agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text

 Members comments


print e-mail
Views: 8625 .



La cules de rodii în cartierul Rahova 13
prose [ ]
cum și de ce se rămâne în Romania

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Almalo ]

2010-05-22  | [This text should be read in romana]    | 



Tata venea din delegații cu valiza într-o mână și o plasă într-alta, cele din fir tare de plastic roșii sau verzi cu găuri, ce-ți tăiau pielea din palmă. Sculptorul Napoleon Tiron își purta pașaportul într-o asemenea plasă, dar cei din jur se făceau că nu văd. Cui îi păsa că se vede? Nimănui – oricum nimeni nu se uita la nimeni. Tata în plasă aducea, după părerea lui, un fel de cadou. O broască sau o pisică, sau dacă avea vreo ocazie să se oprească într-o alimentară, cumpăra și o ciocolată amăruie.

Alta mai arătoasă nu era de cumpărat, decât la shop - îi zicea Tobleronne. Se cumpăra pe furiș pentru doctori. Mai erau cu rom sau napolitane „sport”. Cine dorea să facă o surpriză, de ziua cuiva, cumpăra fondate de toate culorile, fiecare cu gust aparte. Acum culorile par mai reușite decât atunci, sau au pălit amintirile. Dar asta nu mai este important.

Venirea tatălui dura câteva zile. Mama spăla, călca și apreta fețe de pernă și perdele, cumpăra, aduna ca și cum ar fi venit Sfintele Sărbători sau tata ar fi cenzurat tocurile ferestrelor, ar fi privit cu lupa praful din colțurile parchetului, sau ar fi trecut cu degetul peste farfuriile cu blazoanele Ardealului, care au fost și rămas un fel de branduri ale copilăriei.

Iar tata, mai important decât Moș Crăciun, nu vedea de fapt nimic.

El venea, punea valiza jos, se uita scurt după radio, scotea din buzunar câteva vederi pe care nu reușise să ni le trimită, elibera „cadoul” din plasă, care începea să se uite buimac în jur, și restul erau multe tăceri întrerupte de dialoguri pline de pilde.

Seara după ce dispărea prima lumină apărea Mihăiță la gard și încerca cele câteva cuvinte în germană învățate de la mine: „gutăn tac her vili”.....și-și trăgea o palmă peste frunte, sărind într-un picior.

- Mihaița, bun baiatu, uite aici și tu ciocolata......și amândoi se îndreptau unul către celălalt. Mihăiță deschidea cu greu poarta, sărea într-o parte, chit că știa, că nici un câine sau curcan nu-i face nimic. Dar îl bătuse cîndva un cocoș și de atunci murea de frică de cam tot ce mișuna prin curte, care era un fel de paradis în comparație cu curticica lor acoperită aproape toată de liliacul nostru.

-Ati fost departe her vili? întreba apoi smerit și cu o privire țintind gura bărbatului cel mare și blond. Cu trenu? Eu n-am fost niciodată cu trenu....și n-am nici valiză....cred că întâi îmi trebuie o valiză......

-Da, departe, la Radauți....ai auzit....?.
-Nu, sună departe...ce-i acolo .....?
-Acolo noi am facut o uzina și am mancat bine cu fomei și am fost am vazut statuie cu Ștefan cel Mare....ai auzit?

Pentru tata „a auzi” era egal cu „a vedea”, dar cei care îl cunoșteau înțelegeau expresiile vesele și accentele nostime.

-Da, păi cine n-a auzit de Mircea cel Bătrân, de Stefan cel Mare și Eminescu....bolborosea Mihăiță morfolind o ciocolată.

-Cine e Eminescu? replică tata, care de oboseală mai prindea din când în când ultimul cuvânt.....

Dar aici se terminase ciocolata între degetele acum și mai negre ale lui Mihaiță și ca să nu recunoască, că de fapt nu știe, cine e Eminescu, a fugit din trei pași din curte, aruncându-și după bunul lui obicei, când se simțea bine, basca în sus și o urmărea cu o privire, de parcă spera, că acolo sus să o și prindă cineva, care apoi să i-o așeze, cum se cuvine, mângâindu-l pe cap. Basca uneori cădea în vreo grădină, făcându-i și mai multe probleme.

O dată pe an tata controla caietul cu toate cheltuielile. Cred, că ce făcea el, se numește astăzi fisc. O făcea tacticos cu un creion de care nu se atingea nimeni. Îl ascuțea fără să-l fi tocit vreodată. Îl ascuțea preventiv.

Și acest creion l-a avut în ultimul sertar, doar că avea lungimea unei unghii - de la atâta ascuțit.

A doua zi când venea și el de la serviciu cu autobuzul, călcând străin printre oameni, povestea câte ceva, foarte pe scurt.
„Prezentul este neimportant” după părerea lui. „Ideile și gândurile sunt importante”, dar acestea tot părerea lui, „le păstrează fiecare pentru el”.

