Copacii plangeau tristi in noapte cu ramurile facand reverente pamantului in pozitie retroversa, ploaia se izbea cu incapatanare de geamuri transformanad picurii intr-un amalgam indescifrabil de suvoaie , plangand pe obrazul geamului.
Fulgere orbitoare brazdau cerul ca niste cicatrici, tunetul tipa impunator dorind parca sa restabileasca linistea in haos.
Ropotul ploii suna pe strazi ca mii de degete pe o tamburina uriasa.

In noi insa plutea linistea, afara iad in camera rai, ferestra granita fara frontiera.

Trupurile noastre goale se intregeau cald , la adapost de haos, respirand intr-o simbioza perfecta si sublima,rupti de pamant, pe masa doua pahare goale pe jumatate, reflectau mirific si rubiniu lumina lumanarilor.

Asa,invaluita si pierduta in bratele tale , timpul sta in loc, suspendat intr-o secunda perfecta, de rotunjime si preaplin.

Mi-ai spus numele infundandu-ti buzele in parul meu si am tresarit straina de acel nume, nu ma numesc asa..nu ma numesc nicicum, sunt cerul si pamantul, sunt sfarsit si inceput, sunt tot ce este, tot ce-a fost si tot ce ar putea sa fie..mai lasa-ma asa,te rog, macar o vesnicie.