Plesnet tradiv

Dintre cele cu adevărat mișcătoare, pământului îi mai rămăseseră doar oamenii și anotimpurile, așa că prin părțile unde au trăit pădurile fuseseră demult strămutate blocuri, acum într-o continuă construcție. Adică fiecare familie odată ce-și vedea copiii mari nu-i lăsa pe aceștia să-i părăsească ci le făcea, nu departe de apartamentul în care au crescut, câte o aripă de locuit, separată de locul natal doar printr-o potecă aeriană de beton, urmând ca tinerii să facă același lucru copiilor lor. O altă însușire caracteristică acestor oameni era că odată cu venirea toamnei făceau în așa fel încât să le cadă de la balcoanele rămase mereu întregi rufe bolnave, sârme putrede și, din când în când, cei mai buni la suflet, gândindu-se că frunzele trebuie înlocuite de către cineva se aruncau de la etaj legați la șuvițele de mâini și picioare franjurate și ruginite, cu carnea jupuită pe alocuri de pe trup, cu părul răvășit și ochii încărunțiți de fuga definitivă a păsărilor. Reușeau chiar după îndelungi lecții de balet, predate de ultimele generații de frunze, ca să-și imite mentorii în căderea grațioasă, ceea ce constituia un spectacol extraodinar pentru cei veniți să vadă ineditul toamnei, pentru cei care preferau în continuare săditul accidental de bonsai în defavoarea flagelării.