Hotelul în care urma să locuim era o clădire cu un singur etaj în jurul căruia se întindea un balcon cu stîlpi din lemn. La intrare era o terasă tot din lemn acoperită cu rogojini de care atîrnau lampioane colorate. Mai multe persoane stăteau la umbră sorbind leneși din băuturi răcoritoare.
Machungwa sare din mașină, cară iar cu o ușurință de necrezut geamantanele noastre în interiorul clădirii și ne spune că în două ore se va întoarce să ne ia. Mergem să ne întîlnim cu avocatul pe care Paul l-a însărcinat să ne ajute.
Primim două camere în care aerul condiționat merge cu un zgomot de tractor. Ferestrele duc pe balcon dar după ce am aruncat o privire afară le-am închis imediat din cauza căldurii care se strecura peste tot.
Mama dorește să se împrospăteze puțin după călătorie, iar eu mă duc în camera mea să depun geamantanul. Sînt prea curios ca să-mi pierd timpul cu schimbatul îmbrăcămintei și ies afară cu gîndul să o aștept pe mama pe terasă.
Cobor în arșița după amiezii și mă așez pe o bancă la intrarea hotelului.
Cîțiva copii „ din ciocolată „cu picioarele goale și în rest la fel de goi ca cei de pe șosea se apropie timizi de mine. Unii cu degetele în nas, alții cu degetele în gură, cu burțile ieșite în afară și cu ochii mari și triști mă priveau curioși. O mulțime de muște se așezau pe capetele lor, le atîrnau în colțul gurii, se plimbau pe obraji lor, dar ei nu băgau de seamă; cu picioarele goale zgîriau praful drumului, fiind atenți ca distanța dintre ei și mine să fie mereu aceiași. Mă scol să comand ceva de băut și ei se retrag un pas îmbrîncindu-se unii pe alții și în același timp zîmbind timizi și plini de așteptare. Patronul hotelului tocmai vroia să-i ia la goană dar eu împotrivindu-mă îi fac semn că vreau să comand ceva de băut ceea ce îi aduse din nou zîmbetul servil pe față.
Comand zece Pepsi și cu ele în brațe ies cu greu afară, depunîndu-le pe bancă. Copiii așteptau curioși și eu le fac semn cu mîna să se apropie unul dintre ei mai îndrăzneț face doi pași uitîndu-se la mine pe sub sprîncene. Îi întind o sticlă de Pepsi pe care el o apucă cu o mișcare rapidă, dînd iar un pas înapoi. Ceilalți se uită cu ochii mari și dintr-o dată, mîini micuțe și murdare se întind spre mine, iar eu le dau bucuros restul de sticle.
În felul acesta am legat prietenie, iar din ziua aceea de cîte ori ieșeam din hotel, auzeam glasuri de copii strigînd mzungu, mzungu! ca după aceea să apară toți rîzînd cu guri știrbe și fericiți.
Mama apare pe terasă și văzînd copii bînd Pepsi caută repede prin geantă scoțînd triumfătoare o punguță cu bomboane pe care le împarte strălucind de bucurie. Scurt timp după aceea plecăm cu Machungwa la biroul recomandat de Paul.
Companionul lui Paul este un bărbat foarte cumsecade, poate puțin prea sobru, care ne povestește despre toate căutările făcute pînă la ora de actuală de a-l găsi pe tata, dar eu nu pot scăpa de impresia că ceva ne ascunde. După ce am primit cîteva informații în legătură cu împrejurimile și obiceiurile băștinașilor, ne despărțim gînditori.
Am aflat că numai europenii au privilegiul de a locui în hotel, interzicându-se strict băștinașilor să locuiască împreună cu mzungu. Mi-aduc aminte de sosirea noastră la hotel. Pe terasă la umbră stăteau într-adevăr numai albi. Doar personalul datorită cărui ne simțim bine și avem tot ce ne trebuie, este de culoarea ciocolatei cum îmi place mie să spun. Instinctiv mă împotrivesc să-i numesc negrii și văd dezaprobarea mută a mamei mele aflînd de discriminarea care face să ne fie rușine de culoarea albă a pielii noastre.
Ziua se apropia de sfîrșit și rămîne să ne întîlnim mîine, mi-am exprimat dorința să mergem în rezervat. Nu știu de ce, dar Filip nu părea deloc entuziasmat, el dorind să plecăm cu mașina la Mombasa. Îi spun că avem tot timpul, începem mai bine de aici căutările, luînd-o încet spre sud pînă la Mombasa. Întorși la hotel comand pentru mine și mama o salată iar după aceea comandăm un tort care putea sătura zece persoane nu două.

