12. Complicații



Bella și cu mine ne îndreptarăm în tăcere către laboratorul de Biologie. Încercam să mă concentrez asupra momentului, asupra fetei de lângă mine, asupra a ceea ce era real și palpabil, sau asupra a orice ar fi împiedica viziunile înșelătoare și lipsite de sens ale lui Alice să-mi pătrundă în minte.
Am trecut pe lângă Angela Weber, care zăbovea pe trotuar, discutând o temă cu un coleg de la ora de Trigonometrie. I-am cercetat gândurile în trecere, așteptându-mă la o dezamăgire în plus, doar pentru a fi surprins de melancolia lor.
Ah, deci exista ceva ce Angela își dorea. Din păcate, nu era atât de ușor de împachetat precum un cadou.
Pentru o clipă m-am simțit straniu de alinat, auzind dorința fără de speranță a Angelei. Un sentiment de apropiere despre care Angela nu avea să afle niciodată mă cuprinse și mă simții, în acea clipă, foarte aproape de ea.
Mă simțeam ciudat de consolat știind că nu eram singurul care trecea printr-o poveste de dragoste tragică. Inimi frânte găseam la orice pas.
În clipa următoare, m-am simțit brusc cuprins de furie. Pentru că povestea Angelei nu trebuia să fie tragică. Ea era om și el era om iar diferența care părea atât de netrecut în mintea ei era ridicolă, cu adevărat ilară în comparație cu situația mea. Inima ei frântă nu-și avea rostul. Câtă tristețe risipită în van, când nu avea niciun motiv real pentru a nu fi alături de cel pe care și-l dorea. De ce nu i s-ar fi putut împlini dorința? De ce povestea ei nu ar fi putut avea un final fericit?
Voiam să îi ofer un dar... ei bine, aveam să îi dăruiesc ceea ce își dorea. La câte știam despre natura umană, probabil că nici nu avea să fie prea dificil. Am explorat conștiința băiatului aflat lângă ea, obiectul afecțiunii sale, și nu părea lipsit de dorință, însă era pus în aceeași dificultate ca ea. Deznădăjduit și resemnat, asemenea ei.
Trebuia doar să sădesc sâmburele sugestiei...
Planul se închega ușor, scenariul se scria singur, fără vreun efort din partea mea. Urma să am nevoie de ajutorul lui Emmett - să-l fac să mă ajute era singura dificultate reală. Natura umană era mult mai ușor de manipulat decât firea vampirilor.
Eram mulțumit de soluția mea, de cadoul meu către Angela. Era o desprindere binevenită de la problemele mele. Măcar de-ar fi fost și acestea la fel de ușor de rezolvat.
Starea mea de spirit se îmbunătățise puțin când am luat loc alături de Bella. Poate ar fi trebuit să fiu mai optimist. Poate că exista o soluție și pentru noi care refuza să mi se dezvăluie, așa cum soluția evidentă pentru problemele Angelei era invizibilă pentru ochii ei. Improbabil... Dar de ce să-mi pierd timpul în deznădejde? Nu aveam vreme de irosit când era vorba de Bella. Fiecare secundă conta.
Domnul Banner intră împingând un televizor și un VCR vechi. Sărea peste o secțiune care nu-l interesa în mod deosebit - bolile genetice - arătându-ne un film, pe parcursul următoarelor trei ore de curs. "Lorezno's Oil" nu era foarte vesel, însă asta nu împiedica manifestarea de încântare din sală. Nu se dădeau note, nu era un material care să fi constituit subiectul vreunui test. Trei zile libere. Oamenii jubilau.
Pentru mine oricum nu conta. Nu aveam de gând să fiu atent la nimic altceva în afară de Bella.
În acea zi, nu mi-am îndepărtat scaunul de al ei, pentru a-mi lăsa loc să respir. În schimb, m-am așezat aproape de ea, cum ar fi făcut orice om normal. Mai aproape decât ne aflasem în mașina mea, suficient de aproape încât partea stângă a trupului meu să se simtă scăldată în căldura emanând din pielea ei.
Era o experiență ciudată, plăcută și chinuitoare, însă era de preferat variantei de a mă așeza la celălalt capăt al băncii. Era mai mult decât mă obișnuisem să fac, însă în curând mi-am dat seama că nu-mi era suficient. Nu eram satisfăcut. O apropiere atât de mare mă făcea să-mi doresc a mă afla și mai aproape. Atracția creștea cu cât mă apropiam mai mult de ea.
O acuzasem că este un magnet pentru pericol. În acea clipă, simțeam că era adevărul pur. Eu eram acel pericol și, cu fiecare milimetru de apropiere în plus față de ea pe care mi-l îngăduiam, atracția ei creștea în putere.
Atunci domnul Banner stinse luminile.
Era ciudat cât de mult schimbă lucrurile gestul său, mai ales pentru că lipsa luminii nu avea prea mare importanță pentru ochii mei. Puteam vedea la fel de bine ca înainte. Fiecare detaliu al camerei mi-era clar.
