Ceasul de pe bibliotecă își împrăștia de multișor semnalele de alarmă în semiîntunericul sufrageriei. Era un ceas de masă cu quartz, ieftin, pe care, la vremea respectivă, îl găseai în toate gorbaciovurile din orice localitate a țării. Îngerul păzitor al trezirilor la oră fixă, pregătit încă de cu seară, se agita răbdător, emițându-și tiurile deșteptătoare metodic și sacadat, în grupuri de câte patru, bombardându-i timpanele cu precizie de metronom.
Dar cum ceva din ființa lui refuza să preia aceste apeluri, impulsurile sonore insistau, având într-un final câștig de cauză. Și, o dată străpunse barierele, impulsurile apucau ciocănelele cu care loveau vârtos în nicovale. Iar de aici, se aruncau în scărițe și, luând calea acustică, alergau să ajungă undeva, acolo sus, la Centrul de Analiză și Comandă.
Însă și aici lucrurile nu erau tocmai în regulă. Fie că o ceață groasă împiedica vizibilitatea și ele nu primeau aviz de intrare, fie că dirijorii de trafic, copleșiți de stresul din cursul săptămânii, ațipiseră tocmai acum când atenția lor ar fi trebuit să fie mai mare.
Și totuși ceva neclar începu, de la o vreme, să se contureze și un ochi interior se întredeschise.
Se făcea că o coloană sonoră venea de undeva și i se insinua în creier. La început, abia perceptibil. Apoi, din ce în ce mai tare. O muzică a sferelor, ritmată, mai mult stridentă decât melodioasă, îi împânzea capul. Creierul lui, când mare, moale și rece ca o piftie, când strâns și ghemuit într-o parte a craniului, începu să vibreze cadențat, o dată cu ecourile venite din astral...
Deschise ușor ochii și, nemișcat, privi afară prin perdeaua fină.
La blocul de vizavi, în afara câtorva ferestre de la unele etaje ale casei scării, nicio alta nu mai era luminată. Nici măcar aceea a bucătăriei unui apartament de la etajul al treilea, în cadrul căreia, fie că era luminată, fie că nu, la anumite ore târzii, aproape noapte de noapte, de la un timp, cineva apărea și, stând cu coatele pe pervaz, fuma.
- Ia te uită! își zise. Nici nu s-a întunecat bine și ăștia s-au și culcat.
În clipa următoare însă fereastra chiar se deschise și în ea se ivi acel cineva care, făcând mișcarea obișnuită, își aprinse o țigară și începu să tragă cu sete din ea.
Niciodată nu-l văzuse pe acel individ la lumina zilei. Nici de aproape, nici de la distanță. Nici nu avusese curiozitatea să afle cine e și de ce are asemenea insomnii. De altfel nici nu-l interesa.
Dar acum ar fi vrut. Și pe măsură ce făcea efortul de a-și clarifica imaginea, persoana respectivă începu să capete contururi din ce în ce mai bine definite, pentru ca într-un final să ia chipul lui Năstăsică.
Iar acesta, desfăcându-și hidos gura și lăbărțând-o până dincolo de urechi, slobozi un râs sarcastic și, făcându-i cu degetul, îi zise:
- Þi-am spus doar. După ce că ai capul mic, îți mai stă și creierul lejer în el.
Rămas cu privirea țintuită pe figura din fereastră, ceva ciudat i se întâmplă. Un sentiment contradictoriu, de ură clocotindă împotriva lui Năstăsică și totodată de condescendență față de vârsta și de părul lui alb, puse stăpânire pe el. Ar fi vrut ca în clipa aceea să sară pe acest… – nici nu mai știa cum să-l numească –, să-l calce în picioare și să jure că în viața vieților lui nu va mai vrea să-l vadă. Tocmai el, Năstăsică, cel care-i era unul din cei mai apropiați prieteni, un adevărat stâlp de sprijin, tocmai el să-i râdă acum în nas și să-l batjocorească?!… Nu. Așa ceva nu-i va ierta niciodată.
Încercă să se ridice, dar nu putu. Mii de chingi îl țineau legat pe suportul pe care se afla așezat.
După mai multe tentative, reuși totuși să-și miște mâna dreaptă și să se pipăie cu ea. Dar receptorii tactili ai palmei percepură ceva nedefinit. Lăsă mâna pe lângă el și, pipăind în continuare, nu dădu de nimic.