Iar tata s-a ținut de dictoanele lui, ca mama de Biblie, eu eram plasată ca acul unui compas: la mijloc, mă orientam dupa vorbele lor și anotimpurile anului, pe vremea aceea mai decise decât astăzi.

Cadoul era cum am spus: de cele mai multe ori o vietate. Norocul mamei era următorul: tata venind de cel mult trei-patru ori pe an acasă, reușea să aclimatizeze animalele de toate soiurile sau să le găsească un stăpân bun.

A adus broaște țestoase, mult prea multe pisici, arici, pești, iepuri, câini, o capră, un miel, o oaie, un curcan, dar se pare că cel mai ușor îi era să aducă un câine.

Animalele însă îl uitau repede, el nu înțelegea cum de e posibil, el le adusese, le dăduse un nume, ar fi trebuit să îl recunoască, ba uneori vorbea și că ar fi trebuit să-l placă și să-l asculte. Ce nu înțelegea tata: o relație, egal de ce tip, nu se face nici prin corespondență, nici prin cadouri, iar de cele câteva proverbe, sau discuții pe parcursul unui an, lasă în urmă amintiri, atât.

Nu se supăra pe nici un câine, care nu-l mai recunoștea, ci doar pe cei care îl mai și lătrau. O viață fără animale sau curte nu își putea imagina. Iar asta, cred, aveam toți trei în comun.

Nu am auzit-o pe mama nicio singură dată, criticându-l pentru ceea ce aducea. Micile ei apostrofări se opreau la „nu ți-ai pus butonii, care se potrivesc” sau „ai pierdut fularul, tare scump și unde mai găsesc eu altul”.

Pe vremea copilăriei mele bărbații „adevărați” purtau butoni.

Tata avea o colecție, de la negru, vișinui închis, la unii de chihlimbar, iar duminica pentru mersul la biserică mama îi întindea cu smerenie pe cei de aur, pe care cum ne întorceam pe la prânz îi lua ca pe ouă și îi punea în cutiuța lor legată cu zeci de elastice, împăturindu-i în vată.

Așa i-am și găsit dupa moartea mami, împăturiți într-o vată veche, tocită, îmbibată în praf fin cu miros închis de câte ori a împăturit-o și despăturit-o mama, în cutiuța originală, pe care nu se mai putea citi decât vag „Calea Victoriei” nu știu ce numar.

Evident ca o chitanță se afla lângă fiecare lucrușoară.

-Nu se știe niciodată, la ce îți trebuie o dovadă, că nu le-ai furat!
-Cum să furi butoni, o enervam pe mama. Mai aruncați din chitanțele astea, nici nu se mai citește pe ele!
-Ai sa vezi tu, ce probleme o să ai, răspundea scurt, gen refren, pe care acum eu îl pot numi experiența de zi cu zi.
-Doi buntoni fără chitanță, vai ce problema, o tachinam....
-Așa sunteți voi ăștia tinerii, de râdeti de noi, stai să vezi ce te așteaptă....

Am ascultat și n-am aruncat și nimeni nu a aruncat nimic. Când a fost să strângă de plecarea așa numită „definitiv” ne-am trezit cu un bărbat în poartă, care dorea să știe, dacă avem aprobare la mașina de scris.

Curat-murdară situație, în care nici o chitanță originală nu a putut să-i scape de multe, multe drumuri.

-Buna ziua, nu vă deranjez...
-Intrați, nici un deranj, o cafea?
-Oh, sigur, adevărată, sau?
-Bineînțeles!

Mama avea sursele ei. Cum era o mare băutoare de cafea, cum eu și tata nu beam decăt ceai, ea avea un raft de cutii de tablă încă de după război, cu tot felul de reclame tocite, pline ochi cu cafea.
Domnul în costum cenușiu a băut, a oftat mulțumit și apoi ne-a întrebat cu voce înceată:

-Aveți cumva, știți , nu vă supărați, am auzit de prin vecini....
-Ce ați auzit, se aud multe și mai ales în ziua de azi și mai ales cu demolările astea, vai de noi, nu alta....mama nu era de oprit....

-Simplu, aveți sau nu aveți o mașină de scris cu aprobare?

-Sigur, avem o mașină de scris, dar de aprobare nu aveam nevoie, avem chitanță, am cumpărat-o, vedeți pe Calea Victoriei...

-Doamnă, cred că nu mă înțelegeți, unde este aprobarea?

Tata om politicos a scos un pahar de vin, a scos mașina de scris de sub masă și a crezut că totul e rezolvat.