5 Noiembrie.
Nu știu cum a dormit mama, eu în orice caz am dormit neliniștit, căldura -aerul condiționat nu făcea doi bani- era insuportabilă. Fata din stație mi-a ocupat toate gîndurile fiind convins că nu a fost reală. Toate impresiile se adunaseră într-o bilă enormă, care-mi uruia prin cap, dîndu-mi amețeli. Aveam impresia că tot patul se hîțînă cu mine și visam că am oprit la stația de autobuz. Cleopatra mea s-a urcat grațioasă, tăcută și misterioasă. Cu privirea drept înainte stătea mîndră și nu se bălăbănea ca noi la orice hîrtoapă. Eu bineînțeles îmi înghițisem din nou limba și mă blestemam în gînd, creierul meu cred că se topise de căldură.
M-am trezit amețit, și am răsuflat ușurat văzînd că fusese numai un vis.
Începusem să-mi fac griji de mama dacă a dormit bine, la vîrsta ei așa călduri și așa un drum nu sunt întotdeauna sănătoase. Grăbesc spre camera ei care se afla pe același culoar.
Bat la ușă și ea-mi răspunde cu glasul limpede să intru. Într-adevăr, arăta odihnită și senină, nu știu cum face, dar toate eforturile drumului plus căldura și aerul de aici se pare că-i priesc, eu sînt amețit, iar ea strălucește de fericire!
Mă ia în brațe, eu o cuprind de talie și o întreb cum se simte.
- Dragul meu Andrei, spune fericită, nu m-am simțit niciodată atît de bine ca acum!... uite, de cîteva zile mă gîndesc la toate întîmplările petrecute. Sînt mai mult decît sigură că există un Dumnezeu care are grijă de noi toți. Cum altfel era posibil ca după atîta durere și tristețe să mi se dăruiască atîta bucurie și fericire. Să nu rîzi de mine, eu am știut asta la fel de bine cum știu acum precis că-l vom întîlni pe Leon. Tatăl tău trăiește, simt asta din ce în ce mai puternic mai ales de cînd am ajuns aici….de abia aștept să pornim în căutarea lui.
Dar acum hai să mergem jos, mi-e sete de un ceai aromat, iar tu trebuie să-ți îngrijești copii care te așteaptă deja nerăbdători, mai spune, zîmbind cu toată fața. Nu mai trebuie să adaug nimic, și eu gîndesc la fel și încă o dată simt legătura puternică ce ne unește.
Da! copiii mă așteaptă, de fiecare dată mă grăbesc să le dau alte cadouri. Sînt de fapt nimicuri de care ei totuși se bucură sărind în jurul meu și încercînd să ajungă la pachetele pe care eu le țin sus cu brațele ridicate. Ieri am cumpărat un tort și l-am împărțit cu ei mînjindu-ne pînă la urechi, spre bucuria mamei mele, care bătea din palme de cîte ori îmi lingeam un deget de frișcă. Mama le-a cumpărat la toți limonadă și o urmăream cum se uită la ei, timidă mîngîia pe cîte unul pe cap, jertfindu-și toate batistele de dantelă și ștergînd încontinuu nasuri murdare.
Copii țopăiau în jurul nostru, acum nu le mai era frică, mă trăgeau de pantaloni și de cămașă, nu mai avea nici un rost să mă schimb tot timpul, mîinile lor niciodată curate, lăsau veșnic dungi negre pe hainele mele, dar cu timpul m-am obișnuit. Pe undeva, totul făcea parte din atmosfera și viața de aici.
Companionul lui Paul ne aștepta afară pe bancă și se distra construind o praștie pentru copiii din jurul lui. Observ cu plăcere că și el s-a împrietenit repede cu populația cea mică. Machungwa apare după colț și după ce alungă cu un strigăt copii fluturînd mîinile ca după niște găini speriate, ne urcăm toți în jeepul care deja scuipa fum.
După zdruncinături nesfîrșite pe un drum plin de hîrtoape, ne apropiem de rezervat. Praful roșu și uscat se așternuse pe pielea noastră transpirată dîndu-ne înfățișare de războinici, toți arătam roși la față și pe păr, iar printre dinți ne scîrțîia nisipul Lăsăm Jeepul ceva mai departe de sat și o luăm pe jos, scuturîndu-ne pe cît posibil de praf, în dorința de a ne prezenta cît mai civilizat. Mama rîdea cu toată fața și, printre ridurile accentuate de praful roșu, ochii-i sclipeau precum două stele.
