Desigur, nu toți aveau timp și bani să stea la Căminele „Constructorul” pentru a vedea cum o nemțoane țâțoasă strigă un „Geil!” orgasmic pe la patru dimineața, iar la plecare să constate că au rămas fără adidașii „Spuma” cu care veniseră la vizionare.
Erau și colegi care făceau din greu munca de teren, cel mai faimos exemplu fiind slăbănogul Jienel, zis „Þeavă”, care, ca Prâslea cel Voinic, dar pe invers, făcea patru ani de facultate cât alții făceau unul. Îl porecliserăm „Repetentul” încă de pe vremea cînd nu era repetent!
Ei bine, Jienel ăsta era „naturist” – ca pictorii „pleneriști”, care pictau în plein air, adică în aer liber. Așa era și el: practica amorul în aer liber din martie până târziu în toamnă, când da bruma. Îl inspira, probabil, peisajul din satul său natal, situat în Depresiunea Getică a Olteniei, undeva mai jos de Peștera Muierii. Dar pentru nimic în lume n-ar fi făcut amor liber în peșteră! Era superstițios și nu voia să tulbure spiritele dacilor din vechime, care în vremuri de restriște se adunau acolo și luptau din greu contra globalizării impuse de imperialiștii romani.
Nu, locul lui preferat era undeva pe o dîlmă, în spatele gării de la marginea satului...
Într-o noapte, venind beat criță de la crâșmă, Jienel văzu o bufniță cum sta pe un gard. A dracu’ pasăre, îl fixa cu ochii ăia ai ei, bulbucați, de piază rea. Simțind provocarea, tânărul nostru începu să dea din mâini ca o morișcă, dar nici gând să o alunge! Lighioana nu se sinchisea de „efectele” lui. Exasperat, junele tembel ajunse la gard din câțiva pași uriași, ca la triplu salt și, din avânt, îi trăzni bufniței sfidătoare un pumn zdravăn între felinare!
A doua zi, trezindu-se mahmur și cu capul greu, află de la „radio șanț” că baba Sida, în vârstă de 90 de ani și care obișnuia să stea la gard până seara târziu (oricum nu vedea prea bine cine trece pe uliță) primise o lovitură năpraznică de la un individ iresponsabil, care, cu astă ocazie, i-a rupt și nasul.
Spre ușurarea lui Jienel, povestea a avut o jumătate de happy end: baba Sida, care ținuse trei bărbați la viața ei și răzbise prin două războaie mondiale, a supraviețuit, trecând și peste asta! Partea proastă este că vajnica femeie și-a dat totuși duhul trei săptămâni mai târziu, dar toată lumea a fost de acord că a sfârșit de bătrânețe.
Se spune că fiecare destin e hotărât în Ceruri, lucru perfect adevărat și în acest caz: Sfântul Petru, văzându-l pe Jienel atât de nemintos, a hotărât să sune din clopoțel și s-o cheme pe roaba Domului Sida... Oricum, nu rămăsese de văzut mare lucru pe uliță!
Când crescu mai mare și „înaintat în știință pân’ la genunchiul broaștei”, vorba lui Creangă, Jienel părăsi vechea așezare dacică pentru a deveni student la cea mai fioroasă facultate cu profil tehnic din Timișoara, unde Providența mi l-a hărăzit drept coleg.
Ajuns în metropola Banatului, singurul său gând era la..., cum să zic mai elegant, la R.U., adică la relații umane. „Scana” cu același interes orice femeie, de la colegele noastre de la cursuri și până la babele care stăteau la coadă la Alimentara, de parcă ar fi avut niște ochelari cu lentile speciale, care le dezbrăcau pe toate. După un chef în cămin, în timp ce stingeam o sticlă de vodcă poloneză Wiborova cu câteva beri chioare, de-ale noastre, mi-a destăinuit filozofia lui de viață: „nu contează, bă – grasă, slabă, blondă, brunetă, tânără, babă – gaură să aibă!”
Cu ochii încețoșați și fascinat de profunzimea acestei viziuni asupra lumii, am îndrăznit o întrebare, cam pe lângă subiect:
- Da’ și o scândură are gaură, nu?
- Bună și aia, la o adică! – rosti Jienel, încruntat și răgușit.
Hotărât om, avea o determinare ieșită din comun!
Problema e că, așa cum spuneam la început, el făcea de patru ori fiecare an de facultate, precum Prâslea cel Voinic pe invers, ceea ce începuse să devină periculos: risca să-și ia adio „forever” de la facultate.
