Urcam alene treptele de la metrou. Știam că pe partea stângă, în capul scărilor, el avea să vină spre mine și să mă atingă cu mâinile acoperite de un strat considerabil de jeg. Am tresărit și am încercat să mă strecor prin mulțimea de oameni în partea dreaptă a gurii de metrou. Aveam senzația că toți mă priveau, că ochii, sutele de perechi de ochi din jurul meu, mă țintuiau cu privirea perforându-și drumul către mintea mea, în vreme ce eu mă apropiam cu fiecare pas de acea arătare neagră, cu ochii mijiți, sticloși, cu buzele mari, mânjite și cu întreaga lui ființă monstruasă. Am tresărit din nou. Aurolaci. Mă îngrozea existența unor entități care umblă zi și noapte cu o pungă jegoasă în mână, cerșind bani ca să își cumpere droguri. Pur și simplu nu-și găseau rostul într-o lume atât de palpabilă cum era cea în care trăiam eu. Aveau numai vise… de fapt, numai imagini ireale, care dispăreau la cinci minute după ce inhalau vaporii de chimicale izolați între pereții unui ambalaj neigienic din plastic. Cutremurător. Iar acea ființă avea tendința de a se apropia de mine, de a mă atinge.

O rafală de aer rece m-a luat prin surprindere. Cu ochii mijiți, am făcut un pas, apoi am încremenit. Creatura se afla lângă mine, mă trăgea de haină. Primul meu impuls a fost să fug. Miasma aceea necruțătoare îmi înțepa nările și cel mai mare coșmar al meu mă înlănțuia.

Mi-am întors privirea. Aurolacul se uita la cer. Pe față i se distingeau câteva urme care brăzdau murdăria sedimentată pe chipul lui și scoteau la iveală pielea băiatului.

- Tanti, tanti!

Îmi făcea semn să privesc și eu alături de el cerul, uitându-se la mine cu ochii mari, bulbucați. Nu mai întâlnisem asemenea privire. I-am ascultat ruga și mi-am înălțat ochii către cer. Câteva linii colorate de lumină se arcuiau precum un caleidoscop deasupra capetelor noastre. Copilul plângea… plângea pentru că a văzut curcubeul.

Era într-adevăr ceva rar întâlnit, mai ales pentru că ne aflam în toiul iernii, dar îmi fusese greu să cred că apariția acestui fenomen l-a marcat într-atât încât să plângă. Treceam pe lângă el de cel puțin patru ani, dar niciodată nu-l văzusem plângând. La rândul meu impresionată de frumusețea curcubeului am privit în jur: o mulțime de oameni care veneau și plecau în diverse direcții. Era ca și cum întreaga populație s-ar fi strâns în acel punct în care priveam eu și dintre miile de oameni doar el văzuse. El, creatura insensibilă, lipsită de rațiune, de logică, de realism, privea în sus, zâmbind cerului.

Am fost lovită de egoismul și de prejudecățile mele, îl judecasem greșit. Am zăbovit clipe îndelungate în acel punct, deși plecasem probabil de lângă gura metroului și înaintam cu pași repezi către casă. Era Ajunul Crăciunului. Sute de oameni își dăruiau cadouri, sărutări, îmbrățișări. Dumnezeu ne dăruise tuturor o rază de speranță, pe care a primit-o și pentru care a mulțumit numai acela care a avut într-adevăr nevoie de ea.