Ne apropiem de sat și deja vedem cum printre colibe înghesuite una lîngă alta, copii și găini ciufulite alergau pe un fel de pajiște cu iarbă uscată. La capătul pajiștei un gard strîmb construit din crengi și alte uscături forma un fel de țarc unde oi și capre tropăiau prin noroi și zmocuri de tufe uscate.Colibele construite la fel ca și țarcul, din crengi lungi împletite și lipite cu lut și bălegar erau împrăștiate de-a lungul unei ulițe, și erau atît de joase că mă puteam uita pe acoperiș. Se numesc Enkaji, după cum ne spune Machungwa. În spatele colibelor se întindea de jur împrejur un fel de gard din mărăcini și alte crengi groase cu țepi ascuțiți. Gardul folosește ca apărare contra animalelor sălbatice mă lămurește iar Machungwa.
După cît se pare, am nimerit tocmai în timpul ceremoniei Emurata. Este vorba de o ceremonie pentru noi foarte străină și stranie, o tradiție cu rădăcini foarte vechi și foarte importantă pentru bărbații tribului, care în acest moment nu sînt în sat.
Într-adevăr, majoritatea persoanelor care stăteau în fața colibelor erau numai femei sau copii mici. La apariția noastră copii sar speriați și se ascund în spatele femeilor ițind doar cîte un ochi speriat sau curios. Cea mai bătrînă dintre ele le spune ceva iar ei se bagă de-a bușilea ca niște șoricei speriați într-o colibă, lăsînd privirii fundulețele goale.
Unele colibe aveau în loc de ferestre niște găuri acoperite cu zdrențe sau hîrtie îngălbenită, dar cele mai multe erau fără ferestre.
Femei înfășurate în caftane colorate și în picioarele goale trebăluiau prin fața colibelor.
La vederea noastră s-au apropiat curioase și vorbind cu Machungwa rîdeau încercînd fiecare să o atingă pe mama ca și cum nu au mai văzut piele albă. Mama le zîmbea și la rîndul ei mîngîia tandră și timidă cîte o mînă.
Machungwa îmi spune că ne putem duce să vedem ceremonia bărbaților care este mult mai departe de sat, dar mama nu are voie să meargă cu noi.
Deja îmi fac probleme să nu o las singură, dar ea din contră, se bucură și-mi spune să mă duc fără grijă, este oricum dornică să vorbească cu femeile, care tocmai se pregăteau să adune niște vreascuri în mijlocul curții.
Pornim cu Machungwa în frunte spre satul bărbaților după cum am înțeles. De departe aud o melodie ciudată și Machungwa îmi spune că este Lebarta, un cîntec special pentru ceremonie. Văd băieți de toate vîrstele, îmbrăcați în caftane negre, iar ghidul nostru ne explică de ce toți sînt îmbrăcați la fel. Caftanul se numește Olaibatak și se folosește numai la ceremonie. Îmi închipui că este un fel de uniformă.
După executarea circumciziei, operație pentru care deja au toată admirația mea, băieții sînt numiți războinici, fiind apoi inițiați în arta războiului de către membrii mai bătrîni ai tribului. Văd o mulțime de colibe, toate așezate în cerc, și aflu că toți războinicii vor locui acolo o vreme îndelungată, simulînd des lupte pe care le-ar putea duce eventual cu animale sau dușmani din alte triburi. Colibele sînt multe la număr și aflu că au fost construite de mamele băieților și poartă numele de Manyatta. Ei vor locui în ele mult timp, și cred că este ceva asemănător cu armata în Europa.
Observ că toți Moranii (massaii cei tineri) sînt deosebit de atrăgători, înalți, subțiri și mîndri, de o mîndrie firească, înnăscută, fără a părea încrezuți. Este de necrezut cîtă personalitate emana atitudinea lor, unde sunt privirile hoațe, lingușitoare, răutăcioase și mincinoase pe care le cunoșteam din Europa? Privirea lor dreaptă, mîndră și plină de curaj mi-a inspirat admirație și respect.
Tinerii, după ce și-au absolvit timpul de războinici devin păstori, ocupîndu-se de îngrijirea familiei pe care numai după aceea o pot întemeia.
Toate astea le aflu de la Machungwa care folosește o limbă foarte colorată, amestecînd ca de obicei expresiile cu gesturile, dar spre mirarea mea se face perfect înțeles. Înghit toate noutățile cu sete, sînt fascinat de acești oameni și de felul lor de viață.