Jienel era dărâmat. Ajunsese la o răscruce de viață: pe de o parte, tinerețea sa sălbatecă și nechibzuită, iar pe de alta, studiul greu, cu materii încâlcite, abstracte, de neînțeles. Iar astea nu făceau casă bună împreună. Pentru prima oară în năvalnica lui viață, Jienel traversa o depresie, dublată de o criză religioasă, care se dezvolta în paralel. S-ar fi dus el să se roage la Catedrala Mitropolitană, dar pumnul tras babei Sida și păcatle grele săvârșite în spatele gării abandonate din satul natal îi apăsau umerii ca o manta de plumb, împiedicându-l să urce treptele impozantului lăcaș de cult, spre izbăvire...
Înfrânt, se retrase în devălmășia camerei sale de cămin, în fața unei sticle de vodcă vietnameză. Începu să bea cu măsură, fixând îndelung eticheta cu spic de orez. Deja după primul pahar, se simți cuprins de un fior mistic nelămurit. Era pe la jumătatea sticlei când întunericul din jur făcu loc unei firave cețe albăstrii, ca fumul de țigară.
Jienel se controlă instinctiv să n-aibă vreun chiștoc în mână și să-l scape pe jos – asta-i mai trebuia, să ardă ca un călugăr tibetan, în plină transă mistică!
Se liniști curând și mai dădu peste cap un pahar, scrutând precaut fumul argintiu ce umpluse încăperea. Nici n-apucă să-și toarne din nou, că un cap de dac se întrupă din ceața aia și îi pounci, cu glas tunător:
- Pune jos sticla aia și ascultă-mă! De-aia a poruncit Burebista să ardem viile, ca tu să te matolești cu licori asiatice, în poziția lotus?!
- Cine ești? – îngăimă Jienel, cu ochii ieșiți din orbite.
- Numele meu este Zyraxes și sunt nobil tarabostes de loc de prin părțile voastre, de le ziceți acum Gor – Jiu, adeacă Jiul de sus. Îți poruncesc să mă asculți!
Jienel, ce să facă? – oricum era paralizat.
- Măi băiete, noi, spiritele dacilor din Peștera Muierii, ținem să-ți mulțumim că nu ne-ai tuburat, venind cu vreo muiere în peșteră. Că noi, de 2.000 de ani n-am mai văzut parte muierească dezbrăcată și – asta e, decât s-o luăm cu toții razna, mai bine așa!
- Dar cum să-mi mulțumiți, dragii mei străbuni? – își mai veni Jienel în fire.
- Tu, care ești urmașul lui Corylus și al lui Bosceiles, ia spune cum te cheamă pe tine acum?
- Calancea!
- Ai dracu’ de năvălitori, cum ne-au pocit ei frumoasele noastre nume dace! Azi, rar auzi vreo vorbă dulce precum viezure sau zarzăre..., își zise în barbă venerabila căpetenie.
Apoi, cu voce tare, îi aruncă studentului aflat în pragul repetenției:
- Și cine mai e Calancea pe lumea asta?
Jienel rămase interzis:
- Cum, cine?
- Măi omule, tu n-ai auzit de academicianul Pius Calancea Sonnenfeld, marele arheolog și tracolog, care a descoperit dava lui Seuthes de la Copăcenii de Pădure?
- Da, ceva parcă am auzit, dar așa, vag – încercă să nu se dea de gol Jienel, cu precara sa cultură generală.
- Bine!, i-o tăie scurt Zyraxes. Uite ce facem: o să-i aburim pe profesorii tăi de la Politehnică să creadă că ești rudă cu el. Cu alte cuvinte, îți punem o pilă ca să treci și tu examenele, să-ți termini școala, măi netotule, care te tragi din vitejii comati Corylus și Bosceilas!
- Stăpâne, tarabostes, stăpânul meu, m-ai salvat! – se prosternă Jienel în fața vedeniei albăstrii, care nu păru prea impresionată de seria gesturilor exagerate și slugarnice, care au urmat.
Înainte ca ceața să se risipească, nobilul dac îi mai aruncă o poruncă:
- Și, pe Zamolxis, mai lasă-te măi nenorocitule de băutură și de dame, că nu s-o alege nimic de capul tău!
Dacă aveți impresia că această cutremurătoare întâlnire de gradul III a fost în măsură să-i schimbe destinul lui Jienel, vă înșelați amarnic. Minunea abstinenței sale a ținut vreo trei zile, așa ca la români, după care s-a întors la vechile și păguboasele lui obiceiuri. Dar nici protecția legământului dac n-a durat decât un an, după care a intrat iar în belea. Ce față ar mai fi avut acum, cu zece restanțe rămase pe toamnă, să-l invoce din nou pe inflexibilul Zyraxes?
