XXXII

Trecerea timpului este cel mai bun medicament. Rănile fizice și sufletești încep să se cicatrizeze. Începi să uiți multe lucruri care ți-au făcut rău. Mai ales când timpul îți este ocupat. Așa i s-a întâmplat și Emei. Aproape uitase prin ce trecuse. Se mira că cel care îi acordase acest timp de gândire nu apărea să-i vadă efectul. Ea nu avea de unde să-l ia. A venit și ziua mult așteptată. La câțiva metri de poarta unității, mașina aștepta în poziția obișnuită. Ema s-a îndreptat grăbită spre ea. ”El” o primea cu zâmbetul pe buze, ca și când nimic nu se întâmplase.
- Sărut-mâna! Þi-a trecut supărarea? Mi-a fost dor de tine!
Ema i-a răspuns doar la salut. Mașina a luat viteză spre pădurea Băneasa. Au coborât și s-au așezat pe o bancă. Ea și-a proptit capul pe umărul lui și a început să plângă, udându-l cu lacrimile ei până la piele. În felul acesta își manifesta neputința de a comunica cu el.
- Ei, hai, fii mai veselă, doar nu ne-am văzut de o groază de timp! Uite ce frumos este aici și suntem numai noi doi și păsărelele, care se bucură că ne văd iar! Or fi crezut că am murit! Uite, asta e în stare să vină să te sărute! Dar ce crede, că o las? Mai bine te sărut eu!
Ema zâmbea de imaginația lui. Se lăsă sărutată centimetru cu centimetru, fără să răspundă la sărut. El îi sorbea lacrimile, care curgeau mereu, fără să se oprească. Odată cu creșterea și maturizarea ei, lacrimile dădeau mereu pe dinafară, nu aveau loc, ca în copilărie, când plângea pe dinăuntru și nimeni nu știa. A preferat să-l lase s-o dezmierde și să vorbească numai el. Vorbea frumos, îi plăcea să-l asculte cum îi șoptea în urechi:
- Nu fii rea cu mine! Indiferenței tale, sufletul meu simte un regret profund, un imens gol sufletesc, căci eu pentru tine formez un tot puternic închegat, încât nimic nu s‑ar putea strecura. E un tot indisolubil, infinit, etern. Tu ești încarnarea celui mai duios cântec de dragoste! Dacă mereu îmi amintesc de timpul petrecut împreună este pentru că în el păstrez imaginea ta! Cu toate că imaginea ta dragă e uneori departe de mine, ea, numai ea îmi aduce o limpeziciune a gândurilor. Simt acea descătușare pe care o primești cu o nespusă bucurie, în oboseala minții încă înegurate, imaginea ta este luminișul către apa liniștitoare. Îmi ești atât de dragă! Și dacă ai știi cu adevărat cât sunt de covârșit de durerea inimii, durere neasemuită, izvorâtă din această dragoste puternică pe care ți-o port. Îți dai seama câtă stăpânire ai pus pe sufletul meu? Arborele iubirii mele a crescut și crește mereu! Domnește ca un suveran în sufletul meu! Pentru această iubire și pentru tine păsările cântă în cuib, soarele își trimite razele aurite până târziu în amurg, iar seara lumina caldă a lunii mângâie blajină, cu razele-i argintate acest colț al ființei mele unde dăinuiești tu, comoară dragă! Sunt și rămân în cea mai vie admirație a acestei comori! Și nu uita, când ești voioasă, să-mi trimiți un gând și mie, ființă ce ești animată de idealuri nobile, generoase și romantice. Eu, în tot acest timp, te-am așteptat să-ți treacă supărarea și să mă ierți pentru un rău pe care nu știu că l-am făcut!
Această mărturisire era ca un balsam pe rănile Emei. S-a lăsat dusă pe o melodie pe care n-o cunoscuse până acum. Într-un fel o liniștise. El nu făcea prea des asemenea mărturisiri. Poate îl condamna nevinovat, așa cum se întâmpla să intre în pușcării mulți nevinovați, iar cei adevărați se mișcau liberi printre noi.
Au plecat spre casă când a apărut luna, contrariată că cei doi nu mai pleacă spre casele lor. Erau amândoi plini de afecțiune și romantism. Tremurau de emoții. Numai el a rupt tăcerea:
