CAPITOLUL 8

ANA

Dacă ar fi fost mușcată de o cobră, Silvia nu s-ar fi tras înapoi cu mai multă violență. Aproape că se izbi cu spatele de planșetă, și în tăcerea penibilă care se lăsase, un glas interior îi șopti înnebunit că trebuia să spună ceva, orice, să facă față situației. Trebuia să-și calmeze tremurul mâinilor, să-și schimbe expresia descompusă a feței, să nu facă o „scenă”. D-na Maxim intră tocmai atunci în birou și în clipa aceea, Silvia își veni în fire și reuși să spună: „Mă duc să iau desenele de la heliograf” și putu să-și convingă picioarele să se îndrepte spre ușă.
„Trebuie să mă calmez, e bine că am plecat din încăpere, o să mă duc afară și o să mă așez puțin și o să-mi treacă”. Și într-adevăr, prin puterea extraordinară a voinței, reuși să se calmeze.
Când se întoarse cu sulurile sub braț, Dan se repezi să o ajute și ea li se adresă tuturor cu glas neutru:
- Trebuie să le împărțim și să le punem în dosare.
Apoi întorcându-se către Ana:
- S-a stabilit cum vom lucra de aici înainte? Tu, Ana, rămâi definitiv cu noi în birou?
- Da, răspunse ea timid. Dl. Marcu mi-a spus că voi culege date de la hidrocentralele pentru care faceți voi programul de simulare și în paralel o să mă duc și pe la firmele din București ca s-o ajut pe d-na Maxim la baza de date cu aparatura necesară. Deocamdată mi-a dat să mă uit pe niște prospecte.
- Bine, spuse Silvia. Haideți să împărțim desenele. Și dându-le lui Dan și Anei aproximativ câte o treime din planșele aduse, se apucă să le aranjeze pe cele ce-i reveneau.
Activitatea asta mecanică, tăiatul, pliatul conform STAS, perforarea și punerea în dosare avea darul să-i mascheze gândurile ce-i treceau prin minte, necruțător. Cum ajunsese Ana aici? Ce perversitate a sorții o obliga de aici încolo, până la pensie, să o suporte zi de zi, oră de oră, până la 4 după-amiaza, și poate și în timpul liber? O să fie obligată să meargă împreună în delegații, să stea cu ea în cameră, să mănânce la aceeași masă, să fie cu ea de dimineață până seara, fără scăpare?
Primul impuls pe care îl avusese atunci când dăduse cu ochii de Ana fusese să se ducă la domnul Marcu și să-i spună neîntârziat că pleacă din serviciul lui. Dar jena, explicațiile care ar fi urmat, scandalul care s-ar fi declanșat, chiar dacă pretextul ar fi fost cu totul altul, o făcură să respingă imediat o asemenea idee. Și apoi, Dan, ce ar fi gândit Dan despre ea? Ce gândea oare el acum, după ceea ce se petrecuse de dimineață? Era sigură că îi observase tulburarea. Dar el nu o întrebă nimic nici acum, nici săptămâna care urmă, când ei rămaseră singuri, d-na Maxim fiind plecată la un curs de perfecționare, iar Ana luându-și ultimele zile de concediu. Și Silvia, regăsind încă vechea atmosferă dinaintea calamității ei, nu deschisese nici ea discuția. Apoi fu rândul ei să plece cu dl. Marcu și cu nea Gabi într-o delegație și de la șeful său află ce mai făcuse Ana din punctul în care se despărțiseră, adică de la plecarea cu scandal de la „Aparataj electric”, sau mai bine zis, ceea ce, probabil, îi povestise aceasta noului său șef.
La scurt timp după ce își luase transferul, mama ei se îmbolnăvise și Ana îi trimitea aproape tot ce câștiga. Se pusese problema locuinței: evident că plecase din garsoniera unde stătuse până atunci și unde se petrecuse ceea ce se petrecuse. Nu îi mai rămâneau prea mulți bani pentru chirie, așa că stătuse un timp la o rudă îndepărtată, un fel de verișoară; avusese însă ghinionul ca prietenul verișoarei să se îndrăgostească de ea și aceasta o dăduse afară. Apoi, prin intermediul unei cunoștințe o întâlnise pe directoarea unui internat de fete care, milostivindu-se, o lăsase pe timpul verii să stea acolo. Dar odată ce toamna venise, Ana fusese nevoită să plece și de aici. Disperarea de a nu avea un acoperiș deasupra capului o făcuse să îi roage pe colegii de serviciu să o ajute, și în prezent Ana găsise ceva mai ieftin, o mansardă, undeva, prin centru.
Cam așa se prezenta situația ei înainte de a veni la LCPH. Ar mai fi de adăugat că, la precedentul loc de muncă, Ana avea un salariu relativ mic, căci nefiind în stare să susțină examen pentru postul de inginer, se angajase ca muncitor, mai precis era folosită ca „om la toate” – în special pentru plimbatul hârtiilor, ocupație ce era foarte în vogă la IREEN, unde, ca să scoți un ac de gămălie din depozit îți trebuiau șapte semnături din trei clădiri diferite aflate la 2-3 kilometri distanță între ele dus-întors. Ceea ce intui Silvia era faptul că Ana venise aici în speranța că i se va mări salariul. Cât despre pregătirea ei profesională, chiar din prima zi, Silvia își făcuse o imagine edificatoare : banala sarcină pe care i-o dăduse – pliatul formatelor conform STAS o lămurise : nu numai că Ana le îndoise pur și simplu în patru ca pe hârtia de împachetat brânză, dar nici măcar nu auzise că există un anumit tipic, lucru pe care și un student în anul întâi care apucase să facă primele ore de desen ar fi trebuit să-l știe.
Dar anii de facultate păreau foarte îndepărtați pentru Ana și Silvia se miră că deși în studenție fuseseră aproape doi ani prietene, n-o cunoscuse niciodată cu adevărat. Sau poate că atunci nu dăduse importanță unor asemenea amănunte. La examene avea note relativ mari și Silvia nu dăduse crezare bârfelor răutăcioase care insinuau că notele erau pentru femeie, nu pentru viitoarea ingineră.
