De prea multă conștiință s-a dus! De prea mult suflet. Nimic nu-i mai aparținea. Era al tuturor, mai puțin al lui însuși.
Niciodată nu a întârziat la serviciu. Vara pleca devreme de-acasă. Vedea răsăritul ca pe o felie de dovleac ce se topea în cuptorul matinal, cu ușița deschisă pregătită pentru a scoate peste lume tava adâncă, de un portocaliu roșietic. Până la serviciu era plin de gânduri. Își lăsa visele de viață pe patul încă adormit, le învelea cu un cearșaf de un albastru molatic, zăvora dragostea ca-ntr-un ghioc de țigancă, așeza pasiunile una lângă alta precum cărțile din bibliotecă, deschidea ușa și invita necazurile să plece definitiv. Să-l lase. Prefera singurătatea.
Iubita îl părăsise. Niciodată nu avea timp pentru ea. Era convins că ea îl înțelege. Cum că este un om special. Și că are preocupările lui. Era independentă. Se descurca fără el. Aproape fără niciun ajutor din partea lui. Compensau ceilalți. Iar el nu putea refuza pe nimeni. Sărea în ajutor fie noapte, fie zi. Ajunsese să creadă că asta-i era menirea. Și, poate, chiar așa era. Însă, ea a obosit dintr-odată. I-a spus, într-o zi, că dacă nu-și schimbă stilul de viață, îl va părăsi. Îi turna vorbele spumos, așa cum se prelinge șampania într-o cupă de cristal, mângâindu-i fruntea, obrajii, umerii, pieptul. Punând pecete definitivă pe buzele lui care doreau cu însetare ca apele iubirii să nu se tulbure niciodată. Numai că nu a mai rezistat. Iubirea se întreține ca pe un covor. Uneori trebuie periat, scuturat de rele, înviorat coloritul, schimbat mirosul…
Era primăvară când s-a apucat să strângă câteva lucruri. Avea atâtea amintiri plăcute lângă omul ei. A preferat să i le lase. Pe toate. Un tip ce-și punea sufletul pe tavă servind pe oricine, nu era de ici de colea. N-ar fi vrut să facă gestul. Dar era ultima șansă ca să-l determine să-și întoarcă privirile către ea.
A lăsat, deci, inelul cu pietricică roșie, lângă vaza cu mărgăritar pe care-l primise cu o zi înainte. Din curte de la vecina. Căreia i-a pus lanțul la bicicletă. Că nu avea cu ce să se mai ducă la câmp, zi de zi. De unde vacă și car? Le vânduse, la o lună după ce l-a îngropat pe răposatul soț. Rămasă cu cinci copii. A stat la socri. Cât au trăit ei, viața era prosperă, că erau mai multe mâini de trebăluit. După ce n-au mai fost ei, a venit boala bărbatului. L-a îngrijit cum s-a priceput. Bani de doctor nu avea. Și nici măcar doctor în sat. Venea unul de la oraș, o dată pe săptămână. Ea nici nu-l cunoștea. Cică era tânăr și fără experiență. Boala lui Ionică era una grea. Nu mergea ca să facă unul și altul experiențe ca pe un cobai. Așa că, fiul cel mare l-a dus la oraș. A stat, ceva vreme, internat acolo. Timp în care niciunul nu mai știa de celălalt. Ce dacă pășim în mileniu, ce dacă viteza a luat-o razna. Există locuri pe pământ unde nimic din vechi nu s-a alterat. Depinde ce vrei să iei în considerație. Calmul, liniștea? Fecioria neatinsă a locului? Lipsurile unei vieți tumultuoase, zgomotoase ori absența celor trebuincioase unui astfel de ritm trepidant?! În cele din urmă, cu îngrijirile de la spital nu a fost suficient ca omul ei să revină la viață. Așa că… s-a stins. Odată cu ziua Anuței. Iat-o orfană de socri, de bărbat văduvită… Copiii îi sunt pe la casele lor. Își mai amintesc de ea doar când mai au câte-o nevoie. Că omul fără nevoi în viață, parcă nici n-ar fi. Ei, vezi, cum ar fi putut dragul ei să nu sară în ajutorul vecinei?
Odată, s-a nimerit pe la moară. Trebuia să macine niște grâu. Că femeia lui harnică, de Ilinca zic, făcea o pâine în țest, de se topea în gură. La întoarcere, pe lângă râul ce șerpuia satul și care niciodată nu s-a aruncat în desfrâu, a auzit strigăte de ajutor. A lăsat căruțul de butelie ca un dromader pe genunchi și a dat fuga să vadă de unde vine. Larma era stârnită de niște puștani de vreo zece-doisprezece ani, care făceau baie și se hârjoneau, neștiind că volburile pot deveni periculoase acolo unde, deasupra apei, se răsfață, făcând balonașe de ozon, vegetația debordantă. Unul dintre ei a fost dus de ape spre pântecul râului, răsucit pe după niște rădăcini, ca ombilicul pe gâtul fătului. Norocul lui era o plută care se nimerise ca gură-cască în care băgase o mână și se ținea de maxilar. Urla. Cât o haită întreagă.
