Cu totii am experimentat cred, macar o data in viata sentimentul dezradacinarii.
Bucatile de timp stau suspendate si in sinea ta te simti ca o piesa de puzzle - singura ramasa dintr-o cutie veche serie limitata - zburand cu aripile franjurate si dureroase deasupara pamantului, cautand un loc potrivit pentru a te aseza, cautand, pana ochii mintii se inrosesc si incep sa lacrimeze de la efort.

Noaptea, ochii tot nu au odiha si cauta, rascolesc asternutul, pernele si peretii, scormonesc prin sertare, ridica mobila ca un taifun, apoi cauta in trecut , in prezent si sangereaza de la efort incercand sa vada in viitor.

Tu? te retragi pe coatele-ti zdrelite speriat si neputincios intr-un colt al tau, sperand sa nu-ti fie simtita prezenta, nu ai absolut nici un cuvant de spus si stii la fel de bine ca nu ai voie sa obosesti sau sa te plangi.

Ei sunt la comanda, chiar daca, cedand cateodata uiti ca intr-un sfarsit totul va fi bine si delirand, iti vine sa-ti ascuti coastele pe pila tamplelor si sa impungi razand isteric, direct in lumina cautarii ochii.