Era dimineață.
Îl priveam și nu puteam distinge o undă de tristețe. Totuși, acolo undeva, în adâncuri, poate exista ceva...o urmă de lacrimă uscată ce și-a lăsat doar sarea pe albul imaculat al sufletului lui, zgândărindu-i rana permanent...într-o cadență parcă prestabilită. Știu ca până și cel mai nevinovat om are ceva de ascuns. Și, prin urmare, mă apropii cu grijă, încât să nu zdrobesc cu pașii mei liniștea lumii lui interioare.
- Bună, îi spun timid, este liber acest loc? , arătând cu privirea un loc în imediata lui apropiere.
Privirea i se opri asupra mea câteva clipe, apoi, ca trezit din reverie, luă un aer serios și îmi spuse solemn:
-Da, vă rog! În mod onest mă declar flatat de accederea unei tinere la acest cerc literar de prestigiu. Bine ați venit!
O, da, era chiar directorul cercului literar "Creatio", Mircea Ionescu. Încă de la intrarea mea în sală, ce avea după un timp să primească neașteptate conotații sentimentale, imaginea acestui domn din porțelan, lipsit de grizonări exterioare, m-a fascinat. [...]