Tăcere prin unghere, și atât. Secolul XIX, și-a închis cortina, reflectoarele în sală s-au aprins, se văd prin găurile mici din pânza indigo, razele galbene de dincolo, din realul lor.

Actorul, el, unicul, complexul, falsul și viul la un loc, neputința și demiurgicul mirate într-un bol armonios, el creatorul de vise și de emoție a ieșit. Întâi pe scenă a mai făcut o piruetă, a zâmbit spre public, în aplauzele lor. S-a întors după indigo, avea lacrimi, se uita la cei cu care suferise creația, cei cu care născuse fătul de umilință, de smerenie, fătul credinței în arta dumnezeirii nude. A zâmbit spre public din nou la a treia piruetă.

Publicul aplauda. Câte un bravo, în rândul doi, alt Bravo în rândul șaisprezece, unul din stânga, altul din dreapta, iar ultimele din capătul sălii. Acolo este locul unde aplauzele se sting primele. Sunt grăbiții, sunt reflexivii, sunt cei care vin pentru imagine, pentru filmul ca teatru, pentru a vedea statui.

Dar oare ei știau că este, totuși, Leopold? Nu, nu actorul, nu ramificatul, nu cel cu fard subînțeles, nu cel cu lacrima pictată pe obraz, nu rol după rol, nu viață după viață. Nu, doar un banal, dar lucid plimbător frenetic al zilelor de odinioară. Pentru că Leopold iubește, Leopold plânge, el tresare, el simte. Și nu ca rol ci ca viață, pentru că el este maestrul trist al universului ferice. El omul, care stă cu atriul drept în vis și poezie, iar cu atriul stâng pe bulevardele new yorkeze. El, omul care undeva cândva, a, și s-au întâlnit.

El nu a înțeles, poate, ea nu l-a înțeles, poate. Ce oare s-a întâmplat, cântau sonatele de toamnă, cântau rapsozii din secolul XIX. Destinul iubirii, ghilotina dantoniană, a pus un act final, un act pentru o ghilotina din veacul cel nou plămădită.

A primit doar telegraficul ritm și rimat – adio. A primit un pumnal acolo despărțind pentru totdeauna cele două atrii. Împărțind camera și patul mare în care s-au iubit în două sisteme neconforme cu nimic. Pumnalul a sfâșiat pânza cortinei, a făcută franjuri atârnând în bătaia vântului. Lama rece și a ieșit încălzită de sângele lui. Lama s-a înfipt cu umlaut pe fiecare vocală castă, urâtă și amară strofă. A retezat visul.

"Tu nu ai ce căuta aici!" Atât scria pe finalul hârtiei mototolită într-un colț pe masă. Tu mi-ai distrus cele ultime luni din viața. Tu m-ai făcut să pierd echilibrul. Piruetele mele decente și normale. Mătăniile mele de pe scenă, mi le-ai spulberat cu nevrozele tale de semizeu.

În zadar, lacrimi, strigăte, apeluri solicitante spre normalitate. Pânza indigo pare că i-a acoperit ochii, i-a acoperit obrazul cald, i-a acoperit tot conturul. În zadar, pentru cel prins captiv între două lumi.

Cine să îl simtă? Cine să îi dea posibilitatea de a se menține în pas de unul singur dar nu cu un singur picior ci cu amândouă. Dumnezeu? Dumnezeu este cel refugiat, știind că scena vieții se joacă doar prin provocări. El vine doar ca ajutor, la final, poate. Da, poate în lumea de apoi.

Așa s-a închis povestea, s-a închis pentru că trena ei nu a vrut nici umbra lui sa o primească. Nu a vrut nici ultimul acord de violă, pe un surâs de dimineață. Dimineți atât de frumoase uneori. Și nopți atât de dimineți câteodată. Chiar si el, scriitorul de dincolo de veacuri, de dincolo de rânduri, de deasupra colii, privitorul dictării, al universului prea plin de jumătați care nu își găsesc rostul ca să se lipească două câte două, da scriitorul, văzând atâtea colțuri tăioase a plâns la final.

Ciudat destin, ciudat final, trist conținut și trist început. Zâmbet și piruetă, sfinți și oameni. Oameni de carton. Oameni cu fard, oameni care au inimi de carton.