Atunci de ce aerul fu străbătut dintr-o dată de un șoc electric, în acel întuneric care pentru mine nu era obscur? Oare pentru că știam că sunt singurul care poate vedea clar? Că și eu și Bella eram invizibili pentru ceilalți? De parcă am fi fost singuri, doar noi doi, ascunși în camera lipsită de lumină, atât de aproape unul de celălalt...
Mâna mea se mișcă înspre ea fără voia mea. Doar pentru a-i atinge palma, pentru a i-o strânge în întuneric. Ar fi fost o greșeală atât de groaznică? Dacă atingerea pielii mele i-ar fi părut neplăcută, și-ar fi putut, pur și simplu, retrage mâna...
Mi-am tras brusc palma, încrucișându-mi brațele strâns pe piept și încleștându-mi pumnii cu putere. Fără greșeli. Îmi jurasem să nu fac nicio greșeală, oricât de mică mi-ar fi părut. De aș fi ținut-o de mână, nu aș fi făcut altceva decât să îmi doresc mai mult - altă atingere neînsemnată, alt gest de apropiere. O puteam simți. Un nou fel de dorință creștea în mine, străduindu-se să-mi înfrângă autocontrolul.
Fără greșeli.
Bella își încrucișă și ea brațele la piept, iar palmele ei se strânseră în pumni, la fel ca ale mele.
"La ce te gândești?" tânjeam să îi șoptesc, însă era prea liniște în încăpere ca până și o conversație șoptită să fi trecut neobservată.
Filmul începu, luminând puțin camera întunecată. Bella îmi aruncă o privire. Observă poziția mea rigidă - precum a ei - și zâmbi. Buzele ei se despărțiră ușor, iar ochii ei păreau plini de îmbieri pătimașe.
Sau poate că vedeam doar ceea ce-mi doream.
I-am zâmbit și eu; respirația i se înteți cu un suspin ușor și își întoarse grabnic privirea.
Gestul ei doar înrăutăți lucrurile. Nu știam ce gândea, însă dintr-o dată am fost încredințat că nu mă înșelasem și că ea voia să o ating. Simțea aceeași dorință periculoasă ca mine.
Între trupul ei și al meu, electricitatea fremătă.
Nu se clinti întreaga oră, păstrându-și poziția încremenită și controlată, așa cum am făcut și eu. Din când în când îmi arunca din nou câte o privire, apoi curentul în freamăt îmi străbătea trupul, cu un șoc neașteptat.
Ora trecu - încet, și totuși nu suficient de lent. Era o senzația atât de nouă, că aș fi fost în stare să rămân astfel, alături de ea, zile întregi, doar pentru a savura mai pe îndelete sentimentul.
Am purtat zeci de lupte diferite cu mine însumi pe măsura scurgerii minutelor, rațiunea purtând război cu dorința pe când încercam să justific gestul de a o atinge.
În sfârșit, domnul Banner aprinse din nou luminile.
Sub strălucirea puternică, fluorescentă, atmosfera din încăpere reveni la normal. Bella oftă și se dezmorți, întinzându-și degetele. Probabil că fusese neplăcut pentru ea să-și păstreze atâta timp acea poziție. Pentru mine era mai ușor - încremenirea mi-era naturală.
Am chicotit văzându-i expresia plină de ușurare.
- A fost interesant.
- Mm, murmură ea, înțelegând limpede la ce mă refeream, însă fără a face vreun comentariu. Ce n-aș fi dat să știu ce gândea în acea clipă.
Am oftat. Oricât de mult mi-aș fi dorit, nu aveam ce face.
- Mergem? am întrebat-o eu, ridicându-mă în picioare.
Se strâmbă și să ridică și ea, nesigură pe sine, cu mâinile întinse de parcă s-ar fi temut că va cădea.
I-aș fi putut oferi brațul meu. Sau aș fi putut să-mi așez mâna, ușor, sub umărul ei, ca să o susțin. Cu siguranță că aceasta nu avea cum să fiu o încălcare atât de oribilă...
Fără greșeli.
Bella păstră tăcerea pe drumul către sala de sport. Între ochi i se formase obișnuita cută, semn că era profund îngândurată. Și eu eram căzut pe gânduri.
O simplă atingere a pielii nu i-ar fi făcut rău, dacă aș fi putut lupta cu latura mea egoistă.
Mi-aș fi putut modera cu ușurință forța apăsării mâinii. Nu era chiar greu, câtă vreme m-aș fi controlat cu hotărâre. Simțul meu tactil era mult mai bine dezvoltat decât cel al unui om; aș fi putut jongla cu o duzină de cupe din cristal fără să sparg vreuna; aș fi putut atinge un balon de săpun fără să îl sparg. Câtă vreme îmi păstram controlul...
Bella era ca un balon de săpun - fragilă și efemeră. Vremelnică.
Cât aveam să fiu în stare să-mi justific prezența în viața ei? Cât timp aveam la dispoziție? Urma să mai am parte de o șansă ca aceasta, ca acest moment, ca această secundă? Nu avea să fie mereu suficient de aproape încât brațul meu să o poată atinge...
