agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2301 .



Savastie - V -
prose [ ]
Text religios

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [YLAN ]

2010-02-13  | [This text should be read in romana]    | 



Savastie sosise la Kemerevo cu atâtea speranțe în desaga aurie a sufletului și pleca cu gândul cernit că prima lui lucrare de proporții fusese un eșec răsunător. Eșec care, se gândea el părăsind poteca ce ieșea din sfânta mânăstire, poate și ajunsese sub ferestrele caselor din Tomsk. Veste ce va bulversa, desigur, lumea pe care o îndrăgise și o părăsise în căutarea operei perene. Trecea prin sate îngenuncheate încă sub călcâiul de oțel al acelei ierni și se adăpostea prin casele oamenilor sărmani. Știa că doar acolo va întâlni mila, cea care deschide întotdeauna ușile sufletelor aflate în pribegie. Se simțea din ce în ce mai șubred și într-o noapte, după un acces de tuse nestăvilită, se trezise cu o spumă roșiatică pe batistă. Dar nu voia să renunțe la drumul lui. Se oprise pe la hanuri aflate la răspântii să-și potolească foamea pentru a rezista gerului năpraznic ce își învârtea biciușca cu zece noduri de gheață peste alcătuirea plăpândă a naturii. Ca să-și drămuiască mai sever copeicile ce scădeau pe zi ce trece din punga de mătase cărămizie, dăruită la plecare cu tot cu conținutul ei îmbietor de Olga Ivanovna, Savastie făcea desene în cărbune. Fie unui hangiu burduhănos în spatele tejghelei sale, surâzând pantagruelic și având ca fundal gogonatele sticle ce străluceau sub chemarea lor bahică. Ori portretul fiicei unui om cu stare din gubernia pe unde pașii săi se intersectau cu parfumul lumii bune, părăsită la Tomsk, și care adeseori arunca peste sufletul lui regretul pasului făcut spre Kemerevo. Sau caligrafia pur și simplu pentru sufletul său compoziții ale fizionomiilor triste și umile de mujici ce îl priveau de la mesele soioase, chipuri aburite de vinul ce le anestezia speranțele și dorințele neîmplinite. Trebuia să ajungă cât mai repede dincolo de Kornilovo și, cu cât întreba prin oameni, cu atât auzea din gurile celor de rând cuvinte ce-l descriau în culori serafice pe monahul Fiodor. Fiindcă lumea acelor vremi trăia încă sub puterea exemplului bisericii. Și, când nu o tagmă clericală, ci un simplu și biet om căpăta pe creștet cununa unei mucenicii palpabile, reale, contemporane lor, a trăirii unei vieți de monah ahótnic de chemarea sfințeniei, atunci numele acelui nevoitor zbura pe buzele tuturor ca o ambrozie curată și hrănitoare pentru cuget. Dar dacă în unele locuri, mai îndepărtate de Kornilovo, Savastie auzise numai laude despre Fiodor, cu cât se apropia de acea gubernie se ascuțea sabia neiertătoare a clevetelii la adresa acestuia. Vorbe ce îi răsuceau pictorului în rana sufletului tăieturi aspre, dureroase, ca ale briciului uns pe curelușa de meșină a gândului. Erau cei ce-i șopteau pe la colțuri de ureche că omul spre care se îndreaptă, Fiodor, nu mai avea dreptul să se numească frate. Că-și pierduse chilia, potcapul și anteriul de monah și îmbrăcase haina cârpită cu regrete a pustniciei. Și nu datorită vreunei fapte de laudă sau a vieții sale îmbunătățite, ci datorită ghimpelui cioplit în marmura neagră a iubirii de carne femeiască, pe care-l purta în suflet. Când intră în Kornilovo, primul drum al lui Savastie fu la mânăstire. Fiindcă nu credea nimic din vorbele de clacă ale mujicilor. Dar frații îl îndrumară spre adâncurile pădurii. Nici nu-i pomeniră numele monahului, ca și cum literele ce-l compuneau ar fi fost unse cu smoală și tăvălite prin fulgii rușinii. Când păși prin cotloanele amorțite de ger și croite cu măiestrie de gheață de iarna hulpavă, Savastie avu sentimentul că a intrat într-o altă lume. El fusese până atunci omul marilor aglomerații umane, al orașelor și satelor. Și, în ciuda aplecării sale spre culoare și imagine, nu căutase niciodată, poate doar în copilărie, singurătatea măreață a muntelui sau a pădurilor ce-i stau acestuia la picioare ca un carâmb înfoiat de arbori și flori. Acum regăsea o lume demult pierdută. Lumea tăcerilor nevăzute, a ochiului de cer ce abia răzbate prin păienjenișul crengilor arcuind volute solare, torsul molcom al tremurului apei pe pietrele de munte. Glasul nepieritor al păsăretului ce spărgea tăcerea