Îl simt.
Se mișcă încet, unduitor, pe marginea fină a feței mele, apăsându-și micuțele tentacule ca pe un pian.
Îmi simte ochii închiși, visând departe, urmărindu-l orbi; știe că n-am să-i fac nimic.
Se plimbă în continuare, făcând contururi alambicate pe obrazul meu rece. Îmi vede aripile încolăcite lânga spate. Se urcă pe ele și le mângâie cu piciorușele lui diafane. Soarele le topește și zboară repede înapoi pe față, și de acolo, în păr. Îmi rastălmăcește șuvițele. Se rostogolește printre fire castanii și mate, printre fire de iarbă uscată și urmele de frunze căzute din nucul de deasupra noastră. Se amestecă cu țesuturile mele ușoare și adoarme acolo.
Soarele își rotește corpul robust pe după nuc. Ne spionează. Trimite lumina iscoditoare și ne trezește pe amândoi.
El mă părăsește. Se aruncă pe o piatră și se întoarce în lumea lui.
Eu sunt prea visătoare. Iau aparatul de fotografiat și-l imortalizez în postura lui de insectă insignifiantă.
Fotografia e a mea pentru vecie.
Dar amintirea se pierde într-o ceață stranie și n-o găsesc.