Bella se întoarse către mine în pragul sălii de sport și privirea îi deveni mirată văzându-mi expresia. Nu spuse nimic. M-am privit în reflecția in ochii ei am văzut conflictul dezlănțuit în ai mei. Am văzut schimbarea chipului meu când partea mea bine intenționată pierdu lupta.
Mâna mea se ridică fără ca eu să-i ordon conștient să o facă. Ușor, de parcă ar fi fost făcută din cea mai subțire sticlă, de parcă ar fi fost fragilă ca un balon de săpun, degetele mele îi mângâiară pielea călduță care îi acoperea obrazul. La atingerea mea, fu cuprinsă de fierbințeală și simții pulsul sângelui care i se răspândea sub pielea transparentă.
"Ajunge", mi-am poruncit eu, deși palma mea tânjea să ia forma conturului chipului ei. "Ajunge."
Îmi era greu să îmi retrag mâna, să mă împiedic să mă apropii de ea și mai mult. O mie de posibilități diferite îmi trecută prin cap într-o clipă - o mie de feluri diferite de a o atinge. Vârful degetului meu trasându-i forma buzelor. Palma mea cuprinzându-i bărbia. Desprinzându-i pieptenul din păr și lăsându-i pletele să se reverse pe brațul meu. Mâinile mele înconjurându-i talia, lipind-o de trupul meu.
"Ajunge".
M-am silit să mă întorc, să mă îndepărtez de ea. Trupul meu se mișcă rigid - încăpățânat.
Mi-am lăsat mintea să zăbovească pentru a o urmări în timp ce m-am îndepărtat cu grabă, aproape fugind de tentație. Am surprins gândurile lui Mike Newton - erau cele mai zgomotoase - în timp ce o privea pe Bella trecând pe lângă el fără să-l remarce, cu privirea lipsită de concentrare și cu obrajii îmbujorați. El se încruntă și în curând îmi auzii numele amestecat cu blesteme în capul său; nu mi-am putut împiedica un ușor zâmbet malițios drept răspuns.
Prin mână îmi treceau furnicături. Am îndoit-o și apoi mi-am strâns pumnul, însă continuă să mă înțepe fără a mă durea.
Nu, nu îi făcusem rău - însă faptul că o atinsesem rămânea o greșeală.
Mă simțeam mistuit de flăcări - de parcă văpaia din gât mi se răspândise în întregul trup.
Data viitoare când aveam să mă aflu aproape de ea, urma să fiu oare capabil de a mă împiedica să o ating din nou? Și de o atinsesem o dată, aveam să fiu în stare să mă mulțumesc cu atât?
Fără alte greșeli. Asta era tot. "Savurează amintirea, Edward", mi-am spus mie însumi cu amărăciune, "și ține-ți mâinile acasă". Ori așa, ori aș fi fost nevoit să mă silesc cumva... să plec. Pentru că nu îmi puteam permite să mă mai apropii de ea dacă persistam în greșeală.
Am respirat adânc și am încercat să-mi limpezesc gândurile.
Emmett mă ajunse din urmă în fața clădirii unde se țineau orele de Engleză.
- Bună, Edward. "Arată mai bine. Ciudat, însă mai bine. Fericit".
- Bună, Em. Chiar păream bucuros? Probabil, în pofida haosului din mintea mea, că într-adevăr astfel mă simțeam.
"Ce ți-ai ținut gura, puștiule. Rosalie mai că ți-ar smulge cuvintele!".
Am oftat.
- Îmi pare rău că te-am lăsat să te ocupi de asta. Ești furios pe mine?
- Nu. Lui Rose îi va trece. Oricum, trebuia să se întâmple asta. "La ce a văzut Alice..."
Nu-mi doream să mă gândesc în acea clipă la viziunile lui Alice. Am privit înainte, cu dinții încleștați.
Pe când căutam ceva care să-mi distragă atenția, l-am zărit pe Ven Cheney intrând la ora de Spaniolă, înaintea noastră. Ah - aceea era șansa mea de a-i oferi Angelei Weber darul cuvenit.
M-am oprit din mers și l-am prins pe Emmett de braț.
- Stai o clipă.
"Ce s-a întâmplat?"
- Știu că nu o merit, însă vrei să-mi faci un serviciu?
- Ce anume? mă întreba el, curios.
În surdină - și la o viteză care mi-ar fi făcut cuvintele de neînțeles pentru orice om, oricât de tare le-aș fi rostit - i-am explicat ceea ce doream.
Mă privi inexpresiv când terminai de vorbit, cu gândurile la fel de goale precum expresia de pe chipul său.
- Deci? îl întrebai eu. ...Mă vei ajuta?
Dură o clipă că el să îmi răspundă.
- Dar... de ce?
- Haide, Emmett. De ce nu?
"Cine ești și ce-ai făcut cu fratele meu?"
- Nu tu ești cel care se plânge că școala e mereu la fel? Acum e puțin diferit, nu-i așa? Consideră că e un experiment - unul privitor la natura umană.
Mă privi preț de o clipă până să cedeze.
- Ei bine, chiar că este ceva diferit, recunosc... Bine. Emmett pufni, apoi ridică din umeri. ...Te voi ajuta.
