SCRISORI DE DRAGOSTE

VIS


O văzusem și m-am îndreptat decis spre ea.Era supărată pe mine și refuza să îmi vorbească.După nenumărate insistențe,o luasem de mijloc și mi-a spus ca nu vrea să mă ierte pentru ceea ce am facut.Nu înțelegeam,sau nu vroiam să înțeleg.
Apoi eram pe balcon...Jucam un joc timid,de teamă să nu fim vazuți de părinții ei,care au apărut la final.Tatăl purta ochelari de soare,ca cei ai polițiștilor americani,ce ascundeau ochii albaștri spre verde al unui fost,și cum îmi plăcea să o necăjesc pe Alissa,al unui actual,veritabil Don Juan.Mama era undeva în ușa balconului,nu vorbea,doar ne privea suspicioasă,bănuind ceea ce se întâmplase acolo.
În final Alissa se supără din nu știu ce motiv,iar rugămințile mele rămâneau fără vreun răspuns din partea frumoasei mele iubite,moment în care m-am trezit.
Alissa nu era iubita mea,ci femeia pe care o dorisem în trecut,dar din cauza unor ezitări de moment și a lipsei interesului pe care ea îl vroia din partea mea,prea mare pentru convingerile mele de atunci,relația noastră nu s-a materializat niciodată,rămânând la stadiul de conversații prelungite,cu încărcături sentimentale puse în cuvinte simple,cu dorințe ascunse,dar știute,inconștient,de amândoi,iar toate acestea aveau ca bază scrisorile prin care noi comunicam.
Când noi doi vorbeam,totul în jur dispărea parcă,nimic nu mai avea nicio valoare;eram doar eu pentru ea,și ea pentru mine,ca atunci când citești o carte și ajungi la punctul culminant.Oricine ar încerca să deranjeze sau să te distragă,nu ar reuși,decât în situații extraordinare sau dacă acțiunea își rărește pașii.Noi,în schimb eram într-o fugă neîntreruptă unul după celălalt,căutând să impresionăm,sau să ne lăsăm impresionați,să ne facem geloși,dar cel mai important,căutam să fim împreuna.Cuvintele parcă își faceau simțită prezența abia după terminarea conversației,când analizam spusele celuilalt.Pentru noi prezența era cea mai importantă,în pofida spuselor.
Þineam foarte tare la ea,și tot timpul am regretat că am lăsat-o să plece.
Era o duminică plăcută,de primăvară,cu soare,numai bună pentru o ieșire la fotbal și la o bere pe terasă.Tot discutând cu amicii,de la o vorbă la alta se făcuse amiază.Uitasem că trebuia să ne vedem,și că azi era ziua cea mare,în care noi ne decideam destinele,cel puțin așa era pentru ea,căci eu nu prea luam în serios toate chestiile.Eu consideram că pentru orice există mâine,un mâine cu soare și propice pentru orice.
Începuse să plouă,și asta mi-a dat un motiv numai bun să amân întâlnirea noastră,însă aflasem mai târziu că nu mai exista un mâine în situația noastră,și că ultimatuumul dat de ea,era într-adevăr un ultimatuum.
Încercasem de mai multe ori să o invit la o cafea,sau măcar la o întâlnire amicală,o revedere simplă,însă mereu eram refuzat,într-un mod foarte politicos și cu multe detalii și scuze,însă eu de fiecare dată vedeam duminica aceea frumoasă și apoi ploioasă,parcă în legătură cu starea ei de spirit de atunci,și refuzul ei,ca o răzbunare pentru lipsa mea de interes de atunci.
Totuși nu reușesc să înțeleg de ce o visasem azi dimineață,după 3 ani de când nu am mai primit niciun semn de la ea.
Apoi vocea Elenei mă trezește din starea de visare de după vis,în care căzusem,și care îmi trezea amintiri și unele regrete,apăsătoare acum mai tare ca niciodată.
-Iubitule...cafea!
-Da dragă...numai puțin..

PARALELE ÃŽNTRE LUMI