Pe geamul mângâiat de razele soarelui acum nu mai rămăsese decât urma nasului mic si cârn. Renunțase să-l aștepte? Nu, desigur. Dar acum prefera să o facă pe băncuța de sub cireș. Își tot spunea că încă nu-i vreme de stat afară, că e mai bine să-și pună nasul la locui lui, pe geam. Își cam luase nasul la purtare-ducându-l în curte-și parcă prea era evident că vrea ca El să vină. Dar nu pleca... nu se ridica de pe băncuță cât era ziua de lungă și asta pentru că voia să fie evident. Dar nu evident pentru lume... evident pentru El. Se cam săturase să viseze la dragoste... voia să o simtă, să o pipăie. Primăvara nu venise doar în grădinița din fața casei... Primăvara izbucnise in ea! Și încă îl aștepta...