I-am zâmbit larg, simțindu-mă mai entuziasmat de planul meu, acum că avea și el să participe. Rosalie era o pacoste, însă aveam să-i rămân etern dator că îl alesese pe Emmett; nimeni nu avea un frate mai bun ca al meu.
Emmett nu avea nevoie de repetiții. I-am șoptit replicile doar o dată, intrând în clasă.
Ben se așezase deja la locul său, în spatele meu, pregătindu-și tema pentru a o preda. Emmett și cu mine ne-am așezat amândoi, făcând același lucru. În clasă încă nu se așternuse liniștea; murmurul înfundat al conversațiilor avea să persiste până ce doamna Goff ne-ar fi cerut să fim atenți. Nu se grăbea, analizând testele de la ora anterioară.
- Deci, spuse Emmett, mai tare decât ar fi fost necesar - dacă ar fi vorbit doar cu mine. ...Ai invitat-o deja pe Angela Weber în oraș?
Foșnetul de hârtii din spatele meu se opri dintr-o dată când Ben încremeni, cu atenția atrasă de conversația noastră.
"Angela? Chiar vorbesc despre Angela?"
Bine. Îi captasem atenția.
- Nu, am spus eu, scuturând încet din cap astfel încât să par cuprins de regrete.
- De ce nu? improviză Emmett. ...Ești laș?
I-am zâmbit.
- Nu. Am auzit că o interesează altcineva.
"Edward Cullen voia să o invite pe Angela în oraș? Dar... Nu. Nu-mi place asta. Nu vreau să se apropie de ea. Nu este... bun pentru ea. Nu este... în siguranță cu el".
Nu mă așteptasem la instinctul cavaleresc și protector. Eu speram să îi trezesc gelozia. Însă orice-ar fi dat rezultate era bun.
- Și vei lăsa asta să te împiedice? mă întrebă Emmett batjocoritor, improvizând din nou. ...Nu ești în stare să suporți puțină competiție?
L-am privit încruntat, însă m-am folosit de cuvintele lui.
- Uite, cred că îl place cu adevărat pe acest Ben. Nu voi încerca să îi schimb părerea. Mai sunt și alte fete.
Reacția celui așezat pe scaunul din spatele meu era electrică.
- Cine? întrebă Emmett, revenind la scenariu.
- Partenera mea de laborator spune că e un puști pe nume Cheney. Nu știu sigur cine este.
Mi-am împiedicat un zâmbet. Doar înfumurații de copii Cullen puteau să fie demni de crezare prefăcându-se că nu cunoșteau fiecare elev din acea școală micuță.
Ben se simțea amețit. "Mă place pe mine? Mai mult decât pe Edward Cullen? Dar de ce m-ar plăcea pe mine?"
- Edward, murmură Emmett pe un ton mai grav, arătându-mi-l pe băiat cu coada ochiului. ... Este chiar în spatele tău, spuse el înfundat, atât de evident încât omul îi putu citi cu ușurință cuvintele.
- Oh, l-am îngânat eu.
M-am întors pe scaun și i-am aruncat o privire băiatului din spatele meu. Pentru o clipă, ochii negri din spatele ochelarilor părură înspăimântați, însă apoi se ridică, bățos, și își îndreptă umerii înguști, jignit de subaprecierea mea. Ridică bărbia și un fulger de mânie îi întunecă pielea maro-aurie.
- Huh, am exclamat eu cu aroganță, întorcându-mă la loc, către Emmett.
"Se crede mai bun decât mine. Însă Angela nu gândește așa. Îi voi arăta eu...".
Perfect.
- Dar nu a spus că va merge la bal cu Yorkie? întrebă Emmett, pufnind când rostea numele pe care majoritatea îl batjocoreau pentru ciudățenia sa.
- Se pare că a fost o decizie de grup. Voiam să mă asigur că lui Ben îi era clar. ...Angela e timidă. Dacă B - în fine, dacă vreun tip nu are curajul să o invite, ea nu o va face niciodată.
- Îți plac fetele timide, spuse Emmett, revenind la improvizație. "Fetele tăcute. Fetele ca... hm, nu știu. Poate Bella Swan?"
I-am zâmbit larg.
- Exact. Apoi am revenit în rol. ...Poate că Angela se va sătura să aștepte. Poate o voi invita eu la banchet.
"Nu, nu vei face asta", gândi Ben, îndreptându-se pe scaun. "Și ce dacă e cu mult mai înaltă decât mine? Dacă ei nu îi pasă, nu mă deranjează nici pe mine. E cea mai drăguță, cea mai deșteaptă, cea mai frumoasă fată din școala asta... și mă vrea pe mine".
Îl plăceam pe Ben. Părea isteț și plin de intenții bune. Poate chiar merita o fată precum Angela.
I-am făcut semn, pe sub bancă, lui Emmett că se descurcase de minune în timp ce doamna Goff se ridică și salută clasa.
"Bine, recunosc - a fost destul de amuzant", gândi Emmett.
Mi-am zâmbit în sinea mea, încântat că reușisem să conturez finalul fericit al unei povești de iubire. Eram încredințat că Ben va merge până la capăt și că Angela va primi darul meu anonim. Datoria mea era plătită.