Peste un timp, avea însă să afle, că în ciuda celor spuse de dl. Marcu la început în legătură cu salariul Anei, aceasta avea în prezent aceeași clasă ca și ea. Dar adevărata surpriză avea să vină din partea lui Dan Vlasiu. Îl văzuse de multe ori rămânând peste program, după ce în cele 8 ore stătea pe lângă Ana explicându-i. O miră când îl văzu lucrând la planșetă niște scheme electrice, căci nu își amintea ca dl. Marcu să-i fi dat de lucru așa ceva. Într-o zi îl întrebă în glumă:
- Ce meșterești tu, Dane, aicea, în secret?
El își ridică frumoșii lui ochi negri și îi zâmbi Silviei:
- I-am promis Anei că o ajut.
- Dar când i-a dat dl. Marcu să facă așa ceva?
- Nu știi? Dl. Marcu i-a mărit salariul. Ani are o situație foarte grea. În schimb i-a dat să facă partea asta din proiectul lui, dar ea n-a mai lucrat așa ceva.
- Ani?
- Da, zâmbi el, așa îi spun eu. Mi se pare mai potrivit pentru ea.
Fără să știe de ce, Silvia își zise că nu-i plăcea ideea ca Dan să-i spună într-un anumit fel fostei sale prietene. Dacă n-ar fi avut până atunci o încredere absolută în sentimentele lui Dan, Silvia poate că ar fi fost suspicioasă când îl văzuse de atâtea ori stând pe lângă Ana și explicându-i, lăsând pe planul doi propria sa lucrare, cea pe care o avea împreună cu Silvia și d-na Maxim. Acum însă, în inima ei sună pentru prima dată un clopoțel de alarmă. Dar era încă prematur să se neliniștească. Viața mai avea să-i ofere câtva timp de răgaz. Dan o prinse de braț și o sili să se așeze:
- Așteaptă-mă puțin, îi spuse el; aproape am terminat.
Se întâmplă la unii bărbați, ca atunci când în inima lor se înfiripă un nou sentiment, cel vechi să nu fi dispărut încă de tot. Inima lui Dan trecea pe atunci exact prin acea perioadă, când dragostea cea nouă și cea veche coexistau încă, precum două stări de agregare la punctul critic. Balanța nu-și schimbase deocamdată direcția de înclinare, deși talerele începeau să se apropie de echilibru. Când vor fi trecut în partea cealaltă, pentru Silvia avea să înceapă o perioadă de intensă și cruntă suferință. Dar până atunci, mai era dat să se întâmple câteva lucruri. Mai întâi, luă sfârșit divorțul lui Dan. După atâția ani, era din nou liber, și el, cu o totală lipsă de cavalerism, dar cu sinceră și explozivă bucurie îi trată cu câte o bere pe toți colegii lui, sărbătorirea având loc chiar în ziua când ar fi trebuit să-și aniverseze nunta lui cu fosta soție. Apoi avu loc numirea d-lui Marcu ca șef al secției ce cuprindea toate laboratoarele de pe etajul respectiv, lucru ce însemna pentru Silvia contactul cu colegi noi, care primeau de lucru și veneau cu lucrările direct la dl. Marcu. Printre aceștia, Silvia remarcă imediat un individ cel puțin ciudat, antipatic din prima clipă ei și colegilor de laborator, un tip înalt și cu figură osoasă, cu dinți proeminenți. În fața șefului și chiar a acelora dintre ceilalți pe care îi simțea că erau investiți cu o oarecare putere, avea o atitudine de câine; îți dădea impresia că ținea în mână o căciulă imaginară: o atitudine mai spășită, Silvia nu văzuse în viața ei. Când îi fusese prezentată, individul îi făcuse o plecăciune până la pământ și ea cu greu se abținuse să nu râdă când îi spusese : „Sărut mâna, stimată domnișoară”, cu un glas subțire ce aducea a schelălăit. Intrigată de personaj, Silvia o întrebase discret pe d-na Maxim într-un moment când erau singure în birou:
- Cine-i cățelușul ăsta?
- O, draga mea, zi-i mai bine jigodie, maimuțoi, șacal, cum vrei tu. Se numește Petre Mazilescu și a fost turnător pe vremea răposatului. Toată lumea se ferea de el unde a lucrat înainte.
Deși figura în schemă pe post de inginer proiectant, dl. Mazilescu nu trăsese în viața lui nici măcar o linie la planșetă. În toată cariera sa, îl preocupaseră două lucruri: să își mascheze incompetența și să avanseze în ierarhie. Reușise de minune în primul, iar cel de-al doilea fusese un mijloc de susținere al primului. Pe vremuri, adică înainte de Revoluție, fusese șeful unui obscur colectiv care se ocupa cu studii ce nu duceau la nimic practic, așa că reputația lui nu era nici un pic în pericol când își expunea abracadabrantele idei în fața comisiilor de avizare. Venise însă Revoluția și subalternii săi nu-l mai voiseră ca șef, căci pe cât de umil era Petre Mazilescu în fața șefilor, pe atât de tiranic se purta cu cei mai prejos ca el. Așa că fusese nevoit să se mute, dar ideea șefiei nu îl părăsise niciodată.
Silviei îi veni să râdă ; îi amintea de un general nordist din războiul de secesiune al Americii, un Napoleon pe hârtie, care pentru a nu-și știrbi reputația, evita orice confruntare cu inamicul, preferând manevrele în locul luptei. Cam așa și cu dl. Mazilescu și cu studiile lui. Planșeta era pentru oameni care știau că un milimetru în plus sau în minus însemna uneori compromiterea întregului proiect.
- Va să zică, spuse Silvia, dl. Mazilescu a fost mazilit. Pare să aibă un nume predestinat.
- Nici măcar nu e numele lui, draga mea. Numele lui „de naștere” era Peter Flederman. A luat numele soției, cum s-ar zice s-a „măritat”. I s-a părut că sună mai bine.


