„Și era noapte…”
De la plecarea lui Iuda de la Cină, încoace, nicio trădare nu mai cutremură întreg universul. Dacă n-am murit atunci – de groază, de scârbă, de rușine – sunt șanse maxime să supraviețuim oricărei trădări, oricât de mârșave. Dacă nu ne-am sinucis colectiv, deodată cu Iuda, atunci când am fi avut toate motivele s-o facem – căci, nu-i așa, Iuda suntem noi – dacă Dumnezeu ne-a oferit salvarea, trecându-ne cu vederea că suntem o ceată de nesăbuiți, ce motive am avea să practicăm sinuciderea din cauza unei trădări oarecare, fie ea și cea mai josnică, fie ea venită din partea celui mai bun, celui mai drag, celui mai cel? Dacă nu ne-am zguduit atunci din temelii până la a nu mai ființa, să ne vedem mai departe de trădările noastre. Într-un anume mod, fiecare trădător este un sinucigaș. Atunci când trădezi, omori în tine ceva pentru totdeauna. Pe cel trădat îl răstignești, însă va reînvia, după o temporară moarte. Și totuși, de la plecarea lui Iuda de la Cină, încoace, nicio trădare nu mai cutermură întreg universul.
Dar explică asta unui copil!

Alexa a venit hohotind de la școală. Am auzit-o din camera mea, unde citeam caietele lui Mihnea, și, evident, m-am speriat. Am crezut că i se întâmplase ceva îngrozitor, după felul nestăpânit în care plângea, după forța cu care trântea ușile. Fiind singurul adult din casă, m-am grăbit să urc scara până la ea, să aflu numaidecât ce se petrece. În drum spre camera ei, culeg ghiozdanul care fusese abandonat, cu furie, pe trepte. Am găsit-o așezată pe jos, cu genunchii strânși la gură, în poziția fetusului în uter. Mai mult decât hohotele ei, pe care, cu rușine mărturisesc, după ce am constatat că era întregă, vie, că nu-i curgea sânge, eram tentată să le pun pe seama răsfățului, m-a impresionat poziția în care am găsit-o. Omul adoptă, instinctiv, această poziție ori de câte ori simte nevoia de o mare mângâiere, atunci când vrea să se simtă apărat, așa cum, probabil, s-a simțit numai și numai în pântecele mamei. Eu însămi mă strânsesem în felul acesta, încovoindu-mi spatele și ținându-mi genunchii în brațe, ori de câte ori simțisem povara vieții, ori atunci când mă simțeam mânjită de vulgaritățile exterioare, sătulă, sleită, obosită, trădată. Pentru prima oară, am privit-o pe Alexa cu alți ochi, mai bine zis cu altă inimă. Chircită pe podea, într-o postură care parcă voia să spună „Vreau la mama!”, Alexa nu mai era deloc copilul răsfățat, pe care-l blamasem de câteva ori, pe care chiar încercasem să-l corijez. Și am simțit, nu știu cum, prin ce fire nevăzute care leagă simțurile noastre la o cunoaștere universală, general valabilă, că în momentul acela, Alexa, de fapt, nu mai era un copil. Că ceea ce se întâmplase o determinase să crească dintr-odată, chiar dacă, fizic, rămânea o copilă. O creștere înainte de vreme, cum altfel decât dureroasă.
Luând-o în brațe și mângâind-o, am aflat, după încercări repetate, motivul acelei prăpăstii în care Alexa părea să fi fost aruncată de cineva. Se însurase domnul profesor de istorie. Mai întâi mi-am zis că, Doamne ferește, fata suferă de vreo boală psihică ce o determină ca, la aflarea unei vești oarecare, bucurându-se sau întristându-se, să nu se poată opri din plâns. Dar la scurtă vreme, Alexa mi-a infirmat teoria, lăsându-mă să înțeleg cât de îndrăgostită era de acel profesor. N-am vrut să par nici uimită, nici șocată, nici contrariată, străduindu-mă numai să-i explic cu argumente „de oameni mari” cât de greșită era atitudinea ei, cât de păguboasă această îndrăgosteală nefirească, aducătoare de neîmpliniri și adânci neliniști.
Totuși, pe măsură ce argumentele mele avansau, părând că încep să prindă sens în mintea ei, se întâmpla contrariul cu mine: deveneam din ce în ce mai neconvinsă, mai puțin încrezătoare în demonstrația mea. Căci, în timp ce eu vorbeam de lucruri palpabile și cu sens, cum ar fi diferențe de vârstă și de statut, plânsul Alexei vorbea despre esența sentimentelor, care nu dă doi bani pe argumente raționale. Indiferent de condițiile exterioare, de contextul în care lucrurile se întâmplă, mai mult sau mai puțin firesc, trăirea este aceeași. O trădare este o trădare și amărala ei o percepi la fel, indiferent dacă trădătorul e conștient sau nu de răul pe care ți l-a făcut. Mi-am amintit că și eu mă simțisem trădată adeseori, de cele mai multe ori fără ca cel „vinovat” să aibă habar de aceasta. Ori de câte ori țesusem iluzii în jurul unei persoane, unui posibil eveniment, depărtarea de rezultatul imaginat mă azvârlise în brațele disperării, uitând că, de fapt, încă din capul locului probabilitatea ca acel eveniment să se producă fusese zero. Ce păgubos fel de a fi, acela de a nu te putea bucura de clipa prezentă, fără să te gândești la „mâine”, la ceea ce se va întâmpla cu iluziile tale! Am invidiat întotdeauna pe acele prietene sau colege ale mele care aveau o ușurință extraordinară în a se despărți: de oameni, de visuri, de iluzii. Eu, orice banală renunțare la vis, orice iluzie spulberată am resimțit-o ca pe o dezintegrare a ființei, ca pe o împrăștiere a eului în mii de bucăți. După orice pierdere sentimentală, încercam să mă refac din acele frânturi, să mă reconstruiesc, încercând să aflu eu, de fapt, cine sunt: cea de dinainte sau cea de după. De fiecare dată, nu mai regăseam o persoană cunoscută, de fiecare dată ceva se schimbase, ca-ntr-o transformare chimică ireversibilă.