-Hai noroc, o vezi? Ia-o tovareșe herr mata– tata traducea „tovarășe” cu „herr”, care însa însemna „domnule”, auzise el de la sașii din fața bisericii Lutherane, că e bine, să te asiguri în toate de două ori, nu strică.

- Fiimea consumă mult curent cu ea, scrie nu știu ce toate noapte,
- Manifeste?
- Asta, uita-te la ea, da de unde! Manifeste in tzara voastre nu scrie nimeni, sunteti prea fricosi....Eh, si noi am fost fricoși, dar poate daca ești un om mic, trebuie sa fii fricos. Fiimea scrie poezii, asa zice, nu le intelege nimeni, dar ea le scrie, mie mi-e frica, doar ca o se-și strice ochii! – explicațiile unui tată grijului, le spunea, cum ar fi fost normal.

Omul aceste arăta prietenos, calm, cam prea îngrijit, adică tuns scurt, chiar și cu unghiile făcute. Mama se uita mereu la unghii și tocuri, „așa vezi dacă este un om serios”. Nici până azi nu am înțeles aceasta observație, cred că era un tic, tot dinainte de război.

Și nu părea că ne vrea răul, avea și el un servici, dar despre cât de frică îi este omului de rând în România sau în Germania de propriul guvern, dictatură sau bezna sociala, nu avea de gând să vorbească.

Tata oricum considera, că e bine să nu te bagi în treburi în care nu știe foarte bine mai tot, atunci când știi că ceea ce spui este corect și ai succes. Acum înțeleg, cum de i se spunea neamțu, adică exactitatea au inventat-o ei, asta e.

Dar și tata dupa ce a ajuns înapoi în Germania i s-a rupt inima de tot.

El era de părere că sufletul face numai rău, că e bine să știi că există doar prezent, să nu economisești niciodată la mâncare și veselie, dar după ora 6 să nu cumva să mai mănânci.

A renunțat la fumat la 40, la băutură și pocker la 50, la înot și sport niciodată și a trăit până la 84, iar ultima amantă a avut-o pe la 77.


- Înainte de război lăsa-i o bicicletă undeva, după zile o găseai, azi s-a terminat, oamenii fură și asta nu e bine, în Germania când se fură încep problemele.

Dar aici se oprea. A suferit mult înainte de a se duce de tot. Germania lui dinainte de război dispăruse, pentru mama dispăruse România dinainte de război, iar eu trebuia continuu să aud poveștile lor mutilate de durere și frânte în multe bucăți ba de teamă, ba de un Vorsicht exagerat.


-Nu vă supărați, a continuat domnul cu un ochi pe mașină și unul în pahar, eu am venit să controlez aprobarea...
Mama tot flutura chitanța, se sprijinea de colțul mesii, tata se ținea de pahar și se uita la cer, în curte alergau caței, pisici, curcani și tot felul de țestoase se târau printre florile mamii.

Bietul domn îndemnat de tata, ba să ia mașina de scris, ba să mai ia un pahar de vin, a început să se bâlbâie, a renunțat să mai ceară nu știu ce semnături de protocol, a spus că revine, când ne-am scos aprobare la mașina, ne-a dat o invitație la poliție, unde să depuneam cererea să ne cumpărăm o mașină.

Tata punea toată situația pe vina nepriceperii lui în limba română, mama credea, că cineva a făcut un banc prost, iar eu le explicam că suntem în 1984. În urma cu doi ani se dăduse o lege de a lua aprobări de cumpărare pentru mașini de scris.

-Dar noi am cumpărat-o de pe Calea Victoriei, adică de la stat....mai îngăima mama, bătându-l pe bietul om pe umăr, înfundându-i în brațe un buchet de liliac – „luați, că ați fost drăguț”....
el tot refuza, și zicea: „vai doamnă, dar se poate....”

Tata încerca să înțeleagă, cum se poate să te pună cineva, să mai iei o aprobare pentru ceva ce ai și nici să nu vrea să o ia cu el.

Până la urmă omul a plecat pe jos, ținându-se de buchetul prea mare de liliac.

Tata a tras concluzia, că nu există decât puține explicații:
Ori că limba romană și romanii sunt mai complicați decât și-a imaginat, ori s-au prostit de tot și dau legi aiurea ori că eu făcusem cine stie ce și trebuie să mă prezint la poliție.

Și tragând el această concluzie a luat a doua zi mașina de scris Olivetti și chitanța și le-a dus la poliție. Mama i-a spus că nu face bine, eu plângeam că nu mai aveam cum sa scriu mai frumos fără ea. Și așa în șir indian ajunși la poliție am predat mașina de scris.

Dar nici cei de la poliție nu au vrut-o .

-Aprobare aveți?
-Nu domnule, noi am cumpărat-o de pe Calea Victoriei prin anii 79 sau 80, de la stat , uite chitanța...
-Bine, am înțeles, semnați aici că doriți o aprobare.