Machungwa se îndepărtează cîțiva pași și vorbește ceva cu unul din membri mai bătrîni ai tribului, arătînd spre noi, eu nesimțindu-mă dintr-o dată deloc bine în pielea mea. Bătrînul vine spre mine, mă cercetează cu o privire amănunțită, face hmmm... hmmm, întoarce spatele, iar eu îmi închid și ultimul nasture de la cămașă. Îl ia deoparte pe Machungwa, și vorbește cu el într-o limbă cu multe vocale, dar totuși melodioasă. Se întoarce apoi cu niște străchini din lemn în care se afla un lichid roșu lăptos. Ne îmbie să bem dar eu am rețineri neștiind ce este. Machungwa ne spune că este sînge de vită amestecat cu lapte și se numește saroi.
-saroi, saroi spune bătrînul îndemnîndu-ne să bem. Machungwa deja golise strachina lui și ștergîndu-se cu dosul palmei la gură ne îndeamnă să bem, vitele nu sînt moarte ne mai spune citind de pe fața mea reținerea. Vitele sînt pentru massai toată averea, de aceea ei nu le omoară, le crestează cu grijă puțin la gît, numai atît cît să sîngereze,iar vitele sînt după această operație la fel de sprintene ca înainte. Sîngele vitelor este foarte sănătos pentru războinicii tribului.
După ce am băut (nu era chiar rău la gust)Machungwa ne spune că ne putem întoarce, Wambua (numele bătrînului) își aduce aminte de un mzungu care semăna mult cu mine, dar a dispărut de mult timp, nimeni nu știe unde.
Mă gîndesc neliniștit cum să-i aduc mamei această veste. Filip mă sfătuiește să nu mă grăbesc, poate aflăm mai mult în Mombasa.
Ne întoarcem în sat și de departe văd ceva care-mi face inima să-mi sară de bucurie. Lîngă o colibă, mama sta de vorbă cu fata din stația de autobuz. Diferența dintre ele era atît de vizibilă, mama, micuță, albă, ca o floare gingașă, iar fata, înaltă, subțire, exotică și grațioasă ca o gazelă. De data asta era înfășurată într-un caftan alb tot cu marginile aurii, un colier din sticle colorate atîrnîndu-i la gîtul subțire, iar picioarele fine erau înfășurate în șuvițe de piele maronie. O zeiță coborîtă din Olimp.
Mama, văzîndu-mă, îmi flutură cu amîndouă mîinile, semn să vin mai aproape.
Îmi face cunoștință cu Farai, care se uită cu ochii mari în ochii mei. Mama este ca de obicei foarte agitată și-mi povestește pe nerăsuflate cît de bine s-a înțeles cu toate doamnele din sat (ce dulce este cîteodată ) și ce bine vorbește Farai limba noastră. După visul avut parcă mă simt deja mai apropiat de ea, o senzație atît de cunoscută, ca și cum o știam de cînd lumea. Îmi promit să-mi dezleg limba și să nu stau năuc cum am făcut în vis.
Facem cîțiva pași împreună, dar mama era deja obosită, astfel că hotărăște să ne plimbăm noi, ea așezîndu-se puțin jos. Rămas singur cu Farai, mi-am pierdut spre ciuda mea iar vocea, dar simt că nici ei nu-i merge mai bine. În sfîrșit îmi vine o idee și o întreb de unde a învățat așa de bine limba noastră la care ea îmi răspunde că a fost la școală în oraș. Bineînțeles, îmi spun singur în gînd, ce întrebare stupidă!
Ea visează mai departe, mestecînd o crenguță, și-mi spune pe neașteptate că așa crede că arată un Engai. Nu înțeleg, și mă lămurește că Engai este Dumnezeul lor, în care ei cred, iar eu zîmbesc și o întreb dacă Engai este un mzungu. Rușinată, ea-mi răspunde că nu, sigur că are pielea ca ciocolata, dar ea crede că tot așa păr de aur lung și ondulat ca mătasea are cum am eu. Mă bucur pe ascuns închipuindu-mi că poate și ea simte ceva pentru mine. Intrăm într-un fel de luminiș, aerul era fierbinte și sta deasupra noastră, într-o liniște deplină. Mirosul florilor încinse, mirosul ei dulce, faptul că mă aflam cu ea singur,totul făcea parte dintr-un vis care numai aici putea avea loc.
Dacă nu o întreb acum, atunci mi-am ratat tot viitorul, gîndesc disperat.
O întreb, încercînd să caut un motiv, dacă ar vrea să ne mai întîlnim, aș dori să aflu mai multe despre tribul ei. Ea mă privește cu ochii mari, iar în jurul buzelor perfect conturate se zbate un zîmbet. Cred că niciodată nu am văzut ceva mai frumos și simțeam cum îmi vîjîie capul.