Odată cu echinocțiul de toamnă, furtunile vieții aveau să bântuie din nou. Pentru Silvia, vacanța se terminase, deși n-o știa. Lunga vară fierbinte luase sfârșit. Preludiul fură câteva delegații în oraș la firmele care comercializau un anumit tip de aparat ce transforma un semnal electric într-o indicație pe cadran, delegații făcute împreună cu Ana. Dl. Marcu voise așa: Silvia cu experiența ei și Ana cu ... fizicul. Șeful lor nu zisese asta textual, căci ar fi fost o grosolănie ci, diplomatic, spusese: „Ei bine, mai mult succes au două fete drăguțe decât una singură”. Silvia se albise la față, dar nu răspunsese nimic și se conformase sarcinii de serviciu. De fiecare dată se întorsese plină de ură și furie, nu atât împotriva Anei, cât împotriva acelor bărbați care – bineînțeles, acordând toată atenția fetei frumoase – o ignoraseră complet, ca și când și-ar fi închipuit în prostia, egoismul și inconștiența lor – că o persoană urâtă nu are suflet, nu suferă și nici măcar nu există cu adevărat. Dar astea ar fi trecut mai degrabă ca mici neplăceri, dacă nu ar fi primit de la persoana în care avea cea mai deplină încredere o lovitură pe cât de grea, pe atât de neașteptată.
Într-o zi, întorcându-se împreună cu Dan, pe jos, cum făcuse de zeci de ori până atunci, Silvia spusese:
- Hai să mergem puțin prin parc să ne plimbăm. Sunt obosită și cred că mi-ar face bine. El tăcu și nu răspunse imediat, ca și când ce avea să spună necesita o matură chibzuire.
- Uite, Silvia, voiam mai de mult să-ți spun: nu e bine să fim văzuți atât de des împreună, mai ales în timpul liber. Lumea ar putea crede că e ceva între noi.
O măciucă în moalele capului n-ar fi lovit-o mai rău.
- Poftim?
- Ei, da, râse el silit, știi și tu cum sunt oamenii și n-aș vrea să te pun în primul rând pe tine într-o situație delicată. Când spun asta mă gândesc la reputația ta.
- Nu înțeleg.
- Dar ce e de înțeles ? ridică el tonul începând să-și piardă răbdarea.
- Nu țipa la mine. Înainte nu te preocupau asemenea lucruri.
- Ei, da, dar în ultimul timp avem colegi noi și unii ar putea crede că nu suntem doar prieteni.
- Și ce importanță are asta? Amândoi suntem liberi și oameni în toată firea.
- Silvia, nu mă face să-ți spun lucruri care să te jignească. Nu se cade ca o femeie să ceară explicații. E urât și vulgar.
Apoi uitându-se la ceas spuse: „Trebuie să ajung acasă. Ne vedem mâine, la servici”. Și Silvia, în lunile care urmară, avea să-și dea seama că nu era nevoie de nici o explicație. Totul va fi devenit evident și la lumina zilei.
La aniversarea unui fost coleg de facultate al lui Dan – coleg de secție cu ei, fură invitați la masă cu toții. Silvia îi ținuse loc lângă ea; dar Dan se așezase în cealaltă parte a mesei, alături de Ana. Îi putea auzi vorbind. El îi admira părul, negru și înfoiat ce se revărsa din belșug pe umeri. Ochii ei albaștri străluceau de încântare. Îl auzi spunându-i că regretă că nefiind muzică, n-o putea invita la dans.
De atunci, cei doi fură nedespărțiți. Idila lor – priviri, vorbe, râsete, discuții tête– à– tête – înflori sub ochii Silviei : nu exista cale de scăpare. Fiind cu toții colegi de birou, era condamnată să înghită zilnic porția de otravă. Mai cu seamă o extenua efortul pe care îl făcea ca zbuciumul ei interior să nu se vadă din afară, să nu se trădeze prin vreun cuvânt dur sau nelalocul lui. Romanul „Ultima noapte de dragoste” fusese una din preferințele ei literare. Nu și-ar fi imaginat vreodată că va trăi, pas cu pas drama eroului din carte. Îi stăruiau în minte frânturi de frază : „În patima apropierii lor, ..., intrusul eram eu”. I se părea că i se potrivește perfect. În mod ciudat, suferința tot mai mare zi de zi, nu îi afectase puterea de concentrare asupra activităților de servici. Se aflau în două emisfere cerebrale diferite. Sau poate că durii ani de muncă îi veneau acum în ajutor. Mintea ei „profesională”, dacă există așa ceva se apăra în mod reflex de orice influență străină. Anii în care învățatul pentru teză, lucrare sau olimpiadă, concurs ori examen cu miză, nu ținea cont de durerea din gât, ori din pântece, ori de dinți, ori de febra musculară căpătată la sport, își spuneau acum cuvântul. Doar de două ori boala îi întrerupsese activitatea intelectuală. În cele din urmă, avea să o biruie și acum: dar organismul ei încă nu își epuizase capacitatea de luptă.
Dacă influența pe care o avusese venirea Anei asupra Silviei era deocamdată greu de văzut, restul colectivului o resimți vizibil. Nimic nu mai era ca înainte. Idila ei cu Dan bulversase tot. Relațiile dintre oameni nu mai erau aceleași. Dan fusese gata-gata să se ia la bătaie cu Ion Axente, pentru un fleac, ei care nu se certaseră niciodată în cei aproape șapte ani de când erau colegi. „Fleacul” era faptul că Senti, cum i se spunea electronistului făcuse o remarcă întru totul nevinovată în fața Anei la datoria față de familie și copii. D-na Manu avusese o discuție de o oră cu d-na Maxim în contradictoriu pe tema „bietei” Ani.
D-na Manu era mai greu de păcălit în privința caracterului cuiva, ori a intențiilor; d-na Maxim, cu bunătatea ei, îi luase Anei apărarea. Dar ori de partea cui s-ar fi aflat dreptatea, Silvia nu povesti niciodată ceea ce se întâmplase în trecut. Nici acum, nici mai târziu ; i s-ar fi părut abject și degradant: o adevărată murdărie morală. Și oricât de adâncă ar fi fost durerea, nici un moment de emoție, de deznădejde ori de furie nu avea s-o facă să-și trădeze secretul, așa cum fără să vrea, o făcuse într-o clipă de slăbiciune în trecut.

