Ouăle nu sunt toate la fel. Nu numai mărimea, culoarea, dar originea fiecărui ou este alta. Acum se merge la magazin, dar puține se mai știu despre cum e în viața de zi cu zi cu găina și oul ei.

O găină este o viețuitoare. Neimportantă, spun oamenii din jurul meu. Eu, care în copilăria mea trebuia să le dau apă proaspătă de două ori pe zi, nu cred asta.

Găina este un fel de om. Are chef și pofte. Ea, găina, nu face oul când vrem noi. Vorbesc de găina reala, nu de cea sechestrată de la Crevedia încoace prin amplasamente productive, o sclavie necesară pentru noi, oamenii.

Așa și găinile din curtea noastră. Ele cântau fiecare într-un fel când făceau oul lor. Ele aveau numele lor „die Rote” „roșia”, „die Pistruiatige”, „pistruiata”, „Lang-Hals” „gât-lung”, „Scandalagioaica”, „die Golasche”, „Golașa” și multe, multe altele, da, și fiecare locul ei pe gard, în grădină o potecă personală, să nu mai vorbesc când se pierdeau...

- So wie du und ich, ca tine și ca mine, așa ca oamenii, uite... și mama arăta peste câmp spre căsuța minusculă a acelor oameni foarte mici, pe atunci singura casă în mijlocul câmpului.

- Ja, sie sind wie „leikorn”, da, ei seamană cu găina Lechorn, ......mici, repezi, altfel decât alții.

Așa și ouăle pe care le făceau găinile, erau toate total diferite.

Femeia cea mică din casa de pe câmp era Tinca, soțul ei un milițian. Avea o burtă mare, iar în vârful ei o cataramă și mai mare, ce era acolo numai să-i țină burta întreagă.

Milițianul nu avea nume, era doar un milițian mic, continuu beat și nu cred că știa prea multe. Aveau un copil atât de mic, că i-am uitat numele și un câine, ce lătra tot timpul. Când veneau oameni sau hoți nu mai lătra. La tanti Tinca au fost mulți hoți, veneau de pe câmp, zicea lumea. M-am întrebat mereu, ce putea să se fure dintr-o casă atât de mică!

- Cum ce: ouă, sticlele de vin ale milițianului sau găini, dormeau doar liniștite pe gard, îmi explica Mihăiță cu un aer atotștiutor.

Găinile roșii și cele pestrițe făceau ouă mai mari sau chiar cu două gălbenușuri, iar cele albe, slabe, mama le zicea „leicorn“, făceau ouă mai mici, gălăgie mai multă și aveau o creastă mare de le atârna capul într-o parte.

N-am înțeles de ce le țineam, pentru că tocmai ele erau un fel de găini în continuă mișcare, nu mergeau încet și calm ca celelalte, toată ziua se certau între ele, slabe cum erau săreau gardul una, două și rupeau florile.

Împiedicate de creasta uriașă nu vedeau nimic pe o parte, iar când scotoceau prin praf erau tare nervoase, nu reușeau să găsească repede râma dorită. Nici nu le tăiam pentru că nu erau bune de mâncat.

Într-un târziu s-a renunțat la aceste găini depresive și nervoase și au fost înlocuite cu cele pe care le prefera tata: găinile golașe, fără puf pe gât, blânde, care stăteau cât era ziua de lungă și se uitau în toate părțile.

Acestea golașe, nu știu din ce motiv, dormeau mai mult, seara se culcau mult mai devreme decât celelalte și oricum erau mai bune la gust, de aceea erau tăiate înainte să ajungă bătrâne.

N-am avut nici o cloșcă golașă. Toate cloștile pe care le-am văzut erau roșii ori pestrițe. Statornice și mai grijulii cu puii lor.

Îmi amintesc de colegi din oraș, care nu văzuseră pui de găină, cei mici de o zi sau două, ce cu mersul lor clătinat te pot face să zâmbești și să vrei să-i mângâi, dar noi copiii nu aveam voie, pentru că i-am fi strivit fără să vrem.
Evident, la gostat sau aprozar, cum se numeau magazinele pe atunci, în centrul orașului, nu se vindeau. Iar la grădina zoologică nu se țineau găini.