În viața mea nu am simțit ceva asemănător, cînd am aflat de mama, a fost altfel, acum simt că dacă nu o mai văd, nu mai are rost să trăiesc. Nu încerc să înțeleg ce este cu mine, așa trebuie să fie, aici a trebuit să vin, am uitat trecutul începînd acum să trăiesc.
Trec ușor cu degetul peste brățările colorate, iar ea scoate un oftat acoperindu-mi mîna cu palma fierbinte. Mă simt ca electrizat iar ea se uită la mine încremenită simțind la fel.
Nu știu, spune după o vreme, cred că nu este bine să ne mai vedem, nu poți fi văzut cu mine în oraș, așa ceva nu se face, deși, mai spune încet, și eu îmi doresc să te văd.
O conving să ne mai înîlnim doar o dată, cînd vom avea mai mult timp și cînd nimeni nu ne așteaptă. Se luminează la față și este de acord. Mi se pare atît de normal să o întîlnesc iar, nimic nu este întîmplător.
Ne întoarcem încet lungind timpul cît mai mult posibil. Farai propune să o vizităm pe mama ei care nu a putut ieși din colibă fiind bolnavă cu picioarele. Ãsta era și motivul de ce ieri stătea în stația de autobuz, s-a dus în satul vecin să-l caute pe doctorul lor. Fericit de această idee sînt bineînțeles imediat de acord.
Farai mă ia de mînă și apropiindu-ne de o colibă trebuie să ne aplecăm ca să putem intra.
De la lumina de afară mi s-a părut întuneric înăuntru. În mijlocul colibei se afla un fel de vatră în care cîțiva cărbuni mocneau răspîndind un fum înecăcios iar ochii începuseră să-mi lăcrimeze.
După ce m-am obișnuit cu întunericul, observ pe jos o grămăjoară care la a doua privire arăta a om. Într-adevăr, pe jos stătea o bătrînică înfășurată într-un caftan albastru, care se legăna după o muzică numai de ea auzită. Mai tîrziu am aflat că ea se legăna încercînd să uite durerile de picioare.
Farai se apleacă spre ea spunîndu-i cu respect și în același timp cu duioșie cîteva vorbe. Bătrînica îi răspunde cu o voce slabă și răgușită întinzînd o mînă uscată spre mine. Farai îi șoptește încet ceva iar bătrînica zîmbește făcîndu-mi semn cu mîna să mă apropii.
Mă uit la Farai neștiind ce să fac iar ea mă roagă să mă aplec spre mama ei. Mă las în genunchi putînd astfel cît de cît să ajung la aceeași înălțime cu ea. Bătrînica scuipă în palmă și înmuind un deget se apleacă spre mine frecîndu-mi degetul ud pe frunte. Eu iau iar poziția celui căzut din lună incapabil fiind să înțeleg ce se întîmplă.
Farai zîmbește fericită și-mi spune că mama ei m-a acceptat și mi-a dat binecuvîntarea ei. Acesta este un ritual care aduce noroc mai spune Farai. Mă simt ca pe altă lume, nu știu exact ce pot înțelege din asta dar ceva îmi spune că nu poate să fie decît bine. Bătrînica se răsucește din nou în caftanul larg și închizînd ochii ne dă de înțeles că putem pleca. Mă uit în jurul meu să văd vreun pat sau ceva asemănător, dar curînd îmi dau seama că de fapt bătrîmica doarme pe lutul bătătorit lîngă vatra aproape stinsă. Încerc să nu-mi închipui care sunt urmările dormitului pe jos pentru o persoană atît de bătrînă.
După ce fac cîteva plecăciuni stîngace ieșim afară la lumină. Ne întoarcem la mama care era foarte ocupată în mijlocul a vreo 12 femei. Amuzat observ că ea nu are nici un fel de probleme să comunice, gesticulînd fără pauză din mîini și făcînd grimase din care într-adevăr puteai descifra ce vrea să spună.
După o bucată de vreme ne luăm rămas bun și mama se desparte cu greu de femeile cu care se împrietenise. Nici mie nu-mi mergea mai bine.
Fericită îmi arată cîteva brățări colorate care-i atîrnau la mînă și era foarte necăjită că nu se pregătise cu ceva cadouri. Și-a golit geanta dăruindu-le sticluța ei de parfum, o cutiuță cu cremă și un ruj dar erau prea multe femei și la toate le trebuie cremă de mîini spune ea hotărîtă. Și-ar fi lăsat și pantofii acolo dar îi era frică de pietrele ascuțite care se aflau pe jos. Eu o ascult amuzat dar gîndurile mele zburau departe, la fel ca și inima mea care rămăsese într-o colibă afumată.