- Hai, nu mai sta așa îngândurată! Uite, și luna râde de mutricica ta! Parcă se ține, obraznica, după noi, nu ne dă pace cu indiscreția ei. Vrea să audă ce sentință dai. La ce mă condamni.
Ea era supărată. Gândise rău despre el. L-a strâns puternic de braț, în semn că l-a iertat. S-au urcat în mașină. Simțeau că totul va fi bine. Dar destinul îi va pune la noi încercări.
Legătura lor dura de aproape zece ani. El întotdeauna mai punea încă cinci, de când o văzuse prima oară și o urmărise pas cu pas, s-o cunoască. Erau ani care zburaseră ca o clipită. Nici nu și-au dat seama când au trecut.
La serviciu Ema continua să muncească din greu. Șeful, într-o dimineață, a venit de la revista de front cu un locotenent pe care l-a prezentat ca fiind noul coleg de muncă. Terminase școala militară ieșind șef de promoție. Un bărbat înalt și subțirel, cu o figură inteligentă. Cu ochii căprui și mustăcioară. Cum stătea cu chipiul în mână parcă era Ema cu mustață, când se juca cu frații ei, când erau cei trei mușchetari. Ea și-a dat seama de asemănare abia când a observat că locotenentul nu-și lua ochii de pe figura ei. Părea și el conștient de asemănare. Ba i s-a părut că i-a zâmbit puțin. Ea a lăsat capul în jos, prefăcându-se că lucrează.
- Vă rog să vă purtați frumos! Să-i dați o masă și să-l puneți la curent cu ce se discută în acest colectiv! Tinere, suntem un colectiv serios, numai de tine depinde să te integrezi sau nu!
Ofițerul părea sigur pe el. A văzut o masă liberă, și‑a tras un scaun, și-a aranjat chipiul pe masă și aștepta să se ocupe cineva de el. Toți l-au primit însă cu indiferență. A doua zi a rămas în primul birou, unde erau mai mulți băieți. Se lucra de zor la matrițele pentru executarea la toate scările a hărții României.
Întoarsă acasă, Ema era obsedată de prezența tânărului. Nu știa cum să scape de obsesie. I-a povestit Siderozei că a venit un coleg nou. Până și noaptea a preocupat-o. Spre dimineață a visat iar visul ei colorat, care dispăruse cu desăvârșire în ultima perioadă. Și uitase de el. De data aceasta tânărul o ia pe cal. Ea se repede să-i ia eșarfa care-i acoperea fața. Cad amândoi de pe cal, el uitându-se supărat de întâmplare iar ea își dă seama că sub eșarfă se ascundea locotenentul venit de câteva zile la ei în unitate. De ieri îl cunoscuse și nu scăpa nici în somn de prezența lui. Doamne, am înnebunit de tot! gândea Ema. S-a trezit speriată. Sideroza se sculase și-și privea mama cum se zbuciuma în somn.
- Mamă, e ora șapte! De mult trebuia să fii la serviciu!
- Doamne, Dumnezeule, or să mă dea ăia în toate ședințele, n-am întârziat niciodată până acum! Am avut un vis îngrozitor! Cine o să mă creadă că din cauza lui nu m-am putut scula?
Când a ajuns la serviciu toată lumea era în fierbere. Șeful venise de la secție, unde o dăduse absentă.
- Ce faci? Ce s-a întâmplat? Cum de ai întârziat până la ora asta?
- Tovarășe colonel, vă rog să mă iertați! Poate nu mă credeți, dar am avut un vis îngrozitor și nu m-am putut scula! Știu, nu mă credeți! Dar acesta este adevărul adevărat!
- Ce dracului de vis a fost ăla de te-a făcut să întârzii aproape trei ore?
- Știți că eu stau departe! Iar visul este ceva intim, nu pot să vă povestesc!
Tocmai atunci vroia să intre pe ușă locotenentul. La auzul celor spuse de Ema, acesta a rânjit pe sub mustață și a intrat în birou uitându-se complice la ea.
Uite și prostănacul ăsta rânjește de parcă ar ști despre ce este vorba! Scăpată de cearta șefului și-a luat lucrarea și a început să-i dea zor, să recupereze timpul pierdut. A doua zi, când a deschis sertarul, a găsit un plic pe care era așezată o garoafă albă. A deschis repede plicul și a început să citească:

Pentru mine lumea s-a născut
Dintr-o garoafă;
Dintr-o garoafă albă, ce-n fiecare dimineață
Îmi vestește prin sărutul buzelor sale
Că a început o nouă zi
Într-o lume nouă, atât de mult așteptată,
O lume a luminii, a culorii, a iubirii.
Eu cred că lumea s-a născut
Dintr-o garoafă;
Chiar sufletul meu
Poartă în el o garoafă albă
Al cărei parfum îmi dă fericire și putere.
Ne întâlnim în lumea aceasta, iubito,
Deși sufletele noastre s-au întâlnit demult,
Într-o lume a undelor ce oscilează
În aceleași ritmuri,
Ne întâlnim și ne regăsim într-o noapte de mai
Și teii plouă cu aur peste noi
Doi fericiți prozeliți
Ai lumii noastre ce s-a născut
Dintr-o garoafă albă...

Ema citea și emoțiile creșteau, dându-și seama că această poezie era o declarație de dragoste. Era obișnuită cu declarații în proză, dar în versuri nu i se întâmplase până acum.
După cum privea locotenentul garoafa pusă într-un pahar pe biroul Emei, și-a dat seama că el era poetul. Uite ce‑i trebuie ei! Un puști îndrăgostit de o femeie de patruzeci și cinci de ani. Să creadă el! Nici nu știa cu cine are de-a-face băiatul ăsta. Trecuseră peste ea multe nenorociri, dar să se încurce cu un băiat care avea jumătate din vârsta ei, era prea de tot. Nu, Doamne, nu mă pedepsi în felul acesta! Fă-l să-i treacă! Nu pot accepta așa ceva!
În fiecare dimineață găsea câte o poezie, însoțită de câte o garoafă albă sau roz. Colegii se uitau cum paharul Emei se umple cu flori. Credeau că-și cumpără singură. Din imitație își cumpărau și celelalte colege. Așa se umpluseră mesele de diferite flori. Sau vroiau să-i arate că și ele primesc flori.
Ema era impresionată de talentul băiatului, care era inspirat de o femeie care avea aproape tot părul alb. Citea poezia, o băga repede în geantă, își așeza garoafa lângă celelalte și se așeza la lucru plină de emoții. Nu-i mulțumea. Îi arăta prin comportamenul ei că-i era indiferent.

Comunicare

Locuim pe aceeași planetă,
Iubim același soare,
Ne amăgesc aceleași stele,
Ne dor aceiași nori,
Plângem aceleași ape,
Urâm aceleași dureri...
Cu toate acestea
Nu ne cunoaștem deloc
În ciuda unei logici
Suprasaturate

***

Sfârșit de iarnă

Cineva cântă la pian
Note de lumină bat lungi în geamuri,
Cu raze de vis...
Pe acoperiș plâng cele din urmă zăpezi
Die sonne kamerad!

***

Dor

Era poate cea mai frumoasă noapte
Din câte am văzut;
Stelele erau atât de aproape încât
Mi-era teamă să nu calc pe ele
Iar luna îmi arsese obrazul
Cu razele-i reci.
”Vino să-ți arăt cerul!” ți-am zis
”Aici e Calea Lactee, dincolo Luceafărul
Și Ursa Mare și Steaua Polară”
Noi vom porni spre steaua aceea îndepărtată
Ce clipește o dată pentru tine, o dată pentru mine
Și câteodată pentru amândoi.
Dar vino, vino mai aproape măcar cu o mie de ani lumină
Am să te aștept și ca să nu mă plictisesc până atunci
Cred că am să mor pentru o vreme.

***

Dacă acum e prea devreme,
Nicicând nu-mi este prea târziu;
Chiar dacă toamnă-ncepe să se cheme,
Pe tâmple-n firul argintiu.