rotundă ca o vecie a unor astfel de locuri nepângărite de pas și vorbă de om. Îl descoperi pe Fiodor într-o poiană. Anahoretul avea un chip palid, adumbrit de plete cărunte. Căuta lemne de foc prin imensitatea de arbori pitici, îmbrăcați în mușchi reavăn, amestec de mirosuri crude, vii. Când bătrânul și-a îndreptat șalele, lui Savastie i s-a părut că o acvilă imperială cu suflet de om îi stă în față. O afurisenie sacră parcă macerată pe chipu-i stins îți dădea posibilitatea să alegi calea pe care să mergi alături de el: pierzania, de care-l acuzau unii sau sfințenia, blagoslovită de alții. Savastie îl privii scrutător, cu pasiunea pictorului. Coborî pe lângă valea cearcănelor, încărcată de aluviunile unor ochi căprui. Răstălmăci apoi fuiorul încâlcit al bărbii, pe care înmugureau spinii unei cabale și a unei dureri adânci. Îi cântărea ca un neguțător abil încrengătura sprâncenelor ce acopereau cu obloane grele fâlfâirea umilă a genelor. Fiodor părea că a fost ostracizat în pântecele pădurii de o húlă adâncă.
Savastie se plecă în fața pustnicului care parcă îl aștepta.
- Sunt Savastie și vin tocmai de la Kemerevo...
- Departe, Savastie...tare departe...merita să spurci cu tălpile tale pământul ca să ajungi la mine?
- De la naștere spurcăm cu pasul nostru întinderea pământului, căci asta ne este menirea. Să-i luăm fața pe așternutul umil al încălțărilor și să-l ducem mai departe. Părinte Fiodor...
- Nu-mi mai spune părinte! Părinte este cel ce învață, ocrotește, îndrumă pe unul ce are nevoie de sfatul și sprijinul său. Eu sunt un simplu om...
- Un simplu om despre care vorbește lumea din capătul Kemerovului și până spre Urali...
- Vorba omenească este ca puful de păpădie. E de ajuns să plutească pe buzele cuiva că îndată face aripi și se destramă în zbor întins. Și asta n-ar fi nimic, dar vorba aceea se îngroașă, capătă mireasma unor adăugiri mincinoase de cele mai multe ori și, când ajunge sub pridvorul auzului altcuiva, deja are dimensiuni urieșești...
- Vrei să spui că nu ești dumneata monahul Fiodor despre care am auzit vorbindu-se cu venerație?
- Monahul Fiodor a rămas sub zidurile sfinte ale mânăstirii. O palidă respirație de om. Un simplu nume ce va fi uitat de toți. Acum sunt Fiodor, netrebnicul, cel ce a încercat să profite de fecioria unui suflet slab, fără apărare. Om ajuns de ocara unei obști duhovnicești, nevoit să mă retrag aici, în pustietatea gândului... Dacă aș fi fost omul curat de care vorbești, locul meu ar fi fost într-o chilie curată ca un pahar strălucitor. La strana psalmilor cântători. Sub ascultarea starețului Misail. Nu aici, între dobitoacele făr’ de număr ale pădurii, pe frunzișul reavăn unde îmi plec capul seara târziu de frica animalelor ce mă pândesc cu licăr de sălbăticie, amușinându-mi stârvul trupului vremelnic!
Savastie asculta și se întreba dacă nu cumva fusese atât de inocent și fără judecată, necrezând vorbele atâtor oameni, aventurându-se până aici, în creierul munților, pentru a descoperi un suflet poate mai păcătos decât al lui. Dar faptul că-l îndemnase la această călătorie starețul Pamfil îi dădea curaj să creadă că poate bătrânul se judecă prea aspru, lepădând ca pe o haină de stele slava deșartă. Mantia aceea grea, strălucitoare, cu care cei mai mulți dintre noi ne îmbrăcăm în văzul celor din jur.
- Am fost trimis aici de starețul Pamfilie, de la Kemerevo...
- Atunci, se schimbă vorba, precum cerul după ploaie. Ce face fratele meu, Pamfilie...?
- Fratele...? îngăimă încurcat Savastie.
- Da, fratele, nu duhovnicesc, ci după maică. Am supt amândoi de la sânul primitor al Eudochiei. Maica noastră, s-o odihnească în pace rugăciunile noastre de zi cu zi.
- Părintele stareț nu mi-a zis de...
- Nici nu trebuia! Amândoi trăim doar cu amintirea frăției ce ne-a legat! În lumea pe care am ales-o drept leagăn de viețuire nu mai avem rude de sânge. Nici averi, nici drepturi pământești. Ce a spus Mântuitorul tânărului care l-a rugat să-l lase să meargă să-și îngroape pe tatăl său? „Lasă morții să-și îngroape morții lor...și urmează-mi mie!”. Doar credința ne mai leagă prin sângele ce izvorăște din slova sfintei Evanghelii... Spune-mi, de ce mă cauți?
- Sun pictor. Pictor de icoane și biserici...
- Ca să nu mai vorbim de portretele în cărbune ce ard tainic prin iatacurile doamnelor vremii, Savastie!