Probabil pe vremea aceea la Piața Matache, singura pe care o știam în centru, nu se vindeau pui sau găini, cum se vindeau în Piața Rahova. Aici se vindeau iezi, porci mici de tot, căței, iepuri. La mare preț erau cocoșii și curcile, bibilicile și rațele mute. Pe cele din urmă mama nu le plăcea, zicea „ceva trebuie să se audă în curte”.

Pe oamenii, care țineau porumbei părinții mei, nu îi înțelegeau, li se păreau risipitori, porumbeii făcând ouă prea mici, iar de mâncat nici vorba. În Ardeal, zicea mama, era păcat să mănânci porumbei.

În cartier mai era o familie de sași, dar stăteau mai aproape de La Barieră. Îi întâlneam des la Biserică, erau mulți într-o curte lungă, o casă tot lungă și ei aveau mulți, foarte mulți porumbei.

- Mei, Hans, de șe ai tu porumbei? Coste bani.....și nu fașe oue și fașe murdar.
Hans un bărbat mult mai tânăr decât tata, venit prin căsătorie din Ardeal, fost tâmplar cred și apoi administrator la Biserica Lutherană i-a răspuns foarte calm lui Willionkel.
- Pentru ca îmi plac cum zboară.....

Cu acest răspuns tata s-a cam chinuit ani de zile, nu prea înțelegea de ce se uită cineva la porumbei cum zboară, face curat și dă și bani pe mâncarea lor. Dar Hans, până să plece în Germania cu toată familia, tot numai la porumbei s-a uitat, pentru că se vedea clar: îi plăcea această preocupare. Ceilalți din jurul lui Hans aveau înțelegere.

Tata susținea apoi, cu ceva răutate și invidie aș putea spune pe cei mai tineri, că un bărbat care se ocupă de porumbei nu e un bărbat în adevăratul sens al cuvântului.

- Aber, (dar) ce e aia un bărbat în adevăratul sens al cuvântului?
- Așela e unul care munșește, trimite bani acase, știe se bea și ințelege ce se intimple cu fomei și politiche, adiche acolo weit weg (departe) in lume.....
- Da, dar poate pe Hans sau pe nea Costică, care se ocupă doar de calul lui, nu îi interesează ce se întâmplă în lume....
- Atunci nu e un berbat intreg, so ist das....fere lume nu e viața....

O definiție simplă a bărbatului. Concluzia: pasiunile și opțiunile sunt diferite ale celor care au stat într-un singur oraș față de ale celor care au călătorit, au trăit un război și au fost pe șantiere, cum era cazul lui Herr Willi.

Hans și nici nea Vasile din capătul străzii și nici milițianul cel mic, soțul Tincăi, nu aveau nevoie de informație sau politică sau Europa Liberă ca să existe.
Porumbeii, un cal sau via din curte le ajungeau pentru o zi și cam toate pe care le-au trăit.

Cloșca este o găină în vârstă, iar pe la finele lui februarie „cade cloșcă”, așa auzeam spunându-i pe cei mari. Atunci devine o găina un fel de mamă cu mai mulți copii. Doar elefantul, cred, face un singur copil.

Cum vedeau cei mari, că o găină este însărcinată, nu știu, important este că acea găină era hotărâtă să stea cam 21 de zile pe ouă și să bea și să mănânce în acea poziție, pe vine. Acea viitoare mamă primea un cuib separat într-un colț de magazie.

Ah, am uitat. Cel mai interesant era controlatul ouălor pentru pus sub cloșcă.
Mama atunci se ducea la familia Dumitrescu. Drumul peste câmp cu mama era o aventură. Pe câmp era o potecă prin lanul de grâu, făcută de cei care veneau de la fermă, pe scurtătură și nu pe stradă.

Bătrânul domnul Dumitrescu, un bărbat care se vedea că fusese un om tare arătos, despre care se zicea că a fost pe vremuri angajat la Curtea Regelui, venea mereu în baston pe această scurtătură. El vorbea cu noi copiii tare frumos și ținea minte și cum ne cheamă și în ce clasă suntem, nu ca ceilalți, care doar asta întrebau, de fiecare dată.
Undeva la capătul câmpului era vila uriașă a domnului Dumitrescu și a familiei lui, în care în fostul bazin de înot se țineau nutri și într-o fostă seră erau cele mai frumoase găini pe care le-am văzut vreodată.