Intre timp, figura lui Năstăsică începu să se estompeze și, dispărând cu totul, fu înlocuită de chipul, la fel de neclar ca la început, al individului care fuma.
Își roti privirea prin cameră și, în conul de lumină proiectat de lampa de carte – agățată de unul din fotoliile de lângă peretele opus canapelei pe care stătea întins –, o desluși pe EA, dormind pe pliant.
Acesta nu era altceva decât două plăpumi, îndoite fiecare pe lung, așternute una peste alta jos, pe covor și acoperite cu un cearșaf. Aici obișnuia EA să doarmă - la parter – vara, mai ales în sezoanele foarte călduroase.
Fără să-și dea seama însă, tiurile metodice și sacadate îi reumplură auzul și abia atunci EL înțelese că muzica sferelor, care făcea să-i trepideze din nou creierul, era semnalul deșteptător al ceasului ce-l anunța, de data asta deznădăjduit parcă și cu ultimele puteri, că, de fapt, era dimineață și că trebuia să se trezească.
Se ridică în șezut pe marginea canapelei, își căută papucii și, găsindu-i, îi luă în picioare.
Somnul, în care căzuse cu puțin înainte de miezul nopții, nu reușise să învingă oboseala ce îi pusese stăpânire pe organism în ultima vreme.
Sprijinindu-și coatele pe genunchi și capul în palme, mai rămase așa câteva clipe, timp în care tiurile ceasului alternară între monstruoasele semnale deșteptătoare – care de-abia acum începuseră să-l enerveze – și muzica sferelor, aceasta din urmă chiar încercând să pună, din nou, stăpânire pe el.
Dacă ar fi fost să-i mărturisească lui Năstăsică pățania, acesta sigur i-ar fi spus că muzica respectivă este un sedativ perfect pentru gândăcelul pe care EL îl are undeva în cap și care, atunci când este deranjat, dă din picioare, râcâindu-i în scoarța cerebrală.
Se desprinse cu greu de pe canapea și se duse la bibliotecă, unde, cu mișcări bâjbâinde, apucă ceasul, îl răsuci cu spatele și mută butonul soneriei în poziția off.
O liniște nefirească, voluptoasă până la sufocare, enervantă, însă odihnitoare, i se pogorî asupra creierului.
Se întoarse și rămase dezorientat, privind în gol. Făcu un pas către baie, dar se opri. Se hotărî și se duse în bucătărie.
Deși se vedea cât de cât, aprinse lumina. Apucă de coadă ibricul de cafea și se duse la chiuvetă. Puse pe jumătate apă în el și-l lăsă pe aragaz. Luă aprinzătorul din cuiul bătut în spatele dulapului de alături. Era un aprinzător electric – pe baterii –, cumpărat de pe stradă de la taraba unui frate român din Basarabia.
Învârti apoi unul din butoanele aragazului și gazul, țâșnind prin duză, apăru la ochiul respectiv. Apropie vârful aprinzătorului și declanșă scânteile. După câteva încercări ratate, acestea stârniră, la început, o flacără ceva mai mare, o vâlvătaie chiar, în comparație cu ce arătă în clipele următoare, când reveni la normal și atunci EL așeză ibricul deasupra ei.
După ce termină de făcut cafeaua, se duse în baie, unde se spălă pe mâini, pe față și pe dinți. Apa un pic mai rece care veni între timp pe țeavă avu darul să-i mai limpezească puțin mintea.
Fusese o noapte caldă, aproape înăbușitoare, la aceasta contribuind și căldura acumulată peste zi în betoanele pereților.
Încercând să scape de zăpușeală, lumea lăsa geamuri și uși deschise tot timpul. Cu toate acestea, atât diferența dintre mediul dinăuntru și cel din afară, care era inexistentă, cât și faptul că nu se simțea nici cea mai mică adiere de vânt îți creau impresia că aerul nu poate circula prin plasa din material plastic, pusă în cadrul ferestrelor împotriva insectelor.
Situația era total opusă în timpul iernilor, mai ales al celor foarte geroase, când cei mai mulți locatari – și chiar și EI – se văitau de frig.