Cât de caraghioși erau oamenii să lase o diferență de înălțime de 12 centimetri să le biruie fericirea.
Succesul îmi dădu o dispoziție bună. Am zâmbit din nou și m-am instalat comod pe scaun, pregătindu-mă să fiu amuzat. Până la urmă, după cum Bella îmi subliniase în timpul prânzului, nu o mai văzusem niciodată în acțiune la ora de sport.
Gândurile lui Mike erau ușor de izolat în zarva glasurilor care răsunau în sala de gimnastică. Mintea lui îmi devenise mult prea familiară în ultimele câteva săptămâni. Cu un oftat, m-am resemnat să ascult prin intermediul său. Măcar puteam fi sigur că avea să-i dea atenție Bellei.
Începusem să ascult la timp pentru a-l auzi oferindu-se ca partener la badminton; imediat ce făcu sugestia, alt soi de "parteneriat" îi și trecu prin cap. Zâmbetul meu păli, dinții mi se încleștară, și fui nevoit să-mi reamintesc că uciderea lui Mike Newton nu era o opțiune posibilă.
- "Mulțumesc, Mike - să știi că nu trebuie să faci asta".
- "Nu te îngrijora, nu te vei împiedica de mine".
Își zâmbiră unul altuia și imagini cu numeroase accidente - întotdeauna cumva având legătură cu Bella - licăriră în mintea lui Mike.
Acesta jucă singur la început, în timp ce Bella ezita să se ducă în jumătatea din spate a terenului, ținându-și racheta delicat, de parcă ar fi fost un fel de armă. Apoi antrenorul Clapp trecu agale pe lângă ei și îi ceru lui Mike să o lase pe Bella să joace.
"Uh oh", gândi Mike în timp ce Bella înaintă cu un suspin, ținându-și racheta într-un unghi ciudat.
Jennifer Bird servi fluturașul direct către Bella, cu o nuanță de înfumurare în gânduri. Mike o văzu pe Bella șovăind către el, lovind aerul cu racheta la metri buni de țintă, apoi se grăbi să salveze pasa.
Am privit alarmat traiectoria rachetei Bellei. Bineînțeles, lovi plasa și ricoșă înapoi către ea, lovindu-i fruntea înainte să se învârtă pentru a lovi brațul lui Mike cu un zgomot răsunător.
"Au, au. Va rămâne o vânătaie".
Bella își frecă fruntea. Îmi venea greu să rămân așezat, unde mi-era locul, știind-o rănită. Însă ce-aș fi putut face, de m-aș fi aflat acolo? Și nu părea să fie ceva grav... Am ezitat, ascultând. Dacă avea de gând să continue jocul, ar fi trebuit să îmi inventez o scuză pentru a o scoate de la oră.
Antrenorul izbucni în râs.
- "Îmi pare rău, Newton".
"Fata asta e cea mai mare piază rea pe care am văzut-o vreodată. Nu ar trebui să îi pedepsesc și pe alții cu prezența ei..."
Întoarse intenționat spatele și începu să urmărească o altă partidă, ca Bella să poată reveni la rolul ei inițial de spectator.
"Au", gândi Mike din nou, masându-și brațul. Se întoarse înspre Bella.
- "Te simți bine?"
- "Da. Tu?" întrebă ea automat, roșind.
- "Cred că voi supraviețui".
"Nu vreau să par un plângăcios. Dar doare rău!"
Mike își roti brațul, crispându-se de durere.
- "Voi rămâne aici, în spate", spuse Bella, pe chip citindu-i-se mai degrabă jenă și amărăciune decât durere. Poate că Mike încasase lovitura cea mai dură. Cu siguranță speram așa să stea lucrurile. Măcar ea nu avea să mai joace. Își ținea racheta la spate, cu ochii plini de remușcare... Fui nevoit să-mi maschez hohotul de râs, tușind.
"Ce e atât de amuzant?", vru să știe Emmett.
- Îți spun mai încolo, i-am murmurat eu.
Bella nu se mai aventură să joace. Antrenorul o ignoră și-l lăsă pe Mike să joace singur.
Am terminat în zbor testul de la finalul orei, iar doamna Goff mă lăsă să plec mai devreme. Îl ascultam încordat pe Mike în timp ce străbăteam campusul. Se hotărâse să o confrunte pe Bella în privința mea.
"Jessica spune că sunt împreună. De ce? De ce a trebuit să o aleagă pe ea?"
Nu realizase ceea ce se întâmplase de fapt - că ea mă alesese pe mine.
- "Așadar".
- "Așadar ce?" întrebă ea.
- "Tu și Cullen, nu?"
"Tu și ciudatul, cred, dacă un tip bogat este atât de important pentru tine..."
Am scrâșnit din dinți auzind insinuarea lui înjositoare.
- "Nu te privește, Mike".
"Se apără. Deci e adevărat. La naiba".
- "Nu-mi place".
- "Nici nu trebuie să-ți placă", răbufni ea.
"De ce nu poate vedea ce monstru de la circ este? Ca ei, toți. Felul în care o privește. Mă ia cu fiori doar să-l văd."