*
Viața e câteodată ironică. Alteori e imprevizibilă. Două întâlniri puse la cale de destin aveau s-o dovedească. Prima fu la puțin timp înainte de Anul Nou. Soacra lui Dan Vlasiu, care lucra pe undeva prin secție, o abordă pe Silvia într-o dimineață, în curte. Vorbea repede și precipitat, cu o ură aproape indecentă, cu detalii urâte din viața intimă a lui Dan cu fosta soție : cum aceasta îl întreținuse cu banii ei în facultate – propriul lui salariu fiind pus deoparte, cum se sacrificase pentru el și pentru fiul lor, cum o făcuse el să se îmbolnăvească cu răceala și infidelitățile lui. Silvia încercă să o întrerupă de câteva ori cu ceva de genul : „Dar pentru ce-mi spuneți mie toate astea, ce legătură am eu cu ...?”
Însă infernala mașinărie nu se oprise. Și victimei, nevoită să înghită toată această mizerie, fără putință să fugă, să se apere, s-o facă să tacă, îi reveni în minte, vie și terifiantă, scena înecului, bolovanii lichizi, apa aceea mâloasă care o invadase fără scăpare. Când femeia în sfârșit îi dădu drumul spunând : „De ce îți spun d-tale? Pentru că mi se pare că pe d-ta a pus ochii și vreau să știi cu cine ai de-a face”, Silvia nu mai avu putere să șoptească decât : „Vă înșelați, între noi nu este nimic” și cu ochii plini de lacrimi, exasperată, o luă la fugă spre intrarea în clădire. În acea clipă, stomacul ei erupse violent și fu nevoită să se țină de gard ca să nu cadă. Ușurată, în sfârșit, avu senzația că otrava fusese fizică, într-adevăr.
Apoi o altă întâlnire, de cu totul altă natură, avea s-o tulbure într-un mod diferit. Fusese nevoită să meargă după o semnătură la blocul turn ; Ana plecase în aceeași direcție, puțin mai devreme. Cum nu-i făcea plăcere să meargă cu ea, Silvia o lăsase să ia distanță și o pornise în spatele ei. Pe la jumătatea drumului, întâlni o fată pe care o cunoștea din vedere, o tânără ingineră pe care o văzuse în atelierul tehnologilor din secția de producție. Aproape că dădu peste ea, căci tânăra rămăsese pironită în mijlocul drumului, uitându-se lung după silueta cu plete în vânt, care se îndepărta. Pe urmă, când Silvia o salută, tânăra întrebă cu gândul încă subjugat de cea pe care o urmărise cu privirea :
- Asta e acum colegă cu voi? accentuând pe primul cuvânt cu o intonație deloc binevoitoare în glas.
- Da, o cunoști?
- Cine n-o cunoaște? La noi în facultate era arhicunoscută (fata terminase Metalurgia). De asta a și fost nevoită să plece.
Și Silvia își aminti brusc „poveștile” ce circulaseră pe seama venirii Anei în anul lor, la Automatică. Deveni o clipă curioasă. Dar avea să-și regrete curiozitatea, când auzi ce fusese la mijloc.
- Prietenul ei, un coleg de-al nostru s-a sinucis. Din cauza ei a murit. De atunci nimeni nu i-a mai vorbit. Nu știu ce pile a avut, pe umărul cui a plâns, în fața cui și-a etalat aerele candide și inocente, dar cu toții am rămas șocați când am auzit ce salt a făcut și unde a ajuns.
Silvia se întoarse în birou cu fața împietrită și tot restul zilei nu rosti un cuvânt. O exaspera propria ei slăbiciune, loialitatea ei dusă până la autodistrugere, neputința de a sparge odată buboiul și de a spune în gura mare, tuturor, adevărul. Avea senzația că răul pe care nu-l putea face altora se întorcea asupra ei înseși.
La petrecerea de sfârșit de an avusese o stranie discuție cu nea Gabi pe marginea unui citat dintr-o carte. Toată lumea era veselă. Ultima parte a anului fusese plină de schimbări: se făcuseră remanieri în guvern, se înființaseră regii autonome… Lumea vorbea, cum se vorbește cu asemenea prilejuri, dar Silvia ședea retrasă într-un colț al mesei și îi pomeni la un moment dat părintelui Gabi despre suferință. Atunci venise vorba de citatul cu pricina:
“Înaintăm ca orbi prin această lume, mergem pe drum ca legați la ochi și suferința e singurul semn că am ieșit de pe drum și că trebuie să ne întoarcem. E, dacă vreți, unul din modurile lui Dumnezeu de a comunica cu noi”.
Când , singură în fața televizorului, Silvia aștepta în tăcere venirea anului 1991, un gând îi trecu deodată prin minte: “Oare ce tot încearcă să-mi spună Dumnezeu și eu nu-nțeleg?


În martie, în plină perioadă a gripelor de primăvară, Silvia se îmbolnăvi. Durerea strânsă de atâtea luni rodise în sfârșit. Ca întotdeauna, boala începuse cu un vis: un hău fără fund și plin de apă din care ea se zbătea să iasă. La început nu dăduse importanță migrenelor care îi prindeau capul ca într-o menghină, în fiecare seară, la culcare. Apoi, datorită ușoarei febre care le însoțea, crezuse că e vorba de o gripă banală. Când însă durerile începură să vină și să revină la câteva ore, cu precizia unui tren japonez, Silvia se sperie. O speriară și ciudatele tulburări de vedere, căci în acele zile, de câteva ori imaginea îi dispăruse brusc pentru câteva secunde din fața ochilor, ca și când cineva ar fi stins lumina. D-na Maxim o văzuse cât îi era de rău și se rugase de ea să meargă împreună la doctor, dar Silvia spusese că e doar obosită. Și totuși, într-o zi se hotărî. Fără să spună nimănui la servici, se duse după orele de program să consulte un medic.
