cu voce tare ceea ce unii gândesc în tăcere, viața spune : "da" și spune : "nu", după care indică deschiderea și închiderea, arată pasul, trecerea, văile și înălțimile cu limitele lor respective de depășit mereu. Orice om este el însuși fragmentat ca și hard-discul (discul dur) al unui PC. Prin propriul corp, omul aparține acestei lumi înconjurătoare, face parte din peisaj, din teritoriu, din memorie, din istorie cu preistoria sa; face parte integrantă din natură și din cultură, care neîncetat se amestecă asemenea bucăților împrăștiate a unui imens puzzle de realcatuit corp și suflet. Cum să-ți asumi lipsa fără să te desprinzi de real, când nevroza îți spune că încă lipsește o piesă, o verigă a peisajului? Omul își transformă corpul în peisaj și peisajul în corp, construiește pentru a-și construi perspective și locuințe, imaginare sau virtuale, înăuntrul și înafara lui. Orice reprezentare a corpului ca "peisaj" sau ca și "chip", e mereu doar o reprezentație în teatrul cuvintelor, care este de asemenea locul durerilor și simptomelor..., ca și o anumită "imagine de sine", cu propria identitate, cu adânciturile și proeminențele sale. Psihoterapia, relația de ajuor, ajută lutul să prindă formă; pentru a închega totul, astfel ca peisaj și chip să formeze o creație unică. În acest loc al "Vorbei", nu exercit meseria de psihoterapeut, nu practic deloc "relația de ajutor A", dar mai mult, încerc să traiesc o adevărată "relație de ființă", de-a lungul împărtășirilor, trecerilor, confruntărilor cu realul, care sunt totdeauna extraordinare momente de întâlnire. Fiecare persoană e ca un peisaj frumos de contemplat, un itinerar de urmat pe hartă, cu pasul, cu cuvinte și gesturi pregătite, din bucurie în necaz, prin piatră, os, apa, foc, carne, pamânt..., chipul își devine viziune, corpul își spune peisaj, se gravează, se scrie, se caligrafiază prin contactul cu aerul. O privire piezișa, în care lacrimile au trasat riduri largi ca niște mâini, și pe frunte ca niste războaie care și-au lăsat acolo drumurile în luptă. Drumuri de țară încarnate, drumuri abrupte de munte, povestiri scrise pe o piele pietroasă prin puterea muncii, atâta muncă încât pielea se sparge pe firul amintirilor ca sub soarele amiezii. Imagini, familii, dolii de trecut, decizii de luat, priviri ca niște locuri; și să-ți taie suflarea, urcușuri abrupte, și pe culmea suferinței, a umblării, o vedere de necuprins asupra vieții, a dragostei și a morții. În prim-plan, este uneori un tată, mamă, frați, dintre care cel mai mare bolnav, cel mic, alcoolic, boala deseori prezenta ca o fantoma, sinuciderea unuia, nebunia altuia..., peisaje, imagini, chipuri care vorbesc tare, sau liniști care acopera secrete și drame jucate în culise sau urzite pe scenă; "eu"-ri care se omoară, "noi"-uri care deznoadă, subiecte care se eliberează… Plete albe, scânteietoare care zic regretul, o pădure mărăcinoasă care ascunde culpabilitatea, un minuscul rău care ascunde nefericirea ca si cum un boschet ar putea ascunde pădurea; un corp diform ca un teren accidentat, o privire care vorbeste de rușine, fapte diverse, greutăți cu , handicapuri...¦, care subliniază meandrele unui peisaj. și în ochi, această lumina albăstruie ca cerul, această mâna tremurătoare, această buclă părând sa spună : "sunt încă membru al Celor Vii dupa toate incercarile". și tot ce acest corp peisaj zis al ființei, al meu, al vostru, al nostru…, între limbajul vocii, cel al gesturilor, atitudinilor, mișcărilor, ticuri și vechi reflexe… este, mereu "semnificați", mereu "semnificativi" Astfel defileaza panorame fără egal, mereu unice, incomparabile, cum sunt de șapte ori șaptezeci de ori Minuni ale lumii. Traducere de Lidia Ureche 27/01/2010 Imaginea: Lidia Ureche "Portret cu peisaj de noapte", ulei pe pânza, 2003 *fața- cuvânt înlocuit prin "chip" pe parcursul textului, pentru facilitatea redactarii dar si pentru a ma apropia de nuantele pe care le-am resimtit în textul original. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate