De Roland REUMOND

Omul, nu este el alcătuit, în esenÈ›ă, din ape tulburi È™i din idei fixe?

Dacă aceasta nu e o politeÈ›e, de dincolo de rimă (visage-paysage), există între "faÈ›a"* unei persoane È™i "peisaj" ceva de ordinul complicităÈ›ii; o formă de înÈ›elegere È™i de dispoziÈ›ie naturală de a se consimÈ›i È™i unul È™i celălalt în ceea ce este o întâmpinare, inimă de carne È™i inimă de piatră, omul locuieÈ™te pe Pământ È™i pământul locuieÈ™te în om!

Este cazul să constatăm că legături puternice caracterizează aceste "relaÈ›ii de existenÈ›ă" între natură È™i om, natură È™i cultură, mare, munte, câmp si că există o mare apropiere care se leagă în originile noastre È™i care va dura până la sfârÈ™itul timpurilor.

ÃŽn poesie, există multe analogii, metafore legate de natură, pentru a vorbi de om, pentru că între Pământ È™i Cer, mări È™i ape curgătoare, există chiar o pasiune amoroasă È™i devastatoare, chiar o afecÈ›iune, atât de puternică È™i de fecundă, o identică febrilitate a nervilor È™i a apelor, surde, invizibile, dar active, rădăcinile fiinÈ›ei care suntem în cavitatea oaselor ei.

Probabil că de aceea mama Natură este cu adevărat vindecătoare pentru om!

ÃŽntre natură È™i cultură, chip È™i peisaj, între dureri È™i cuvinte, este chemarea a două dorinÈ›e care fac doar una în om. Realul ne cheamă la această unitate, la această dragoste totală apărută din chiar procesul vital, din chiar lucrarea spiritului în inima materiei, È™i al realului în inima spiritului.

Gânduri, clopote, pietre... Forme exterioare È™i interioare, nu fac decât aceeaÈ™i osatură, acelaÈ™i cartilaj; schiÈ›a, eboÈ™a unei naturi care se depăÈ™eÈ™te mereu, ne întrece, urcă în conÈ™tiinÈ›ă È™i se răspîndeÈ™te ca întregul universul.
Dar pentru a se naÈ™te È™i a creÈ™te în aceasta, cu aceasta, trebuie îndrăznită viaÈ›a! Nu e uÈ™or, când îngrijorarea È™i ostilitatea par să locuiască deja materia încă de la originile Lumilor

S-ar putea gândi că natură È™i cultură, imagini È™i chipuri, casă È™i suflet, gânduri È™i acte, sunt ca hainele cu căptuÈ™eala lor sau ca tivul existenÈ›ei, È™i că pentru a fugi din real, adică realitatea realităÈ›ii, omul își inventează asemenea minciuni încât ajunge să le È™i creadă!

Peisaje, imagini È™i chipuri se confundă, în cele mai ascunse legături, nevroze È™i psihoze, ca o durere nesfârÈ™ită, care nu poate trece decât destăinuindu-se, decât dispersându-se de la o vârstă la alta, de la o generaÈ›ie la alta.

ÃŽn limitele teritoriului omului, teritoriu atât corporal cât È™i geografic; în această natură, unde fiecare este un corp care vorbeÈ™te, un corp care a vorbit sau care va vorbi, un corp care spune cu voce tare ceea ce unii gândesc în tăcere, viaÈ›a spune : "da" È™i spune : "nu", după care indică deschiderea È™i închiderea, arată pasul, trecerea, văile È™i înălÈ›imile cu limitele lor respective de depăÈ™it mereu.

Orice om este el însuși fragmentat ca și hard-discul (discul dur) al unui PC.

Prin propriul corp, omul aparÈ›ine acestei lumi înconjurătoare, face parte din peisaj, din teritoriu, din memorie, din istorie cu preistoria sa; face parte integrantă din natură È™i din cultură, care neîncetat se amestecă asemenea bucăÈ›ilor împrăÈ™tiate a unui imens puzzle de realcatuit corp È™i suflet. Cum să-È›i asumi lipsa fără să te desprinzi de real, când nevroza îți spune că încă lipseÈ™te o piesă, o verigă a peisajului?