Tu știi mereu să stăpânești visarea
În flacăra ce abia geme.
Nimic nu-i mai de preț decât uitarea,
Dacă acum e prea devreme.

Și dacă viața-i plină de himere,
Iar așteptarea-i nesfârșit pustiu,
Speranța îți va da putere:
Nicicând nu-mi este prea târziu.

Îți este viața primăvară,
Þesută-n mii de diademe,
Când tu zâmbești ca-ntâia oară,
Chiar dacă toamnă-ncape să se cheme.

Păstra-vei veșnic anii tinereții,
Și-ți spun pe drept cuvânt, o știu:
E doar un bob din roua dimineții
Pe tâmple-n firul argintiu.

Pe tâmple-n firul argintiu,
Chiar dacă toamnă-ncepe să se cheme,
Nicicând nu-mi este prea târziu.
Dacă acum e prea devreme.

***

Iubito

Unde ești, iubito? Departe...
Aș vrea asta să uit
Și iarăși deschid aceeași carte
Nicicând terminată și totuși demult...

Și-n sufletul meu Creatorul
Sădește izvorul iubirii
Ce-și răsfrănge-n aripă zborul
Tulburând pacea deplină a firii.

Te-nchipui cum te doresc
Tu, vis de iubire cu chip pământean
Zadarnic încerc să mă gândesc
Că stelele tac căzute-n ocean

Să fie o minune-n oglindă
Când ochii-mi spre tine privesc
Când gânduri pustii ne colindă
Totuși mereu te găsesc.

Îmi trebuie un semn de sentință
Nicicând terminată deschid
Această carte, mereu o dorință
Ca un zid, ca un zid.…

***

În această iarnă
Am să-mi ard un braț
Un braț de lemne
Pentru a-ți ține sufletul cald
Până la primăvară

***

De ce latră câinele?
Când frunzele foșnesc
Sub pașii melcilor târzii
Îmi număr toamnele ce au venit
Neașteptat
Cu note de vânt
Și de ger.
Tulburat de mister
Ies la margine de drum
Unde câinele prost
Zace călcat de
Mașina infernală a timpului.
Nu mai latră câinele...
Nici frunzele măcar
Nu mai foșnesc
Pentru că într-un târziu
Au trecut spre zenit
Cu pașii lor grăbiți
Deci vino, iubito
La marginea drumului
Câinele pământului
Îmi latră cel din urmă


Acum iubito
Când mai pot încă privi, cu ochii larg deschiși, Soarele
Și simt încă lumină
Acoperă-mi cu palmele tale
Globii dureroși și fierbinți.
Numai prin degetele tale transparente
Văd viața pulsând prin venele subțiri
Și-mi aud durerea din adâncimi
Acum, iubito,
Cât așteptarea nu-i prea lungă
Să ne stânjenească visarea
Presară-mi curcubee sonorizate de culoare
În sufletul pătruns de razele tale, prin ochii timpului meu
Îmbătat de lumina sângerie
Ce-ți străpunge degetele subțiri
Acum, iubito....

***

Regăsire

Din negrele, străine depărtări,
Prin care viața mea mi s-a trecut,
Era pe când un mort eram,
Era pe când nu te-am știut

Mă-ndrept acum spre stele,
Străin de-ți sunt, noi ne cunoaștem bine
Din noaptea unui tainic vis
Ce se sfârșea mereu cu tine

Îmi bat uitarea celor ce au fost
În vraja sărutării tale
Și îmi îngrop ochii-n adâncuri
În buzele acoperite de petale.

M-așez la sânu-ți cald și bun
Proptindu-mi mâna gânditor sub ceafă,
Aș vrea să-ți spun ceva, simt că nu pot
Și în tăcerea mea îți dărui o garoafă

***

Sunt singur, iubito, și-n nopțile mele
Þi-aștern pe cărare petale de crin,
Iar tu ca un gând alături de ele
Ești vis de iubire și dulce suspin.

Când somnul mă poartă pe aripi de vise
Mereu mai aproape simt cerul senin
Spre porți de albastru ce larg sunt deschise
Iubirea mă cheamă prin glasu-ți divin.

