„Încă o noapte reușită cu mine” se gândi el, strivind țigara de pereții de ceramică ai scrumierei. Avea parte de acele nopți în care nimeni și nimic nu-i putea lua liniștea. Nici măcar prezența ei nu-l agita, cum se întâmplase uneori, mai ales în ultimul an. Se știau de patru ani; cu toate acestea fiindcă se vedeau doar odată pe lună, uneori chiar de doua ori per lună, aceste întâlniri nu-și pierduseră farmecul acelei inițieri în necunoscutul cotidian al fiecăruia, un cotidian anost dar plin de suspans atunci când își împărtășeau rutina. Era o spovedanie reciprocă, plină de ironii, exact ceea ce duhovnicului nu-i poți povesti fără să te certe din priviri.
„Hm! Parcă astă noapte este altfel. Ceva este diferit!” gândi el stins, din nou. Nu-i scăpa nimic, pentru că o cunoștea foarte bine. Își putea permite și să fie absent, să ignore respirația ei regulată și acordată perfect gândurilor ei și tot ar fi știut de zvârcolirile ei. El i se oferise precum o carte deschisă, dar pentru ea filele erau albe. Nici vorbă că ea ar suferi de lipsă de inteligență, pur și simplu era mult prea preocupată de gândurile ei. Principala ei ocupație, atât în cotidian, cu precădere în nopțile lor era ea; se căuta de acel sine pe care ea însăși îl suspendase undeva între el-lume-Divinitate, un triunghi amoros complet ratat, dar pe care ea se încăpățâna să-l păstreze viu în trăirile ei.
-Te rog mai spune ceva, se decise ea în cele din urmă, să spargă ora de tăcere care îi petrecuse.
El întoarse privirea spre ea. O privi atent prin fumul de țigară, dar prefera să completeze cumva acea oră de tăcere. Știa că ea îi respectă tabieturile și dorințele; dacă el a ales să nu răspundă era clar că încă nu dorea să renunțe la gândurile lui, chiar dacă ea o făcuse. Și apoi ... ei îi era foarte ușor să se întoarcă în ea. El continua să o privească în aceași plăcută liniște reinstalată. Se întâmplase exact cum prevăzuse. Era atât de previzibilă pentru el și deși ea știa, continua să refuze a recunoaște asta. Profilul i se revela perfect în lumina difuză care venea de la lampadarul de afară printre jalulzelele desfăcute. Ea detesta lumina în intimitatea lor, lui îi era indiferent. Din reflex a vrut să-i spună că lui îi place să o privească pentru că este frumoasă în toate. Se opri la timp, pentru că realizase brusc că detesta să audă de la el astfel de remarci. Știa și singură că este frumoasă, nu-i trebuia unul ca el să i-o spună. El îi era de trebuință pentru ceea ce astă lume nu avea să-i ofere: sinceritate brută, curajul nebun de a fi el însuși indiferent de anturaj sau opreliști. Îl disprețuia când el insista asupra frumuseții ei statuare, dar nu-i refuza niciodată atingerea. El iubea frumosul și avea o rabdare nebună să-și plimbe palmele, degetele și buzele pe liniile fine ale trupului.
„Ah! Iarăși mă privește ca pe o pictură de Rafael ...” gândi ea, simțindu-i privirea. „Dar de această dată va fi altfel, va fi cum vreau eu! Nu voi permite demonului din mine să iasă, să mă ofer lui ca de fiecare dată, precum o ofrandă adusă lui Apollo sau Venus!”. Acest gând îi smulse un zâmbet ușor, pe care el nu-l ratase.
-De ce zâmbești?... silabisi el.
Era rândul ei să profite de tăcere și preferă să-l ignore pe el și întrebarea lui stupidă. „Tot timpul vrea să știe ceva din gândurile mele. Tot timpul îmi spune că mă cunoaște. Atunci ce rost au aceste întrebări!? Cât de amuzant poate fi uneori ... pe cât de inteligent este pe atât de copilărește reacționează uneori.”, continuă ea în sine, ordonându-și gândurile.
În timp ce ea își păstra pentru sine gândurile și pentru el profilul, el strivi altă țigară.
-„La naiba! Toți avem dreptul la nefericire!”, își aminti cu voce stinsă, replica țigăncii pe care o întâlnise în acea după-amiază în parc.
.....................................................................................................................................
