Ne aflăm la un an după ce v-am povestit despre cum l-am vizitat eu pe Dumnezeu în azilul din Kinshasa.
Vă spuneam atunci despre infirmiera cea drăguță, dar și despre asistenta cea cu tava ei plină de injecții, despre micile plăceri ale lui Dumnezeu, dar și despre evoluția îngrijorătoare a stării sale de sănătate.
Ei, bine, trebuie să vă spun că în Kinshasa personalul medical când își pune mintea să facă minuni, apăi să știți că minuni face!
Că o fi fost meritul științei medicale, că o fi fost devotamentul infirmierei, fapt e că Dumnezeu și-a revenit. Nici nu se mai credea Mobutu, nici în curul gol nu mai umbla, nevoile și le făcea la toaletă, ca toată lumea civilizată, ba se spune că se spăla și pe mâini, mă rog, multe se povestește că ar fi făcut și ar fi dres Dumnezeu. Cert e că arăta mai bine, parcă și ridurile îi dispăruseră ca și cum nu ar fi fost. Trabuc și whiskey însă nu îi lipseau.
În această companie de care nu se lipsea niciodată, ca și cum ar fi decis ca trabucul și sticla de whiskey să fie singurii martori ai faptelor lui pe Pământ, Dumnezeu o chemă la el pe frumoasa infirmieră și îi grăi după cum urmează:
„- Femeie, mi-ai fost credincioasă un an de zile, așa cum nimeni altcineva nu mi-a fost credincios până acum. Am văzut ce suflet bun ai și am decis, acum la bătrânețe, să mă însor cu tine. Eu am reușit să strâng ceva avere și, dacă accepți, să știi că eu am de gând să trec totul pe numele tău.”
Așa grăit-a Dumnezeu.
Acum vă puteți imagina șocul infirmierei. Imaginați-vă că într-o zi vă pune Dumnezeu mâna pe cap și nu doar că vă pune mâna pe cap, dar vă mai cere și de nevastă! De piatră să fii și tot te ia cu amețeli!
Așa a simțit infirmiera că îi fuge pământul de sub picioare și se prăbuși peste plosca pe care tocmai o schimbase.
Imediat salonul în care era Dumnezeu se umplu de medici, asistente și alți pacienți curioși care săreau agitați să îi dea primul ajutor. Dă-i, deschide fereastra, întoarce-o pe o parte să nu își înghită limbă, dă-i cu oțet pe la nas, cântă-i de deochi, că ăstea sunt leacuri universale, care nu țin de așezare geografică, dezvoltare socio-economică sau alte asemenea, fiind parcă o dovadă vie că ele au fost lăsate pe Pământ de însuși Dumnezeu în momentul Creației, după ce a văzut ce ființe sensibile a creat el. Dar acum Dumnezeu nu zicea nimic. Din negru ce era, parcă se albise de tot la față. Dar Dumnezeu se ținea tare, așa cum îi stă bine lui Dumnezeu în situații de criză.
Încă o dată s-a dovedit eficiența sistemului sanitar din Kinshasa. Sau poate doar avantajele stăpânirii de sine, cine știe?! Cert e că infirmiera și-a recăpătat suflarea, iar Dumnezeu culoarea, după cum remarca un pacient care fusese pe vremuri inginer agronom și poet de ocazie.
Femeia în final a acceptat cererea în căsătorie, și-a luat rămas bun de la foșii colegi de azil, neuitând să ia ca amintire plosca pe care o schimbase cu atâta drag timp de un an de zile. Apoi, cu Dumnezeu la un braț și cu plosca la celălalt, ajunse la părinții ei acasă, cărora le comunică ce avea de gând să facă. Aceștia erau obișnuiți cu ciudățenile tinerei lor fete, așa că prezența lui Dumnezeu în casa lor nu mai fu privită cu așa mare uimire cum ar fi fost de așteptat.
Primind binecuvântarea, Dumnezeu și tânară infirmieră au plecat împreună spre tribul nostru.
Ce îi aștepta aici, asta e deja o altă poveste.