agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-14 | [This text should be read in romana] |
Adevăratul caracter al unui om se vede atunci când are puterea, dar totuși n-o folosește.
L-a văzut de la depărtare târându-se pe marginea drumului care traversează orașul. Au podidit-o lacrimile și un val de tristețe i-a inundat sufletul. Robi, fusese un cățel flocos și roșcat, se aciuase pe lângă blocul unde locuia de ceva vreme, iar acum își târâia picioarele din spate ca pe niște bucăți de cârpă. S-a apropiat de el cu inima strânsă și atunci a văzut că un picior din spate îl avea strivit și coloana vertrebrală frântă. A citit în ochii câinelui durere și a pufnit-o iar plânsul. L-a strigat și a încercat să fluiere cu gândul să-l ducă departe de șoseaua ucigătoare, care probabil îl schilodise și să-i dea ceva de mâncare. Robi, plin de noroi și sânge s-a târât după ea până în fața magazinului. - Așteaptă-mă aici, i-a spus cățelului. Parcă înțelegând, el s-a uitat cu ochii lui umezi în sus, vrând parcă să spună: „fie-ți milă de mine”. A intrat in măcelărie și a cumpărat o bucată de carne, rugând vânzătoarea să i-o taie mărunt. N-a vrut să mănânce. A rămas uitându-se lung după ea cum se depărtează plângând spre scara blocului unde locuia. A doua zi de dimineață, în drum spre serviciu, a făcut un ocol ca să vadă ce face cățelul. Singurul mod în care putea cât de cât să-i aline suferința era o vorbă bună și ceva de mâncare. O vecină era lângă el, în iarba udă de roua dimineții. - Nenorocitul dracului. N-a avut loc de câine, mi se rupe sufletul de el, zise femeia plângând, iar lacrimile îi șiroiau pe față. - Cine a făcut asta? - Criminalul de la 3, a dat dinadins cu mașina peste el, cică nu l-au lăsat câinii să doarmă toată noaptea. „Criminalul” avea un Logan bleumarin, locuia la parter și avea ca meserie paznic de oameni. Niciodată nu-l plăcuse și nu pentru că abia-i răspundea la salut , rece și cu o jumătate de gură, ci pentru că simțea că este un ticălos, un om fără scrupule care nu s-ar fi dat îndărăt de la nimic ca să-și atingă scopul. Era convinsă că avea o plăcere perversă ca să chinuie alte ființe nevinovate. Din nefericire presupunerile ei se adeveriseră. Seara, după ce s-a lăsat întunericul, cu gânduri răzbunătoare, a plecat să ducă gunoiul. A trecut pe lângă mașina parcată pe trotuar, a ocolit-o cu cheile-n mână, dar n-a avut curajul să le înfingă din mers în caroseria albastră. Cu inima grea, s-a rugat la Dumnezeu ca să se facă dreptate. Într-o după-amiază, pe când se întorcea acasă, văzu în față cum toate mașinile ocolesc ceva de pe sensul ei de mers. Era Robi trântit în mijlocul drumului. „Probabil că își dorește să moară” și-a spus cu lacrimi în ochi. I-a salvat viața chemându-l din mijlocul drumului, dar s-a întrebat dacă nu era mai bine să fi chemat doctorul veterinar să-i curme suferința. - Nu vă supărați, am auzit că faceți mobilă la comandă, o acostase o doamnă, pe care o cunoștea doar din vedere. Am vrea să ne faceți și nouă o mobilă în bucătărie. Femeia avea cam patruzeci de ani, plinuță, blondă cu ochi albaștrii, cu o față senină și prietenoasă. Știa despre ea doar că locuiește în blocul vecin. - Sigur, vin să vă iau măsură. Unde locuiți? - În scara asta, la apartamentul trei, spuse, ridicând mâna dreaptă cu arătătorul în sus. Ticălosul era acasă. Le-a deschis ușa. Încerca să schițeze un zâmbet de bun venit, dar, doar colțurile gurii se ridicaseră în sus, zugrăvindu-i pe față o grimasă. „Cum poți fi atât de nenorocit?” îl întrebă în gând, străfulgerându-l cu privirea, fără să-i pese ce se citește pe chipul ei în timp ce gura ei vorbea cu totul altceva, pe un ton distant și rece. După ce mobilierul a fost gata, i-a sunat și le-a spus că vor veni să le monteze bucătăria a doua zi de dimineață. Mai avea ceva de făcut. L-a scos din atelier pe cățelul ei negru, spunându-i: - Vino până afară! Ai de făcut o treabă. Soția încântată de noua bucătărie s-a apucat s-o șteargă și să-și așeze vasele și paharele prin dulapuri și vitrine, iar el stătea ca tâmpul în ușă, admirându-și achiziția. - Nu-i așa că e frumoasă? Am ales bine culoarea ca cafeaua. Se asortează cu gresia și faianța. Să vezi ce-o să plesnească de invidie toți vecinii. Dar ce miroase așa urât? - Tu nevastă! Nu știu ce se întâmplă dar de câteva zile la noi în casă miroase-a căcat. S-o fi înfundat canalizarea? Sau de afară vine mirosul? În acea dimineață Robi nu mai era în grădinița cu flori și iarbă de lângă alimentară. S-a uitat disperată spre autostradă. Nu era pe șosea. - Robi nu mai este. L-au luat hingherii, spuse vânzătoarea cu un glas plin de tristețe. Poate e mai bine așa. Nu se mai chinuie. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy