Când prin lucárna lăptoasă a dimineții se ridicară timizi plăcuții zori, Robert Craven aștepta lângă han, alături de un roib înșeuat. Era îmbrăcat într-o pelerină scurtă de postav ce împrumuta ceva din culoarea mătăsii broaștei. Pelerina avea gulere largi pe umeri. Pălărie de filț, caraghios de rotundă, îi stătea pe vârful claiei de păr cânepiu. O aluniță falsă, care cu o seară înainte nu lumina boiul dramaturgului, se ițea pe marginea buzei superioare. Chipul îi era ușor pomădat cu pudră, iar buzele erau muiate-ntr-un carmin înfoiat ca moțul curcanului. Tunica ce-i ascundea torsul armonios avea nasturi metalici, argintii. Reverele căzute și largi ale cămășii de dedesupt se pliau pe gâtul olimpian terminându-se cu un jabou de muselină. Lordul Darnell apăru și el în cadrul ușii hanului. Avea o privire vie, iar chipul odihnit îi dădea o înfățișare mult mai tinerească. Numai ochii își păstraseră rugul murei răspândind în jur prestanța unui rang înalt. Când dădu cu ochii de nobila și noua înfățișare a lui Craven se opri pentru câteva clipe în loc. Nu credea că tânărul ce cu o seară înainte, cufundat în aburii fierbinți ai băuturii, se contopise cu figurile deloc atrăgătoare ale celor din jur, putea prinde peste noapte contururi atât de nobile. Se bucura că nu va trebui să împartă calvarul drumului cu un simplu om de lume.
- O noapte minunată am petrecut în vise, spuse lordul, și dimineața castă m-a-ntâmpinat cu drag. Odihnă ai dat minții și trupului tău tânăr? Sau ai zburat ca fluture de seară spre a domnițelor priviri ce-n felinare ard?
- M-am odihnit, milord, căci trupul meu plecat mereu spre lenevire am vrut să-l pregătesc de trudnic drum.
- Ai luat și uneltele ce te-nsoțesc la o astfel de lucrare? îl întrebă lordul prietenos, cu un zâmbet stins pe chipu-i luminos.
- Am luat! Pe crupa puternică a roibului stau sub ascultare penițele virgine, tocuri sprintene, cerneală fumegândă ce-abia așteaptă să sculpteze cu armonice gráfii întinsele zăpezi ale hârtiei.
- Atunci, bunule Craven, să dăm un pinten sorții și să așternem pământului al nostru întins galop!
Drumul până la Gloucester a fost lin. Fără popasuri neîmplinite. Și fără primejdii coclite sub minți viclene și de ură pline. Tâlhari la drumul mare feritele poteci nu le mai încununau cu flintele lor rele, căci oamenii stăpânirii în potere ascunse vegheau ca drumul pașnic al călătorului ivit să nu se-nsângereze prin fapte de cruzime.
Când turle poleite se iviră, sclipind vesel sub soare, cei doi călăreți, ajunși pe culmea unui deal, se opriră. Cu mâna streașină la ochi, lordul Darnell exclamă cu bucurie: „Castelul ce se vede desprins din pâcla orizontului e casa în care m-am născut și unde copilăria-mi crudă prin jocuri am plinit-o! Desigur, lordul bătrân n-așteaptă să vadă atât de iute în bura clipei sosirea mea. Dar mare îi va fi surpriza și plăcută! Căci meșter al grăirii în slove înlănțuite aduc cu mine ofrandă părintelui meu bun”.
Când pătrunseră în curtea pietruită cu dale mici de rocă fumurie, doi servitori le ieșiră în întâmpinare.
- Lisandro, cum se simte părintele meu drag? se adresă lordul unuia dintre servitori. Știuta-i boală hâdă, ce-l ține tăcut prizonier în pat, l-a mai slăbit din cleștii ei amarnici?
- Milord, doar Harry Andrews, medicul de curte, vă poate spune cum este zbaterea stăpânului sub febra de durere grea... Poftiți, poftiți în salonul ce v-așteaptă la gura șemineului cel îmblânzit de flăcări. Așternem masa îndată și vinul fiert cu scorțișoară dulce o să v-aducă în oasele trudite căldura binefăcătoare a doritului cămin.
- Te las, bunule Craven, ca să-ți clătești privirea cu pânze adumbrind a spiței noastre creșteri. Eu merg în dormitorul tatei să-i dau vestea sosirii.
Craven străbătu cu pași rari salonul, admirând tăcut tablourile uriașe ce zugrăveau din vechime stirpea risipită-n vremi a stăpânului castelului. Zăbovi o clipă mai mult în fața unei picturi reprezentând un tânăr cu o privire înghețată. Un chip deloc calin. Stătea cu dreapta sprijinită-n șold, lăsând să se prelingă la pământ o pelerină verde ca gluga pădurii-n buza primăverii. Lângă piciorul stâng ședea culcat un câine cu ochi de peruzea. Privire, totuși, neîmblânzită, ce ascundea trăiri sălbatice și pofte de sânge-nfiorate-n ea. Blana cenușie, urechile scurte și ascuțite erau strunite spre șuierul vântului ce parcă se simțea sub pasta foșnitoare a peisajului ce se întindea în spatele lor pe pânza țintuită-n timp.
Craven cutreieră salonul oval de la un cap la altul. Descoperi pe peretele sudic o bibliotecă monstruos de ordonată. În Bristol, la el în cameră, cărțile sale de suflet împărțeau prietenos aerul și striațiile mereu avide de praf ale podelei cu celelalte lucruri de un domestic și necesar folos, aruncate ici-colo, într-o dezordine parcă voită : cămăși, pelerine, pantofii înfășurați în ghetrele de fetru sau postav, ștergare (cu graba îndrăgostitului ce șterge cu duioșie trupul aburit de patimă al unei domnițe rătăcite în alcovul său), o doniță cu apă, feștilele în care sub pasta gălbuie a lumânărilor se împletiseră șoaptele atâtor muze cu părul bucălat. Aici totul dovedea un respect deplin, dezvăluind o genealogie livrescă, sub imperiul cuvântului, prin reguli de aur întemeiate probabil cu multe generații în urmă. Tocmai întinsese mâna să aleagă un tom îmbrăcat în piele-ntoarsă, când lordul Darnell intră în salon.
- Mă ierți, c-am zăbovit atât, dar bunul meu tată a vrut să știe din fir a păr de ce nu mi-am continuat călătoria spre ceața Londrei și m-am înturnat atât de grabnic la castel. I-am povestit despre dumneata. I-am vorbit despre curgerea versurilor pe care le-ai împletit acum câteva seri în aerul stătut și-n putregaiul ființei acelui han sordid. Vrea chiar acum să te cunoască și să-i reciți cu patos din scrierile tale!
- Povestea...? Când aș putea-o asculta? întrebă Craven cu însuflețire.
- Veni-va și vremea să îi dezghioci făptura... Doar timpul ne-a fost dat să-l folosim cu înțelepciune și răbdare multă!
- Milord, o întrebare am! Cine-i tânărul ce îmbracă pânza vie a picturii alături de un câine cu trăsături de lup?
Craven observă o paloare trecătoare pe chipul lordului, care abil, ca un actor de comedie tragică, înflori un zâmbet pe obrazu-i încă stins.
- E o poveste veche și tot ce-i vechi e trist! Și nu se cade să-ntunecăm lumina ce se întinde galeș încă pe ziua ce-a trecut. Bătrânul ne așteaptă, ascute-ți a poveștii limbă! Descuie din sertarele secrete ale minții eroii ce-n cuvinte poate i-ai preamărit. Să mergem! Privește, ale nopții negre guri încep să muște din ferești!
Bătrânul lord și-a desfătat ființa la auzul versurilor plămădite de Craven. Dramaturgul îl privea pe ascuns, la răstimpuri, și el, care cunoștea atât de profund patimile lumii ce o zugrăvise de atâtea ori în cuvinte, nu putea să nu observe că bătrânul trăia într-o lume numai a lui și că i se citea pe chip trecerea înfrigurată prin furcile caudine ale unei dureri demult apuse, durere ce se prelungea pe sub genele-i ca plasa unui funigel. Lordul cel bătrân privi spre fiul său și spuse grav:
- E bine c-ai scurtat a ta călătorie și oaspete de seamă tu mi-ai adus în prag! Boala ce mă mângâie cu ghearele-i de fier îmi micșorează lumina blândă a zilei și-n somnul ei vremelnic m-afundă neîncetat. Așa că de mâine vom purcede la aspra scriitură ce-așteaptă zăvorâtă sub lanțuri de uitare. În noaptea asta să-i dai lui Craven mâncare, băutură, al muzicii descânt, să se desfete cu a lor tovărășie! Iar mâine îl vei aduce în casa noastră pe Pacey, temutul vânător cu păr cărunt. Ca astfel, bunul nostru oaspete s-asculte din gura noastră povestea de demult...