- "Te privește de parcă... ai fi ceva de mâncat."
M-am crispat, așteptându-i răspunsul.
Chipul ei deveni roșu aprins și își lipi buzele de parcă și-ar fi ținut respirația. Apoi, dintr-o dată, izbucni în râs.
"Acum râde de mine. Grozav."
Mike se întoarse, cu gânduri posace, și se îndepărtă pentru a se schimba.
M-am sprijinit de zidul sălii de sport, încercând să mă adun.
Cum putea râde de acuzația lui Mike - atât de inspirată încât începeam să-mi fac griji că locuitorii din Forks deveneau prea conștienți... De ce ar fi râs de sugestia că aș fi putut să o ucid, când știa că este în totalitate adevărată? Ce-i părea amuzant?
Ce era în neregulă cu ea?
Avea un simț al umorului morbid? Nu se potrivea cu ideea pe care mi-o formasem despre caracterul ei, dar cum puteam fi sigur? Sau poate reveria mea despre îngerul nesocotit era adevărată într-o privință, anume că nu simțea deloc spaimă. Curaj - acesta era cuvântul potrivit. Alții ar fi spus "prostie", însă eu știam cât de inteligentă era ea. Însă oricare ar fi fost motivul, lipsa fricii sau simțul ciudat al umorului nu erau bune pentru ea. Oare acest noroc straniu o punea mereu în pericol? Poate avea să aibă mereu nevoie de prezența mea...
Și chiar în clipa aceea, starea mea de spirit deveni plină de elan.
Dacă m-aș fi putut disciplina, de nu aș mai fi fost un pericol pentru ea, atunci poate că ar fi fost mai bine să îi rămân alături.
Când ieși pe ușa sălii de sport, avea umerii țepeni și din nou își mușca buza de jos - în semn de neliniște. Dar imediat ce privirea ei o întâlni pe a mea, umerii ei rigizi se relaxară și un zâmbet larg îi apăru pe chip. Era o expresie de stranie pace. Fără ezitare, veni lângă mine, oprindu-se doar când se află atât de aproape încât căldura trupului ei mă zdrobi precum refluxul.
- Bună, șopti ea.
Fericirea pe care o simțeam în acea clipă era, din nou, fără precedent.
- Bună, am spus eu, apoi - pentru că eram atât de bine dispus încât nu puteam rezista să nu o tachinez - am adăugat: Cum a fost la ora de sport?
Zâmbetul ei păli.
- Bine.
Nu prea știa să mintă.
- Serios? am întrebat-o eu, pe cale să insist asupra subiectului - încă eram îngrijorat din cauza capului ei; oare o durea? - dar chiar atunci gândurile lui Mike Newton se făcură auzite atât de zgomotos încât îmi distruseră concentrarea.
"Îl urăsc. Mi-aș dori să moară. Sper să se prăbușească de pe stâncă în mașina aia strălucitoare a lui. De ce nu o putea lăsa în pace? Să rămână cu cei de-o teapă cu el - cu ciudații".
- Ce este? mă întrebă Bella.
Ochii mei se concentrară din nou asupra chipului ei. Privi către Mike, bătând în retragere, apoi din nou către mine.
- Newton mă calcă pe nervi, am recunoscut eu.
Gura i se deschise și zâmbetul îi dispăru. Probabil uitase că aveam puterea de a vedea ultima ei oră catastrofală, sau spera să nu fi făcut acest lucru.
- Doar nu ascultai din nou?
- Te mai doare capul?
- Ești incredibil, spuse ea cu dinții încleștați, apoi îmi întoarse spatele și traversă furioasă parcarea. Pielea îi deveni de un roșu aprins - era plină de rușine.
Am ținut pasul cu ea, sperând ca furia să îi treacă. De obicei mă ierta repede.
- Tu mi-ai spus că nu te-am văzut niciodată la ora de sport, am explicat eu. ...M-ai făcut curios.
Nu răspunse. Sprâncenele i se încruntară.
Se opri brusc în parcare când realiză că mașina mi-era blocată de un grup de liceeni.
"Mă întreb cât de repede au mers cu chestia asta..."
"Uită-te la manetele SMG de schimbare a vitezei. Nu le-am mai văzut decât în reviste..."
"Frumoase grătare ornamentale laterale..."
"Mi-aș dori să am vreo 60.000 de dolari la dispoziție..."
De asta era mai bine ca Rosalie să-și folosească mașina doar în afara orașului.
M-am strecurat de-a lungul șirului de băieți invidioși până la mașina mea; după o clipă de ezitare, Bella mă urmă.
- Ostentativă, am murmurat eu în timp ce ea urcă.
- Ce fel de mașină e aceea? se arătă mirată.
- Un M3.
Se încruntă.
- Nu vorbesc jargonul automobiliștilor.
- Este un BMW. Am dat ochii peste cap și m-am concentrat să pornesc cu spatele fără să calc pe nimeni. Am fost nevoit să mă înfrunt din priviri cu câțiva băieți care nu păreau dispuși să se ferească din calea mea. Însă o întâlnire de jumătate de secundă cu căutătura mea era suficient de convingătoare.