După ce o ascultă cu atenție, omul în halat alb declară pe un ton neutru:
- Ar putea fi orice, începând de la o cefalee psihogenă până la simptomele generate de un hematom sau tumoare cerebrală. Va trebui să facem niște investigații. Ia spune-mi, ai avut vreun traumatism la cap?
Silvia era gata-gata să spună că nu, că totul i se trăgea de la supărare, când își aminti de piatra cu care fusese lovită deasupra tâmplei. Și își mai aminti și de părerea polițistei privind fetele după care băieții aruncau cu pietre, așa că spuse:
- M-am lovit de colțul mesei.
- Ia să văd, unde?
Silvia îi arătă.
- Da, ar putea - sau nu - să aibă legătură cu traumatismul pe care zici că l-ai avut.
Când ieși din curtea spitalului, primul gând care-i trecu prin minte fu de recunoștință că mama ei nu mai trăia. De a doua zi avea să revină aici, aproape zilnic, timp de o săptămână și jumătate, pentru investigații. Pusă deodată față în față cu suferința și cu spaima semenilor ei, Silvia aproape că își uită în acele momente propria durere. Odihnindu-se câteva ore în salon, după o analiză mai complicată, îi susținu moralul unei doamne în vârstă ce urma să intre la operație și faptul că adusese un dram de speranță în viața altcuiva o făcuse să se simtă mai bine. Energiile trupului se puseră în mișcare.
La sfârșitul investigațiilor i se puse diagnosticul provizoriu. Se părea că nu era vorba de un corp străin fizic, dar asta nu însemna deloc că situația era roz. Medicul îi stabili tratamentul; Silvia află însă de la o bolnavă din salon de un preparat naturist și hotărî să le încerce în paralel. Întâi de toate, i se recomandase repaus total, bineînțeles, asta însemnând odihnă și aer curat.
Așa că își luă concediu, dar nu medical, ci de odihnă, pentru că nu voia să se afle la servici despre ce era vorba: acolo spusese că a avut o gripă puternică și că va pleca la munte două săptămâni, adică 10 zile lucrătoare, cât îi mai rămăseseră din concediu și diverse recuperări.
Dar când d-na Maxim, prinzând-o singură, o întrebă îngrijorată: “Fetița mea, ce-i cu tine? Ești așa de ciudată în ultimul timp!” ea se sili să nu plângă. Știa că lacrimile i-ar fi gonit puterea, și așa împuținată, a trupului. După ce îi povesti despre ce era vorba, sfârși cu cuvintele:
- Doctorul zice să merg la sanatoriul de la Predeal, dar eu nu mai vreau nici moartă să stau prin spitale. Nu mai suport să văd atâta suferință.
- Scumpo, o să vorbesc cu mătușa mea să stai la ea. Dar cum așa dintr-o dată, la vârsta ta? Ce s-a putut întâmpla?
- S-a întâmplat că am venit pe lume, zise ea stins. Probabil că totul era scris încă de la nașterea mea, sau poate dinainte. Orice faci sau nu faci, destinația e aceeași.
- Nu cred. Nea Gabi are o cu totul altă teorie. Ești prea tânără, Silvia ca să ai așa o concepție fatalistă. Când te duci să-ți cumperi bilet de tren? Mâine? Ia două: te însoțesc până la Predeal.


Casa mătușii d-nei Maxim se afla pe partea stângă a căii ferate cum vii dinspre București, lângă pădure, aproape de unde începe drumul Joița. Prima săptămână o deprimă cumplit pe Silvia: în natură și singurătate gândurile se amplifică și pun stăpânire absolută pe mintea eliberată de grijile obișnuite. În tot cazul, urma cu sfințenie tratamentul. Durerile se amelioraseră, poate și sub efectul calmantului. Dar gândul îi zbura mereu înapoi, spre ceea ce lăsase în urmă: oare gândul ei putea chema, ca pe un răspuns, un gând din partea lui? Exista oare, telepatia, acel fenomen despre care începuse să se scrie atâta? Un dor nespus o făcea să uite de supărarea ce se ivise între ei și de faptul că din cauza lui se afla aici: nu l-ar fi putut urî niciodată cu adevărat. Ce-ar fi dacă într-o zi ar suna telefonul și la capătul celălalt ar fi el? Sau dacă s-ar trezi cu el aici, în pragul ușii, apărând din spatele brazilor întunecați?
Dar zilele treceau, una după alta, egale, fără ca ceva să se întâmple. Avea impresia că fiecare colț de natură pe care își proiecta privirea se impregna de gândurile ei, atât erau de intense. Dacă peste 100 de ani, cineva ar asculta foșnetul vântului printre copaci, ori sunetele pădurii, poate că ar auzi gândurile ei, repetate la nesfârșit.
Și totuși, oricât de curios ar părea, cei doi fuseseră la un pas de a se întâlni. Cum era și firesc, d-na Maxim nu dăduse adresa ori telefonul nimănui; dar el, cumva, auzise chemarea și răspunsese. Mai existau oare în inima lui, rădăcinile iubirii și legătura fugară a gândurilor? Cert e că Dan simțise un imbold straniu când îi ceruse d-lui Marcu să îi semneze exact în acea zi delegația pentru un anume oraș din Transilvania, sediul filialei electrocentrale pentru care făceau simularea. Întâmplător sau nu, trenul se oprise la semnal, și el, cuprins de neliniște, trăsese în jos geamul glisant. Atunci o zărise, în compania unei bătrânici aduse de spate, ce sporovăia întruna, după cum i se mișcau buzele. Scena se petrecea cam prin dreptul pieții; el se aplecase peste geam și o strigase din răsputeri. Dar zgomotul mașinilor ce treceau pe șosea îi acoperise glasul. Trenul plecase, iar Silvia își continuase drumul fără să întoarcă capul; un timp Dan privise silueta ce se micșora și se topea în depărtare. Apoi oftase și se depărtase de fereastră.