Stătea pe bancă și citea. Þiganca se oprise în fața lui. O remarcase datorită coloritului sfidător al poalelor fustei care se proptise în fața lui.
-Conașule lasă cititul și lasă-mă mai bine să-ți ghicesc viitorul.”, îi spusese țiganca ușor iritată de nepăsarea lui.
-Nu cred în așa ceva!, îi replică el nervos. Vă rog să plecați, să mă lăsați în pace! Cu alte cuvinte să vă vedeți de drum!, continua el imperios ridicând privirea. Un gest nepotrivit, deoarece odată stabilit contactul vizual el îi remarcă surprins privirea de un verde smarald care păreau foarte vie sub ridurile adânci ale feței. „Poate să-mi fie bunică.”, gândi el. „O țigancă cu ochii verzi ... asa ceva mai rar. Poate că are ceva de spus!”, îl intrigă un gând.
-Conașule, dacă îți place ce auzi îmi dai 50 de lei. Dacă nu îți place ce ți-oi spune atunci nu-mi dai nimica.
-Nu facem târgul, numai dacă îmi spui adevărul. Altfel nu vezi nici un ban de la mine. Deci ... te riști să-mi spui adevărul și să suporți consecințele?
-Ce să suport conașule? Cum ai spus ... cuvântul acela cu c și o ... Mai bine lasă! Dă matale palma stângă încoace că te face țiganca de o să fi fericit și tu și familia ta tot anu` ăsta. Palma stângă nu minte conașule, că este pe partea inimii, a sufletului. Dă-o încoa` și vedem noi după. Conașule dar sper să ai banul pe tine, că de nu te blestem apoi, de nu-ți va fi deloc bine!
-Ai grija ce vorbești țiganco! Mi se pare că mă ameninți!
-Ba nu conașule, că se vede pe fața matale că ești om cinstit și bun. Am spus și eu o vorbă țigănească, așa ca să te speriu.
Între timp tiganca îi luă mâna stângă între ale sale și întoarse palma cu fața spre lumina palidă a soarelui scăpărată printre crengile înmugurite ale copacilor.
-Ce piele fină ai conașule. Nu prea ai muncit la viața ta!
-Asta poate să-mi spună orice femeie și nu trebuie să-i dau 50 de lei pentru asta!, replică el amuzat.
-Conașule vai de capu` matale! Femeile sunt la mare preț în viața matale. Ele te-au făcut om, ele te doboară. Multe femei au trecut prin viața matale și vor mai veni. Mare crai văd eu aici că ești matale. Pe toate le-ai iubi dar pe niciuna cum trebuie ...
-Adică!?, o întrerupse el.
-Uite conașule, uite și matale la tine în palmă! Linia inimii este adâncă tare și plină de noduri, adică le-ai cam schimbat. Ce cauți conașule? Dragostea adevărată?
-Asta nu se vede țiganco?, contrase el râzând.
-Se văd multe aici conașule!. Linia vieții este lungă, vei trăi mult și vei continua să trăiești la fel cum ai făcut-o și până acum. Conașule mare nenorocire aduci tu pe capul acestor femei. Ele vor să le iubești așa cum și el o fac, dar matale, se vede de aici, ești plin de suferințe. Io-ți spun pe aia dreaptă, apoi treaba matale daca mai dai banu` sau nu, dar fericit nu vei fi niciodată.
-Fericirea este pentru mediocrii, țiganco! Tot timpul spun asta ...
-Lasă conașule, nu mă fâstâci matale cu cuvinte de astea. Io-ți spun ce scrie la matale în palmă. De ce vrei tu conașule ceea ce nu vei avea parte niciodată numai matale știi. La naiba! Toți avem dreptul la nefericire!
-Cum nu cred în fericire, nu cred nici în nefericire, țiganco. Conform principiilor mele de viață ceea ce nu există nu suportă opus. Deci nimic din ceea ce mi-ai spus până acum nu mă deranjează. Nu prea îți meriți banii ...
-Ba îi merit conașule că ți-am spus numai adevărul. Tu crezi că femeia cu care ești acum te va ierta vreodată pentru ceea ce îi faci? Uf conașule, ai parte de multă iubire, dar tu nu știi ce-i asta. Ești nenorocit să fi nefericit!
-Ca și cum aș fi blestemat?