Moment de mare tăcere de toate părțile.

Tata bâlbâindu-se s-a întors spre mama:
-Unterschreib du, ich bin kein Rumane , (semnează tu, eu nu sunt român)...și mama a semnat să obținem aprobarea să putem „avea” o mașină de scris – pe care era evident că o aveam deja, pentru că ea mașina era de față! Tata când nu înțelegea ceva, vorbea germană și o ruga pe mama să preia ea toate răspunderile.

Mama le prelua, rezolva și toată lumea era mulțumită, fără să fie vorba de vreo teorie a emancipării, de care aveam să aud mulți ani mai târziu.
Ne-am întors acasă cum plecasem: tăcuți, unul după altul cu priviri mirate. Dar mașina a stat sub pat o bună bucată de vreme ca un paria.

Nu s-a mai discutat despre ea până în ziua plecării, când brusc am primit pașaport și aprobarea să-mi iau o mașină de scris. Am semnat că nu-mi trebuie. O privire destul de circumspectă îmi urmarea mâna când am semnat foaia că refuz. A fost foarte complicat să înțeleg multe chiar prea multe.

Acum îmi spun, că am fost mult mai fericită ca nu le-am înțeles, că tare mă amăram, și îi dau dreptate tatii cu importanța gândurilor și a ochilor.

Așa s-a terminat istoria cu mașina care avea chitanța în regulă, eu am râs de mama, că nici cu chitanță nu o credea nimeni că nu a furat-o și de fapt pe cine interesa că aveam chitanță, când noi nu aveam aprobare.

Tata de atunci nu a mai vorbit cu nimeni, care bătea la poartă, își imagina că iar vrea cineva ceva ilogic și mama trebuia să le rezolve pe toate.

De ce ai rămas în România?

Wie bitte....răspundea cu ochii pierduți în zare, când nu dorea să raspundă. Nu aveam nici 11 ani când l-am întrebat prima oara. Mama m-a bătut pe umăr și mi-a șoptit
-Așa ceva nu se întreabă și în nici un caz în joacă....
In vara în care am plecat din București pentru a lucra la un așa zis liceu din județul Argeș am stat o seară întreagă cu tata și am jucat table, curtea fiind o adevărată oază plină de flori, animale mai mici sau mai mari, muzică la pick-up.

„Warum bist du in Rumanien geblieben” – „de ce ai ramas în Romania”, l-am întrebat de data asta în germană, vrând să aud răspunsul lui ca să termin cu miile de presupuneri sau răstălmaciri ale mamei.

-Pentru ca atunci dupa razboi ea mi-a salvat viata, oamenii au avut grija de mine, chind am fost bolnav, ca la sfirsitul razboiului n-aș fi ajuns acasa, eram prea bolnav.

Raspunsul la inceput mi s-a parut simplu, s-ar putea spune superficial, prea corect, ca si cum l-as fi spus cuiva si ar fi avut repercusiuni asupra lui. Tata facea putine greseli, dar se stapinea atit de bine ca dadea impresia unui om care face totul la intimplare.

După multă vreme în situații limită s-a dovedit cât de important este cel care este la momentul potrivit alături, în zile pe care crezi că nu le depășești singur, și atunci te salvează omul și locul, ca o minune.

Tata nu căuta explicații, de ce nu a putut pleca, precum o făcuseră alții în primele luni după terminarea războiului.

-Minunile nu au explicații, există și trebuie lăsate în pace, ele sunt magia albă de deasupra noastră apoi cea neagră, este undeva în pământ, dar asta nu e important.....și dădea din mâna lui dreptă acoperită de pielea bătătorită de la un incendiu, pe care ca prin minune îl supraviețui-se în uzinele de la Suceava prin 1957.

Așa a rămas tata apoi peste 40 de ani în București.

Dar ca să moară s-a întors acasă. Nici asta n-am înțeles. Mi-a explicat mama, tot înainte de moartea ei: exista un sentiment care te îndeamnă, să te întorci de unde ai venit, închizând ciclul vieții.

„Toate la timpul lor”, un refren de familie, pe care l-am ignorat și îl tratam cu plictiseală. Mă surprinde cât de des îmi vine să îl spun totuși, la fel ca și părinții mei. Parcă și vocea se mulează după pildele acestea, ce mi s-au întipărit în memorie. Iar fiica mea are aceeași privire absentă, cum o aveam eu, când mama se încumeta, să îmi explice că nu e bine ce fac și că s-ar putea chiar să fie „mare rușine”......
Dar asta e altă temă: rușinea, ce este și ce vrea ea.

Probabil că avem ceva comun cu elefanții, care mi s-a spus, își găsesc singuri cimitirul stabilit numai de ei.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!