Șine de viață


Casele vechi, în pântecul cărora s-au petrecut foarte multe au zidurile, pielea inflamată de pretutindeni ca și cum au fost biciuite cu inimi până acestora le-au țâșnit sângele cu care au iubit orice era de iubit. Prin ele freamătă amintiri la care nu se dorește renunțare deoarece mântuirea ar rămâne suspendată. Podelele se ascut pentru că beciurile au luat în greutate, sobei îi ies prin gură povești aride, înflăcărate și se preling peste pereții vătămați care stârnindu-le flutură (adică se comportă ca fluturii citiți cu limba). Hornurile sunt supte atârnând cu capetele în jos prin podurile îngroșate, acoperișurile s-au închis ca niște umbrele vii și contemplă aleile care țâșnesc de sub ele.
La fel arată și apostolii pensionați, adică scoși afară din meserie pe motiv că au mintea aglomerată, mersul greoi și ochii luxați, saturați de atâtea generații de imagini ce le-au crăpat retina, limpeziți de culorile depuse pe spinările lor, încercănați și bandajați cu pungi în netezire, înfipți în depărtare și în brațele care le cresc necontrolat decorând zările.