Venirea d-nei Maxim la sfârșitul primei săptămâni o învioră și o trezi la viață. Era vremea prânzului. Silvia ațipise, epuizată după o noapte de nesomn la capătul căreia, spre ziuă, dormise câteva ore, agitată. Dar d-na Maxim nici nu voi s-audă; o trezi și o luă la plimbare:
- Lasă somnul, fetițo, o să dormim destul pe lumea cealaltă!, râsese, cu veselia ei obișnuită.
- Poate că o să ajung acolo în curând, răspunse Silvia morocănoasă.
- Ei, asta-i! Ești prea tânără ca să te gândești la așa ceva! Nici măcar mie, la vârsta mea, nu-mi trec asemenea gânduri prin cap!
Atunci Silvia îi puse o întrebare ce îi stăruia de multă vreme în minte:
- D-nă Maxim … soțul dumneavoastră a murit, nu-i așa?
- Da, acum câțiva ani, răspunse ea uimită că cineva îl pomenea.
- D-nă Maxim, șopti Silvia, ați iubit vreodată?
- O, scumpa mea! Exclamă fără să vrea doamna și Silvia avu impresia că durerea îi dăduse afară tot aerul din plămâni.
După ce își reveni din șocul pe care îl provocase impactul brusc al amintirii, cuvintele începură să vină, mai întâi anevoie, apoi din ce în ce mai curgător, ca un râu ce își adună apele și nu mai poate fi zăgăzuit:
- O, draga mea, e o poveste atât de veche, încât nici nu mă mai recunosc aproape în fetișcana zburdalnică ce eram când m-am căsătorit. Eram tânără, abia intrasem la facultate și fiind la “f.f.”, predam matematica undeva la țară. El era ofițer la unitatea militară din pădurea de lângă comună: ne-am întâlnit în tren, făceam naveta împreună. El era cu vreo șase ani mai mare ca mine, iar eu eram neștiutoare și naivă, o fetiță răsfățată de părinți. Cum puteam eu să fac diferența între duritatea bărbătească și grosolănie? Între dragoste și spirit de posesiune? Între pasiune și orgoliu neînduplecat? După nici două luni am cedat patimei lui arzătoare și ne-am căsătorit. Apoi încet, încet, dar în mod metodic și implacabil a reușit să înăbușe în mine tot ce fusese tinerețe, speranță și dragoste. O, cu câtă iubire găteam la început pentru el – stângaci și nepriceput, căci nu mai făcusem asta în casa părinților mei. Cu cât dor călcam nesfârșitele sfori de rufe așteptându-l să vină. Dar eu nu știam pe atunci că dragostea se măsoară în gustul ciorbei ori în perfecțiunea dungii de la pantaloni. Nu știam că un bărbat iubește cu stomacul și judecă cu … înțelegi tu. În curând mâncarea, somnul și sexul deveniră singurii parametrii ai vieții noastre în doi. Apoi el n-a dorit să aibă copii. Și eu, care îmi doream mai mult decât orice pe lume, am trăit de-a lungul anilor această mutilare a ceea ce credeam că e însăși noțiunea de femeie. De câte ori, după ce făceam dragoste, ștergea calm cu șervețelul spuma fierbinte revărsată afară, mă gândeam la zecile de copii pe care i-aș fi putut avea, la trista irosire a seminței lui și a trupului meu. Eram ca o pasăre în colivie. De câteva ori am vrut să fug. M-a adus înapoi cu sila, căci pe acele vremuri era o pată pentru cariera unui ofițer dacă divorța. Am înțeles atunci că numai moartea – a mea, ori a lui – mă va elibera.
Merseră un timp în tăcere. Apoi d-na Maxim vorbi din nou.
- După cum ți-am spus, a murit acum câțiva ani. Dar atunci au început necazuri de o cu totul altă natură, la care eram prea puțin pregătită să fac față: rudele lui au tăbărât pe ceea ce agonisisem o viață și abia am scăpat cu un acoperiș deasupra capului. Atunci am aflat că, undeva, într-un alt oraș, el avea o a doua familie; o altă femeie, cu care avea un copil; am înțeles că dăruise alteia ceea ce îmi furase mie…Aș fi avut toate motivele să devin o scorpie morocănoasă și acră. Dar mi-am zis că voi păstra până la bătrânețe ceea ce cred eu că e mai de preț: optimismul și speranța. Cred că a fost un fel de a nu capitula; de a nu recunoaște că viața e în fond tristă și dezamăgitoare.
- Mai credeți încă în dragoste?
- Da, chiar dacă ai să te miri. Cine știe, râse ea, nu aduce anul ce aduce ceasul. Dar cred că eu ar trebui să te întreb pe tine.
Silvia roși.
- Eu știu, fetițo, să citesc pe fețele oamenilor. Nu vreau să te oblig să-mi faci confidențe. Dar de un lucru să fii sigură: într-o zi vei cunoaște și tu împlinirea ca femeie. Nu face prostia să accepți jumătățile de măsură.


Cele două săptămâni trecuseră și Silvia, din nou în fața omului în halat alb, aștepta verdictul:
- Mda, spusese acesta, întorcând analizele pe toate părțile, ai un organism extraordinar. Se pare că totul se va încheia cu bine.
Intrase apoi în prima biserică, întâlnită în cale și în întunericul de pădure de brad al lăcașului de lemn, îngenunchiase și vărsând lacrimi fierbinți, șoptise:
- Doamne, Dumnezeule, îți mulțumesc că nu m-ai lăsat să mor de mâna lor.


Când Silvia avu destulă putere ca să revină la servici, constată că laboratorul se mutase din nou. Ocupau acum patru camere la mijlocul culoarului ; ea, Dan și Ana erau iarăși colegi de birou; d-na Maxim care nu știuse nici ea de mutare, urma să stea în biroul de vis-à-vis. Această nouă lovitură o descumpăni întrucâtva; dar era prea obosită sufletește ca să mai reacționeze în vreun fel. Colegii o întâmpinaseră cu căldură; nimeni nu-i pusese vreo întrebare indiscretă; doar Petre Mazilescu, rânjind, zisese:
- Ce mai face don’șoara, gata concediul?