- Încă mai ești supărată? am întrebat-o eu. Încruntarea ei se domolise.
- Clar, răspunse ea tăios.
Am oftat. Poate că nu trebuia să abordez subiectul. Ei bine... presupuneam că puteam încerca să îndrept situația.
- Mă vei ierta dacă îmi cer scuze?
Căzu o clipă pe gânduri.
- Poate... dacă ai vorbi serios, se hotărî ea. ...Și dacă promiți că nu se va mai întâmpla.
Nu aveam de gând să o mint, iar în niciun caz nu aș fi fost de acord cu așa ceva. Poate dacă i-aș fi oferit un alt schimb...
- Ce-ai spune dacă aș vorbi serios și te-aș lăsa să conduci sâmbăta asta? Doar gândul mă făcea să încremenesc de teamă.
Cuta își făcu din nou apariția între ochii ei cât se gândi la acest nou târg.
- Ne-am înțeles, spuse ea după o clipă de gândire.
În privința scuzelor mele... nu încercasem niciodată să o farmec pe Bella intenționat, însă părea un moment potrivit pentru o tentativă. Am privit-o lung în ochi în timp ce mă îndepărtam de școală, întrebându-mă dacă o făceam cum se cuvenea. Mi-am folosit cel mai convingător ton.
- Atunci îmi pare foarte rău că te-am supărat.
Bătăile inimii ei se întețiră iar ritmul le deveni dintr-o dată sacadat. Deschise larg ochii, părând puțin copleșită.
Am schițat un zâmbet. Părea să-mi fi reușit. Desigur, în acea clipă îmi venea cam greu să-mi desprind privirea de la ea. Eram la fel de fermecat. Eram norocos că știam drumul pe dinafară.
- Voi fi la ușa ta sâmbătă dimineață, devreme, am adăugat eu, punând capăt disputei.
Ea clipi repede, scuturându-și capul de parcă ar fi încercat să-și limpezească gândurile.
- Mm, spuse ea, un Volvo lăsat pe alee nu mă prea ajută în problema cu Charlie.
Ah, cât de puțin mă cunoștea încă.
- Nu aveam de gând să aduc o mașină.
- Cum... începu ea să formuleze întrebarea.
Am întrerupt-o. Răspunsul ar fi fost greu de explicat fără o demonstrație, și nu era deloc momentul potrivit.
- Nu-ți face griji. Voi fi acolo, fără mașină.
Își înclină capul și o clipă păru dornică să ceară mai multe detalii, însă apoi se răzgândi.
- Acum s-a făcut "mai târziu"? mă întrebă ea, amintindu-mi de conversația noastră neterminată din cantină; renunțase la o întrebare dificilă doar pentru a reveni la una și mai neatrăgătoare.
- Presupun că este "mai târziu", am încuviințat eu, fără tragere de inimă.
Am parcat în fața casei ei, încordându-mă pe când încercam să mă gândesc cum să-i explic... fără ca natura mea monstruoasă să devină prea evidentă, fără să o înspăimânt din nou. Sau era o greșeală să-mi minimalizez... întunecimea?
Ea aștepta cu aceeași mască a politeții plină de interes pe care o purtase în timpul prânzului. De-aș fi fost mai puțin neliniștit, calmul ei fără noimă m-ar fi făcut să râd.
- Totuși vrei să știi de ce nu mă poți vedea la vânătoare? am întrebat eu.
- Cel mai mult mă pune pe gânduri reacția ta, spuse ea.
- Te-am speriat? am întrebat, sigur că o va nega.
- Nu.
Am încercat să nu zâmbesc, fără să reușesc.
- Îmi cer iertare că te-am înspăimântat. Apoi zâmbetul meu dispăru odată cu umorul meu efemer. ...Cauza a fost gândul de a te vedea acolo... în timp ce vânez.
- Ar fi ceva rău?
Imaginea proiectată în mintea mea era prea mult de îndurat - Bella, atât de vulnerabilă în întunericul pustiu; eu, fără a mă controla... Am încercat să o alung dintre gândurile mele.
- Extrem de rău.
- Pentru că...?
Am respirat adânc, concentrându-mă preț de o clipă asupra setei arzătoare. Simțind-o, controlând-o, dovedind că eram stăpân asupra ei. Nu avea să mă mai aibă în puterea sa niciodată - îmi doream cu ardoare să fie adevărat. Aveam să nu mai fiu un pericol pentru ea. Am contemplat norii care-mi urau bun sosit fără să îi văd, dorindu-mi să cred că hotărârea mea ar fi schimbat ceva dacă aș fi vânat atunci când i-aș fi simțit mirosul.
- Când vânăm... ne lăsăm în voia simțurilor noastre, i-am spus eu, cumpănind bine fiecare cuvânt înainte de a-l rosti. Ascultăm mai puțin de rațiune. Ne bazăm mai ales pe miros. De te-ai afla în preajma mea când mi-aș pierde controlul în asemenea chip...
Mi-am scuturat capul in agonie, gândindu-mă la ceea ce i s-ar fi întâmplat - nu ceea ce doar i se putea întâmpla, ci ceea ce sigur ar fi pățit.