S-a aruncat fără să gândească. Și dacă timpul se scurgea pe nesimțite, atunci, el a fost călare pe timp. S-a luptat cu vârtejul. Era cât pe ce să fie înghițit. Dar, pe măsură ce clipele se înșirau ca frigăruile pe jarul spaimei, viețile lor erau contorizate. Ca la un aparat de numărat bancnote. Clipocelile, înverșunările, strigătele, rapiditatea și felul mișcărilor, toate erau parcă manevrate dinafară, de la un panou de comandă. Așa cum se întâmplă în jocurile pe calculator.
I-a salvat viața. Când i-a povestit, i-a stat inima. L-a privit în adâncul ochilor. Și s-a văzut înecându-se în ei. Știa el, oare, cât de mult îl iubește? Cât de drag îi era sufletul acesta dăruit tuturor? Pentru care ar fi dat orice. Ca să-i aparțină. Ei și numai ei. I-a sărit de gât. Omul ei. Omul ei era și erou, pe deasupra. S-a pierdut într-un lung sărut. Oare își dădea seama cât îi poartă de grijă? Atunci când el se aruncă în restriștea celorlalți uitând de sine și de ai lui?!... Nu. N-a mai îndrăznit să-i spună cât de scrijelită îi era inima. De parcă, la fiecare faptă bună pe care el o săvârșea, sufletul i se agăța de inima ei, și, de cele mai multe ori, alunecând, lăsa dâre. Ce nu aveau să se astupe așa de ușor. Mai ales, cu trecerea anilor.
Se însera. Luna îi ademenea în curte. Au ieșit, mână în mână. Ea, sprijinind capul pe umărul lui. El, ținând-o pe după mijloc. Cum ai ține un braț de flori parfumate. Aleea de trandafiri se deschidea precum un covor roșu. Cireșul era ca un curcan cu mărgele în șiraguri, cloncănind vântului gelos. Cum face orice curcan. S-au așezat pe leagăn. A tras-o pe genunchii lui. Lin. Cine mai știe dacă de drag ori de oboseală?! Și-a înfundat nasul ca între mere. Au rămas un timp pe care numai păsările cerului îl mai puteau măsura dând din aripi. Auzeau eternitatea. Psalmul iubirii se cânta în trupurile înlănțuite. Greierii își puseseră chitarele alături și respirau aerul îndrăgostit.
S-a mutat la părinți. Erau încă în putere. Au certat-o zdravăn. Nu, nu putea avea cutezanța aceea de a-și părăsi bărbatul. Mai ales că-l iubea. Au refuzat să o primească. Dar ea s-a încăpățânat să rămână. Măcar pentru o vreme. Trebuia să se schimbe ceva. Voia să facă și pentru ea ceva special…
El și-a dus viața așa cum știa. Cum putea. Cum o făcuse și până aci. Numai că, acum, împărțea îmbucăturile cu singurătatea. Ce-l rodea așa cum rod carii tot ce are gust de lemn. Și aproape că nimeni nu observa cum se împlătoșează cu propria umbră, sub propriile remușcări. Albise peste măsură. Ca un munte pleșuv. Ascuțit și cărunt. El. Tocmai el. Nu știa cum să facă. Se gândea întruna cum să readucă dragostea în căminul fără sens. Întrebările îl măcinau… ca la moară. Puterile i se ghemuiau în rugăciunile de seară.
Numai că, într-o dimineață…
Ea s-a hotărât să revină în cuibul părăsit. Smerită, își ducea păcatul într-o bocceluță modernă. Inima apăsa pe accelerație, deși avea restricție și i se părea că rotunjimile pământului vin către ea, așa cum se întâmplă la cutremure aprige. Parcă nu mai ajungea odată… La capătul frânghiei de viață. Spânzurat. În propria neputință. Un laț în care s-a aruncat disperat. De singurătate. Conștiința îi făcuse reproșuri. Da. Doar ea era de vină. Din întunericul care nu-i mai putea face niciun rău, s-a ridicat un liliac.
În ziua aceea, răsăritul n-a mai ieșit din cuptor. El n-a mai sosit la muncă. S-a grăbit. Să nu întârzie nici chiar acolo!

(22 iulie 2010)