-Nu ai blestem pe matale. Dacă aveai vedeam din prima aruncătură pe matale. Așa ceva nu scapă la țiganca asta conașule. Eu desfac vrăji conașule. Nu ai vrajă pe matale, poate pe vriun înaintaș de-a lu` matale. Conașule ce mai spune palma matale nu este decât de bine, adică nu vor fi probleme de sănătate, iar de banii nu-ți spun decât că știi matale să-i faci, chiar dacă nu-i faci ușor ca ăi` de știu să fure ... Plătești țiganca conașule, sau nu?
-Ia-ți banii țiganco. Nu-i prea meriți că nu mi-ai spus nimic din ceea ce nu știam. Că sunt nefericit nu cred atâta vreme cât nu caut fericirea. Du-te în pacea ta țiganco!, mai adăugă el dându-i cei 50 de lei târguiți.
-Ai grija de femeia asta care te iubește, este cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat până acum și de alta ca ea nu mai dai matale în viață. Știu că degeaba îți spui eu asta, că se vede pe matale că nu te vei opri niciodată la vriuna. Mare belea ești pe capul muierilor ! ... o trânti pe final țiganca, îndepărtându-se.
.....................................................................................................................................
-Ce spui acolo? Că toți avem dreptul la nefericire?Ce-ți veni?, pufni ea ușor în râs. Iarăși vrei să-mi ți o prelegere filosofică de periferie? Am venit în seara asta la tine pentru că ai insistat și pentru că vroiam să facem dragoste. M-am gândit prea puțin la faptul că ne revedem a doua oară într-o săptămână, mult prea curând pentru ceea ce se întâmpla până acum. Mi-a trecut prin minte să te refuz, dar ... Mai bine o lăsam pentru săptămâna viitoare, sau peste două săptămâni, așa cum ne-am obișnuit.
Nu-și întoarse privirea spre ea, dar cu toate aceastea, lui îi venea să-i dea o replică tăioasă, care să-i bulverseze universul în care ea deținea supremația. Se mulțumi doar să-i replice, liniștit:
-Știm amândoi la fel de bine că nu reziști tentațiilor pe care ți le ofer.
Știa că făcuse o gafă. Întoarse privirea spre ea și întinse mâna spre obrazul ei spre a-l mângâia. Palma ei stângă îi opri zborul mâinii. Se aplecă ușor înspre el, pregătită pentru orice fel de război avea el de gând să inițieze. De această dată nu voia să cedeze sub nici o formă.
-Privește-mă, te rog. Port o cămașă de a ta, doar atât și asta pentru a-ți fi pe plac. Știi bine că nu-ți contest dominația și nici nu neg influența care o ai asupra mea. La fel de bine știi că îmi place prezența ta, că ador să facem dragoste, la fel de bine cum eu știu ca mă mint când mă liniștesc cu gândul că toate le fac pentru tine, când de fapt îmi satisfac mie nevoile. Adevărul este că undeva există reciprocitate, faptul că eu nu o găsesc, da, mă nefericește. Și tu tot ce găsești să-mi spui în toiul nopții este „La naiba! Toți avem dreptul la nefericire!”? Asta este prea mult! Mult prea mult, chiar și pentru unul ca tine! Mă îmbrac. Te rog îmbracă-te și tu și du-mă acasă. Mulțumesc.
.....................................................................................................................................
Porni motorul. Oprise CD Player-ul mașinii. Era sătul de muzica lui, de el, de ea. Obosise să facă o obsesie din a avea răbdare cu rutina din viața lui. Îi era dator cu o reciprocitate. A ales la rându-i încăpățânarea de a recunoaște că ea înseamnă pentru el mai mult decât și-ar dori. Liniștea îl obosea de această dată. Porni radioul. Mașina este invadată de Kansas și piesa „Dust în the wind”.
-Te gândești la ce mă gândesc și eu?
-Dacă mă întrebi dacă ascult piesa !?... Da, au dreptate. Totul este praf în vânt. Te rog să nu mă suni, să nu mă cauți. Eu voi face asta, cândva. Noapte bună.
Portiera îi despărțea deja silueta nocturnă de ecoul cuvintelor ei, de ecoul gândurilor lui. Gândurile ei rămăseseră prizoniere în silueta de care cândva va recunoaște că îi este dor.
„La naiba! Toți avem dreptul la nefericire!”, îi rămăsese numai lui ...