Am ascultat întețirea bătăilor inimii ei, apoi am revenit, neliniștit, asupra încercării de a-i citi gândurile în privire.
Chipul Bellei era calm, ochii ei erau serioși. Gura îi era strânsă doar o idee, din pricina îngrijorării, am presupus eu. Dar îngrijorare pentru ce? Pentru propria ei siguranță? Sau pentru chinul meu? Am continuat să o fixez, încercând să îi traduc expresia ambiguă în adevăruri concrete.
Mă scrută și ea cu privirea. După o clipă ochii i se făcură mari și pupilele i se dilatară, deși intensitatea luminii nu se schimbase.
Respirația mea deveni mai grăbită și dintr-o dată liniștea din mașină păru să bâzâie apăsător, la fel ca laboratorul de biologie scăldat în întuneric din acea după-amiază. Curentul pulsând curgea între noi, iar dorința mea de a o atinge fu, pentru o scurtă clipă, mai puternică și decât poruncile imperioase ale însetării mele.
Electricitatea vibrantă îmi dădea impresia că mi-aș fi redobândit pulsul. Trupul meu cânta în ritmul său. De parcă aș fi fost om. Mai mult decât orice pe lume, îmi doream să-i simt dogoarea buzelor lipite de ale mele. Pentru o secundă, m-am luptat cu disperare să găsesc puterea, controlul de a-mi putea apropia gura atât de aproape de pielea ei...
Bella sorbi cu nesaț o gură tremurândă de aer și de-abia în acea clipă mi-am dat seama că pe când răsuflarea mea se întețise, ei i se tăiase cu totul.
Am închis ochii, încercând să rup vraja care ne lega.
Fără alte greșeli.
Existența Bellei era legată de o mie de procese chimice într-un echilibru delicat, atât de ușor de tulburat. Dilatarea ritmică a plămânilor ei, fluxul oxigenului, însemna viața sau moartea pentru ea. Bătăile cadențate ale inimii sale fragile puteau fi oprite de atâtea accidente stupide, de boli sau... de mine.
Nu credeam că vreun membru al familiei mele ar fi ezitat dacă i s-ar fi oferit o șansă de a se transforma la loc - de-ar fi putut preschimba nemurirea în mortalitate. Oricare dintre noi ar fi îndurat văpăile Iadului pentru asta. Ar fi ars oricâte zile sau secole ar fi fost nevoie.
Majoritatea semenilor noștri prețuiau nemurirea mai presus de orice altceva. Chiar unii oameni tânjeau după aceasta, căutându-i în locuri sumbre pe cei care le puteau oferi cel mai întunecat dintre daruri...
Nu și noi. Nu familia mea. Noi am fi dat orice să fim oameni.
Însă niciunul dintre noi nu mai căutase cu atâta disperare o cale de întoarcere ca mine, în acele clipe.
Priveam cu ochii ficși ciupiturile și fisurile microscopice din parbriz, de parcă sticla rece ar fi ascuns vreo dezlegare. Pulsul electric nu se domolise și eram nevoit să mă concentrez pentru a-mi ține mâinile în continuare pe volan.
Palma dreaptă începu din nou să mă usture, fără durere, din pricina faptului că o atinsesem cu câteva clipe în urmă.
- Bella, cred că ar trebui să intri în casă.
Se supuse imediat, fără vreun comentariu, coborând din mașină și închizând portiera în urma sa. Simțise oare potențialul dezastru la fel de limpede ca mine?
Suferea oare plecând, așa cum mă durea pe mine să o las să plece? Singura alinare era că aveam să o văd în curând. Mai devreme decât urma ea să mă vadă pe mine. Am zâmbit, apoi am lăsat geamul și m-am aplecat pentru a-i spune câteva ultime cuvinte - acum era în mai multă siguranță, când căldura trupului ei părăsise interiorul mașinii.
Se întoarse să afle ce doream.
În continuare era curioasă, deși îmi pusese atât de multe întrebări în acea zi. Însă propria mea curiozitate rămăsese în continuare nesatisfăcută; răspunzând la întrebările ei, nu dezvăluisem decât propriile mele secrete - obținusem prea puține de la ea pe lângă propriile mele bănuieli. Nu era drept.
- Bella?
- Da?
- Mâine este rândul meu.
Se încruntă.
- Rândul tău la ce?
- Să pun întrebări. În ziua următoare, când ne-am fi aflat într-un loc mai sigur, înconjurați de martori, aveam să obțin și eu răspunsuri. Gândul îmi smulse un surâs, apoi m-am întors pentru că ea nu schița niciun gest pentru a pleca. Chiar și aflându-se lângă mașină, ecoul electricității șuiera în aer. Voiam să ies și eu, să o conduc până la ușă ca pretext de a mai fura câteva clipe alături de ea...
Fără alte greșeli. Am apăsat pe accelerație, apoi am oftat când ea dispăru în urma mea. Îmi părea că întotdeauna goneam către Bella sau fugeam de ea, fără a rămâne vreodată pe loc. Trebuia să găsesc o cale de a prinde rădăcini dacă-mi doream ca noi doi să ne bucurăm vreodată de un strop de pace.