De ani de zile, în ultima seară de februarie, aştept cu emoÈ›ie mărÈ›işoarele, aşa cum îşi aşteptau tinerele de odinioară cavalerii, la primul bal. După un ritual stabilit de-a lungul anilor, scot caseta în care păstrez mărÈ›işoarele cele mai dragi încercând să alcătuiesc un top.
Ordinea se schimbă de la an la an, ca într-un cadril guvernat de capriciile sufletului meu. Rânduiesc leul de jad, lângă căprioara de argint cu mărgică de turcoaz, peştişorul emailat, lângă coşuleÈ›ul din argint aurit. Acesta din urmă l-am primit în anul logodnei noastre, dar È›in minte exact şi primul mărÈ›işor primit în anul întâi de facultate, de la cel care avea să-mi fie bărbat. Un lănÈ›işor de argint aurit pe care erau prinse: o potcoavă, un trifoi cu patru foi şi o inimioară.
MărÈ›işorul acela purtător de noroc s-a pierdut în primele zile însă, după cum avea să se dovedească, norocul se desprinsese de el. MărÈ›işoare din sticlă, piele, ceramică, pene, sârmă şi aÈ›ă; flori, hornari, puişori, steluÈ›e şi multe, multe inimioare. Care să fi fost cel mai frumos mărÈ›işor din toÈ›i aceşti ani, de când suntem împreună ? Cu siguranÈ›ă unul dintre cele confecÈ›ionate de Adi.
Inimioara de sidef (decupată dintr-un nasture) încrustată cu numele meu din argint ? Medalionul dublu purtând în interior fotografia fiului nostru? IniÈ›ialele noastre îngemănate? Am primit şi mărÈ›işoare vesele (în anii cei mai sumbri) şi chiar unul cu totul inedit: interiorul unui ceas electronic – un bănuÈ› de sticlă pe care traseele circuitelor semănau cu nişte hieroglife. Fiecare mărÈ›işor era însoÈ›it de un răvaş cu câteva cuvinte de drag. A sosit ultima seară de februarie şi s-au deschis, iarăşi, uşile sălii de bal a Primăverii. ÃŽi trec pragul cu emoÈ›ia nealterată a tinerei de odinioară (care sălăşluieşte în mine) şi-mi aştept cavalerul. Ştiu că astăzi voi primi cel mai frumos mărÈ›işor.