Cât despre cei doi colegi de birou, nedespărțiții porumbei, aceștia își așezaseră birourile unul lângă altul, cu spatele la un perete, în timp ce pe al Silviei îl plasaseră – în lipsa ei – la distanță de ale lor, exact pe latura opusă, ca și cum s-ar fi temut să stea prea aproape de ea. Silvia răspunse cu răceală întâmpinărilor de bun venit cu care cei doi se grăbiră s-o copleșească și se trase înapoi când Dan voise să-i pună mâna prietenește pe umăr – căldura trăirilor refulate, a chemărilor presupuse fără răspuns trimise atunci, în singurătate, se prefăcuse în gheață. Apoi o văzură începând un bricolaj ciudat: în câteva ore biroul ei se umplu de cărți pe care le dispunea pe laturile exterioare; era de fapt un zid în toată regula. Fundația ciudatului eșafodaj o constituiau niște cutii de carton; apoi urmau cărțile mai sus amintite. Cum pe alocuri zidul nu era suficient de înalt, urma stratul viu: câteva ghivece de flori rectificau neajunsurile. Astfel, îndărătul construcției, cineva putea sta așezat fără să se vadă și fără să vadă pe direcție perpendiculară. Cei doi îndrăgostiți priveau, uimiți și fără să scoată un cuvânt, rezultatul sârguincioasei munci; Dan nu se putu abține totuși să nu-i zică la sfârșitul programului:
- Ce-ai făcut acolo, Silvia? Zidul Berlinului?
- N-ai citit “Fericirea unora” ? se auzi răspunsul din spatele vrafului de cărți. Când te confrunți cu o situație pe care n-o poți schimba, trebuie să încerci să-i micșorezi efectele, pe cât posibil.
Și totuși, Silvia era nevoită câteva ore pe zi să iasă de după zid și să se așeze, cot la cot cu Dan, la biroul situat undeva în lateral, pe care se afla calculatorul. Problema era deja pusă în ecuație, și d-na Maxim făcuse modelul matematic – ei doi urmau să scrie programul propriu-zis. Treaba devenise destul de urgentă, căci în aprilie, pe la jumătatea lunii, aveau “etapă”. Trebuia terminată măcar interfața cu utilizatorul.
În paralel, lucrarea cu baza de date a aparaturii românești ce putea fi folosită în proiecte a d-nei Maxim continua, și odată cu ea și delegațiile prin București, pe la întreprinderi, după oferte și prospecte.
Când șeful voi din nou să le trimită pe fete împreună, Silvia spuse (era și Ana de față):
- Nu, d-le Marcu, n-are nici un sens să mergem două persoane pentru aceeași treabă. O împărțim și facem fiecare partea ei.
- Dar mă gândeam că împreună ați avea șanse mai mari să…
- Nu; fiecare să-și apere șansa proprie; așa mi se pare corect.
D-lui Marcu i se păru ciudată îndârjirea Silviei, ea care era de obicei atât de bucuroasă să fie împreună cu colegii ei. Dar nu avu ce obiecta. Cineva s-ar putea întreba, desigur, de ce era atât de necesar într-o asemenea problemă ca o femeie să-și pună la bătaie, pe lângă dibăcia profesională de a ști ce să ceară – și întregul arsenal de farmece feminine. Ei, bine, răspunsul e cât se poate de simplu: orice întreprindere vrea să-și vândă produsele. Salariații săi sunt dispuși să explice, să dea materiale, într-un cuvânt să-și dea osteneala în fața unui client serios și decis să cumpere. Dar în cazul de față, laboratorul nu dorea deocamdată să cumpere nimic. De aceea, dl. Marcu ținuse atât de mult să creeze o asemenea echipă de șoc feminină. Era, firește, imperios necesar să știi să consulți un catalog, să ceri date tehnice, să cunoști măcar teoretic aparatura respectivă. Zâmbetele sfioase și privirile de căprioară nu erau de ajuns.
În ceea ce o privea pe Silvia, aceasta era absolut hotărâtă să se descurce singură. Începuse încă de pe vremea când se angajase aici să-și creeze un stil de a se îmbrăca și de a se purta. Mai nou, teribila încercare a bolii prin care trecuse, permanenta umilință pe care o resimțea în fața relației celor doi făcuseră ca o oarecare ostentație, o anume furie să se resimtă în stilul ei vestimentar. Era în plină modă mini: fetele cu pretenții sexy își etalau cu generozitate picioarele, spatele ori pieptul în decolteuri cât mai largi. Dar ea își zise că nu va purta niciodată fuste până la fund: deși avea picioare drepte și frumoase de sus până jos, avea senzația că o fustă mini ar face-o să pară mai degrabă vulnerabilă decât senzuală; i se părea că i-ar da un aer de chelnăriță.
Citise undeva despre chakrele corpului uman; tratatele de bioenergie de inspirație hindusă și chineză erau foarte la modă. Nu mică îi fusese mirarea să constate că în aceste teorii, cea mai puternic erogenă zonă a femeii era pântecul: pe acolo se degaja în exterior energia vieții, energia sexuală. Prin urmare, mijlocul era acela care trebuia etalat; deși nu se inventase încă la noi moda tricourilor până la buric, Silvia o adoptă ea în ceea ce o privea. Þinuta ei preferată acum? Blugi, de data asta strâmți, maieu scurt și mulat până deasupra taliei, centură lată și adidași cu talpă de 2 cm. Coafura? Părul îi crescuse; despletit și lăsat pe umeri nu îi plăcuse niciodată, iar acum cu atât mai puțin. Poate și pentru că ura stilul Anei și nici în ruptul capului n-ar fi acceptat să-l imite. De altfel părul ei nici nu avea consistența pletelor negre și aspre ale colegei sale, plete care stăteau înfoiate de la natură; al ei era fin și mătăsos – fusese blond în copilărie – și lăsat liber, stătea lipit de piele. Așa că prefera să-l poarte strâns într-o coadă împletită, de la jumătatea capului sau din creștet, uneori azvârlită ștrengărește într-o parte. Într-o asemenea ținută, Silvia repurtă câteva victorii răsunătoare, adevărată hrană pentru sărmana ei inimă în clipele de deznădejde și singurătate. Din fiecare deplasare se întoarse cu sacoșele pline de documentație, și de fiecare dată căpătă tot mai multă siguranță de sine – ca femeie. Îndată ce ieșea pe ușa biroului, înceta să mai fie o fată urâtă. O singură dată, un grăsan de la serviciul vânzări al unei întreprinderi situate la marginea capitalei, un individ ce-i amintea de Paul, încercă să-și deșerte sacul cu glume nesărate în fața ei. Atunci, fără întârziere, Silvia puse mâna pe telefon: “Îl sun pe directorul de la IREEN” zise ea privindu-l de sus și cu o hotărâre de neînduplecat.