Sub calda-ți privire ce-atunci mă-mpresoară
Departe mă simt de tot ce-i meschin
O lume se naște și-ncep să răsară
Trei stele pe cer cu ochi de rubin.

Nu-s singur, iubito, în nopțile noastre
Culegem iubirea-n petale de crin
Căci tu ca un gând mă porți printre astre
În vis de iubire și dulce suspin.

***

Complicitate

Iubito, dă-mi să beau nectarul
Ce-l porți în buzele fierbinți,
Să-mi sorb ascultător amarul
Și-apoi să mor strâmbându-mă la sfinți.

Ce straniu întuneric mă-nconjoară
Când doar în ochii tăi strălucitori
Mai pot plăpânde stele să răsară
Dând vieții armonia de culori.

Sonorități, raze de lumină
Mai bat acum încet, încet,
Lăsând la mine să mai vină
Doar tainice luciri de violet.

Deschide ușa-n templul de oglinzi
Sosit-a timpul să mă-nveți
Blestemul tristelor colinzi
Cu luna ce se dă cu capul de pereți.

Și de te-ncearcă vreo chemare
Când pleci, izbește ușa cu putere
Să spargi oglinda la intrare
Ce îmi trimite razele-n durere.

Iubito, dă-mi să beau paharul cu irizări de violet
Sub ropotul acestor cunoscute ploi
Să mor tăcut cum moare un sonet
Scris cu cerneală și scăpat, din neglijență, în noroi.

***

Ești Ziua plină de lumină
Ce dă viață și căldură;
Sunt Noaptea plină de-ntuneric
Și port în mine tainele necunoscute.
Ne întâlnim acolo unde cerul
Se îmbrățișează cu Pământul,
Într-un amurg sau un răsărit,
Mereu incandescent, în care
Soarele tău îmi pălește Luna
Pentru Noaptea ce va veni.
Și atunci când norii
Ne întunecă revederea, ei nu strivesc, ci sporesc
Și mai mult timpul nostru comun
Într-o îngemănare prelungă
De Zi și de Noapte
Mereu, până când Soarele
Se va stinge și atunci,
Amândoi
Vom fi
Noapte...

***

Singurătate

Iubito, ne pleacă cocorii
În noapte, ascultă-i țipând
Când cerul își mână în urma lor norii
Iar ei se petrec tăcuți ca un gând.

O stea sus pe cer acum s-a aprins
Și zborul li-i mut – o pace deplină,
Pe aripi ei poartă un vis necuprins
Și-n țipătul lor e-un dor de lumină.

Și tocmai acum, ce tainic răspuns
E-n zarea ce pare cu ei c-o să plece!
Ce bine că totuși la timp am ajuns
Să-ți spun de ce cerul ne pare mai rece.

Iubito, ne pleacă cocorii
Rămânem doar noi pe-ntregul pustiu
Să batem din aripi ce par iluzorii
Pentru cei ce cocorii noștri nu-i știu.

***

Portret

Nuferi albi ca flori de gheață
Porți în sufletul cel trist
Trandafiri aduși din piață,
Flori de cuarț și ametist
Poza ta-i izvor de viață
Nufăr alb din trup de Crist.

***

O simplă problemă de viață

Timpul meu
Trece mereu în linie dreaptă;
E cel mai scurt drum posibil
Prin viață.
De aceea viața mea
E zguduită
De cea mai tulburătoare intensitate.
Timpul tău
Trece într-o linie a cărei ecuații mă frământă,
Și-a cărei rezolvare
Îmi stă pe buze,
Ca un sărut
Gata de-a fi oferit.
Dar, știu mai presus de toate
Că timpii noștri
Se vor întâlni
(Indiferent de drumul pe care l-am străbătut fiecare)
La o depărtare
Egală
De ceea ce numim de obicei
Origine.

***

Iubita mea, te dă cu totul mie
Căcă altfel timpul ni se duce
Mereu într-o amară poezie
Ca doi amanți ce-s veșnic în răscruce.

Ne cheamă-n noapte atâtea stele
Ce ochii tăi le sting pe rând;
De ce n-am rătăci prin ele
Nepăsători ca și un gând?

Deci vino dar, iubita mea din noapte
Să-ți mângâi fruntea cea senină
Aprinde-n ochii tăi adânci
O furie de lumină.

Mă cheamă deci în tot ce crezi că-i noapte,
Și infinite versuri le colind.
O stea acum de-ți pare că s-a stins
Eu altele voi ști să le aprind.

Iubita mea, nu-i urmă de greșeală
De vrei ne ridicăm la stele
Vedea-vei luna ce își spală
Trist, raza-n lacrimile mele.

Iubita mea, te dă cu totul mie
De ce să ne-amintim mereu
Că ești o-ntreagă poezie
Pe care nu am scris-o eu...

***

Anotimpul iubirii

Era în mai!
Cireșii ningeau fluturi albi pe alei,
Ca niște fulgi ce nu se topesc niciodată
În prezența indecentă a luminii...
Pașii noștri își urmau drumul acela,
Drumul acela care, deși era acoperit
De zăpezile Primăverii
Îl căutăm amândoi, mult prea mult
Pentru a-l mai rătăci.
De ce plângi?
Hai mai bine să ningem,
Să ningem drumurile celelalte din noi
Cu fluturii aceștia albi,
Ca niște fulgi ce nu se topesc
Niciodată.

***
La porțile albastre ale visului

Spuneți-mi, vă rog, n-ați văzut
Trenul meu, trenul meu albastru spre alte zări?
Mi-amintesc că, undeva, aici, la umbra firelor de iarbă,
Trebuia să fie un oraș sau măcar o gară,
Unde castanii bătrâni, mult prea bătrâni
Pentru a mai fi comestibili,
Purtau în ghearele rășchirate
Albastrul de Voroneț
Și roșul de Tismana
Și
Un fel neobișnuit de culoare
Căreia i-am zis în cele din urmă
Copilărie
Apoi dragoste
Pentru că n-am mai găsit
Alte culori pe paleta spălată de tine
A unui vis scurt de o viață de om.
Acolo, la umbra firelor de iarbă,
Trebuia să stăm tăcuți
În așteptarea trenului meu, trenului meu albastru,
Spre alte zări.
El va părea a se desprinde din înaltul zenitului,
Și nu va sta decât preț de câteva clipe,
Atât cât să ne creștem și noi copiii
Și mai ales cât să cumpăr eu niște mere,
Niște mere mari și roșii, sărutate de buzele galbene
Ale Soarelui.
Trenul acesta va opri acolo,
Acolo unde bunicii vor lăsa grăbiți joaca lor
De-a viața și de-a moartea,
Iar păriții vor sări grăbiți, din leagăne, strigând:
”Ne-a adus mere, ne-a adus mere!”
..............................................................................
Spuneți-mi, vă rog, trenul meu, trenul meu albastru
La ce oră pleacă? Sau măcar în ce secol?

***

Mai vino, iubito, un ceas ne desparte
De ce ți se pare că sunt prea departe
Și viața-ți petreci în chinuri deșarte
Mai vino, iubito, un pas ne desparte
Un pas sau poate o moarte.

***

Vis

Visam să mor la patruzeci de ani
Pe-un catafalc din gândurile tale,
Când florile se scutur de petale,
Pe-aleile umbrite de castani.

Și nu vroiam nici o dorință
Să se-mplinească-n urma mea,
Doar de pe care să cadă-o stea,
O... confesiune de credință.

Speranța unor ani ce au rămas,
În urma mea plângea nefericită.
Atunci m-am deșteptat uimită:
De ce să mor? Iubirea cui o las?

***

În mine plâng aducerile-aminte
Căci pașii mei mereu te regăsesc,
Acum, când par că-ntre morminte
Pustiu și singur rătăcesc.

Străin mi-e tot ce-odinioară
Părea că știu dintotdeauna;
Străină-mi e și-n astă seară,
Târzie, când răsare luna.

Cu mâna-i rece toamna bate la fereastră
Pe drumuri neștiute mă îndeamnă...
A mai rămas iubirea noastră...
Totu-i pustiu și toamnă.