Omul își transformă corpul în peisaj È™i peisajul în corp, construieÈ™te pentru a-È™i construi perspective È™i locuinÈ›e, imaginare sau virtuale, înăuntrul È™i înafara lui.

Orice reprezentare a corpului ca "peisaj" sau ca È™i "chip", e mereu doar o reprezentaÈ›ie în teatrul cuvintelor, care este de asemenea locul durerilor È™i simptomelor..., ca È™i o anumită "imagine de sine", cu propria identitate, cu adânciturile È™i proeminenÈ›ele sale.

Psihoterapia, relaÈ›ia de ajuor, ajută lutul să prindă formă; pentru a închega totul, astfel ca peisaj È™i chip să formeze o creaÈ›ie unică.

ÃŽn acest loc al "Vorbei", nu exercit meseria de psihoterapeut, nu practic deloc "relaÈ›ia de ajutor A", dar mai mult, încerc să traiesc o adevărată "relaÈ›ie de fiinÈ›ă", de-a lungul împărtăÈ™irilor, trecerilor, confruntărilor cu realul, care sunt totdeauna extraordinare momente de întâlnire.

Fiecare persoană e ca un peisaj frumos de contemplat, un itinerar de urmat pe hartă, cu pasul, cu cuvinte È™i gesturi pregătite, din bucurie în necaz, prin piatră, os, apa, foc, carne, pamânt..., chipul își devine viziune, corpul își spune peisaj, se gravează, se scrie, se caligrafiază prin contactul cu aerul.

O privire pieziÈ™a, în care lacrimile au trasat riduri largi ca niÈ™te mâini, È™i pe frunte ca niste războaie care È™i-au lăsat acolo drumurile în luptă.

Drumuri de È›ară încarnate, drumuri abrupte de munte, povestiri scrise pe o piele pietroasă prin puterea muncii, atâta muncă încât pielea se sparge pe firul amintirilor ca sub soarele amiezii.

Imagini, familii, dolii de trecut, decizii de luat, priviri ca niÈ™te locuri; È™i să-È›i taie suflarea, urcuÈ™uri abrupte, È™i pe culmea suferinÈ›ei, a umblării, o vedere de necuprins asupra vieÈ›ii, a dragostei È™i a morÈ›ii.

ÃŽn prim-plan, este uneori un tată, mamă, fraÈ›i, dintre care cel mai mare bolnav, cel mic, alcoolic, boala deseori prezenta ca o fantoma, sinuciderea unuia, nebunia altuia..., peisaje, imagini, chipuri care vorbesc tare, sau liniÈ™ti care acopera secrete È™i drame jucate în culise sau urzite pe scenă; "eu"-ri care se omoară, "noi"-uri care deznoadă, subiecte care se eliberează…


Plete albe, scânteietoare care zic regretul, o pădure mărăcinoasă care ascunde culpabilitatea, un minuscul rău care ascunde nefericirea ca si cum un boschet ar putea ascunde pădurea; un corp diform ca un teren accidentat, o privire care vorbeste de ruÈ™ine, fapte diverse, greutăÈ›i cu , handicapuri...¦, care subliniază meandrele unui peisaj.



È™i în ochi, această lumina albăstruie ca cerul, această mâna tremurătoare, această buclă părând sa spună : "sunt încă membru al Celor Vii dupa toate incercarile".

È™i tot ce acest corp peisaj zis al fiinÈ›ei, al meu, al vostru, al nostru…, între limbajul vocii, cel al gesturilor, atitudinilor, miÈ™cărilor, ticuri È™i vechi reflexe… este, mereu "semnificaÈ›i", mereu "semnificativi"

Astfel defileaza panorame fără egal, mereu unice, incomparabile, cum sunt de È™apte ori È™aptezeci de ori Minuni ale lumii.

Traducere de Lidia Ureche
27/01/2010
Imaginea: Lidia Ureche
"Portret cu peisaj de noapte", ulei pe pânza, 2003

*fața- cuvânt înlocuit prin "chip" pe parcursul textului, pentru facilitatea redactarii dar si pentru a ma apropia de nuantele pe care le-am resimtit în textul original.