Iubirea asta-i schiloadă, crudă și grotescă. Nu-mi place cum nu-mi plac cei doi protagoniști. Este singura iubire posibilă, singura despre care ar trebui să scriu vreodată.
Este totuși toamnă, totuși oamenii descoperă frumusețea, acolo unde a fost întotdeauna. O să scriu și despre iubirea lor, printre rîndurile acestei povești urîte. Contrastul ne face să fim mai buni.

Nu voi spune cum îi cheamă, vor să rămînă anonimi, nu voi spune unde și cum s-au cunoscut, nu are nicio importanță. Sînt doar un mic scrib plin de silă.
Habar nu au de poezie, nu cred să fi citit vreodată o carte, nu vorbesc nicio limbă – nu au primit niciodată cuvîntul. Sufletul lor este plin de ură, urăsc totul în afară de fumul cald și răzleț care-i acoperă cîteodată.

Gura lui este plină de bale, din ochi îi curge o pastă galbenă, ciudată, atunci cînd plînge. Plînge tot timpul. Ea este murdară, desculță și scrîntită de cînd s-a născut. Mestecă tot timpul o pastă galbenă și ciudată care-i curge, mereu, pe bărbie.

În jurul lor nu este nimeni, oamenii au plecat demult, sînt singuri. Cerul este veșnic tulburat și nu știu că există soare. Trăiesc așa, închipuid lumina, în pasta galbenă a văzduhului din ei.
Nu își ating palmele, nu se ating, nu este nevoie. Scuipă în jur și nu întorc niciodată capul. Au în fața lor orizontul.


Sînt obosit. O să scriu altă dată despre iubirea oamenilor.