Am intrat în cabinet după ce doctorul a deschis ușa și mi-a făcut semn cu capul, adică să intru că doar nu era să stau pe hol. Oricum doar eu eram la ușa lui.
- Bună ziua.
- Da, spuneți.
Să spun ce am. Cum naiba să încep?
- Mă doare groaznic capul.
- Și pe mine, zice el cu invidie. Așa. Unde lucrezi?
- La universitate.
- Da? Dacă lucrezu la universitate te doare capul. Acum e perioada restanțelor, nu-i așa?
- Da, este..
- Vezi că știu? Știu de ce te doare, ai lăsat mulți, acum tu tragi și vii la mine să-mi zici de cap.
- Nu că eu...
- Șt, liniște. Hai sus, mergeți la pat și vă dezbrăcați.
Mă ridic, mă supun, dar...la naiba i-am zis că mă doare capul. Îl mai întreb totuși de frica penibilului.
- Mă dezbrac, adică îmi dau jos tot?
- Până la chiloți și sutien. Acolo nu mă interesează.
- Bine.
Este pentru prima dată când merg la doctor cu durerea mea de cap. Imi amortise mâna și am vomitat de durere. Acum mă aflam la unul care îmi spune să mă dezbrac. Doctorul părea că băuse. Tremura. Când vorbea cu mine își ținea capul sprijinit de mâna dreapta. Avea obiceiul de a mă opri cu șttt. Îmi venea să râd. Mă dezbrăcam și mă gândeam ce va spune când mă va vedea în chiloței portocalii, aproape că astupau cât două degete, dar nu erau tanga, și sutienul roz, cu un decolteu obraznic. Eram gata. Mă vede și vine spre mine.
- Întinde mâna.
Oare cum? Daca o întindeam în față trebuia să-l lovesc, în lateral era peretele, rămase liberă zona din stânga – lateral.
- Nu acolo, întinde în față.
- Vă lovesc.
- Ștt, nu mă lovești, hai întinde.
Încercam în zadar să nu râd. Nu știu ce avea acest om, era prea serios și nu semăna cu un doctor.
- Þine degetele întinse.
- Le țin.
- Uite tremură.
- Cine?
- Degetele. Ștt. Du mâna la nas apoi lateral de zece ori.
- ÃŽncerc.
- Șttt nu încerci, faci asta repede.
Am făcut de două ori. Am început să râd tare.
- Îmi pare rău... îmi vine să râd, nu pot să fac asta.
El se uita la mine. Lung. Eu la el. Râdeam.
- Hai încearcă.
- ÃŽncerc. Asta e obligatorie?
- Da, e. Degetul la nas și lateral.
Doamne, mă ucide doctorul ăsta. Puteam face asta și îmbrăcată. Îmi adun puterile și încerc să fiu serioasă. Îmi repetam întruna nu râd, nu râd, nu râd... în zadar. Râdeam dar totuși exercitțiul îl făceam.
- Gata. Acum te întinzi pe pat.
- Cum?
- Așa cu fața în sus, stați dreapta, picioarele îndoite și puțin depărtate.
- Glumiți?
- Nu. Vă testez reflexele.
Mă întind curioasă să aflu de reflexele mele. Alți doctori au testat reflexele altfel. Eram îmbrăcată pe atunci. Ce vremuri!
Își plimbă pe piciorul meu o rotiță ce simțeam cum mă înțeapă. O plimba de la talpa piciorului până sus pe coapse.
- Ce simți?
- Simt că mă înțeapă.
- Și aici?
- Și acolo.
- Dar cum e? Simți mai tare pe undeva?
- Da. Pe piciorul stâng.
Îmi venea iar să râd. Mi-am retras urgent piciorul. În talpă mă gâdil. El se apucă și mă ține cu o mână și cu cealaltă își plimba rotița. Mă doare capul îmi venea să-i strig.
- Acum să vă îmbrăcați.
- Da?
- Da. Am terminat.
Mă tot gândeam de ce a trebuit să stau goală în fața lui. Dacă eram îmbrăcată nu râdeam.
- Îți dau un RMN. E ceva. Nu ai reflexe. O să vedem ce e și te fac bine.
- Ok, și cu capul cum rămâne? Nu veneam aici daca după ultimul episod nu-mi amorțea mâna. Acum nu-mi simțeam buzele și...
- Șttt. Gata. Eu știu ce ai. Îi faci trimitere pentru RMN, îi spune asitentei. Mâine treci pe la mine. Îți fac doar bine, înțelege, eu știu ce zic. Nu ai sterilet.
- Ba da, am sterilet.
- Cum ai? Ieri nu aveai.
- Ieri?
- Da, da ieri ai zis că nu ai sterilet. Te-am întrebat eu.
- Cum? Că ieri ...noi nuu...
- Șttt. Așa mi-ai zis mă, ce mă fac cu tine dragă? Nu pot să-ți dau decât un CT.
- CT?
- Da, CT, îți face la cap o poză. Computer Tomograf.
- Aha, am înțeles.
Se ridică doctorul meu și mă conduce până la ușă.
- Știți că vă doare capul mai mult acum în perioada restanțelor pentru că sunteți rea cu studenții. De ce ești rea, nu-i mai lăsa și o să vezi că-ți trece. Știu cum e acum la facultate, știu cum e, știu da, da.
- Nu eu fac.. eu...
- Șttt, ne vedem mâine. Te pup, hai, la revedere!
Am râs de una singură până afară. Așa ceva...era ireal. M-am așezat pe o bancă, mi-am căutat țigările, ochelarii i-am așezat frumos la ochi și tot râdeam. Vroiam sa spun cuiva de asta. Scot telefonul, mă uit în agenda dar mă plictisesc. Era o căldură care mă topea. Îmi plăcea. Eram singura din curtea spitalului care lenevea la soare. Era buna o cafea. Îmi era lene să intru în spital. Savuram țigara, lăsam soarele să curgă peste mine. Picioarele-mi se odihneau acum fericite după ce doctorul le-a abuzat cu rotita lui minunată. Ce să mă fac data viitoare când vor începe durerile? Acum e bine. Trei zile am vomitat de durere. Trei zile am stat cu ochii închiși.
Înghițeam aerul pe nerăsuflate. Priveam soarele ca pentru ultima dată. Corpul se odihnea tolănit în plină viață fără să-l doară nimic. Mă simțeam ușoară ca un înger. Mă simțeam vie și-mi plăcea. Nu am mai simțit plăcerea vieții până acum. Mi-am dat seama cât de singură sunt, cât de izolată de viață în mijlocul ei. Mi-am dat seama că vreau să iubesc, că vreau să țip, să dansez, să cânt ...să fac orice îmi place. Gândidu-mă la viață ca la o plăcere am realizat că până acum am trăit din vise. Singură în toate momentele încărcate, nu am făcut-o cu voie ci pusă de încercări grele prin timp ce continua să se arcuiască în jurul meu, am căutat iubirea privind dincolo de ea.