Până la urmă, intră în faza de negare. „În fond, ce-a fost cu apariția asta spectaculoasă și cu toată morala asta? Bun, am înțeles că mă trag din Bosceilas ăla, mulțumesc frumos, și care-i faza, că am onoarea să fac parte dintr-o veche familie? Păi, dacă stăm un pic să cugetăm și ne uităm în jur, toți ne tragem din vechi familii. Ãi de ne tragem, ne tragem, ăi de nu, nu. Cum adică? Păi să zicem că în urmă cu sute de ani, stră-stră-străbunicul meu s-a întâlnit cu altul pe câmpul de bătălie, și-a strunit calul și l-a privit fioros, de sub cușma de oaie. Până să scoată dușmanul sabia, străbunul meu a fost mai rapid cu o fracțiune de secundă, troznindu-l cu buzduganul în moalele capului – și gata. Strămoșul meu cel ager s-a întors acasă, s-a lăudat la femeie cu faptele lui de arme, iar ea l-a recompensat cu o liotă de copii, formând vechea familie care dăinuie până azi prin mine, studentul veșnic restanțier, încununarea supremă a ostenelior lui! Ãla mortu’, de n-a scos sabia la timp, n-a mai avut la cine să facă pe cocoșul, așa că adio familie. Dacă se mișca mai vioi, într-o clipită, altfel s-ar fi scris istoria și altul s-ar fi lădat cu vechea lui familie, în locul meu. Asta-i chestia cu vechile familii”!
Ce naiba, să fi stat și el închis într-o peșteră, timp de 2.000 de ani, fără muieri, numai ca să termine o amărâtă de școală?
Cu această grea dilemă în suflet, tânărul amenințat cu exmatricularea o luă la pas, gânditor, spre Cinematograful „Dacia”, situat într-un cartier mărginaș al Timișoarei, unde blocurile umpleau până hăt departe zarea. Simțea nevoia să se regăsească și pentru asta vizionă, pentru a 13-a oară, odiseea spațială „Războiul stelelor”.
Acolo, cu gândurile răvășite, sezu și văzu cum ăia răi, conduși de lordul întunecat Darth Vader, care vorbea ca din castron și avea dificultăți de respirație, construiseră o Stea a morții – măi, măi! – un fel de bază distructivă, dar indestructibilă. Oponentul lui Vader, junele Luke Skywalker (care îi era de fapt fiu, ca-n telenovele), în micuța sa navetă spațială, se chinuia să distrugă Steaua asta a morții. Tot încerca el să programeze computerele de bord pentru a băga o torpilă în gaura mică-mică a unui puț (scuzați expresia) de aerisire al Stelei, dar nu reușea. Atunci interveni maestrul lui spiritual Obi Wan Kenobi, care-i tot dădea ghes, șoptindu-i la ureche: „Luke, încrede-te în simțurile tale! Lasă-le naiba de GPS-uri, de calculatoare! Trust your feelings!” Iar Luke, concentrat, nădușit și cu toți mușchii încordați, dădu drumul la torpilă și nimeri găurica aia. Da’ la fix, bat-o norocul s-o bată!
Chestia cu concentrarea, ochii închiși și penetrarea orificiului vulnerabil al bazei spațiale începea să-i spună ceva lui Jienel, ba chiar se plia perfect pe filosofia sa de viață.
De atunci și până la sfârșitul facultății, deși era „bâtă” la examene, Jienel trecea probele orale și cele scrise cu zâmbetul pe buze, ca Vodă prin lobodă. Niciodată n-a mai avut vreo restanță, deși nu învăța deloc și nici la fițuici nu se obosea să migălească. Secretul l-am aflat ceva mai tîrziu: Jienel devenise primul gigolo din Republica Socialistă România, sau măcar așa credea el. Oferindu-și serviciile generălesei Zoe Filodendronovici Mărășescu-Kaputt, o vădană mustăcioasă, pătrățoasă dar încă în putere și pe deasupra foarte influentă, Jienel scăpase, în sfârșit, de orice griji. Iar pilda acestei minunate povești este ca fiecare dintre noi să facem bine să ne ascultăm vocea interioară, care face mai mult decât toate „pilele” lui Zamolxis!

Cristian Ghinea,
Lugoj, 8 ianuarie 2011