Aceste găini făceau acele ouă ieșite din comun, care tanti Reta și cu domnul Liviu, unul din fii domnului Dumitrescu, medic vetrinar, le vindeau, iar o parte le puneau în incubatoare.

Acestea erau cutii enorme din care ieșeau pui fără cloșcă, adică fără mamă.
Aceste ouă de la ferma familiei Dumitrescu erau sigur bune pentru că mama le controla, uitându-se în lumina unui bec și trebuiau să aibă un bănuț în ele. Acolo lângă gălbenuș și albuș trebuia să se vadă un punct.

- Dacă vezi un punct mic, un bănuț, atunci din ăla iese un pui, îmi explica mama.
Eu nu prea vedeam bănuți, oricât m-am uita cu gura căscată în lumina, ce mă orbea în căutarea bănuțului. Mama îl vedea imediat, așa cum mama vedea și că o găină este o cloșcă.
- Dar ale noastre nu sunt bune? întrebam, de la găinile noastre?
- Nu, prea puține, depinde de cocoș.
- Și noi avem cocoș.
- Da, dar tanti Reta are cocoși de crescătorie, toată ziua are grijă de găini.

De atunci mi-am imaginat că noi avem cocoșul numai ca să mă enerveze pe mine dimineața, cu strigătele lui disperate, că de găini nu avea grijă.
Nici cocoșii nu se prea tăiau, ca și găinile Lechorn.

- Carnea de cocoș, zicea mama e tare, nu e bună.
- Atunci de ce-l mai ținem, doar așa să ne sperie?
- Nu există curte cu găini fără cocoș, so ist das. Așa e și gata....

Problema era când mai multe găini „cădeau cloșcă” deodată. Atunci se organizau diverse separeuri, îmi amintesc, era nevoie de liniște, nu aveai voie să le deranjezi și nici între ele nu aveau voie să se vadă.

În magazia mare era un bec, ce ardea toata ziua apoi seara tata îl stingea, el fiind foarte grijuliu la cât curent se consumă. Și din când în când ne explica, cum se produce curentul.

- Da, Willi, da am înțeles, ja, ja, voi l-ați produs cu Energo al vostru acolo pe șantier, dar vreau lumină aici pe pământ, când n-om mai fi, o să fie destul întuneric, încerca mama să-l oprească din oftat dupa curentul, care zicea el, se risipește.

Tata stingea lumina continuu. Ca să nu se mai murdărească șalterele mama a pus de jur împrejur apărători de plastic. Dar trebuie amintit, șalterele de atunci nu se compară cu cele de azi. Erau robuste și aveau un buton care se întorcea și făcea un clic tare. Mai târziu au apărut unele pătrate care făceau un clic mai scurt și nu se mai întorceau, erau albe și se apăsau în sus sau în jos.

Pe acelea tata le strica mai des.
Spre sfârșitul vieții tata n-a mai putut stinge nimic, iar mama a aprins toate luminile. A umplut casa de veioze cu abajururi mai mici sau mai mari și nici la contoar nu s-a mai uitat nimeni.

Tata, daca ar fi putut, ar fi trăit cu lampa de gaz. Știu, era romantic o vreme, dar după ce stăteai cu lampa de gaz o vreme mirosea totul a gaz, fumul se vedea pe tavan și parcă tot doreai să vezi mai mult decât numai o mare umbră.

Când s-a oprit curentul cu zilele și săptămânile prin anii 80, cred că tata a fost cel mai fericit. El era pensionar, nu trebuia nici să facă teme, nici să spele, nici să meargă la serviciu. Iar grija, să tot noteze cifrele de pe contoar, nu o mai avea.

Pe vremea aceea găinile ieșeau și pe strada, umblau cât era ziua de mare pe câmp și seara trebuiau să ajungă înapoi. Cele mai multe se întorceau singure, dar din când în când se rătăceau pe la vecini care veneau și ni le aduceau înapoi.

Cu rațele erau mai multe probleme decât cu găinile Lechorn.

Rața dacă ieșea pe stradă, nu își mai amintea de unde a plecat. Iar dacă o lua peste câmp și ajungea la baltă, nu mai venea. Așa că rațele nu aveau voie pe stradă și uneori mama le mai lega de un țăruș, să stea cuminți la noi.

