****

Bum-bum-bum! bat clopote. Bum-bum-bum! și peste tot numai îngeri ce fug de libertate. Bum-bum! îngeri ce se încătușează într-o materialitate ireală, unde nu mai găsești sensuri în nimic. Pentru că tinzi să argumentezi fiecare gest sau acțiune a unui alt înger, și în final, ajungi să raționalizezi haosul unei minți, ce nu vrea nimic să spună...

Gândurile răstoarnă munți. Munții răstoarnă gânduri. Iar gândurile și munții sunt existenta mea; o existenta pe care o trăiesc zi de zi ca pe un moft nebun, ce se răzbună pe viață și pe oameni și pe oboseala creierelor mei...

Cu toții, nu suntem decât niște suflete ce fug de Rai, căzuți din cer în Iad pentru a regăsi sensul pierdut; și dăm valori ne-semnificative unei vieți trăite aiurea, mat-erializați și prostiți de pre-judecăți tâmpite. Ești un înger, știi? ești o parte din Sacru, din Sfânt. Ești o Divinitate și rezultă că suntem Dumnezeii propriei vieți. Suntem un nimic, care va deveni totul CÂNDVA! și-mi spui cu părere de rău: «M-am săturat să aștept! nu mai am răbdare! » . Dar rabdă! Caută și vei găsi. Găsește și nu va mai trebui să mă cauți. Căci deja m-ai găsit, de fapt...
Deci: sunt un suflet refugiat în sânge și carne. Sunt vin și pâine. Rupe o bucată din mine, căci eu vreau să beu vin din tine...« Taie-mi venele și bea! »

Îngeri și suflete. Suflete și îngeri. Care e diferența dintre un înger și un suflet? Oare suntem și noi oameni? Cândva am fost pământ. Acum ce sunt? Vreau să cred, că sunt un creion colorat, pentru că nu mai cred în nimic. Trebuie să cred și eu în ceva, nu? Vreau liniste! Vreau pace! « Cere și ți se va da ! » - mi-ai spus. Și uite, că pică liniște și pace din Cer. Voi trăi azi un răsărit de soare. Sunt la un început de drum, și încă nu știu cum se plânge... ai să mă înveți? învață-mă ce e viața! învață-mă cum să trăiesc!!

Bum-bum-bum-bum! Bum-bum-bum! Bum-bum! Bum-bum-bum-bum! Buuuuuuum!

****

Uneori mă gândesc... alteori, simplu mă întind pe iarbă, cu mâinile sub cap și privesc cerul. Mă întind pe iarbă, rup două floricele aromate și le miros îndelung. Aud păsările cum ciripesc, închid ochii și savurez liniștea și pacea care mi s-au așternut pe suflet. Oare asta să fie fericirea?
Ce e oare fericirea?

Și ce-ar fi, dacă în clipele în care admir cerul, iarba, florile sau păsările... aș pierde vederea? - Să nu mai vezi nimic din ceea, ce te înconjoară; să nu mai vezi nimic, dar să-ți rămână în schimb auzul. Astfel, să mai poți auzi și să poți vorbi despre ceea ce auzi. Să îndrugi toată ziua despre sunetele, care trec prin timpanele tale, dezmierdându-le și acordându-le viață...
Ce e viața?

Și ce-ar fi, dacă nu ai mai putea nici să auzi, dar nici să mai vorbești, într-o zi... În schimb, să poți simți; să poți atinge și să poți strânge în brațe ceea, ce atingi.
Probabil vei deveni, brusc, inferior oamenilor (după părerea lor). Vei fi un intrus în societate și nimănui n-ai să-i mai trebuiești... Poate din milă, cineva și va avea grijă de tine. Dar în rest, te vor categorisi ca pe un om mort. Și cine știe cât vei putea trăi, astfel: ocolit de societate, singur între patru pereți ai minții, împreună cu gândurile tale... Și poate doar atunci vei simți adevărata plăcere a vieții și poate vei și găsi noi sensuri care îi țin pe oameni printre oameni, dar ei nu vor putea înțelege, chiar dacă vei da peste vreo metoda de-a le transmite gândurile tale; nu vor putea pricepe, pentru că pentru a putea pricepe, trebuie să simți ceea, ce nu-ți ajunge... dar pentru a putea să simți ceea, ce nu-ți ajunge, trebuie să te detașezi de tot și să dai dracului toate prejudecățile astea tâmpite ...
Și asa, până la urmă, vei rămâne doar tu și cu noile tale viziuni, total diferite de cele ale societății... Cum crezi, vei înnebuni? Ce este nebunia? (Pentru tine...)

Și așa te astupi cu întrebări deșarte care doar îți apasă sufletul și nimic mai mult... te duci la fund, te înglodezi și mori undeva acolo, singur printre gândurile tale. Tâmpit. Să te trezești într-o dimineață și să nu mai simți nimic, să nu mai vreai nimic. Să fii în rahat până peste cap, înglodat, neiubit, uitat de toți, pentru că nu i-ai putut ajuta; pentru că nu le-ai zâmbit; pentru că ai uitat să–i întrebi de unde au cumpărat cămașa asta nouă; pentru că ți-a fost silă să-i cinstești cu o cafea sau cu o țigară... și astfel, zilele trec. Zilele aleargă înainte. Iar tu rămâi în urmă. Zilele fug. Iar tu încerci să le ajungi, într-o cursă turbată. Și încerci să ții pas societății, vieții, rutinii... dar rămâi undeva departe, în lumea ta. Singur cu gândul tau. Singur cu întrebările tale. Și fugi de oameni, iar oamenii fug de tine, pentru că nu reprezinți nimic, în sine. Pentru că nu discuti pe temele lor, pentru că le pari mediocru etc etc.... și bla-bla-bla!

Acum știi cum e sa fii o oaie printre vaci?


****