Și de fiecare dată când trăia asemenea clipe, EL își aducea aminte de pățaniile lui Harap Alb și ale prietenilor săi, în tentativa lor de cucerire a fetei împăratului.
Acum însă EA dormea întinsă, cu fața în sus, cu capul ușor flectat și ușor răsucit către dreapta. Colțurile gurii îi erau trase ușor înapoi, într-un surâs abia schițat.
De obicei, pe astfel de călduri, nu-și lăsa pe ea decât chiloții și sutienul. Dar în noaptea care tocmai trecuse, renunțase la acest al doilea dedesubt. Își acoperise, în schimb, zona bazinului cu un colț al cearșafului.
Piciorul drept îi era întins în prelungirea corpului, în timp ce pe cel stâng îl îndoise din genunchi și îl sprijinise de măsuța dintre fotolii, pe care se afla telefonul.
Citise până târziu și adormise cu lampa de carte aprinsă. Mâna dreaptă avea brațul pe lângă corp, în timp ce antebrațul – cotind în unghi drept și sprijinindu-se pe abdomen, în zona stomacului – ținea încă între degete cartea care-i căzuse pe sânul drept, acoperindu-i-l parțial.
Dormea liniștit, respirația, aproape imperceptibilă, nefiindu-i sesizată decât dacă urmăreai scurtele excursii ale pieptului care antrenau la rându-le ușoare ridicări și coborâri ale sânilor, cel din stânga apărând în toată splendoarea lui.
Avea sâni potrivit de mari, rotunzi, – două mere, încă tari –, puțin lăsați din cauza poziției, cu mameloane micuțe și înconjurate de niște areole mamare nu prea extinse.
EL rămase câteva clipe cu privirea ațintită asupra EI, contemplând-o. Apoi se lăsă în șezut, alături, pe marginea pliantului.
Știa că, de obicei, citește până noaptea târziu, fiind convins că același lucru îl făcuse și de data asta. Era conștient că trebuie s-o trezească și totuși parcă nu îndrăznea, văzând cât de profund și, probabil, cât de odihnitor îi era somnul.
Îi trase atent din mână cartea și o puse pe măsuță, lângă telefon. Se aplecă deasupra EI și o sărută ușor pe obrazul stâng. Apoi continuă pe buze, pe bărbie, pe piept și, coborând, ajunse în centrul sânului drept. Îi apucă sfârcul între buze și, prin intermediul acestora, strânse grijuliu de câteva ori cu dinții.
Surâsul, abia schițat la început, transformat, în timpul parcursului buzelor lui, într-un zâmbet un pic mai pronunțat, dispăru în acel moment, fața luându-i un aspect aproape sever, iar EA, punându-i mâinile pe frunte și împingându-l, îl dădu deoparte cu oarecare brutalitate. Apoi se întoarse pe partea stângă.
EL înțelese, atunci, că EA voia să mai doarmă puțin. "Măcar cinci minute..." – îl ruga aproape întotdeauna, după care promitea că se va trezi.
O lăsă în pace. Se ridică și ducându-se la dormitor, intră încet.
Prin ușa rămasă întredeschisă, becul din holișor arunca o rază de lumină asupra patului în care Copilul dormea, în diagonală, cu picioarele pe perna situată în colțul din dreapta, de la căpătâi și cu capul către colțul opus, sprijinit pe cearșaful de învelit, făcut ghem.
EL îl mișcă ușor, strigându-l pe nume. Dar cum acesta nu reacționă, îl mișcă din nou, mai tare.
Copilul se trezi și, dându-se cu picioarele la marginea patului, rămase descumpănit.
EL îl mângâie pe cap și, sărutându-l pe frunte, îi spuse că trebuie să se grăbească, întrucât în foarte scurt timp urma să plece.
Ieși apoi din dormitor și se duse în bucătărie, unde turnă cafeaua în cești, cu gândul că va trebui să o ia de la cap cu trezitul celor doi. Își cunoștea el marfa.
În urma lui, Copilul mai moțăi câteva clipe în poziția în care îl lăsase. Apoi se ridică, se duse la noptieră, aprinse veioza, luă agenda și pixul și notă: "Trebuie să mă trezesc. Urgent. Astăzi plec."
Lăsă agenda înapoi pe noptieră, se aruncă în pat și adormi pe loc.