Sigur că unele rațe nu rezistau legate și atunci li se tăiau aripile puțin să nu poată să plece zburând.

Dar o rață, una care a cumpărat-o tata pentru că i-a plăcut culoarea, a fost foarte cuminte primele luni până s-a făcut mare. Din mila tatei nu a fost nici legată, nici lipsită de vârful aripilor.

Îi dăduse și un nume ca la toate animalele pe care le-am avut. O chema Reta, ca pe doamna Dumitrescu de la care cumpăram ouă.

Avea pene de toate culorile. Se înțelegea foarte bine și cu găinile și cu pisicile. Reta într-o zi a dispărut. Mama m-a trimis pe la vecini, pe toată strada și pe cele dimprejur.

S-a făcut o adevărată ceată de copii, cu care am căutat-o pe Reta prin cartier.

- N-ați văzut-o pe Reta? întrebam alergând din poartă în poartă.
Din când în când cineva striga peste gard:

- Alo, neamtzu, Reta a lu mata e acolo’șa în vale, dar asta a fost ieri, că n-am putut bre să-ți zic aseară că am fost la țară că a murit tanti…..și mai dă-o încolo de rață, ia-ți alta!
- Nein, nu vreau alta dechit Reti, nu e toate la fel, Reti avea ochi in cap, me vedea, me auzea……și nu era așe grebite, ca alte rațele …

Tata care toată viața a trăit la hotel, nu știuse ce e aceea o gospodărie, cum se fac cumpărăturile sau ce e aceea o cloșcă, pentru el acea vreme după pensionare fusese o mare revelație și iar lua totul ca pe un mare noroc, ceea ce nu era cazul celorlalți bărbați sau tați pe strada noastră.

Cine ar mai fi căutat câteva săptămâni o rață și ar mai fi strigat-o și pe nume??
Oamenii de pe străzile mai îndepărtate aveau impresia că noi căutam vreun copil, iar când spuneam că e vorba de o rață, ne trânteau poarta în nas și credeau că am făcut un banc.

Un vecin glumeț ne-a trimis până în spatele străzilor noastre, acolo unde nimeni nu avea curaj să se ducă, la capătul capetelor, la „cocioc” cum i se spunea locului, unde unii vecini se duceau noaptea și-și aruncau gunoiul.

Cu droaia de copii am ajuns între munții de gunoi căutând-o pe Reti, care nu avea nici o șansă de supraviețuire dacă ar fi ajuns acolo.

Zilele începeau să o uite pe Reta, rața noastră colorată și simpatică ce îl imita pe tata parcă și la mers și la privire, cu ochii ei strâmbi.

Într-o dimineață mare gălăgie în curte.

Căinii revoltați, pisicile înțepenite cu o privire de parcă ar fi văzut o arătare, pe care nu ar fi putut să o nimicească cu forțe unite, găinile consternate de gălăgia ce suna cu totul altfel….

Dintr-un tufiș de agrișe crescut în jurul unui trunchi bătrân al unui corcoduș a apărut Reta, rața noastră cea iubită și căutată în zadar, dar nu singură, ci cu vreo 5-6 pui mici, galbeni și negri după ea.

Eh, acum întrebarea era. Cum de ouăle ei au fost toate perfecte, cum s-a hrănit în tot acest timp și unde a avut ea timp să-și găsească un rățoi înainte de a le oua…..

Reta noastră a fost un mare mister, ea și-a organizat totul din timp, cuibul arăta ca o scorbură în pământ, ne-am uitat, ne-am mirat, am tot scormonit cu crengi cu Mihăiță pe acolo, dar nici un ou nu rămăsese în cuib.
Noi nu prea mâncam ouă de rață. Mama era de părere că sunt prea grele pentru un copil. Coaja lor era mult mai închisă, bătea în verzui, dar tot nu înțelegeam ce poate fi atât de periculos.
- Se strică mai repede și nu știi tu, ce a mâncat rața prin baltă...
- Păi ce de găina știi?
- Da, găina mănâncă ce îi dăm și iarba, atât... Dar o rață nu știi, balta e mare, rața pleacă până departe... , nu, ouăle nu sunt bune.

Reti a fost ultima noastră rață, puii ei au fost mâncați cu poftă la sindrofii și tata n-a mai vrut nici o Retă.