Ridic spre stele brațele-mi deschise
Și-n nerostitele cuvinte
Rătăcitor prin miile de vise
În mine plâng aducerile-aminte.

***


În pașii-mi, ce trec acum prin odaie
Un cânt minunat încep să aprind
Dar nici un cuvânt nu-mi pare de-ajuns
Un vers de iubire să pot să-l aprind.

Primește deci clipa ce vine la tine
Al nopților mele, eternul suspin
Ce trec în speranța aceluiași mâine
Când cerul meu poate va fi mai senin.

Þesut-am în ceasuri ce bat solitare
Cunună cu vise din sute de stele;
Îți pleacă deci fruntea și-mi fi totdeauna
Iubită și Doamnă a viselor mele.

***

În nopțile mele de singurătate privesc Cerul;
Numai atunci el coboară foarte aproape
Sau urc eu foarte departe,
N-am știut niciodată lucrul acesta,
Cert e însă că mă simt înconjurat de stele
Ce se nasc asemeni ochilor tăi imenși
Clipind în licăriri repetate iubirea.
Iar eu mă rotesc, mă rotesc în jurul meu
Mă rotesc, mă rotesc și stelele mă-nconjoară,
Iubiților, mai aproape, mai aproape
Și deasuprea mea sunt stele, și în jurul
Meu sunt stele și la picioarele mele sunt stele
Și eu strig: ochii tăi, iubito, sunt stele,
Sunt miliarde de stele, stele, stele!
Și atunci mă târăsc mai singur ca niciodată
În nopțile mele de singurătate să privesc cerul.
Stele sunt departe, atât de departe
Că ochii mei sunt imenși privindu-le,
Iar ele tremură în colțurile ochilor mei,
Praful lor stelar, picurat în ochii mei
Din ochii tăi ce plâng împreună
Nopțile mele de singurătate.

***

Eu nu ți-am cerut niciodată nimic
Dar tu ai știut mereu să-mi dai totul
Într-o eternă iubire în care fiecare
Ne-am regăsit sufletul.
Eu nu ți-am cerut niciodată nimic
Dar iată că acum a sosit vremea să-ți cer
Să aprind mai tare această torță vie
Pe care tu singură ai acceptat să o ții
Până când eu am deschis ochii
În lumina ei ce a sporit din lumina
Ochilor tăi.
Eu nu ți-am cerut niciodată nimic
Dar iată că acum a sosit vremea să-ți cer
Să pășim împreună un destin
Să iubim împreună o idee
Să trăim împreună un vis
Să pornim împreună
Spre zările-albastre în care totul începe cu
Noi doi.
Te iubesc și jur că te voi face
Cea mai fericită femeie din lume.

***

Ema e raza de lună a craiului nou.
Ema e însuși cerul cu stelele lui.
Ema e dimineața însorită de mai.
Ema e foșnetul vântului ce bate ușor.
Ema e aurul Soarelui coborât pe Pământ.
Ema e azurul și păsările cerului.
Ema e glasul cocorilor venind de departe.
Ema e visul unei nopți de vară.
Ema e smaraldul câmpiilor mele.
Ema e gândul ce mă-nconjoară mereu.
Ema e flacăra livezilor arzând.
Ema e sărutul cu tainele lui.
Ema e cântecul iubirii ce mă cheamă.
Ema e viața acestui pământ.
Ema e visul din fiecare noapte.
Ema e însăși viața sufletului meu.
Ema e stăpâna inimii mele.

***

Cântecele unei iubiri

Iubește-mă-n iubirea noastră pură
Să pierdem orișice măsură;
Să fim nebuni în clipa ce desparte
Hotarele de viață și de moarte.

Și numai noi în doi să ne trăim
Un vis de mult ce îl iubim,
Așa cum alții nu pot să ne-nțeleagă
Căci vis le este viața-ntreagă.

Iubește-mă să-ți înțeleg durerea
Căci numai eu pot sorții să am puterea
De a-nțelege ochii tăi adânci
În care valuri par a se lovi de stânci!

Iubește-mă-n iubirea noastră pură
Să simt căldura buzelor pe gură
Nimic în lume nu ne va desparte
Ca doi nebuni, vom râde amândoi de moarte.