- Vederea ta cu duhul îmi spune că oamenii ce te-au pomenit de bine au rodit cu vorba lor un sâmbure de adevăr!
- De ce? Că ți-am pomenit de portrete? Toți, dar absolut toți tinerii de azi, fie că aștern versuri pe hârtie, fie că încălzesc privirea oamenilor cu tablourile lor, fie că încântă auzul cu măiestrite arpegii, toți vor să preamărească frumusețea femeii. Nu e vorba aici de harul meu, ci de viața lumii. Am fost și eu tânăr ca tine! Dar am fost cumpătat. Și iată că la bătrânețe m-am umplut de ocara lumii tocmai datorită unui chip frumos. Spune-mi pricina venirii tale aici!
- Am fost trimis de episcoul Tomskului să pictez noua mânăstire de la Kemerevo, cu hramul Sfântului Mucenic Fanurie...
- Fanurie și turtițele lui...! spuse în șoaptă Fiodor.
Atunci, un fior îl străbătu din creștet până-n tălpi pe Savastie. „Turtițele...Turtițele Sfântului!”. Îi apăru din nou, fulgurant, prin fața ochilor salonul plin de doamne și tineri amorezi, în centrul căruia stăteau el și Vladimir Korolev. Și Vladimir povestea ceva. Și dacă atunci, în visul primei nopți la Kemerevo, nu auzise decât numele Sfântului pronunțat de Vladimir, acum auzea clar prin aburul ridicat de umbrele pădurii la înserat și celelalte cuvinte ale acestuia: „turtițele sfântului... maica sa păcătoasă...”. Și se auzea râzând mânzește, cu capul dat pe spate, cu pletele lui cabaline fluturând prin aerul îmbâcsit de tutun și parfumuri leșinătoare, ca și coama mânzului ce vrea să străbată preeria tinereții în galop neîmblânzit.
- Savastie, de ce te-ai schimbat la față? îl întrebă Fiodor. Spune...pictura mânăstirii, ce-i cu ea?
- Trei zile la rând am pictat icoana Sfântului pe peretele de apus al altarului și noaptea pictura era distrusă. Chiar dacă ușile erau zăvorâte, chiar dacă părintele stareț s-a nevoit peste noapte păzind altarul. De aceea, starețul m-a trimis să-mi deslușești cauza acestei întâmplări care m-a făcut deja de rușine, probabil, în tot Tomskul și nu numai....
- Un lucru ca acesta se cuvine a fi cântărit bine pe talerele minții. O pictură isvodită ziua și destrămată noaptea este un lucru cu multe dedesubturi de gând. Te poți gândi la calitatea îndoielnică a culorilor sau a uleiurilor...Acum e iarnă grea. Bănuiesc că le pictai ziua la focuri aprinse în biserică. Pe timpul nopții umezeala, gerul...Sau o mână de om îmbrăcată în hlamida invidiei le putea șterge, pe ascuns... Sau...ar mai fi ceva, dar nu știu cât crezi tu în minuni, Savastie... Spune-mi, în năvalnica ta tinerețe ai făcut ceva ca să-l superi pe sfântul?
- Nu-mi aduc aminte! Am dus o viață uneori friviolă, alteori castă. Știu doar, adică mi-am amintit printr-un vis acest lucru, de o serată într-unul din saloanele vremii când un prieten povestea despre viața sfântului. Despre cât de mult a dorit să-și răscumpere mama din păcate după moarte. De turtițele pe care unii creștini le făceau spre pomenirea ei și care erau izvor de împlinire a oricărei dorințe pusă la icoana Sfântului de cel ce făcea pomenirea maicii sale.
- Ai crezut în această datină, Savastie?
- Mi-amintesc că am râs, am râs sălbatic la vorbele lui Vladimir. Alături de unele doamne ale timpului. Fiindcă mă aflam în centrul atenției generale ca un cocoș de munte împăunat și râdeam, râdeam ca un nebun de acele vorbe.
- Ai dat vreodată asemenea turtițe spre momenire?
- Nu, niciodată, părinte, nici chiar când mi-a murit maica și rude de sânge mă sfătuiau să fac asta. Fiindcă nu credeam, cum nu cred nici acum, că un suflet repauzat și păcătos mai poate fi primenit în apele sfințeniei, miluit și mântuit!
- Știi care este rugăciunea prin care sfântul îi ajută pe cei ce fac pomenire maicii sale?
- Da, o știu!
- Ai râs, Savastie, de această rugăciune, fără să vrei. Fiindcă erai prea tânăr și atunci când ești tânăr nu vezi decât ceea ce inima te îmboldește să vezi și să simți. Poate că sfântul s-a supărat pe necredința ta și de aceea nu ți-a permis să-i faci pictura. Eu nu am ce sfat să-ți dau decât să pleci în lume, să pictezi biserici și icoane, așa cum îți este scris și să amintești în drumurile tale oamenilor de rugăciunea Sfântului. Poate că într-o zi își va întoarce fața spre tine...și vei putea împlini icoana lui...


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!