Dansul? Leopold și-a amintit dansul. Dansul de doi, dansul cu ea alătrui, în pas molatic, cu sânul ei lipt de pieptul celor două atrii. Atunci s-a crezut că lumea este făcută pentru ei, pentru că și doar atât se mai precizează în cartea că dansul a fost primul sărut, prima atingere, prima ninsoare, prima lacrima, primul vis, primul parc, și primul ținut de mână, primul refuz, și prima acceptare.

S-a tras cortina, spectatorii se ridică să plece. Îi vede, s-au împărțit în două mulțimi ovale cu leneși în coadă. Sunt rânduri entropice, dar care se îndreaptă spre o ieșire, unii spre stânga alții spre cea din dreapta. Leneșii mai stau pe scaun, pândind cu ochiul subțierea ieșiților. Apoi se ridică și leneșii, se aud scaunele cum se rabatează, cortina a rămas căzută. Leopold stă dincolo, în spatele pânzei, în poziția lotus, aude doar cum zumzetul de voci se estompează.

S-a terminat și rolul, și scena și publicul și universul și limitele, și finitul. Și nu înțelege cum și de ce.

Apoi, doar tăcere prin unghere. Ba nu, în câteva secunde a apărut mătura femeii de serviciu care face curat printre scaune. Se sting luminile din sală.

Orașul își începe noaptea. Orașul nu doarme, el nu mai doarme, este doar un somnambul care se plimbă incognito printre trecători. Poartă pălărie și un pardesiu lung. Azi s-a întâlnit și cu Leopold și i-a spus că visul se întoarce înapoi în timp. Visul niciodată nu se termină prost. Te trezești cu lacrimi, dar adormi înapoi, și ai posibilitatea de a te întoarce pe fir până la punctul unde începe tristul din vis. Și îi dai o nouă alură. Așa i-a spus orașul. Crezi că eu la cât sunt de mare dacă trăiam toate visele de coșmar, aș mai fi fost la fel de vesel și dezinvolt, i-a spus orașul lui Leopold.

Atunci, el, Leopold și-a pus pălăria, bastonul si se îndreptă spre podul dintre insule...Kate? Scriitoarea de notițe, Călăul, Kate nu mai este, Kate i-a spus ca e prea vinovat ca a stricat timpul, că a modificat scenă ca și cum s-ar fi crezut regizor. Kate l-a acuzat de iubire apostolică. Kate l-a acuzat de aer, l-a acuzat de prea mult, l-a acuzat de prea puțin. L-a acuzat.

Plouă la porțile teatrului, pe trotuare apa o ia timid printre crăpăturile din bordură și pornește pe poteca numai de ea știută spre fluviu. Apa de ploaie are secretele ei de ajunge singură pe autostrăzile minuscule ale asfaltului spre fluviu.

Leopold zâmbește, realitatea astăzi și-a dovedit secvența brutală. Realitatea picăturilor de ploaie este de-a dreputul minunată, pentru că el zeci de ani au săpat aceleași cărări prin asfalt pentru a-și curma destinul de ploaie, dar de a-l atinge pe cel de apă.

Un taxi galben merse încet pe lângă el, fără a-l stropi. Leopold mulțumi în gând șoferului elegant și cumsecade.

Plouă și încet fluturii albi de pe dealurile de odinioară, de la el de acasă din secol XIX, își deschid aripile, pentru ca ploaia sa le picure in suflet si sa le dea deseneze cărări spre felinarele nopților dintre stele. Pentru că fluturii acolo se duc atunci când mor. În nopțile întunecoase dintre stele, și de acolo vin câteodată spre pământ sub formă de praf galactic.

Dar acum fluturii sunt deasupra dealurile peste care amintirea blondei Kate, s-suprapus perfect până la un punct. Apoi Kate a plecat, spre XXI, un secol cu miez scris pe un bilet de rămas bun și de adio totodată

Teatrul a rămas în urmă. A, umbrela, Leopold uitase să o deschidă. Pardesiul se udase complet, iar picăturile de apa din păr îi atingeau pleoapele. Picături oprite din drumul lor câtre fluviu. Ochi lui Leoplod, ochi mici, ochi curați ca visul și zăpada, ochii, cândva mângâiați de blonda Kate.

( Povești New Yorkeze 1 - Tăcere prin unghere)