M-am străduit s-o liniștesc pe Alexa așa cum am putut, înțelegând-o, totodată, desigur neexagerând proporțiile micii ei drame. Mi-a aruncat aproape cu răutate:
- Ce-ți pasă ție? Tu îl ai pe Mihnea!
Apoi, dându-și seama că a exagerat, a schimbat vorba:
- Să nu-i spui mamei! Te rog!
Mda. Drama părinților: aceea de a nu cunoaște dramele copiilor.
M-am simțit neputincioasă în a gestiona criza Alexei, în ciuda anilor mei și a unei oarecare experiențe. Cine spune că vârsta te face cunoscător în toate?
Seara, i-am povestit lui Mihnea și l-am rugat să aibă grijă de Alexa după plecarea mea. I-am spus că bănuiesc că are o sensibilitate mult mai mare decât lasă să se vadă. Mihnea m-a dezamăgit și de data aceasta. N-a înțeles nimic. A început s-o judece pe Alexa după aceleași criterii după care ar judeca-o orice om simplu, total necunoscător în ale sufletului. Ne-am certat și din cauza asta. I-am spus că un om rănit, cu atât mai mult cu cât este un copil, nu are nevoie să fie judecat și certat, ci înțeles și ajutat cu multă răbdare și infinită grijă. Parcă vorbeam la pereți. Din ce în ce mai mult, Mihnea se îndepărta de imaginea pe care mi-o făcusem despre el la început. Și parcă asistam la o dedublare între el, cel din fața mea, și acela care îi scria Lăcrămioarei. Oare să nu mă fi vindecat? Să fi fost și aceasta o altă iluzie?

Am adormit târziu, cu genunchii la piept, cu spatele încovoiat și cu sufletul chircit, asemenea unui prunc încă nenăscut. Și era noapte…