Imediat, o mână se opri pe mâna ei și un coleg al grăsanului zise împăciuitor:
- Stați, domnișoară, nu vă supărați așa iute, băiatul ăsta a vrut doar să vă necăjească. Haideți la mine în birou, vă dau tot ce doriți.
Așa se scrise istoria. Cât despre “Ani”, aceasta nu va fi niciodată în stare să deosebească un kilowat de un kilovolt, își zicea Silvia cu ironie amară. Grațiile nu țineau loc de pregătire tehnică și mai mult de jumătate din documentația adusă de ea putea fi aruncată la coș. Dar întotdeauna pentru o fată frumoasă se găsește o soluție, mai ales, când, nu-i așa, Romeo nu e decât la o jumătate de metru distanță de Julieta. În consecință, Dan Vlasiu începu să plece tot mai des ba la dentist, ba la doctor, ba să-și ia băiatul de la școală (?!) tocmai în orele când “Ani” pleca în deplasare. Nici că se putea o mai agreabilă îmbinare a utilului cu plăcutul, a serviciului cu dragostea. Totul cusut cu ață albă. Și limpede ca lumina zilei.
Poate că lucrurile astea ar fi trecut, dacă nu neobservate, cel puțin neluate în seamă în mod expres, dacă o pereche de ochi mereu la pândă nu ar fi înregistrat totul ca pe bandă: ai unui sinistru personaj care intrase de acum în viața laboratorului LCPH – dl. Petre Mazilescu.


Într-o zi, dl. Marcu, chemând-o la el în birou pe Silvia pentru a discuta mersul lucrării, o întrebase după ce temele tehnice fuseseră epuizate:
- Ascultă, măi fată, tu ești supărată pe mine?
Cum Silvia nu răspundea nimic, dl. Marcu continuă:
- Crezi că n-am făcut bine angajând-o pe fetița asta, pe Ana? Nu te înțelegi bine cu ea? Am auzit că ați fost colege de facultate.
Silvia răspunse atunci la prima întrebare, ignorând-o deliberat pe a doua:
- Nu pot fi niciodată supărată pe dumneavoastră. Vă datorez enorm. N-o să uit niciodată binele pe care mi l-ați făcut, adăugă cu glas stins.
- Și totuși, insistă el, ce părere ai despre ea? Mie mi se pare un copil cu bun-simț.
- Ei bine, răspunse Silvia, timpul va decide: fiecare om se autodefinește prin ceea ce face.
Și zicând acestea, părăsi biroul.

*
Războiul rece și fără cuvinte din biroul pe care Silvia era nevoită să-l împartă cu cei doi începuse să-și exercite presiunea asupra nervilor.
De câteva ori, Ana încercase s-o abordeze, în special când Dan nu era de față, căci acesta răspundea cu o indiferență orgolioasă la răceala disprețuitoare a Silviei. Fosta ei prietenă avea însă întotdeauna treabă când ea se pregătea să-i vorbească. Mai precis o trata ca și când n-ar fi existat. Și totuși într-o zi le fu dat să aibă o explicație.
- Silvia, începuse timid Ana, trebuie să stăm de vorbă.
- Nu cred că în circumstanțele date avem ce discuta. În particular, vreau să spun. Dacă vrei să mă consulți într-o problemă de serviciu – sunt obligată să te ascult. Dar altceva nu cred că avem să ne spunem.
- Silvia, lasă-mă să-ți explic ce s-a întâmplat în acea noapte fatală…Obișnuiam să fac duș în fiecare seară. Apoi îmi uscam părul în fața oglinzii. Silvia, nici o clipă n-am bănuit că Paul era acolo. Poate că n-o să-ți vină să crezi, dar faptul că eram goală era din cauză că pur și simplu nu m-am îndurat să dau din puținii bani pe care-i aveam la momentul respectiv ca să-mi cumpăr un halat de baie.
- Săraca fată săracă, pufni Silvia cu dispreț. Sărmana “Ani”, biet copilaș nevinovat. Păcat că în armata ta de adoratori nu se găsește și vreun scriitor sau scenarist de film. Ce poveste roz-bombon ar ieși din biografia ta! Ce torente de lacrimi ar stârni! Dintotdeauna povestea fetei frumoase și sărace a stârnit torente de lacrimi. Suferința ființelor comune n-a impresionat niciodată pe nimeni. Ce bine ai reușit să-i îmbrobodești pe toți cei de-aici! Știai foarte bine în ce te-ai băgat, știai ce muncă e aici și știai că nu ești în stare s-o faci și totuși ai venit. Þi-ai făcut un calcul foarte precis că nu se poate să nu găsești un prost care să se-ndrăgostească de tine și să facă el toată munca. Și știai că o să-l impresionezi pe “prostul” bătrân și fără copii și care n-a mai văzut o femeie frumoasă de ani de zile, pe acel om prost de bun care s-a lăsat impresionat de “situația” ta și ți-a mărit salariul. Ai făcut toate astea cu bunăștiință, Ana. Te-ai folosit de fizicul tău ca de o armă. Ar fi trebuit să te faci actriță, nu ingineră.
Asprimea vorbelor Silviei aduse lacrimi în ochii celei căreia îi erau adresate.
- Ești foarte rea cu mine, Silvia și ai să regreți asta într-o zi.
Silvia oftă și răspunse pe un ton mohorât:
- Din păcate am ajuns să regret numai răul pe care nu-s în stare să-l fac.